Romania la Conferinta Pacii de la Paris

Climatul politic s-a deteriorat la sfârşitul anului 1945 şi începutul lui 1946, colaborarea coaliţiei Naţiunilor Unite din timpul războiului tinzând să fie înlocuită cu confruntarea. Liderii politici din Marea Britanie şi din SUA şi-au dat seama că I.V. Stalin urmărea să impună regimul politic de tip sovietic în statele aflate în zona sa de influenţă şi să extindă cât mai mult spre Vestul Europei sfera de dominaţie a URSS.

Cel care s-a ridicat primul şi cu o mare vehemenţă împotriva politicii lui Stalin a fost Winston Churchill, adică liderul politic occidental care făcuse cele mai mari concesii în favoarea liderului de la Kremlin, recunoscând anexiunile teritoriale făcute de Uniunea Sovietică pe baza pactului Molotov – Ribbentrop din 23 august 1939 şi propunându-i celebrul acord de procentaj (octombrie 1944), prin care România şi Bulgaria erau cedate aproape complet Rusiei, aceeaşi soartă având-o, după negocieri, Iugoslavia şi Ungaria, precum şi Polonia, Cehoslovacia şi Albania.

Este foarte probabil că primul ministru britanic şi-a dat seama că mersese mult prea departe cu concesiile făcute lui Stalin, drept care în în discursul pronunţat la Westminster College de la Fulton, în Missouri (SUA), la 5 martie 1946, a afirmat că „o cortină de fier a căzut asupra continentului”, de la Stettin (Polonia) la Trieste (Iugoslavia), şi că „nu există nimic care să fie atât de admirat de ruşi ca forţa şi nimic nu respectă mai puţin decât slăbiciunea militară”. De aceea, el cerea „ca popoarele de limbă engleză să se unească de urgenţă pentru a înlătura orice ambiţie sau aventură” .

Era pentru prima dată când se folosea expresia „cortină de fier”, care avea să intre în vocabularul politic şi utilizată timp de două decenii. I.V. Stalin a răspuns după câteva zile, amintind că în 1918 – 1919, Winston Churchill se pronunţase pentru intervenţia militară a Marii Britanii împotriva Rusiei şi pentru înţelegere cu Germania, împotriva comunismului. Totodată, liderul de la Kremlin l-a acuzat pe Churchill de calomnie, lipsă de curtoazie şi de tact, asigurându-l că cei care vor încerca „o nouă campanie armată împotriva Europei Răsăritene […] vor fi zdrobiţi exact cum s-a întâmplat în urmă cu 26 de ani” .

Deşi declaraţiile verbale au continuat pe acelaşi ton, de o parte şi din cealaltă, în problemele privind conţinutul tratatelor de pace cu statele foste aliate ale Germaniei, Marile Puteri s-au înţeles şi nu o dată s-au completat reciproc în a le impune condiţii cât mai grele. Consiliul Miniştrilor de Externe a realizat o bună colaborare, astfel că au elaborat proiectele tratatelor de pace, care după ce au primit aprobarea guvernelor de la Moscova, Londra, Washington şi Paris, au fost date publicităţii. La 29 iulie 1946 s-au deschis, în Palatul Luxembourg din Paris, lucrările Conferinţei de pace, care avea misiunea de a dezbate proiectele tratatelor de pace cu Italia, Bulgaria, Ungaria, România şi Finlanda.

Conform procedurii adoptate, Conferinţa nu putea lua hotărâri, ci avea doar competenţa de a face recomandări asupra proiectelor Tratatelor de pace, care erau trimise spre examinarea Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe. Statele foste inamice au fost invitate să-şi expună poziţia faţă de proiectele Tratatelor de pace, în scris sau oral, în comisii sau în plenul Conferinţei. Ele puteau participa la lucrările comisiilor sau la şedinţele în plen numai atunci când erau invitate; punctul lor de vedere era luat în discuţie numai dacă era însuşit ca amendament propriu de una din cele 21 delegaţii ale statelor care alcătuiau Naţiunile Unite.

In ziua de 30 iulie 1946 s-a dat publicităţii proiectul tratatului de pace cu România, simultan la Londra, Paris, Moscova şi Washington. Preambulul Tratatului consemna încetarea stării de război între România şi Naţiunile Unite, deşi această situaţie data de aproape trei ani de zile, interval în care România luptase timp de 7 luni alături de Naţiunile Unite pentru înfrângerea Germaniei. În document se aprecia că România intrase în război alături de Naţiunile Unite la 12 septembrie 1944.

De asemenea, nu se preciza că România a participat la războiul împotriva Ungariei, ceea ce ar fi impus, desigur, despăgubiri din partea acesteia. Cu toată jertfa de sânge adusă de armata română, României nu i se recunoştea calitatea de cobeligerant, fiind considerată un stat învins de Naţiunile Unite. Frontierele României erau cele din 1 ianuarie 1941, cu excepţia graniţei cu Ungaria. Aceasta însemna că Basarabia şi Nordul Bucovinei rămâneau sub ocupaţia Uniunii Sovietice, iar Cadrilaterul sub cea a Bulgariei.

Pe de altă parte, se anula dictatul de la Viena, din 30 august 1940, frontiera între România şi Ungaria fiind cea din 1 ianuarie 1938. Tratatul stabilea un termen de 90 zile pentru retragerea trupelor Aliate, cu excepţia celor sovietice, care rămâneau în continuare în România, pentru menţinerea liniilor de comunicaţie ale Armatei Roşii cu zona de ocupaţie sovietică din Austria. Clauzele economice stabileau despăgubiri, restituiri şi compensaţii foarte grele pentru statul român.

În fapt, proiectul Tratatului de pace reproducea prevederile din Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944, la care se adăugau despăgubirile către statele Occidentale, care urmau să primească „în perfectă stare” toate bunurile rămase pe teritoriul României, ceea ce implica un efort considerabil, deoarece acestea fuseseră distruse, deteriorate sau uzate pe parcursul războiului. La rândul ei, România era obligată să renunţe la dreptul de a ridica vreo reclamaţie contra Puterilor Aliate şi asociate, cât şi a altor Naţiuni Unite privind bunurile sale după 1 septembrie 1939, aflate pe teritoriile acestor state.

De asemenea, proiectul de Tratat prevedea multiple restricţii privind armata română şi dotarea ei. Publicarea proiectului Tratatului de pace a determinat guvernele României şi Ungariei să acţioneze asupra Marilor Puteri, precum şi a opiniei publice internaţionale în privinţa graniţei între cele două state. Guvernul Ungariei a trimis un memoriu pe adresa Conferinţei Miniştrilor de Externe, prin care cerea să i se atribuie o parte a Transilvaniei, de circa 12.000 km², incluzând oraşele Oradea, Satu Mare şi Arad, precum şi înscrierea în tratat a unor clauze privind protecţia minorităţii maghiare din România. Premierul ungar, Nagy Ferencz, a efectuat vizite la Washington, Londra, Moscova şi Paris, unde a pledat cauza ţării sale, iar diaspora maghiară a desfăşurat o uriaşă campanie de captare a opiniei publice internaţionale pentru susţinerea Ungariei.

Pe de altă parte, din iniţiativa guvernului român, la Paris s-a constituit o comisie prezidată de Ioan Christu, ministru plenipotenţiar, care avea misiunea de a studia proiectul Tratatului de pace, de a purta discuţii cu reprezentanţii celor patru Mari Puteri (SUA, Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Franţa) şi ai celorlalte state Aliate, de a elabora memorii în care să se exprime punctul de vedere al României. De asemenea, în ţară s-au constituit comisii de studiu, alcătuite din reprezentanţi ai Ministerului de Externe, Ministerului Comerţului Exterior, Ministerului Comunicaţiilor, Băncii Naţionale etc., care au trecut la analiza fiecărui articol în parte, formulând observaţii şi propuneri.

La 8 august, guvernul Franţei, în numele Naţiunilor Unite, a adresat guvernului României invitaţia de a participa la Conferinţa de pace de la Paris. A doua zi, 9 august, Consiliul de Miniştri, întrunit în Bucureşti, a aprobat poziţia României faţă de problemele dezbătute la Conferinţa păcii şi a stabilit componenţa delegaţiei care urma să se deplaseze la Paris. Delegaţia a primit mandat să militeze pentru anularea dictatului de la Viena, recunoaşterea cobeligeranţei României, anularea clauzelor economice, a celor privind restricţiile la armament şi forţele armate necesare apărării ţării etc.

Deşi problemele cele mai grave – mai ales de ordin teritorial şi economic – priveau relaţiile cu Uniunea Sovietică, delegaţia nu avea dreptul să ridice obiecţii care puteau leza relaţiile cu marele vecin de la Răsărit. Consiliul de Miniştri a decis că ele se vor rezolva pe cale bilaterală între guvernele de la Bucureşti şi de la Moscova. Astfel, aproape toate ameliorările solicitate de România vizau relaţiile cu statele Occidentale. Delegaţia guvernamentală română era condusă de Gheorghe Tătărescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi ministrul de Externe; din delegaţie mai făceau parte: Gheorghe Gheorghiu-Dej – ministrul Comunicaţiilor şi Lucrărilor Publice, Lucreţiu Pătrăşcanu – ministrul Justiţiei, Ştefan Voitec – ministrul Educaţiei Naţionale, Lothar Rădăceanu – ministrul Muncii, Ion Gheorghe Maurer – subsecretar de Stat, Mihai Ralea – ambasadorul Românei la Washington, Richard Franasovici – ambasadorul României la Londra, Simon Stoilow – ambasadorul României la Paris, generalul Dumitru Dămăceanu, Elena Văcărescu, , Florica Bagdasar, Şerban Voinea ş.a.

Liderii partidului Naţional-Ţărănesc şi ai Partidului Naţional-Liberal au criticat faptul că delegaţia oficială a României era alcătuită numai din partidele care făceau parte din Blocul Partidelor Democratice, guvernul nefăcând propunerea de constituire a unei delegaţii naţionale, cu adevărat reprezentative. Dincolo de asemenea critici, rămâne faptul că cele două partide s-au situat pe poziţii asemănătoare cu cea a guvernului, în privinţa proiectului Tratatului de pace, cerând recunoaşterea cobeligeranţei, anularea dictatului de la Viena, marcarea zilei de 24 august ca început al luptei alături de Naţiunile Unite, ameliorarea clauzelor economice şi militare.

Declaraţia României la Conferinţa de pace a fost expusă de Gheorghe Tătărescu în şedinţa plenară din 13 august 1946 . Cu acel prilej a fost prezentat şi un memoriu în care erau formulate cererile şi amendamentele României cu privire la Tratatul de pace. În Declaraţie se exprima satisfacţia pentru anularea sentinţei de la Viena, din 30 august 1940 şi stabilirea frontierei româno-ungare pe linia existentă la 1 ianuarie 1938. Gheorghe Tătărescu a făcut şi câteva observaţii: România a intrat în război alături de Naţiunile Unite la 23 august şi nu la 12 septembrie 1944, aşa cum era menţionat în proiectul de tratat; după ce a prezentat, pe larg, participarea României la luptă alături de Naţiunile Unite, el a cerut să se precizeze că ţara sa „a dus acest război, nu numai contra Germaniei, dar şi contra Ungariei hortyste” .

La solicitarea lui Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc, paralel cu delegaţia oficială a României, la Paris şi-a desfăşurat activitatea o grupare alcătuită din foşti diplomaţi şi oameni politici în frunte cu Grigore Gafencu, V.V. Tilea, Constantin Vişoianu, Grigore Niculescu-Buzeşti, care a prezentat două memorii (în august şi octombrie 1946), prin care-şi exprima „dezamăgirea” pentru conţinutul proiectului de tratat, care lăsa Basarabia şi Nordul Bucovinei „în stăpânirea” Uniunii Sovietice; tratatul nu stabilea în mod expres retragerea Armatei Roşii de pe teritoriul României, astfel încât „drepturile suverane ale naţiunii române vor deveni, după semnarea tratatului, şi mai incomplete şi mai nesigure decât în perioada armistiţiului”.

Asemenea observaţii erau utile, dar ele se adresau mai curând istoriei, decât realităţii concrete, deoarece Marile Puteri se înţeleseseră asupra condiţiilor care urmau să fie impuse României. Pe de altă parte, această grupare susţinea că guvernul Groza nu era democratic şi nu putea reprezenta România. În fapt, o asemenea situaţie – în care alături de delegaţia oficială să-şi desfăşoare activitatea o alta, care să facă propagandă ostilă guvernului invitat la Conferinţa păcii – constituia un caz unic, care a fost privit ca o ciudăţenie de Marile Puteri. Acestea nu au luat în seamă acţiunile grupării Gafencu, fiind decise să trateze numai cu reprezentanţii guvernului de la Bucureşti. Reprezentantul Ungariei, Gyöngyösi Janos, a fost ascultat în şedinţa din 14 august, el pledând, între altele, pentru obţinerea unui teritoriu de circa 22.000 km² din Transilvania.

În Comisia politică şi teritorială, delegatul Ungariei şi-a limitat pretenţiile la aproximativ 4.000 km². La rândul său, Gheorghe Tătărescu a prezentat situaţia concretă din acel teritoriu, arătând că acolo trăiau 483.000 de locuitori, din care numai 67.000 erau unguri. După ce a analizat cele două puncte de vedere, la 7 septembrie, Comisia a respins revendicările Ungariei. În şedinţa Consiliului de Miniştri din 23 septembrie 1946 s-a analizat activitatea delegaţiei române la Conferinţa de pace. Miniştrii aparţinând Blocului Partidelor Democrate au apreciat că delegaţia şi-a îndeplinit mandatul cu demnitate şi patriotism. Pe de altă parte, în declaraţii separate, reprezentanţii Partidului Naţional-Ţărănesc şi Partidului Naţional-Liberal – Emil Haţieganu şi Mihail Romniceanu – au considerat că rezultatul înregistrat nu era un motiv de mulţumire, ci de întristare, deoarece nu s-au obţinut ameliorările dorite în privinţa graniţelor; ei vizau Basarabia şi Nordul Bucovinei, fără a le menţiona ca atare, pentru a nu se aprecia că aveau o atitudine antisovietică.

De asemenea, învinovăţeau delegaţia oficială că nu a obţinut cobeligeranţa, iar reparaţiile stabilite erau extrem de apăsătoare pentru România. Acest fapt s-ar datora „regimului de dictatură practicat de acest guvern” . Erau, desigur, declaraţii politice, deoarece nu stătea în puterea delegaţiei române să modifice esenţial cele convenite între Marile Puteri. După încheierea Conferinţei de la Paris, textele tratatelor de pace cu România, Italia, Ungaria, Bulgaria şi Finlanda au fost definitivate de cei patru miniştri de Externe în cadrul Conferinţei de la New-York, desfăşurată în zilele de 4 noiembrie – 12 decembrie 1946.

Oficialităţile de la Bucureşti au trimis la New-York un observator, pe ambasadorul Richard Franasovici, precum şi un memoriu intitulat Observaţiile guvernului român privitoare la proiectul Tratatului de pace cu România , în care erau sintetizate ultimele puncte de vedere ale acestuia şi anume: recunoaşterea cobeligeranţei, înlăturarea articolului privind protecţia specială a evreilor cetăţeni români şi compensarea integrală a daunelor suferite de ei în timpul războiului (fapt ce îi situa într-o poziţie privilegiată faţă de ceilalţi cetăţeni români, care nu primeau nici o compensaţie), reducerea compensaţiilor pentru daunele pricinuite bunurilor Naţiunilor Unite de la 75% la o treime; recuperarea de către statul român a creanţelor sale faţă de Germania; convocarea unei conferinţe internaţionale care să analizeze situaţia materialului rulant străin aflat în România şi a materialului rulant românesc aflat în străinătate etc.

După analiza acestui raport, singura modificare sensibilă acceptată de cei patru miniştri de Externe a fost reducerea despăgubirilor pentru bunurile Naţiunilor Unite la 66,66%. Cu aceasta, proiectul Tratatului de pace cu România a fost definitivat, stabilindu-se că el va fi semnat ulterior la Paris. În ziua de 1 februarie 1947, guvernul român a hotărât să semneze Tratatul de pace în forma redactată de cei patru miniştri de Externe. Gheorghe Tătărescu a argumentat: „Tratatul, cu părţile lui luminoase şi cu părţile lui umbroase, este un act care trebuie acceptat” . Delegaţia care s-a deplasat la Paris pentru semnare era condusă de Gheorghe Tătărescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru de Externe al României. În nota din 8 februarie 1947, şeful delegaţiei române arată că „semnând Tratatul de pace impus de Puterile Aliate şi Asociate, România declară prin reprezentanţii săi că va depune toate sforţările pentru a executa obligaţiile ce-i revin prin dispoziţiile cuprinse în acest Tratat /…/ Această declaraţie sinceră şi leală dă dreptul României să folosească un ultim prilej pentru a afirma încă o dată că unele din obligaţiile impuse României sunt excesive şi altele nedrepte”.

În ziua de 10 februarie 1947, în palatul Ministerului de Externe al Franţei, au fost semnate tratatele de pace cu Italia, Bulgaria, Ungaria, Finlanda şi România. Din partea României, tratatul a fost semnat de Gheorghe Tătărescu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Ştefan Voitec şi Dumitru Dămăceanu. Tratatul de pace cu România conţinea multe prevederi dezavantajoase: deşi armata română participase alături de Naţiunile Unite de la 24 august 1944 la 12 mai 1945, şi dăduse grele jertfe de sânge (circa 170.000 de morţi, răniţi, dispăruţi), care o situau pe locul al patrulea (după Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi SUA) în privinţa pierderilor umane suferite, România nu a primit statutul de ţară cobeligerantă. În septembrie 1944, cu prilejul discuţiilor asupra Convenţiei de armistiţiu, cobeligeranţa era considerată de reprezentanţii celor trei Mari Puteri ca firească, dar nu au înscris-o în textul documentului, iar motivul real s-a evidenţiat abia în momentul elaborării tratatului de pace.

De asemenea, cu toate că guvernele SUA şi Marii Britanii declaraseră că nu recunosc nici o modificare teritorială survenită după 1 septembrie 1939 (izbucnirea celui de-al doilea război mondial), aceste state şi-au schimbat poziţia, recunoscând anexarea Basarabiei, Nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa de către Uniunea Sovietică, în urma notelor ultimative din 26 – 27 iunie 1940 (numite în articolul 1 din tratat ca reprezentând „Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940”). Pe de altă parte, Marile Puteri au decis să restabilească graniţa de stat între România şi Ungaria din 1 ianuarie 1938, anulând astfel dictatul de la Viena din 30 august 1940. Ca urmare a trasării noilor graniţe, România a se învecina cu Uniunea Sovietică, Ungaria, Iugoslavia şi Bulgaria.

Potrivit articolului 21, toate forţele militare aliate urmau să fie retrase din România, în termen de 90 zile de la intrarea în vigoare a tratatului, „Uniunea Sovietică rezervându-şi dreptul de a păstra pe teritoriul român forţele armate care i-ar putea fi necesare pentru menţinerea liniilor de comunicaţie ale Armatei Sovietice cu zona de ocupaţie din Austria”. Era o formulă de circumstanţă (drumul cel mai scurt între Uniunea Sovietică şi Austria nu trecea prin România), prin care Marile Puteri au convenit ca Armata Roşie să rămână în această ţară. În septembrie 1944, retragerea trupelor sovietice după încetarea războiului fusese prezentată ca un fapt normal, de la sine înţeles.

În 1947, această chestiune era abordată din alt unghi de vedere, cu consecinţe contrare spiritului din 1944. O altă chestiune viza despăgubirile de război: tratatul obliga România să plătească 300 milioane dolari SUA, timp de opt ani, începând cu 12 septembrie 1944, în bunuri (produse petroliere, cereale, lemn, vase maritime şi fluviale, utilaj divers şi alte mărfuri). România trebuia să restituie în bună stare bunurile ridicate de pe teritoriul statelor Naţiunilor Unite şi să suporte cheltuielile de lucru, materiale şi transport. Clauzele militare prevedeau că România era autorizată să dispună de o armată de uscat de 120.000 de oameni, la care se adăugau câte 5.000 pentru artileria antiaeriană şi pentru marină, 8.000 pentru aviaţia militară. Personalul care depăşea acest efectiv urma să fie licenţiat în termen de şase luni de la intrarea în vigoare a Tratatului.

În Tratat erau şi prevederi care vizau politica internă a României: asigurarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, inclusiv libertatea de exprimare, libertatea presei şi de publicare, libertatea cultului, libertatea de opinie politică şi de întrunire publică; să nu admită discriminări între persoane pe criterii de religie, rasă, sex sau limbă; să abroge legislaţia discriminatorie; să dizolve toate organizaţiile de tip fascist, precum şi alte organizaţii care ar face propagandă ostilă Uniunii Sovietice sau oricăreia din celelalte Naţiuni Unite; să aresteze şi să prevedea în vederea judecării persoanele acuzate de crime de război şi contra păcii sau umanităţii ş.a. Tratatul conţinea şi elemente privind statutul internaţional al României, între care obligaţia de a recunoaşte ca deplin valabile tratatele de pace cu Italia, Bulgaria, Ungaria şi Finlanda, precum şi alte acorduri sau aranjamente încheiate de Naţiunile Unite cu Austria, Germania şi Japonia.

De asemenea, România se angaja să accepte toate aranjamentele care au fost sau urmează a fi încheiate pentru lichidarea Societăţii Naţiunilor. La rândul lor, Puterile Aliate şi Asociate promiteau să sprijine cererea României de a adera la Organizaţia Naţiunilor Unite. Din punctul de vedere al dreptului internaţional, prin semnarea Tratatului de pace, România ieşea de sub regimul armistiţiului cu Naţiunile Unite şi devenea un stat independent şi suveran. Într-adevăr, Înalta Comisie Aliată de Control şi-a încetat existenţa, iar activitatea guvernului român nu mai era „monitorizată” şi amendată de reprezentanţii SUA, Uniunii Sovietice şi Marii Britanii. În realitate, statutul internaţional al României nu a cunoscut o ameliorare, deoarece ea a rămas practic sub ocupaţia sovietică.

Reprezentanţii SUA şi ai Marii Britanii nu mai aveau calitatea oficială de a interveni în sprijinul forţelor democratice, pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti de către guvernul român. Notele diplomatice americane şi engleze aveau să fie respinse de guvernul de la Bucureşti, sub motivul că se încerca intervenţia în treburile interne ale unui stat independent şi suveran. Încercarea SUA de a sprijini ţările europene printr-un masiv ajutor economic („Planul Marshall”, lansat în iulie 1947) a fost respinsă de statele aflate în zona de dominaţie sovietică, inclusiv de România. Relaţiile cu statele occidentale s-au diminuat considerabil pe fondul declanşării războiului rece între SUA şi aliaţii ei, pe de o parte, şi Uniunea Sovietică şi celelalte state din lagărul socialist, pe de altă parte.