Economia după 20 de ani. De la teorie la realitate

Au trecut 20 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989, perioada similară cu cea interbelică. La scara istoriei ( a „duratei lungi” cum o numea Fernand Braudel) comparațiile sunt permise și chiar necesare pentru a se putea emite judecăți de valoare. Rezultatele concrete deținute în cele două etape istorice (1918 – 1938 și 1989 – 2009) arată în ce măsură o activitate politică sau alta au fost folositoare țării și majorității cetățenilor ei, a contribuit la afirmarea României pe plan internațional. Evident, trebuie avut în vedere nivelul de la care s-a plecat.

Primul război mondial încheiase o evoluție pozitivă spre modernizare a economiei naționale începută la începutul secolului al XIX-lea, când s-a trecut de la economia feudală spre cea capitalistă. România dispunea de o rețea de căi ferate și un sistem bancar de nivel european. Industria era abia la începuturile ei fapt reflectat și de numărul foarte redus (abia 8%) de lucrători în această ramură a economiei naționale, precum și de structura comerțului exterior: export de materii prime (cereale, petrol, lemn) și importul de produse fabricate. Un reputat economist, Victor Axenciuc, aprecia că în preajma războiului mondial România era “ o țară înscrisă pe direcția de evoluție capitalistă, întârziată cu 100 – 150 ani în procesul de modernizare și transformare cu un nivel tehnico – economic scăzut, aflată în faza predominant agrară a evoluției structurilor și nivelului de dezvoltare, dar având sectoare moderne, mecanizate, în curs de extindere”[1].

Războiul a avut consecințe grave asupra economiei românești: în 1919 nivelul acesteia reprezenta doar 25% din cel antebelic. O situație similară se înregistra și în provinciile unite în 1918 ( Basarabia, Bucovina și Transilvania). În consecință, principalul obiectiv al guvernanților era refacerea economiei naționale. Al doilea mare obiectiv viza asigurarea integrării economice a noilor provincii în economia națională. Datorită condițiilor concrete în care s-au aflat, economia Basarabiei era îndreptată spre Kiev și Moscova, cea a Bucovinei spre Viena, iar a Transilvaniei spre Budapesta. Între vechiul Regat și aceste provincii istorice românești existau bariere vamale, care împiedicau realizarea complexului economic național românesc. Ținând seama de faptul că nivelul de dezvoltare a industriei era extrem de scăzut, iar marile întreprinderi (atâtea câte existau, mai ales în domeniul exploatării petrolului) se aflau în posesia capitalului străin, cel de-al treilea mare obiectiv viza creșterea economiei naționale și cu precădere a industriei prin energia, capacitățile și capitalul românești ( “ prin noi înșine”).

Guvernanții de după 1918 nu au dat vina pentru situația existentă pe  “greaua moștenire”, nici a războiului, nici a dominației străine, nici a înaintașilor, ci au acționat, rapid, pe cele trei planuri: refacerea economică, integrarea noilor provincii în ansamblul economiei naționale, aplicarea doctrinei “prin noi înșine”.

În anii 1919 – 1923 au fost adoptate măsuri vizând refacerea economiei naționale, au fost înlăturate toate barierele vamale din interiorul spațiului românesc, s-a acționat pentru libera circulație a mărfurilor și capitalului. Pe baza tratatelor de pace, încheiate în anii 1919 – 1920, statul roman a procedat la naționalizarea societăților cu capital străin aparținând puterilor învinse în război, în special german, austriac si ungar, pachetele de acțiuni la întreprinderile respective fiind achiziționate de cetățeni români (indiferent de origine etnică).

Constituția din 1923 prevedea naționalizarea bogățiilor subsolului, astfel că pe baza ei, au fost adoptate, în 1924 principalele legi economice, având la bază concepția “prin noi înșine“.

Nu toate măsurile adoptate au dat rezultatele dorite, în primul rând pentru că burghezia românească nu dispunea de suficient capital pentru a-l înlocui pe cel străin, și în al doilea rând datorită presiunii statelor occidentale care au intervenit puternic în favoarea propriilor cetățeni[2]. Astfel, după ce în 1924 a fost adoptată legea minelor, care prevedea că erau autorizate să funcționeze societățile cu cel puțin 60% capital românesc, guvernele de la Paris, Londra și Washington au amenințat că vor rupe relațiile diplomatice cu România daca legea nu este modificată. În fața acestei situații, guvernul condus de  Ion I. C. Brătianu a satisfăcut parțial solicitarea respectivelor state, reducând cota de participare a capitalului românesc la 50,1%.

În 1928 a ajuns la putere Partidul Național-Țărănesc, care a aplicat politica “porților deschise” în fața capitalului străin. Au fost modificate legile protecționiste, s-au contractat masive împrumuturi externe, au fost concesionate trusturilor străine importante bunuri ale statului. Această politică s-a aplicat în contextual crizei economice mondiale din 1929-1933, care a afectat puternic și România. Trusturile străine au acționat pentru propria lor ieșire din criză pe seama economiei românești, fapt ce a paralizat producția națională. Ca urmare, în timpul guvernului Iorga ( 1931 – 1932 ) s-a ajuns în situația ca statul să nu mai poată plăti la termen salariile funcționarilor publici și soldele ofițerilor. În timpul celei de-a doua guvernări național-țărăniste (1932-1933) s-a renunțat la politica “porților deschise” și s-a decis suspendarea unilaterală a plății datoriilor externe. În 1934, guvernul liberal prezidat de Gheorghe Tătărescu a negociat reeșalonarea plății datoriilor externe, pentru ca statul roman să dispună de rezervele financiare necesare unor masive investiții în economia națională.

După experiența guvernării, P.N.Ț. a renunțat la politica “porților deschise” și s-a pronunțat pentru o politică protecționistă, de sprijinire a industriei naționale. În programul său din 1935 acest partid își propunea să întocmească  “o nouă legislație specială care va prevedea metodele de producțiune a industriei naționale, corespunzătoare intereselor economiei și muncii naționale”[3].

Ca urmare a politicii promovate în anii 1934-1938, economia națională și în primul rând industria prelucrătoare au cunoscut o puternică dezvoltare, fapt ce a permis trecerea României de la stadiul de țară agrară la cea cu economie agrar-industrială.

La sfârșitul perioadei interbelice România avea mari întreprinderi industriale, cu produse de bună calitate, care concurau cu succes marfurile străine. Renumite erau uzinele Malaxa din București care producea locomotive diesel, IAR Brașov cu renumitele avioane IAR – 140 si IAR – 141, ASTRA – Arad care realize vagoane de toate tipurile ( de călători, de marfă, cisterne), precum și fabrica de postav Buhuși, fabrica de încălțăminte Guban, din Cluj. Rafinăriile din Valea Prahovei ( ASTRA – Română, Româno-Americană, Concordia etc) erau printre cele mai moderne din lume.

La sfârșitul perioadei interbelice, industria românească acoperea circa 80% din necesitățile pieței interne de bunuri de consum și 25% de mijloace de producție. De asemenea, din 1935 industria a devansat – pentru prima dată în istoria României – agricultura în privința valorii exportului de produse. În 1938, pe primul loc se aflau produsele industriei petrolului cu 43,3%, iar cerealele și derivatele dețineau 29,5% din valoarea exportului[4].

În cele două decenii (1918-1938), România a trecut de la stadiul de țară “eminamente agrară” la cel cu o economie agrar-industrială.

Nivelul de la care s-a pornit în 1989 era cu totul diferit de cel din 1918. În primul rând, România se transformase dintr-o țară agrar-industrială în una industrială. În toate județele exista cel puțin o platformă industrială, care beneficia de o forță de muncă adecvată. Ca urmare, România producea avioane (ROMBAC), elicoptere (PUMA), locomotive Diesel electrice, tractoare, combine de recoltat cereale, televizoare, vapoare de mare tonaj, automobile, etc.

Progresele înregistrate erau notabile, iar țara noastră se afla încă în rândul statelor europene în curs de dezvoltare, cu o productivitate a muncii scăzută și cu un produs intern brut care o plasa pe locul 20 în rândul a 24 de state recenzate[5].

După un ritm de dezvoltare extrem de alert (de 15 – 20 % pe an) înregistrat în anii `60 – `70 la începutul anilor `80 s-a ajuns la un blocaj, determinat de centralizarea excesivă, voluntarismul în adoptarea deciziilor, forțarea exportului pentru procurarea valutei necesare achitării rapide a întregii datorii externe, neinvestirea, decât în mod excepțional, de fonduri pentru retehnologizarea întreprinderilor și pentru procurarea pieselor de schimb din străinătate etc. Acest blocaj a avut consecințe dezastruoase nu numai în plan economic, dar și social, în viața de zi cu zi a cetățenilor care se confruntau cu mari probleme privind aprovizionarea cu alimente de primă necesitate, cu căldură, lumină electrică etc.

Generată de cauze diferite, economia românească se afla, ca și în 1918, într-o profundă criză. Esențială era acțiunea factorilor politici: după 1918 aceștia au adoptat o atitudine constructivă și s-au angajat la un efort de lungă durată pentru refacerea și dezvoltarea economiei naționale; după 1989 s-a promovat un punct de vedere diametral opus, și anume că industria românească era „un morman de fiare vechi” și tot ce amintea de anii comunismului (apreciat ulterior ca fiind un „regim criminal și ilegitim”) trebuia lichidat.

Glasul specialiștilor nu a fost luat în seamă, nu a existat în societatea românească o dezbatere privind „modelul economic” care urma să fie promovat, iar unele glasuri în favoarea „economiei sociale de piață” (după sistemul aplicat în Suedia) au fost acoperite de o vehementă campanie ostilă oricărei implicări a statului în acest domeniu. Însuși conceptul de economie națională era blamat, ca fiind o rămășiță a „comunismului”.

În acest „ fond sonor” au fost ocultate realitățile pozitive, care nu lipseau. În industria românească existau unele întreprinderi moderne, cu dotare la nivelul tehnicii mondiale. De exemplu, rafinăria de la Midia Năvodari care abia fusese dată în funcțiune, Întreprinderea de Mașini Grele București (IMGB), uzinele de utilaj petrolier din Ploiești, întreprinderea ARO din Câmpulung Argeș (unde se fabricau mașini de teren), Uzina de Tractoare Brașov – cu o piață externă foarte mare (din Africa și Asia până în America Latină etc). În 1989, România avea cea mai mare suprafață agricolă irigată din Europa, renumite combinate de carne de pasăre ( Piatra Neamț, Bacău, Crevedia) și de porc ( CONTIM – Timișoara) etc. etc.

Printr-o politică înțeleaptă, asemenea întreprinderi puteau fi lesne modernizate, deoarece statul român avea circa 3.5 milioane dolari în rezervă, iar prin dezvoltarea producției și stimularea exportului, prin cooperarea cu mari firme străine s-ar fi realizat o trecere pozitivă de la economia de stat centralizată, la economia de piață.

Doar guvernanții și mass-media (aproape în totalitatea ei) au adoptat o cu totul altă atitudine. S-a cultivat o stare de spirit negativistă, iar lozinca JOS! a devenit „programul” politic (și economic) al anilor `90. Acest slogan viza mai ales organele de ordine, care trebuiau culpabilizate și puse în situația de a nu reacționa: Jos Securitatea! Jos Miliția! Erau completate cu: 22-22, cine-a tras în noi?. Doru Viorel Ursu, fost ministru de Interne (1990 – 1991) făcea o constatare importantă: milițienii, deveniți polițiști „păstrau în memorie evenimentele din decembrie (1989) și teama de consecințe îi paraliza”[6]. La rândul său, Virgil Măgureanu, primul director SRI (Serviciul Român de Informații) preciza: „ Jaful s-a făcut și pe fondul sentimentului că a dispărut jandarmul, care fusese până atunci Securitatea, că a dispărut ochiul stăpânului și putem acum, vezi Doamne, să luăm tot ce apucăm, pentru că nu ne vede și nu ne pedepsește nimeni[7].

O intensă campanie mediatică s-a desfășurat împotriva proprietății comune (de stat, sau cooperatiste), cerându-se privatizarea rapidă, pentru ca statul sa „scape” de  „întreprinderile comuniste”. Această campanie avea profund substrat politic: România trebuia să se „debaraseze” de unitățile sale economice și mai ales de cele industriale. Atunci, la începutul anilor `90, cei mai mulți români nu au realizat semnificația reală a acestei campanii și s-au angrenat în distrugerea economiei naționale. Tot ce amintea de „regimul comunist” și mai ales de Ceaușescu era blamabil, foarte mulți cetățeni au considerat că și întreprinderile construite până atunci trebuiau lichidate cât mai rapid. Întrucât staul și-a luat „mâna de pe economie”, acestea au rămas „fără stăpân”, iar „băieții deștepți” (cum aveau să fie alintați) au procedat la devalorizarea halelor industriale, demontarea mașinilor și vinderea lor ca „fier vechi”, la însușirea valorilor existente (inclusiv a fondurilor din stăinătate – provenind mai ales din vânzarea produselor în lunile anterioare) etc. Un proces similar s-a desfășurat la sate, unde au fost desființate C.A.P.- urile (Cooperativele Agricole de Producție) și I.A.S.-urile (Întreprinderile Agricole de Stat), țăranii și-au reluat pamânturile, iar cei „descurcăreți” s-au facut stăpâni pe tractoare, combine de recoltat cereale, instalații etc. Au fost distruse sistemele de irigație iar țevile de aducțiune a apei erau folosite în gospodăriile individuale, la fântâni, garduri, podețe etc.

Este un fapt bine știut că Occidentul se implicase în „lichidarea comunismului” în țările din Europa și pentru a-și rezolva propriile sale probleme economice. Afectată de criza petrolului, declanșată în 1973, economia occidentală trebuia să iasă din impas prin preluarea spațiului est-european. Ca urmare, s-a acționat pentru lichidarea „întreprinderilor socialiste”, astfel ca statele respective să devină o piață de desfacere pentru produsele occidentale, iar muncitorii, amenințați cu șomajul, să devină o forță de muncă ieftină pentru întreprinderile străine.

S-a lansat lozinca privatizării rapide a tuturor întreprinderilor, deoarece statul nu trebuia să mai fie proprietar. În mod cert, românii nu puteau participa la privatizarea marilor întreprinderi, deoarece nu dispuneau de resursele financiare necesare. S-au încercat unele modalități (metoda MEBO – cumpărarea întreprinderilor de către salariați), dar fără rezultate pozitive. Legile economice adoptate s-au caracterizat printr-o incoerență și instabilitate extraordinare, fiecare guvern (și adesea același guvern) revenind cu inițiative care „se băteau cap în cap”.

De această situație au profitat „pescuitorii în apă tulbure” sau „băieții deștepți”, care au „făcut” rost de valută (leul a cunoscut o devalorizare galopantă). Aceștia proveneau din rândul foștilor lucrători în domeniul comerțului exterior (care și-au însușit sumele ce se cuveneau statului român de pe mărfurile vândute în ultimele luni ale anului 1989, dar și alte sume ale statului român),  din serviciile secute (care avea informațiile și relațiile necesare, precum și importante resurse financiare), de activități de partid (care au reușit să-și conserve anumite rezerve, ocolind legislația din timpul lui Ceaușescu), precum și din rândul celor aflați în străinătate, dar s-au retras în România cu o oarecare cantitate de valută (mai ales dolari SUA).

În România, mai mult decât în celelalte țări foste socialiste, privatizarea a echivalat cu lichidarea întreprinderilor. A fost o afacere extrem de rentabilă pentru multe firme occidentale. De exemplu, compania norvegiană Kvaerner a cumpărat în 1997 întreprinderea de Mașini Grele București (IMGB), una din cele mai mari și moderne din Europa, împreună cu terenul și clădirile aferente cu suma de 500.000 dolari SUA. După trei ani a vândut clubul I.M.G.B. cu 1.5 milioane dolari SUA.

O soartă similară, și chiar mai gravă au avut și alte întreprinderi care se bucurau de un bun renume pe piața internă și externă, între care și fostele Uzine Malaxa, devenite 23 August și apoi, după 1989, Faur.

În anii `70 – `80 s-au făcut eforturi excepționale pentru reluarea fabricării de avioane. Pe bază de licență a început producerea aeronavei Rombac, care a intrat în exploatare. Una din primele măsuri ale noului regim a fost abandonarea acestui proiect și achiziționarea de aparate din Franța.

Instituțiile Occidentale (Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială) au avut propria contribuție la falimentarea economiei românești. Cel mai ilustrativ exemplu este lichidarea celui mai mare combinat de îngrășare a porcilor și de prelucrare a cărnii acestora (CONTIM) din Timișoara, cu o capacitate de un milion de capete pe an. În 1997, guvernul României a semnat cu Banca Mondială și F.M.I. un program de restructurare a agriculturii, care prevedea că toate combinatele de îngrașare a porcilor trebuiau privatizate până la sfârșitul anului 1998, iar cele care nu vor fi privatizate până atunci să fie lichidate. În acest timp, CONTIM a trebuit să plătească datoriile și dobânzile către Banca Agricolă, iar producția a scăzut cu 82%. Înglobat în datorii și „nerentabil” CONTIM a fost lichidat. Din punct de vedere juridic lichidarea s-a înregistrat la 17 mai 1998[8].

Această politică s-a prelungit în timp. Sociologul Liviu Chelcea scria în 2008: „tendința de a vedea fabricile din București doar ca <terenuri> este încurajată de autorități. În prezent, în ceea ce privește unitățile bucureștene, tendința este de demolare completă, fără ca Primăria s-au investitorii imobiliari să se gândească la memoria locului și la protecția patrimoniului”[9].

Astfel s-a ajuns ca o bună parte a economiei naționale să fie lichidată, iar o alta să fie înstrăinată, românii rămânând la cheremul patronilor străini.

Adevărata catastrofă a economiei naționale nu s-a înregistrat în 1989, ci în perioada următoare. Datele statistice arată următoarea situație: comparative cu anul 1989 = 100, producția industrială totală a ajuns în 1999 la 40,8%, cea mai importantă diminuare cunoscând industria chimică (1988 = 23,6%), de mașini și echipamente (2000 = 31,3%), textilă (2000 = 26,2%)[10].

Un cunoscut economist punea un diagnostic: economia națională a României a fost ruinată prin dezindustrializare, importuri și polarizarea societății[11]. La o concluzie similară pare a fi ajuns și fostul premier Petre Roman, care într-un articol intitulat România împotriva sa constata că vânzările unor importante bunuri ale statului precum I.M.G.B., Rompetrol, Romtelecom, B.C.R., B.R.D., Bancpost „n-am adus avantajele promise. Ba, mai mult, ele au avut drept consecință creșterea unor tarife de bază ale utilităților sau altor servicii indispensabile vieții. Nepunând altceva în loc (șosele, spitale, școli), percepția publică mai cuprinde și sentimental pierderii demnității, România trăind mai mult din importuri decât din ceea ce produce ea insăși. N-am reușit să dezvoltăm producția economică românească, am devenit grav dependenți de străinătate și, iată, se propune să vindem și ceea ce ne-a mai rămas. România trăiește acum ceea mai precară combinație: corupție – slabă guvernare – economie în criză[12]. Petre Roman se referee la anunțul guvernului Boc că va scoate la vânzare ultimele active ale statului (de la Transelectrica, Nuclearelectrica, Hidroelectrica, minele de sare eventual și altele).

Asemenea constatări și luări de poziție s-au auzit de sute și mii de ori, dar guvernanții nu le-au luat în seamă. Nimeni nu a fost tras la răspundere pentru distrugerea sau înstrăinarea bunurilor aparținând acestei țări, deși aceste acte se știu, se cunosc și poartă nume concrete.

Toți liderii politici recunosc această realitate, iar unii sunt foarte vehemenți în a condamna politica guvernelor de după 1989 în domeniul economic. Cu toate acestea, nu s-au luat măsuri, iar în România justiția se face la televizor, în dezbateri interminabile prin care sunt aruncate în derizoriu chiar și cele mai grave acte de încălcare a legalității. Explicația acestei situații este una singură: cârdășia transpartinică, încrengătura de interese, în care sunt implicați și cei care au datoria de a apăra statul român.

Criza economică mondială, declanșată în 2008, a găsit România într-o situație extrem de vulnerabilă. Distrugerea industriei – adică a principalei ramuri care adduce plusvaloare – a avut ca efect secătuirea finanțelor publice, iar statul s-a găsit în pericolul de a nu mai putea achita salariile și pensiile. Soluția a fost găsită nu în revitalizarea economiei naționale, ci în contractarea unor masive împrumuturi externe, adică în amanetarea viitorului unei națiuni de o clasă politică iresponsabilă.