22 iunie 1941: Intrarea României în războiul pentru eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei

În istoriografia sovietică şi rusă, dar şi în cea Occidentală, intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial la 22 iunie 1941 este prezentată ca un act de participare a acestei ţări la războiul hitlerist antisovietic. O asemenea apreciere a aparţinut şi istoricilor români până în 1968, când s-a scris pentru prima dată, după 1945, despre Unirea Basarabiei cu România. După acest an, până în 1989, aprecierile au fost mai nuanţate, dar nu s-a afirmat deschis că a fost un război pentru refacerea graniţei de Nord şi de Est, aşa cum fusese ea stabilită prin hotărârea Sfatului Ţării din Basarabia la 27 martie şi a Congresului general al Bucovinei la 28 noiembrie din 1918.

În 1918 s-a realizat cel mai înalt ideal al poporului nostru: unirea în cadrul unuia şi aceluiaşi stat a tuturor provinciilor istorice româneşti. Prin tratatele internaţionale din 1919-1920 a fost confirmată unirea Bucovinei, Transilvaniei şi Basarabiei cu Patria Mamă.

Statele învinse, Germania, Ungaria, Bulgaria, dar şi Uniunea Sovietică şi Italia au început să promoveze o politică revizionistă, tot mai agresivă în anii ‘30. Prin Pactul Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939, Uniunea Sovietică şi Germania şi-au împărţit zonele de ocupaţie între Marea Baltică şi Marea Neagră.

Articolul 3 al Anexei secrete a acestui Pact, prevedea:

„În privinţa Europei sud-estice, Partea Sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea Germană îşi declară totalul dezinteres politic faţă de aceste teritorii”.

O săptămână mai târziu, la 1 septembrie 1939, izbucnea cel de-al Doilea Război Mondial.

Capitularea Franţei, la 22 iunie 1940, a constituit un adevărat şoc pentru guvernanţii români, care-şi bazau politica externă pe alianţa cu această ţară.

Profitând de starea de derută instalată la Bucureşti, în ziua de 23 iunie, Molotov a comunicat lui Schulenburg, ambasadorul Germaniei la Moscova, decizia sovieticilor de a pune în aplicare Pactul din 23 august 1939 privitor la Basarabia, precizând: „Dacă România nu va accepta soluţionarea paşnică a problemei basarabene, Uniunea Sovietică o va rezolva prin forţa armată”. La 25 iunie a venit răspunsul pozitiv al lui Ribbentrop, iar în seara zilei de 26 iunie ministrului României la Moscova, Gheorghe Davidescu, i-a fost înmânată nota prin care guvernul sovietic cerea guvernului român:

„1. Să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia;

2. Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei”.

Propunerea guvernului român de a „începe imediat şi în spiritul cel mai larg discuţiunea amicală şi de comun acord a tuturor problemelor emanând de la guvernul sovietic” a fost respinsă, iar la 28 iunie a transmis o nouă notă ultimativă, în care preciza că în aceeaşi zi trupele sovietice vor ocupa oraşele  Chişinău, Cetatea-Albă şi Cernăuţi.

Guvernul român a răspuns: „pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să accepte condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”.

Aşadar, nu a fost vorba de o „convenţie româno-sovietică” cum avea să se scrie în Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944 şi nici de un „acord româno-sovietic” cum avea să figureze în Tratatul de pace din 10 februarie 1947, ci de o cedare sub presiunea forţei militare. A fost un act de agresiune, la care România nu a ripostat în acel moment.

Acţiunea sovietică a fost imediat urmată de cererile guvernelor de la Budapesta şi Sofia de a li se satisface şi lor pretenţiile teritoriale asupra României.

Prin intervenţia directă a lui Hitler, ţara noastră a fost nevoită să cedeze Ungariei partea de nord-est a Transilvaniei la 30 august, şi Bulgariei sudul Dobrogei la 7 septembrie 1940.

Prin aceste acte de forţă, statul naţional unitar român făurit în 1918 a fost sfărâmat. O generaţie glorioasă realizase Marea Unire, o altă generaţie, nevrednică, o pierduse.

Harta Ţării Întregite a devenit steaua polară a românilor, care i-a călăuzit după tragicele evenimente din 1940. Refacerea statului naţional unitar a redevenit obiectivul major, fundamental al naţiunii noastre.

Era limpede că vechea politică externă, promovată în perioada interbelică, eşuase. Franţa era ocupată, Anglia se afla sub bombardamentele germane, Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică nu mai existau. Pe de altă parte, Ungaria cerea întreaga Transilvanie, iar Uniunea Sovietică şi-a continuat politica agresivă faţă de România ocupând mai multe insule din Delta Dunării.

În acest context, Germania şi Italia au decis să acorde, la 30 august, după Dictatul de la Viena, garanţii „pentru integritatea şi inviolabilitatea teritoriului statului român”. Germania era interesată să dezvolte relaţii cu România, de unde obţinea petrolul necesar maşinii sale de război, precum şi pentru poziţia sa geo-strategică, în perspectiva declanşării războiului împotriva Uniunii Sovietice.

Practic, după pierderile teritoriale suferite, România nu avea alternativă, astfel că singura politică realistă era alianţa cu Germania. Ca urmare, generalul Antonescu a semnat, la 23 noiembrie 1940, aderarea României la Pactul Tripartit (Axa Berlin-Roma-Tokio).

În această alianţă el a văzut şi posibilitatea de a începe acţiunea de refacere a graniţelor din 1918. De aceea, când, la 12 iunie 1941, Hitler i-a adus la cunoştinţă decizia Germaniei de a ataca Uniunea Sovietică, Antonescu a declarat că „el însuşi doreşte să lupte din prima clipă”.

La 22 iunie 1941, generalul Antonescu a semnat Ordinul de zi către armată, prin care cerea: „Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul! Luptaţi pentru dezrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei”.

Vestea intrării României în războiul pentru eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei a fost primită cu bucurie de români. Cităm un foarte popular cântec lansat în acele zile: