Ion C. Brătianu – interviu în „Adevărul de weekend”

Prof. univ. dr. IOAN SCURTU, istoric, interviu luat de MARIANA IANCU, despre IOAN C. BRĂTIANU – publicat în „Adevărul de weekend” din 2 – 4 octombrie 2026¹

IOAN C. BRĂTIANU a contribuit la punerea în practică a unui program constructiv fără precedent în istoria României”

Ion C. Brătianu nu a lăsat țării doar un partid de tradiție, ci a fost unul dintre întemeietorii României moderne. A făcut parte din ”dinastia” care a condus țara vreme de un secol și a cunoscut soarta unei Românii ocupate, dar și a unei Românii Mari.

Prof. univ. Ioan Scurtu a povestit pentru Adevărul Weekend care a fost implicarea lui Ion C. Brătianu pentru crearea unui stat modern, cum a negociat cu Imperiul Rus, dar și cu Austro-Ungaria și cum l-a adus incognito în țară pe Carol, domnitorul și viitorul rege.

Adevărul Weekend: În ce măsură destinul politic al lui Ion C. Brătianu reflectă transformarea generației pașoptiste: de la idealism revoluționar la realismul guvernării?

Prof. univ. Ioan Scurtu: Dacă vorbim despre Ion C. Brătianu – pentru că au urmat fiii lui, Ion. I. C. Brătianu, Vintilă Brătianu și Dinu Brătianu, și apoi Gheorghe Brătianu – cel care a întemeiat această „dinastie“ a fost unul dintre făuritorii României moderne. S-a născut în 1821, anul revoluției lui Tudor Vladimirescu, care a marcat momentul de redeșteptare națională, cum se numea atunci, a participat activ la Revoluția de la 1848 din Țara Românească, și apoi, după înăbușirea acesteia, a plecat la exil în Paris.

Revoluționarii idealiști au devenit pragmatici și au decis să desfășoare o activitate intensă pe plan european pentru a face ca problema Principatelor române să intre pe ordinea de zi a diplomației europene și acest fapt s-a împlinit în anul 1856, după Războiul Crimeii, când s-a organizat Conferința de pace. Deși Principatele române n-au participat la război, situația lor a făcut obiectul conferinței, care a hotărât, la sugestia lui Napoleon al III-lea, împăratul Franței, să se organizeze în Moldova și în Muntenia adunări ad-hoc pentru a vedea dacă românii se pronunță pentru unire, așa cum spunea emigrația românească. Au avut loc alegeri pentru adunările ad-hoc și ambele s-au pronunțat pentru Unirea Principatelor sub un principe străin dintr-o familie domnitoare europeană de religie creștină. Pe această bază s-a clădit Unirea întrucât după decizia Adunărilor ad-hoc s-au organizat alegeri pentru domnitor. Atât moldovenii cât și muntenii au ales un singur domnitor, pe Alexandru Ioan Cuza. Oamenii politici de la acea vreme au avut inteligența de a specula faptul că în hotărârea de la Paris nu se prevedea că nu poate fi aleasă aceiași persoană, ci se prevedea alegerea unui domnitor în fiecare principat, iar românii au decis să aleagă același domnitor.

Ion C Brătianu a ajutat la aducerea pe tron a lui Cuza și tot el a acționat pentru detronarea lui

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza de șapte ani a fost una foarte rodnică, cu reforme esențiale pentru dezvoltarea României moderne.Treptat s-a dezvoltat și o opoziție, considerându-se că Alexandru Ioan Cuza ar dori să-și întemeieze o dinastie, ori la vremea respectivă liderii politici români nu acceptau ideea revenirii la o domnie ereditară și ei au pus la cale detronarea lui Alexandru Ioan Cuza.

Dimitrie Bolintineanu socotea că s-a realizat o „monstruoasă coaliție“, pentru că toate grupările politice – liberale, radicale, conservatoire – s-au unit pentru răsturnarea lui Cuza.

În acest context, Ion C. Brătianu a primit misiunea de a găsi domnitorul străin care să ocupe tronul Principatelor Unite care încă de la 1862 primiseră numele de România. El a încercat mai întâi în Belgia, propunându-i lui Filip de Flandra, dar acesta a fost nevoit să decline oferta pentru că aparținea familiei Orleans care râvnea la tronul Franței și deci la răsturnarea lui Napoleon al III-lea Bonaparte – o personalitate dominantă în Europa. Ca urmare, Brătianu s-a deplasat la Paris pentru a discuta cu Napoleon al III- lea cine ar putea fi domnitorul României. A profitat de faptul că avea o cunoștință, pe doamna Cornu, care fusese soră de lapte cu Napoleon, și prin mijlocirea ei, Brătianu a ajuns la împărat, iar acesta a recomandat un prusac, deci nu un francez, un membru al nobilimii prusace și anume din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Brătianu a mers la Sigmaringen, unde a discutat cu Karl Anton de Hohenzollern, care a recomandat ca românii să-l aleagă pe fiul său Carol. În însemnările zilnice ale unui apropiat al lui Carol se relatează că, atunci când el a aflat de această propunere, a rămas uluit deoarece nici nu știa bine unde se afla România, doar undeva pe la Dunăre, iar colegii lui – el fiind locotenent în armata prusacă – au început să-l poreclească „turcule“, pentru că România se afla sub dominația otomană. A acceptat solicitarea, fiind sfătuit și de regele Prusiei.

A venit împreună cu Ion. C. Brătianu, ambii incognito, în România. Au călătorit inițial cu trenul, apoi pe Dunăre și abia când au coborât din vapor la Orșova, Brătianu și-a scos pălăria, Carol și-a scos ochelarii fumurii care-i ascundeau fața și politicianul l-a salutat ca pe domnitorul României.

În București, Carol a fost primit cu festivități, primarul Bucureștiului i-a oferit cheia orașului, a trecut pe sub un arc de triumf improvizat. Când a ajuns la o casă mare trăsura a oprit și Carol a văzut în fața lui o baltă mare unde se scăldau niște porci. A întrebat: „De ce ne-am oprit aici?“ I s-a răspuns că „acesta este Palatul“. Vă dați seama care a fost prima imagine a celui care avea să fie domnitorul României.

În ziua de 10 mai 1866, Carol a jurat în Parlament pe Constituție dar, neștiind limba română, a pronunțat un singur cuvânt: „Jur“. Astfel a început cea mai lungă domnie din istoria României, depășindu-l chiar pe Ștefan cel Mare, până în septembrie 1914.

Care a fost relația lui Ion C Brătianu cu Regele Carol I? Ce ne spune această relație despre raportul dintre monarhie și clasa politică românească?

A fost relație destul de contorsionată și incertă, mai ales în primii ani de domnie ai lui Carol. Acesta avea rigiditatea specifică nemților, voind să stabilească ordine și disciplină, ori aici a găsit o situație destul de haotică. Spre exemplu, el convoca miniștrii pentru a-i consulta la o anumită oră, iar ei veneau după 10 minute sau după o oră, ceea ce el nu putea să accepte. Și atunci, într-o bună zi, a dat ordin ca la ora stabilită pentru întâlnire să se închidă porțile Palatului, iar miniștrii care întârziau nu mai putea intra; astfel și-au dat seama că nu mai merge cu nerespectarea orei sub acest domnitor. Un alt exemplu: pentru a nu lăsa să se dezvolte o camarilă specifică perioadei domnitorilor români și a fanarioților, îi ținea la distanță pe politicieni și nu le dădea decât un deget; foarte puțini sunt oamenii politici care au avut onoarea să le întindă mâna. Sau: fixa întâlniri de câteva minute, avea ceasul pus pe peretele din spatele lui și în fața interlocutorului, iar când mai erau câteva secunde îl anunța că audiența s-a încheiat.

Oamenii politici români nu se împăcau cu acest stil. Nici lui Carol nu i-a fost ușor. Eu am făcut o comparație între cei șapte ani de domnie ai lui Cuza și primii șapte ani de domnie ai lui Carol din care se constată că domnitorul Unirii a fost mult mai eficient. Sub Carol s-au perindat șapte guverne și evident că mare lucru n-a putut să facă. Ca urmare, a decis să impună un regim ferm, care să aibă programe clare și asta evident că-i nemulțumea pe politicienii români. Pe acest fond a izbucnit în iulie 1870, războiul franco-prusac, când Franța a atacat Prusia. Clasa politică românească – inclusiv Ion C. Brătianu – ținea cu Franța, fiind împotriva germanului din România care a trimis o telegramă de felicitare regelui Prusiei. Au avut loc manifestații în București, iar în august 1870 Candiano-Popescu, șeful grupului de complotiști din Ploești, a pus la cale răsturnarea lui Carol I și a anunțat că se creează un nou guvern în care ministru de Interne este Ion C Brătianu. Ion Luca Caragiale a avansat ideea că la Ploieșțti a fost proclamată republica, dar nu există niciun document care să susțină această teorie. Rebeliunea a fost înăbușită, Candiano și Brătianu au fost arestați (Brătianu a fost eliberat după câteva zile). A fost organizat un proces în urma căruia, la 17 octombrie 1870, toți inculpații au fost achitați spre marea nemulțumire a lui Carol.

Războiul s-a încheiat cu înfrângerea Franței și în ianuarie 1871 în Palatul de la Versailles regele Wilhelm al Prusiei a fost proclamat împăratul Germaniei. Era o mare victorie pentru Carol și o înfrângere pentru politicienii români, care și-au pierdut principalul lor sprijin european, pe împăratul Franței.

Carol a profitat de această stare de spirit și a trimis o scrisoare către un prieten închipuit, numit Auerbach, care a apărut la 15 ianuarie 1871 într-un ziar din Austria; domnitorul relata situația din România, care a trecut de la un regim despotic la un regim liberal, are cea mai largă Constituție din Europa, dar în realitate acele prevederi nu se pot aplica. Tot în acea epistolă mai spunea că poporul român nu vrea să se lase condus, că politicienii tot timpul protestează și vor demiterea guvernului abia instalat și că el este hotărât să părăsească România.

Această scrisoare, care s-a mediatizat intens prin presa din România, a creat un șoc în rândul clasei politice. Ion C. Brătianu, C. A. Rosetti și ceilalți, care erau destul de radicali și porniți împotriva lui Carol, și-au dat seama că România nu poate trăi într-un haos permanent și nu mai poate merge pe mâna Franței care a fost înfrântă. În acest context, Carol a putut să impună un guvern conservator condus de Lascăr Catargiu care, bazându-se pe forțele de ordine, a reușit să potolească toate aceste mișcări care nu se mai terminau. Nicolae Iorga aprecia că au urmat decenii de dominație lui Carol.

Și atunci s-a născut și Partidul Național Liberal.

Da, Lascăr Catargiu era un conservator și exista temerea printre liberali că domnitorul vrea să prelungească acest guvern peste limita de patru ani care era prevăzută în Constituție pentru alegerile parlamentare care dădeau primul ministru. În mai 1875, curentele liberale, care erau destul de multe, au hotărât să se unească. A avut loc o consfătuire în casa lui Mazar Pașa – pe numele său adevărat Sir Stephen Bartlett Lakeman, un ofițer britanic, venit pentru prima oară la București, în timpul Războiului Crimeii – unde s-a elaborat programul electoral al grupărilor liberale. Nu a fost vorba de un act de înființare a Partidului Național Liberal, dar pentru că acest program a coalizat toate forțele liberale, care mai apoi s-au prezentat unite în alegeri, s-a considerat a fi momentul constituirii acestui partid.

A fost o luptă dârză până când liberalii au reușit să se impună prin propagandă, prin câștigarea de aderenți în teritoriu și câștigarea alegerilor parlamentare din martie 1876. Meritul principal revenea lui Ion C. Brătianu, un excelent organizator, un om cu o mare capacitate de a atrage oameni de partea sa în lupta împotriva conservatorilor. Astfel, după cinci ani de guvernare conservatoare, a urmat chemarea liberalilor prin Ion C. Brătianu la putere. La 24 iulie 1876 a început o guvernare de 12 ani, cu o scurtă întrerupere în 1881, care i-a atras lui Brătianu numele de „vizirul“, fiind comparat cu omul de încredere al sultanului.

Guvernarea Brătianu. Cum putem caracteriza această perioadă? Istoricii spun adesea că Ion C. Brătianu este „părintele statului român modern”. Dacă România nu l-ar fi avut pe Brătianu, ar fi urmat aceeași traiectorie de dezvoltare sau personalitatea sa a influențat decisiv cursul istoriei?

A fost o guvernare extrem de roditoare. Este perioada în care s-a proclamat Independența de stat a României la 9 mai 1877, care a fost cucerită pe câmpul de luptă și recunoscută la 1 iulie 1878 de Congresul de pace de la Berlin. La 14 martie 1881 a fost adoptată legea prin care România a devenit Regat, iar festivitățile de încoronare a regelui Carol I au avut loc au avut loc în ziua de 10 mai. Sub guvernarea liberală s-a derulat un program constructiv fără precedent în istoria României. Meritul lui Ion C. Brătianu este că a militat pentru înscrierea României pe această traiectorie și a contribuit la punerea ei în practică. Din inițiativa lui Carol I, Ion C Brătianu a negociat tratatul din anul 1883 cu Austro-Ungaria și cu Germania, care a fost semnat de ministrul de externe D.A. Sturdza. Regele Carol și-a realizat unul din visurile lui: alianța României cu Germania. Nu a fost o alianță populară, iar Carol a ținut secret textul tratatului.

Ion C. Brătianu a murit în 1891. A rămas în istorie ca un spirit extrem de constructiv: a creat un Partid Național Liberal puternic care a alternat la putere cu Partidul Conservator, iar Carol I a pus în funcțiune așa numita rotativă guvernamentală, care a asigurat liniștea domniei și stabilitatea României. A obținut independența statului, dezvoltarea economiei naționale, a sprijinit mișcarea națională a românilor din Transilvania și Bucovina etc etc. A avut trei feciori pe care i-a pregătit pentru politică, trimițându-i mai întâi la studii la Paris, făcându-și o meserie. La vremea respectivă, partidele se autofinanțau, oamenii politici făceau politică din buzunarul lor și nu din buzunarul statului, parlamentarii se alegeau pe banii lor și nu pe banii statului, nu primeau indemnizație de la stat.

Dacă ar trebui să alegeți o singură decizie a lui Ion C. Brătianu care a schimbat decisiv destinul României, care ar fi aceea și de ce?

Decizia cea mai important, după părerea mea, a fost aceea de a se alia cu Rusia în lupta pentru obținerea independenței de stat a României. El a fost la Livadia, în Rusia, unde a discutat cu țarul și cu Aleksandr Mihailovici Gorceakov, ministrul de externe, în legătură cu perspectiva unui război între Rusia și Imperiul otoman. Brătianu a propus alianța României cu anumite condiții și a fost o discuție destul de aprinsă, iar la un moment dat Gorceakov a spus: „Eu înțeleg că dumneata te gândești ca România să nu fie în situația curcanului din poveste pe care vrem să-l îngrășăm ca să-l tăiem“, adică România să fie cea care sprijină Rusia în război ca după aceea Rusia să o ocupe. Brătianu a obținut ca alianța să se facă pe baza unei convenții scrise. Această convenție s-a semnat la 4 aprilie 1877 de ministrul de externe Mihail Kogălniceanu. Pentru prima data în istorie, Rusia – care până atunci dispunea ca armata sa să treacă Prutul când ordona țarul, neținând seama de poziția domnitorilor români – „se obligă a menține și a face a se respecta drepturile politice ale statului român, astfel cum rezultă din legile interioare și tratatele existente, precum și a apăra integritatea actuală a României”.

În momentul în care trupele rusești au trecut Prutul, artileria otomană a început să bombardeze orașele românești de la Dunăre și în această atmosferă, la 9 mai a fost convocat Parlamentul, unde Mihail Kogălniceanu a făcut celebra declarație: „suntem o națiune liberă și independentă”. Cred că acesta a fost momentul esențial din cariera lui Brătianu. După război, el și Mihail Kogălniceanu dus la Congresul de la Berlin, dar acolo „au fost auziți, dar nu ascultați“. Estențial este că la 1 iulie 1878 a fost recunoscută pe plan european independența de stat a României.

A trebuit ca pe parcurs să se negocieze un acord pentru ca Marile Puteri să recunoască proclamarea României ca Regat în 1881 și aici iar a intervenit un act de înțelepciune politică a lui Brătianu pentru că el a demisionat din funcția de prim ministru, iar în locul lui a fost numit fratele lui, Dimitrie Brătianu, care a organizat serbările încoronării. După două săptămâni, Ion C. Brătianu a revenit la conducerea Guvernului. Se poate spune că și Regatul este tot o expresie a voinței Brătienilor, sigur a lui Ion C. Brătianu în primul rând, dar și a fratelui său.

De ce familia Brătianu a ajuns să domine politica românească timp de aproape un secol? A fost vorba despre o dinastie politică sau despre o școală de guvernare? Care este cea mai importantă instituție pe care a lăsat-o moștenire României?

Fiii lui Ion C. Brătianu au fost la înălțimea tatălui. În primul rând, Ion I. C Brătianu a fost inginer și a contribuit la construirea căii ferate Pașcani – Iași. A fost găzduit în palatal de la Ruginoasa, unde locuia fosta soție a unui fiu al lui Alexandru Ioan Cuza care a decedat curând după nuntă. A avut o relație cu această doamnă, care a născut un băiat, pe care Ion I.C. Brătianu l-a recunoscut ca fiind fiul său. Este Gheorghe I. Brătianu – care a devenit un mare istoric. Apoi Ion I.C. Brătianu a lucrat pe șantierul podului de peste Dunăre sub conducerea lui Anghel Saligny.

A aplicat ingineria în politică, așa cum spunea Nicolae Iorga. A fost un lider politic luminat dar care, spre deosebire de tatăl său, nu a cultivat o relație strânsă cu românii și nu era un mare orator. Era un înțelept, care calcula toate eventualitățile, avea o viziune clară, știa ce trebuie să facă și cum trebuie să arate România.

A avut eleganța și înțelepciunea de a-l determina pe Carol I ca la Consiliul de Coroană de la Sinaia din iulie 1914 să accepte neutralitatea României și apoi să-l determine pe succesorul său, pe Ferdinand, să fie alături de România și împotriva țării sale de origine și să susțină la Consiliul de Coroană din august 1916 intrarea României în război împotriva Puterilor Centrale, adică împotriva Austro-Ungariei, Germaniei, Bugariei și Turciei.

Ion I. C Brătianu, după ce în 1907 în calitate de ministru de Interne a contribuit la reprimarea marii răscoale țărănești, a fost cel care a inițiat reforma agrară și reforma electorală în 1913. În 1917, majoritățile liberale plecate la Iași în refugiu au modificat Constituția pentru ca aceste două reforme să se poată înfăptui.

Acest Brătianu, care a condus guvernul în timpul războiului pentru întregirea României, și-a legat numele și de actul Marii Uniri. Un act semnificativ a fost încoronarea lui Ferdinand și a Reginei Maria la Alba Iulia în octombrie 1922.

Fratele său, Vintilă Brătianu, a contribuit la dezvoltarea economică a României. El a lansat și a susținut politica „Prin noi înșine“, a promovat industrializarea țării, socotind că numai astfel se poate afirma ca un stat puternic și independent. Fratele său, Constantin I. C. Brătianu, a venit la conducerea Partidului Național Liberal într-un context extrem de dificil, în decembrie 1933, după asasinarea lui I.G. Duca. A căutat să țină echilibrul și linia tradițională a partidului dar, din păcate, nu prea a reușit. Era bătrân și neexperimentat din punct de vedere politic, pentru că el se ocupase mai mult de problemele financiare și nu era pregătit pentru viața politică. A militat pentru menținerea regimului democratic în România, dar la sfârșitul anului 1947 a decis încheie activitatea partidului, în condițiile în care Partidul Național- Țărănesc fusese desființat și liderii săi arestați. Începuse ocupația sovietică și nu se mai putea face politică democratică, dovadă că și Gheorghe I. Brătianu, care nu a ocupat nicio funcție în stat, a fost arestat și a murit la Sighet în 1953.

Familia Brătianu a cunoscut soarta României, care a evoluat de la un stat care plătea tribut Porții Otomane, la un stat independent, la România Mare, cu puternică dezvoltare pe toate planurile. După 23 August 1944 a urmat ocupația sovietică, iar cei mai mulți dintre vechii lideri politici au suferit crunte represiuni. După 22 decembrie 1989, unii s-au declarat urmașii lui Ion C. Brătianu, dar fără success.

¹ Notă: Am făcut mici intervenții asupra textului publicat.