Omagiu unui valoros editor al operei lui Nicolae Iorga

Valeriu Râpeanu – istoric şi critic literar, profesor şi ziarist, realizator de emisiuni TV, director de editurǎ şi conferenţiar de talent – şi-a dedicat o bunǎ parte din viaţǎ editǎrii operei lui N. Iorga.

A fǎcut-o cu profesionalism, animat de voinţa de a reda profesorului, istoricului, memorialistului, activistului pe tǎrâm social (i se spunea „apostol al neamului“) locul ce i se cuvine în istoria culturii naţionale şi universale. Sunt convins cǎ a fǎcut-o animat de o acutǎ conştiinţǎ civicǎ, oferind o replicǎ adresatǎ celor care şi-au fǎcut o profesie din a-l denigra pe N. Iorga.

Aşa cum se întâmplǎ de fiecare datǎ, atunci când se urmǎreşte supunerea sau distrugerea unei naţiuni, atacul principal este îndreptat împotriva valorilor sale culturale, a personalitǎţilor care i-au marcat istoria. În cazul românilor, cel asupra cǎruia s-a abǎtut spiritul nihilist şi demolator – fie cǎ a venit din Est sau din Vest – a fost, în principal,  Nicolae Iorga. De fiecare datǎ s-au gǎsit instrumentele cu care s-a acţionat.

Ocupantul sovietic se instalase în România doar de câteva luni când, la 15 decembrie 1944,  I. Ludo publica în revista „Rǎspântia”, al cǎrei director era, un articol în care susţinea cǎ N. Iorga a urmǎrit „exterminarea evreilor” şi a fost un „înverşunat şi neînduplecat adversar al Rusiei sovietice”. În acel context istoric, asemenea acuzaţii erau deosebit de grave, chiar traumatizante. Mulţi evrei deportaţi în Transnistria îşi pierduserǎ viaţa, iar rǎzboiul împotriva Uniunii Sovietice îndoliase sute de mii de familii, iar I. Ludo îl fǎcea rǎspunzǎtor pe N. Iorga pentru aceste drame umane.

Câţiva ani mai târziu, în 1948, apǎrea Istoria R.P.R. Manual pentru învǎţǎmântul mediu, „sub redacţia acad. Mihail Roller”, în care atacul era îndreptat împotriva principalilor exponenţi ai istoriografiei noastre, personalitǎţi recunoscute şi pe plan internaţional: Istoria românilor de A. D. Xenopol şi mai ales în Istoria românilor de N. Iorga, numeroasele fapte înşirate fǎrǎ legǎturǎ între ele, pǎtrunse de idei şovine în care dominǎ în cele mai multe cazuri acţiunile regilor şi ale reprezentanţilor clasei stǎpânitoare, sunt expresia unei concepţii antiştiinţifice. „Aceste lucrǎri nu reprezintǎ o istorie ştiinţificǎ a României. O adevǎratǎ istorie ştiinţificǎ poate fi alcǎtuitǎ numai pe baza învǎţǎturii marxist-leninist.” Cu alte cuvinte, românii sǎ nu citeascǎ operele lui Xenopol şi Iorga, care puneau în relief rolul românilor în istoria universalǎ, ci pe ale lui Roller, inspirate de concepţia potrivitǎ cǎreia istoria omenirii trebuia abordatǎ prin prisma luptei de clasǎ.

Abia în 1965 – când se împlineau 25 de ani de la asasinarea lui N. Iorga, dar trecuse şi un an şi jumǎtate de la Declaraţia din aprilie 1964 – s-au putut organiza sesiuni ştiinţifice consacrate marelui istoric.

Dupǎ 1989 s-a înregistrat un nou val de atacuri la adresa istoriei românilor. Ideile promovate de Mihail Roller au fost reluate într-o formǎ ceva mai rafinatǎ. Neorolleriştii aveau studii universitare, fǎceau parte din „societatea civilǎ”, primeau stipendii şi burse de la Fundaţia Sörös, ocupau catedre universitate.

Rolul de principal exponent al neorollerismului a fost rezervat lui Lucian Boia, care în decembrie 1989 ocupa funcţia de lector la Facultatea de Istorie a Universitǎţii din Bucureşti, dar care a fost promovat rapid şi direct la postul de profesor universitar. Pe cât de conştiincios şi-a fǎcut datoria în calitate de secretar cu propaganda în Biroul Organizaţiei de Bazǎ a Partidului Comunist Român de la Facultatea de Istorie, pe atât de zelos s-a dovedit a fi în „rescrierea” istoriei românilor, astfel încât nimic sǎ nu mai poatǎ fi recuperat, deoarece tot ce s-a publicat pânǎ atunci nu era decât o succesiune de mituri. Evident, N. Iorga se afla în fruntea listei celor care trebuiau minimalizaţi, negaţi şi prezentaţi ca un adevǎrat pericol pentru România europeanǎ şi democratǎ. De acestǎ datǎ, Iorga nu a fost atacat cu argumentele folosite de Roller, dar obiectivul a rǎmas acelaşi. Nu se mai putea invoca faptul cǎ avusese o atitudine antisovieticǎ, deoarece aceasta ar fi constituit dupǎ 1989 o notǎ pozitivǎ pentru N. Iorga, ci din cu totul alt unghi şi anume pentru cǎ a promovat spiritului naţional.

În lucrarea Istorie şi mit în conştiinţa româneascǎ, Boia aprecia: „Naţionalist şi autohtonist, N. Iorga nu este în nici un caz izolaţionist. Este în felul sǎu un european, dar pentru el Europa înseamnǎ o îmbinare de naţiuni, fiecare cu spirit propriu”. Interesant este cǎ acestǎ apreciere fǎcutǎ în 1997, când mondialiştii vizau desfiinţarea naţiunilor şi a statelor naţionale, a fost reluatǎ de Boia în ediţia din 2002 a aceleiaşi lucrǎri, deşi între timp respectivii îşi modificaserǎ strategia, pledând pentru integrarea statelor naţionale în Uniunea Europeanǎ, o formulǎ apropiatǎ de cea a lui Iorga, care pledase ca fiecare naţiune sǎ-şi pǎstreze „spiritul propriu”.

În cartea citatǎ, Boia cerea românilor sǎ nu se lase „subjugaţi de istorie”, deoarece: „Marile decizii pe care trebuie sǎ le ia astǎzi societatea româneascǎ reprezintǎ o rupturǎ de trecut, faţǎ de oricare trecut. Sfidarea modernitǎţii şi integrarea europeanǎ nu mai pot fi raportate la o mitologie cu accente tradiţionaliste. Nota dominantǎ a imaginarului istoric românesc rǎmâne încǎ autohtonistǎ şi autoritarǎ, în timp ce lumea spre care ne îndreptǎm este structuratǎ în jurul valorilor democratice şi europene”.

Dacǎ Roller pleda pentru integrarea României în „lagǎrul socialist” în frunte cu Uniunea Sovieticǎ,  Boia a schimbat direcţia – spre Vest şi spre Uniunea Europeanǎ. Cât de reale sunt acele valori s-a vǎzut dupǎ aderarea la Uniunea Europeanǎ, unde România este tratatǎ ca o ţarǎ perifericǎ, de mâna a doua.

Valeriu Râpeanu nu a intrat în disputǎ cu detractorii valorilor naţionale, ci a desfǎşurat o muncǎ perseverentǎ de editare a operei lui N. Iorga, pentru ca românii sǎ cunoascǎ şi sǎ poatǎ aprecia, în cunoştinţǎ de cauzǎ, aceastǎ personalitate plurivalentǎ, care a marcat puternic viaţa culturalǎ, politicǎ şi socialǎ a românilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi din prima jumǎtate a celui de-al XX-lea.

Valeriu Râpeanu a lucrat împreunǎ cu soţia sa, doamna Sanda Râpeanu. Ca urmare, toate lucrǎrile au pe pagina de titlu urmǎtoarea precizare: „Ediţie criticǎ (îngrijitǎ), note şi comentarii (bibliografie, indice) de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu. Studiu introductiv de Valeriu Râpeanu”.

În 1972, Valeriu Râpeanu a editat, împreunǎ cu Sanda Râpeanu, lucrarea O viaţǎ de om aşa cum a fost, publicatǎ de N. Iorga în 1934, în care istoricul evocǎ copilǎria şi tinereţea, lupta politicǎ şi naţionalǎ, „ceasul biruinţei” din 1918, participarea la viaţa politicǎ de dupǎ Marea Unire, guvernarea sa din 1931-1932 („O încercare neînţeleasǎ şi nesprijinitǎ”).  Dupǎ o viaţǎ bogatǎ şi zbuciumatǎ, N. Iorga conchide: „Şi aşa stau, la şaizeci şi doi de ani ai mei, singur şi tare, mândru, drept înaintea conştiinţei mele şi a judecǎţii vremurilor”.

Valeriu Râpeanu a redactat un studiu introductiv amplu (50 de pagini) şi de o mare profunzime, cu urmǎtoarele subtitluri: Geneza unei opere fundamentale a culturii româneşti; Eşecul unei guvernǎri şi drama unui cǎrturar izolat şi neînţeles; O viaţǎ de om, carte neegalatǎ în memorialistica româneascǎ; Compexele dominante ale unei mari personalitǎţi; Mesianismul social; Cultul tradiţiei, teama de reforme; Forme fǎrǎ fond sau reîntoarceri spre evul mediu.” Autorul citeazǎ în acest studiu numele unor cǎrturari de prestigiu, precum André Marlaux, Mihai Berza, Perpessicius, Constantin C. Giurescu, P.P. Panaitescu, Eugen Lovinescu, Tudor Vianu, Alexandru Rosetti, Şerban Cioculescu, face trimiteri la alte scrieri ale lui N. Iorga, cu deosebire la volumele de Memorii, pentru a completa sau nuanţa unele afirmaţii din O viaţǎ de om. Studiul se încheie cu aprecierea: „E o carte care iradiazǎ lumina unei conştiinţe şi a unui talent care nu reconstituie cu minuţia unui arhivar, ci cu forţa nepieritoare a geniului, o viaţǎ fǎrǎ pereche”.

Dupǎ textul lui N. Iorga, editorii au realizat 85 de note şi comentarii privind evenimentele şi persoanele evocate în lucrare, precum şi un indice de nume. La vremea respectivǎ, consideratǎ de unii ca un fel de „deşert cultural”, acest volum a apǎrut, dupǎ cum se menţioneazǎ în caseta tehnicǎ, în 14.160 de exemplare.

Valeriu şi Sanda Râpeanu au reeditat acestǎ lucrare dupǎ 1989, prin completarea „croşetǎrilor” impuse de cenzura din 1972, oferind astfel cititorilor şansa de a veni în contact cu o lume în mijlocul cǎreia N. Iorga a trǎit, cu o societate complex, reconstituitǎ cu nerv şi talent scriitoricesc.

În 1999 soţii Râpeanu au publicat lucrarea lui N. Iorga intitulatǎ România contemporanǎ de la 1904 la 1930. Supt trei regi. Istorie a unei lupte pentru un ideal moral şi naţional în cadrul proiectului Biblioteca Naţionalǎ Politicǎ, iniţiatǎ şi coordonatǎ de scriitorul Dinu Sǎraru. A adǎugat, în Addenda, douǎ mici lucrǎri scrise de N. Iorga, intitulate Doi ani de restauraţie (de domnie a lui Carol al II-lea) şi Isprava (reîntoarcerea la „regimul de partid” dupǎ guvernarea de „Uniune Naţionalǎ”, în fruntea cǎreia s-a aflat). În aceastǎ carte N. Iorga analizeazǎ „societatea veche” din timpul lui Carol I şi afirmarea „noii generaţii”,  conflictele militare (rǎzboaiele balcanice, Primul Rǎzboi Mondial) încheiate cu „realizarea unitǎţii naţionale” sub domnia regelui Ferdinand, Regenţa şi „restauraţia” din 8 iunie 1930, când tronul a revenit lui Carol al II-lea. Şi în acest volum N. Iorga se referǎ pe larg la guvernarea sa, fǎcând o precizare semnificativǎ: „Amintesc cǎ în timpul guvernǎrii mele mi-au fost închise Internele, Finanţele, Siguranţa, Poliţia, Sǎnǎtatea, Legaţia de la Paris”.

Valeriu Râpeanu a realizat un substanţial studiu introductiv, purtând titlul Istoric total şi artist total în care face trimiteri la personalitǎţi precum Titu Maiorescu, P.P. Carp, Constantin Boerescu, Nicolae Filipescu, I.G. Duca, Victor Slǎvescu, George Cǎlinescu, Perpessicius, analizând pas cu pas faptele descrise de N. Iorga. Editorul a ajuns la constatarea cǎ „În Supt trei regi, N. Iorga a izbutit sǎ uneascǎ trecutul şi prezentul într-o viziune organicǎ, în care privirea înapoi justificǎ pe cel care a vǎzut totdeauna înainte”.

Cu totul remarcabile sunt la acest volum notele şi comentariile, care se întind pe 101 pagini, cu ample trimiteri bibliografice, la alte lucrǎri publicate de N. Iorga, precum şi la monografii, volume de documente, memorii etc.

În 2011, Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu au publicat Sfaturi pe întuneric. Conferinţe la Radio. 1931-1940, susţinute de N. Iorga, cu o tematicǎ extrem de variatǎ, de la rolul unor personalitǎţi precum Ştefan cel Mare, Dimitrie Cantemir, Mihail Kogǎlniceanu, Alexandru Ioan Cuza şi Carol al II-lea, la „diplomaţia de ieri şi de azi”, de la propaganda externǎ la noţiunea de „bine” şi înţelesul cuvântului „ţarǎ”, de la „cǎminuri pentru studenţi” la „îndreptǎri literare” etc., etc.

În Studiul introductiv, Valeriu Râpeanu apreciazǎ cǎ sfaturile pe întuneric „reprezintǎ integral concepţia lui Iorga aşa cum s-a definit ea de-a lungul unei «vieţi de om», constituind chintesenţa gândirii şi acţiunii din ultimul deceniu al vieţii sale, dintr-un deceniu frǎmântat, agitat, zguduit de mari seisme, la capǎtul cǎruia avea sǎ se prǎbuşeascǎ şi el”. Sunt reproduse 150 de conferinţe, urmate de note şi comentarii cu precizarea zilei, lunii, anului şi orei la care au fost difuzate, precum şi cu datele complete ale tipǎririi lor în „Neamul Românesc”.

Dupǎ un efort de documentare exhaustivǎ, Valeriu Râpeanu a reuşit sǎ realizeze o ediţie integralǎ a Sfaturilor pe întuneric, în care a inclus şi ultima conferinţǎ, intitulatǎ Noile hotare care, deşi rostitǎ în studioul Radiodifuziunii Române, nu a fost transmisǎ, deoarece regimul instaurat la 6 septembrie 1940 nu accepta sǎ se comenteze amputarea graniţelor, decisǎ de marile puteri totalitare, care stǎpâneau atunci Europa.

În aceastǎ ediţie, de 767 pagini, Valeriu Râpeanu  a inclus o secţiune reprezentând Note bibliografice, Bibliografie. Ediţii din Sfaturi pe întuneric, precum şi Repere pentru un dosar de presǎ (1936; 1977; 1996), oferind astfel un model de editare criticǎ a unei opere adunate din zeci şi zeci de numere de ziar sau pǎstrate în arhiva Societǎţii Române de Radiodifuziune.

De o facturǎ oarecum similarǎ este şi „prima ediţie criticǎ integralǎ” din Oameni cari au fost, apǎrutǎ în 2009  (volumul I – 750 pagini) şi 2013 ( vol. II – 635 pagini, şi volumul III – 384 pagini). Este una dintre cele mai impresionante lucrǎri datorate lui Nicolae Iorga care, timp de 37 de ani, între 1903 şi 1940, a scris 690 portrete pe care le-a publicat în patru volume apǎrute în timpul vieţii sale. Valeriu şi Sanda Râpeanu nu s-au mulţumit sǎ reediteze acele volume, ci au confruntat fiecare text publicat cu cele tipǎrite pentru prima datǎ în periodicile vremii, mai ales în „Neamul Românesc”, prilej cu care au descoperit şi alte portrete pe care le-a inclus în ediţia integralǎ. Editorii au alcǎtuit şi fişele persoanelor evocate, astfel încât cititorul sǎ înţeleagǎ cine erau acestea, încadrându-le în epoca în care au trǎit, precum şi un extrem de util Indice de nume.

De regulǎ, un portret nu depǎşea o jumǎtate de paginǎ, în care N. Iorga surprindea trǎsǎturile dominante şi rolul persoanei evocate, tableta fiind scrisǎ cu un prilej aniversar sau, cel mai adesea, la aflarea morţii acesteia. I-a evocat pe Mihai Eminescu, Ion Creangǎ şi Alexandru Vlahuţǎ, pe Dinicu Golescu şi Aurel Vlaicu, pe Leon Tolstoi şi Maksim Gorki, pe doctorul Carol Davila şi chimistul Petre Poni, pe Napoleon Bonaparte şi Georges Clémenceau, pe Alexandru Marghiloman şi  I.G. Duca, pe marşalul Pilsudski şi  Venizelos, pe Spiru Haret şi Ion I.C. Brǎtianu, dar şi persoane puţin cunoscute (învǎţǎtori, ostaşi cǎzuţi la datorie, „un nobil visǎtor”,  „un bǎieţel viteaz”, „un plugar”) etc., etc.

În Prezentarea ediţiei, Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu remarcǎ: „N. Iorga nu priveşte un om în sine, ci-l înţelege ca pe o parte a unei alcǎtuiri sociale, morale, culturale, a unei istorii asupra cǎreia acesta şi-a pus sau nu amprenta”.

Am prezentat aceste lucrǎri cu titlul de exemplu, pentru cǎ Valeriu Râpeanu a editat şi alte lucrǎri scrise de N. Iorga, a analizat activitatea acestuia în contextul epocii în care a trǎit, precum şi relaţiile sale cu alte mari personalitǎţi, precum Gheorghe Brǎtianu, Mircea Eliade şi Nae Ionescu.

Nicolae Iorga este un reper cultural, dar şi moral pentru poporul român, cǎruia i-a lǎsat o operǎ uriaşǎ. Un discipol al sǎu, Barbu Teodorescu, o evalua în 1946 la la 1.003 volume, 12.755 articole şi 4.963 recenzii. Ea este chiar mai întinsǎ şi Valeriu Râpeanu a demonstrat-o cu prilejul editǎrii volumelor menţionate.

Acum mai bine de şase decenii, George Cǎlinescu scria despre N.Iorga: „El e un specialist total, un istoric care a sorbit apa tuturor. Nu este cu putinţǎ sǎ-ţi alegi un domeniu oricât de îngust şi umbrit din istoria românǎ fǎrǎ sǎ constaţi cǎ N. Iorga a trecut pe acolo şi a tratat tema în fundamentul ei”.

O asemenea uriaşǎ personalitate a fost contestatǎ de un I. Ludo, un Mihail Roller sau un Lucian Boia, care au urmǎrit sǎ nege tot ce a fost valoare în istoria şi cultura românilor, prezentându-i ca un popor minor, fǎrǎ trecut şi, evident, fǎrǎ viitor.

Prin editarea unor opere datorate lui N. Iorga, marele om de culturǎ care este Valeriu Râpeanu le-a dat acestor detractori o replicǎ usturǎtoare. Întrat în cel de-al 82-lea an de viaţǎ, Domnia Sa poate privi „mândru şi drept” înaintea conştiinţei sale pentru ceea ce a realizat pânǎ acum (ca sǎ-l parafrazǎm pe N. Iorga), şi sunt convins cǎ va continua cu aceeaşi forţǎ intelectualǎ şi dǎruire o muncǎ menitǎ sǎ ofere românilor, şi nu numai lor, noi opere purtând sigla emisiunii sale de la televiziune: Istorie cu învǎţǎturǎ.