1965. Revelion în Palatul Republicii

După ce în 1962 am absolvit Facultatea de Istorie, Universitatea din  Bucureşti, am fost repartizat la Catedra de Istoria României, devenind coleg cu foştii mei profesori. O situaţie de loc comodă, astfel că veneam la Catedră doar în zilele când eram de permanenţă sau avea loc vreo şedinţă. Preferam să merg la Arhivele Statului şi la Biblioteca Academiei, unde scoteam fişe privind viaţa politică din România în perioada interbelică, în care doream să mă specializez.

Pe de altă parte, făceam parte din generaţia de tineri în care „partidul şi statul îşi puneau mari speranţe”, pentru a-i înlocui pe cei care făcuseră studii în URSS. Am putut lesne constata că aceştia  începeau să fie scoşi din funcţiile de conducere, în locul lor fiind promovate persoane pe criterii profesionale şi mai puţin politice.

Această linie politică se aplica şi în cadrul organizaţiilor de tineret – Uniunea Tineretului Muncitor şi Asociaţia Studenţilor din România.  Din seria mea au fost opriţi în Facultatea de Istorie alţi trei colegi – Mircea Popa, Constantin Buşe, Nicolae Isar. Imediat ce am fost repartizaţi pe catedre, am şi fost chemaţi  la BOB (Biroul Organizaţiei de Bază al PMR), cerându-ni-se să acceptăm alegerea noastră în conducerea acestor organizaţii. Buşe şi Popa s-au lăsat lămuriţi, în timp ce eu am reuşit să mă eschivez, spunând că eram solicitat la Comitetul UTM pe Centrul Universitar Bucureşti şi la CC al UTM.

Într-adevăr, fusesem chemat la Dan Marţian, prim-secretar al Comitetului UTM pe Centrul Universitar Bucureşti, şi apoi la Petre Lupu, membru supleant al Comitetului Executiv al CC al PCR care răspundea de organizaţiile de masă şi obşteşti. Acesta mi-a propus să accept o funcţie în cadrul CC al UTC (după Congresul al IX-lea al PCR, din iulie 1965, denumirea UTM a devenit UTC). Am răspuns că nu puteam renunţa la cariera universitară şi că doresc să mă consacru cercetării istoriei contemporane a României.

Cert este că numele meu a circulat în „sferele înalte”,  astfel că la mijlocul lunii decembrie 1965 am primit următoarea invitaţie:

„Tovarăşului Ioan Scurtu.

Cu ocazia Anului Nou, Comitetul orăşenesc Bucureşti al Uniunii Tineretului Comunist vă invită să participaţi la Revelionul Tineretului din Capitală, organizat în cinstea tinerilor fruntaşi în producţie, învăţătură şi activitate obştească.

Revelionul va avea loc în noaptea de 31 XII 1965 în sălile Palatului Republicii Socialiste România.

Intrarea în sală până la orele 21.30.

Invitaţie netransmisibilă”.

Ca student, făcusem muncă voluntară pe şantierul Sălii Palatului, iar după construirea acesteia am vizionat aici mai multe spectacole, astfel că eram familiarizat cu „locaţia”.

M-am prezentat la intrarea dinspre blocul Turn, pe la 20,30, prilej cu care am constatat o mare afluenţă de tineri. Intrarea a fost destul de anevoiasă, deşi nu se cerea decât să fim cu invitaţia în mână, neexercitându-se nici un fel de control.

Am aflat că la Revelionul Tineretului din Capitală participau 3.000 de invitaţi. Echipe speciale de tineri şi tinere indicau sala şi locul unde urma să se aşeze fiecare.

Eu am fost îndrumat la masa universitarilor, care era plasată pe culoarul care făcea legătura între Sala Palatului şi Palatul Regal (devenit al Republicii). Aspectul era foarte plăcut: mesele acoperite cu feţe de masă albe, în dreptul fiecărui scaun se aflau aşezate trei rânduri de farfurii, cuţite, furculiţe, linguriţe, şerveţele de mai multe culori.

După ce mi-am salutat colegii de masă, am făcut un tur de recunoaştere, constatând că fuseseră puse mese peste tot unde exista un spaţiu, la parter şi la etajul I, inclusiv în Sala Tronului pe care o vedeam pentru prima dată (am recunoscut-o după fotografiile din ziare, cu regele Carol al II-lea depunând jurământul pe Constituţia din 27 februarie 1938).

Pe la orele 22 am fost invitaţi să ne aşezăm la mese, deoarece urma să fim vizitaţi de „conducerea de partid şi de stat”.  Când am auzit aplauze, m-am ridicat de la locul meu şi m-am deplasat spre uşa dinspre Calea Victoriei, pe unde tocmai intrau Nicolae Ceauşescu (secretarul general al CC al PCR), Ion Gheorghe Maurer (preşedintele Consiliului de Miniştri), Chivu Stoica (preşedintele Consiliului de Stat) şi alţi lideri politici: Emil Bodnăraş, Gheorghe Apostol, Alexandru Drăghici, Paul Niculescu-Mizil, Manea Mănescu, Virgil Trofin, Alexandru Bârlădeanu, Leonte Răutu, Leontin Sălăjan.

Mulţimea s-a îmbulzit asupra lor, pentru a le strânge mâna, astfel că urcarea scărilor până la etajul I a fost extrem de dificilă. Am observat că în timp ce Nicolae Ceauşescu întindea ambele braţe, pentru a da mâna cu cât mai mulţi tineri, Ion Gheorghe Maurer ţinea într-o mână pălăria, iar în cealaltă mănuşile, astfel că evita să participe la acest spectacol.

S-a creat o adevărată debandadă, greu de gestionat. La un moment dat s-a anunţat că suntem invitaţi să ne prindem într-o horă şi imediat a început muzica, iar Ceauşescu şi ceilalţi conducători s-au prins în joc. Aceasta a durat vreo 15 minute, timp în care mulţi s-au îndreptat spre mesele lor. Eu am rămas în picioare pentru a vedea ce urmează.

După încheierea dansului a fost adus un microfon, la care Ceauşescu a rostit un scurt discurs, referindu-se la realizările din 1965 şi urând poporului român noi succese în anul 1966. În acest timp cineva de la protocol a venit cu  şampania, iar Nicolae Ceauşescu a declarat că ridică paharul „pentru prosperitatea scumpei noastre patrii, Republica Socialistă România”,  a urat poporului român şi participanţilor la Revelionul Tineretului  „La mulţi ani!”

Apoi, pentru a nu se repeta situaţia de la venire, liderii politici au plecat în aplauzele celor aflaţi în preajma lor. Toată vizita a durat circa o jumătare de oră.

Masa a fost bogată şi bine servită. Am urmărit cu mult interes programul artistic, foarte variat, cu interpreţi bine cunoscuţi şi apreciaţi, între care Irina Loghin, Benone Sinulescu (muzică populară), Doina Badea, Dan Spătaru, Margareta Pâslaru (muzică uşoară), Mircea Crişan, Horia Căciulescu, Zizi Şerban (cuplete satirice) etc., etc. Nu se folosea un microfon central, ci pe săli, pentru ca artiştii să fie văzuţi şi aplaudaţi de tineri.

S-a dansat, a fost voie bună, s-au legat prietenii, fără să se facă vreo deosebire că unul era muncitor la Uzinele „23 August” şi altul cercetător ştiinţific la Institutul de Fizică Atomică, sau  că o domnişoară lucra la Fabrica de Confecţii şi Tricotaje iar alta la Catedra de Filosofie a Universităţii din Bucureşti.

Totul a decurs excelent până spre ora 3 dimineaţa, când s-a servit tortul şi unii au început să plece. Eu am rămas pentru a vedea sfârşitul.

După tort a început să se dea vin la discreţie şi mulţi au băut peste măsură. În scurt timp am văzut tineri care şi-au scos haina şi cravata, au început să circule cu paharul în mână de la o masă la alta, să se „cinstească” până nu se mai puteau ţine pe picioare. Câţiva vomitau în timp ce se străduiau să urce scările spre Sala Tronului. Unii se certau şi se înjurau, ridicau scaunele şi le trânteau de pământ de le săreau picioarele. Cei mai paşnici au adormit cu capul pe masă.

Pe jos, farfurii sparte, sticle de vin golite, şerveţele aruncate. Frumoasele săli deveniseră o cocină. Organizatorii priveau neputincioşi, neavând curajul să intervină.

Am plecat pe la ora 5.30 când se puseseră în mişcare troleibuzele şi  autobuzele, astfel că am putut pleca acasă (locuiam pe Şoseaua Olteniţei).

Mi-a rămas întipărit în minte acel revelion, cu imaginea foarte plăcută de la ora 21 şi cu dezastrul de după ora 5. Cred că a fost un exces de zel din partea Comitetului UTC pe Capitală, cu aprobarea CC al UTC şi a secretarului CC al PCR care răspundea de organizaţiile de tineret.

Sunt tentat să cred că Nicolae Ceauşescu a aprobat desfăşurarea acestui revelion în Sala Palatului, dovadă că a venit să le ureze participanţilor „La mulţi ani!” Ceauşescu devenise conducătorul PCR de câteva luni (martie 1965) şi căuta să câştige popularitate, mai ales în rândul tineretului, el însuşi socotindu-se tânăr la cei 47 de ani ai săi.

Am aflat că a fost nevoie de câteva luni bune pentru a se face curăţenie şi a se repara cele stricate în acea noapte de revelion.

Cred că Nicolae Ceauşescu a fost informat cu cele întâmplate după ora 3 şi a realizat că  totul are o limită. În mod cert, Sala Palatului nu fusese construită pentru petreceri de acest fel, având o cu totul altă destinaţie.

A fost primul şi ultimul revelion organizat în Sala Palatului.