Amintiri şi reflecţii privind activitatea Corneliei Bodea

        De-a lungul timpului, am avut şansa de a colabora cu Cornelia Bodea în cadrul unor sesiuni de comunicări ştiinţifice, la constituirea Facultăţii de Arhivistică, la organizarea unor evenimente pe linia Arhivelor Naţionale şi a Institutului de Istorie ,,Nicolae Iorga”,  în redacţia unor reviste de istorie.

     Cornelia Bodea a fost o personalitate marcantă a istoriografiei româneşti. S-a născut la 8 aprilie 1916 în localitatea Dud din Banat, într-o familie de preoţi români. A absolvit Universitatea din Bucureşti în 1937, unde i-a avut profesori pe Nicolae Iorga şi Gheorghe I. Brătianu, pe care i-a evocat adesea. În acelaşi an a absolvit cursurile Şcolii Superioare de Arhivistică şi Paleografie. La 14 iunie 1941 şi-a susţinut teza de doctorat cu titlul Moise Nicoară (1784 – 1861) şi rolul său în lupta de emancipare naţional-religioasă a românilor din Banat şi Crişana.

     A îndeplinit mai întâi (1937-1942) funcţia de bibliotecar la Catedra de Istorie Universală, iar în 1943 a devenit asistenta lui Gh. I. Brătianu, prilej cu care a cunoscut modul cum acesta îşi pregătea prelegerile, dând atenţie celor mai noi realizări istoriografice, dar şi evenimentelor politice şi militare ale momentului.

     Cornelia Bodea l-a evocat pe magistrul său în ziua de 5 iunie 2003, când am organizat, în calitate de director, la Institutul de Istorie ,,Nicolae Iorga”, sesiunea ştiinţifică Gheorghe I. Brătianu – 50 de ani de la moartea sa.  Cu acel prilej a prezentat comunicarea Amintiri despre Gheorghe Brătianu, în care a relatat despre  un moment decisiv din viaţa acestuia: În toamna anului 1947,  profesorul Brătianu a fost vizitat, în cabinetul său, de Alexandru Rosetti cu care a vorbit timp de câteva minute. După plecarea lui Rosetti, i-a spus domnişoarei Bodea că acesta îi adusese un paşaport semnat de Ana Pauker, recent numită în funcţia de ministru de externe, cu care putea pleca în străinătate. La întrebarea: ,,Şi plecaţi, domnule profesor?” acesta a răspuns: ,,Mă numesc Brătianu, domnişoară Bodea!” Peste puţin timp, Gheorghe I. Brătianu era ,,comprimat”, adică eliminat din învăţământ, iar în mai 1950 a fost arestat. A murit în 1953 în închisoarea Sighet, fără a fi fost judecat şi condamnat[1].

     După eliminarea profesorului Gheorghe I. Brătianu, Cornelia Bodea s-a angajat la Institutul de Istorie al Academiei Republicii Populare Române, unde a fost inclusă în colectivul de istorie modernă, lucrând la colecţiile de documente coordonate de directorul institutului.

  Una dintre cele mai dificile activităţi desfăşurate de Cornelia Bodea a fost descifrarea şi traducerea manuscriselor lui Karl Marx, redactate  în franceză, engleză şi germană, în care se făceau referiri la politica expansionistă a Rusiei ţariste, inclusiv la anexarea Basarabiei, care aparţinea Moldovei, stat românesc. Gheorghiu-Dej urmărea să folosească aprecierile lui Marx în acţiunea sa de independenţă şi de restabilire a adevărului privind istoria relaţiilor româno-ruse, pe care istoriografia sovietică le prezenta în mod deformat, susţinând că Rusia a avut un rol progresist, ajutând popoarele din Balcani, inclusiv pe români, iar anexarea Basarabiei în 1812 a însemnat un act de  eliberare a moldovenilor din acest teritoriu de sub asuprirea otomană. În 1964 a apărut lucrarea lui K. Marx, Însemnări despre români (manuscrise inedite), cu o prefaţă semnată de A. Oţetea în care se menţiona: ,,G. Zane şi Cornelia Bodea ne-au fost de mare ajutor atât în stabilirea textului lui Marx, cât şi la întocmirea Introducerii şi a notelor”[2].  Era o formulare de circumstanţă, departe de realitate.

 Rolul avut de Cornelia Bodea a fost recunoscut abia peste mai mult de trei decenii, mai exact în mai 1995. Atunci am participat la o emisiune la Televiziunea Română, moderată de Vartan Arachelian, despre Declaraţia din aprilie 1964, împreună cu Paul Niculescu-Mizil şi Florin Constantiniu. Fostul secretar al CC al PMR a relatat despre istoria publicării manuscriselor lui Marx, precizând că  ,,a fost ales profesorul Oţetea” ca editor. Florin Constantiniu a intervenit: ,,Mă scuzaţi că vă întrerup. Să facem o reparaţie acum. Să profităm că vorbim la Televiziune şi să subliniem că transcrierea textelor a făcut-o doamna Cornelia Bodea”. Niculescu-Mizil a recunoscut că Oţetea ,,nu a lucrat singur” şi că ,,un rol foarte important l-a avut Cornelia Bodea”[3]. Transcriptul respectivei emisiuni a apărut în cartea de memorii a lui Paul Niculescu-Mizil publicată în 1997, cu o nouă ediţie în 2002.

     Cu certitudine, Cornelia Bodea nu se simţea bine în Institutul de Istorie ,,Nicolae Iorga”, unde unii vorbeau în şedinţe, dar nu produceau aproape nimic pe tărâm ştiinţific, astfel că în 1975 s-a pensionat, înainte de împlinirea vârstei de 60 de ani.

  În perioada următoare şi-a concentrat eforturile spre cercetarea documentelor de arhivă, cu deosebire a celor privind revoluţia română de la 1848.

Apreciindu-i valoarea ştiinţifică şi patriotismul, precum şi faptul că ştia la perfecţie limba engleză, conducerea României a aprobat deplasarea Corneliei Bodea în SUA în calitate de Fulbright Visiting Profesor la Universităţile din Boston şi Ohio în anii 1972-1974 şi 1987-1989. În paralel, a susţinut numeroase conferinţe în care a abordat mai ales problema Transilvaniei, combătând cu documente incontestabile propaganda revizionistă maghiară, foarte persistentă în mediul intelectual din SUA.

     Pentru Cornelia Bodea revoluţia din decembrie 1989 a deschis larg porţile  recunoaşterii contribuţiilor sale ştiinţifice. În noiembrie 1990 a fost aleasă membru corespondent, iar peste doi ani, în noiembrie 1992, membru titular al Academiei Române[4].

     Dacă până în 1991 am urmărit activitatea Corneliei Bodea prin scrierile sale şi prin comunicările pe care le prezenta la unele sesiuni ştiinţifice, după această dată am avut prilejul unor relaţii directe, extrem de folositoare pentru mine.

     Fiind numit, în noiembrie 1991, în funcţia de director general al Arhivelor Statului, mi-am propus să reînfiinţez Şcoala Naţională de Arhivistică pentru pregătirea lucrătorilor din această instituţie. Am pornit de la materialele pregătite de vechi arhivişti – Corneliu-Mihail Lungu, Marin Mocanu, Ştefan Hurmuzachi ş.a. –  am invitat mai mulţi specialişti (profesori universitari, cercetători ştiinţifici) pentru discuţii şi propuneri. Între aceştia şi Cornelia Bodea, având în vedere faptul că absolvise Şcoala Superioară de Arhivistică şi Paleografie, cercetase numeroase fonduri de arhivă, lucrase la volume de documente care au văzut lumina tiparului, avea un larg orizont privind istoriografia românească şi universală. După discuţii, am hotărât ca planul de învăţământ să prevadă  studierea limbilor şi paleografiei în care erau scrise izvoarele istorice (latină, greacă, turcă, slavă, germană, maghiară), precum şi paleografia chirilică. De asemenea, să fie introduse cursuri generale de istoria României şi de istoria universală.

     Am convenit ca denumirea instituţiei să fie Facultatea de Arhivistică şi am reuşit să obţin aprobarea conducerii Ministerului Învăţământului şi Ştiinţei, precum şi a Ministerului de Interne. Fiind în acel moment singurul profesor universitar din sistemul Arhivelor Statului, am fost numit în funcţia de decan. În octombrie 1992, la mai puţin de un an după ce am preluat  conducerea Arhivelor Statului, Facultatea de Arhivistică şi-a început activitatea.

 Cornelia Bodea a fost alături de această facultate, al cărei sediu era în  Bulevardul Iuliu Maniu, a participat la manifestări ştiinţifice şi la realizarea revistei ,,Hrisovul”, din redacţia căruia făceam parte.

  În cartea O viaţă în slujba istoriei. Ioan Scurtu la 75 de ani, există o fotografie de la festivitatea consacrată împlinirii a 10 ani de la înfiinţarea Facultăţii de Arhivistică, în prezidiul căreia se aflau Cornelia Bodea, alături de Corneliu-Mihail Lungu, Constantin Burac, Ioan Scurtu şi Olga Cicanci[5].

     În 1976 au fost organizate, din iniţiativa lui Corneliu-Mihail Lungu, mai multe activităţi cu prilejul centenarului naşterii lui Aurelian Sacerdoţeanu, profesor universitar, director general al Arhivelor Statului.

  La propunerea lui Dumitru Andone, şeful Direcţiei Vâlcea a Arhivelor Naţionale, sesiunea ştiinţifică s-a desfăşurat în zilele de 29-30 octombrie 2004 la Biblioteca ,,Antim Ivireanu” din Rm. Vâlcea. În deschidere, reputatul cărturar Gherasim Cristea, episcopul Râmnicului, ne-a dat binecuvântarea.

  Cornelia Bodea a prezentat comunicarea  Aurelian Sacerdoţeanu – o biografie, pe baza scrisorilor adresate de acesta profesorului N. Iorga. A fost, cum singură a apreciat, ,,un gest de omagiu”[6] adus lui Aurelian Sacerdoţeanu, căruia N. Iorga îi scria în octombrie 1938, când acesta  i-a solicitat aprobarea de a demisiona din calitatea de secretar ştiinţific al Institutului de Istorie Universală pentru a prelua conducerea Direcţiei Generale a Arhivelor Statului: ,,Se primeşte cu cea mai mare părere de rău, rugând iubitul mieu colaborator să păstreze aceleaşi legături morale cu Institutul”[7].

     După sesiune a urmat lansarea de carte, între volumele prezentate aflându-se şi Faţa nevăzută a paşoptismului scrisă de Cornelia Bodea, prezentată de Horia Nistorescu-Bălceşti, directorul Centrului Naţional de Studii Francmasonice.

     A urmat deplasarea în comuna Costeşti, unde am vizitat casa în care s-a născut Aurelian Sacerdoţeanu.

În seara zilei de 30 octombrie s-a servit  cina în restaurantul hotelului din Căciulata unde eram cazaţi, după care a urmat o seară de dans. Eram la masă cu Cornelia Bodea, care se simţea foarte bine, era extrem de veselă, comunicativă şi, spre surprinderea mea, m-a invitat la dans.  La cei 88 de ani ai săi, era  de o sprinteneală uluitoare, conducând hora şi apoi sârba, spre deliciul asistenţei. A fost senzaţia serii, mulţi arhivişti au făcut fotografii pentru a imortaliza momentul. Una dintre acestea a fost introdusă la pagina 490 a cărţii O viaţă în slujba istoriei istoriei.

După 1989, s-a înregistrat un conflict între Institutul de Istorie ,,Nicolae Iorga”, condus de Şerban Papacostea, şi Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei Române prezidată de Dan Berindei. Preşedintele Academiei, Eugen Simion, a iniţiat mai multe lucrări fundamentale, între care şi tratatul Istoria Românilor.  Aşa cum era firesc, Dan Berindei, a îmbrăţişat proiectul, pe care l-a coordonat.

 Iniţiativa a întâmpinat critici dure, fiind desfăşurată o amplă campanie prin mass media, motivele fiind personale şi de ordin politic. Dan Berindei era considerat ,,de stânga”, iar intelectualii ,,de dreapta” nu puteau accepta ca acesta să-şi lege numele de o asemenea operă. Motivul real era altul: ,,civiştii” căutau să obstrucţioneze publicarea tratatului în care trebuiau abordate principalele teme din istoria românilor, fapt ce le oferea celor interesaţi o sursă de informare valabilă, astfel că ,,imaginarii” şi ,,demitizatorii” (de fapt calomniatorii istoriei naţionale) puteau fi confruntaţi cu realitatea reconstituită pe baza documentelor vremii.

Cel mai vehement era Şerban Papacostea, care susţinea că tratatul era o idee promovată de regimul comunist încă din timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, preluată de Nicolae Ceauşescu. Considera că nu era permis să se realizeze un ,,proiect comunist”, într-un regim democratic, aşa cum preconiza Academia Română prin preşedintele Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie, Dan Berindei. Unele ziare au acreditat ideea că Dan Berindei a fost informator al Securităţii, drept care  nu numai că nu merita să fie coordonatorul tratatului, ci ar fi trebuit exclus din Academia Română.

Deoarece Prezidiul Academiei a aprobat elaborarea tratatului Istoria Românilor, Şerban Papacostea a interzis cercetătorilor de la institutul pe care-l conducea să participe la elaborarea acestei lucrări, o atitudine similară adoptând şi Alexandru Zub, directorul Institutului de Istorie ,,A.D. Xenopol” din Iaşi, pe atunci un membru foarte vocal al ,,Grupului de Dialog Social”. Astfel, din cele trei institute de istorie din structura Academiei Române numai unul singur, cel de la Cluj-Napoca, condus de Camil Mureşan, a contribuit la scrierea tratatului.

 Cornelia Bodea nu s-a alăturat acestui grup, dar nici nu a participat la realizarea acestei opere monumentale. Nu ştiu dacă a fost solicitată sau nu de Dan Berindei, dar este cert că numele său nu figurează printre autori (în mod firesc ar fi trebuit să contribuie la volumul VII, apărut în 2001), ceea ce este, fără îndoială, o pierdere pentru istoriografia românească.

Dan Berindei ,,s-a răzbunat” pe Papacostea, hotărând ca “Revue Roumaine d‘Histoire” să nu mai fie editată de Institutul de Istorie ,,N. Iorga”, ci de Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei Române. Astfel, acest institut a fost lipsit de posibilitatea de a publica o revistă într-o limbă de circulaţie internaţională.

Conflictul s-a încheiat, oficial, în februarie 2001, când Şerban Papacostea a demisionat din funcţia de director al Institutului de Istorie ,,Nicolae Iorga”.

Pe acest fond, la 13 aprilie 2001, am fost numit director al acestui institut. Încă din primele zile, mai mulţi cercetători mi-au cerut să readuc “Revue Roumaine d Histoire” la institut, căutând să mă pună în conflict cu Dan Berindei. Le-am promis că voi găsi o soluţie mai bună.

Din aprilie 2001, am avut numeroase prilejuri de a discuta cu  Cornelia Bodea, mai ales în biroul Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei Române, unde mergeam, uneori de două-trei ori pe săptămână, pentru diverse probleme privind activitatea institutului, obţinerea unor aprobări sau resurse financiare.

 Am constatat că între preşedintele secţiei, Dan Berindei şi Cornelia Bodea exista un conflict mocnit, care uneori izbucnea. Evident, nu m-am amestecat, preferând doar să ascult. Cornelia Bodea îl acuza pe Berindei că ,,se bagă peste tot”, vorbeşte ,,despre orice şi oriunde”, chiar dacă nu este în temă.

 Era convinsă că Berindei o excludea în mod deliberat de la manifestările ştiinţifice, intervenind pentru a nu fi înscrisă în programul acestora. De exemplu, în ziua de 8 august 2001 mi-a spus, plină de revolt, că datorită lui Berindei, nu a fost invitată să ţină o prelegere la Cursurile Universităţii de Vară ,,N. Iorga” de la Vălenii de Munte, deşi dânsa era singura studentă a lui Iorga aflată încă în viaţă. Am încercat să-i explic că nu Berindei făcea programul Universităţii respective, dar nu am avut succes, mi-a repetat argumentele sale şi a conchis: ,,Acest individ mi-a mâncat viaţa de 40 de ani încoace”.

Fiind la Academie în ziua de 2 iulie 2002, Cornelia Bodea mi-a declarat că i-a dat Dorinei Rusu, secretara Secţiei de Ştiinţe Istorice, să culeagă la calculator manuscrisul cărţii sale despre revoluţia de la 1848, iar Dan Berindei a umblat în fişet, a preluat unele documente şi a făcut observaţii cu creionul pe text. În opinia sa, Berindei a comis un furt intelectual, dovadă fiind că în recenta sa carte a introdus programele revoluţiei de la 1848 cu surse cu tot, luate de la domnia sa. A mai spus că Berindei a citat în acea lucrare studii şi cărţi în germană, limbă pe care dânsul nu o cunoştea.

Ca urmare, s-a adresat în lui Eugen Simion, preşedintele Academiei Române, care i-a cerut explicaţii lui Berindei. Acesta a răspuns, în scris, că reclamanta este cam ,,ramolită”, iar programele revoluţiei de la 1848  se găsesc ,,peste tot”. Aflând de acest răspuns, Bodea s-a adresat lui Gheorghe Vlăduţescu, vicepreşedintele Academiei Române care coordona Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie. După ce a ascultat-o, Vlăduţescu a apreciat că singura soluţie era ca la apropiata Adunare Generală, din 13 iulie 2002, să se decidă constituirea unui ,,juriu de onoare”, care să cerceteze disputele dintre academicieni. Domnişoara Bodea mi-a spus că nu era de acord cu această mediatizare a unei probleme care privea doar Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie. Ca urmare, problema reclamată de domnia sa nu şi-a găsit rezolvarea.

Pentru mine, o problemă  importantă era găsirea unei soluţii privind revista în limbi străine pe care să o editeze Institutul de Istorie ,,Nicolae Iorga”. Mi-am dat seama că Dan Berindei nu va accepta să renunţe la “Revue Roumaine d Histoire”. Ca urmare, am propus Consiliului Ştiinţific să scoatem o revistă în limba engleză, care are o mai largă circulaţie internaţională, comparativ cu limba franceză. Ideea a fost împărtăşită de membrii Consiliului, şi am convenit ca revista să se numească “Historical Yearbook”. Am prezentat propunerea în scris lui Eugen Simion, care s-a declarat de acord şi a trimis adresa la Secţie. Pus în faţa faptului împlinit, Dan Berindei a pus rezoluţia: ,,Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie este de acord, dar fără finanţare din bugetul Academiei”. Probabil a contat pe faptul că, neavând bani, institutul nu o va putea edita.

În ziua de 15 noiembrie 2001 i-am relatat Corneliei Bodea despre rezultatul demersurilor mele şi am rugat-o să accepte calitatea de redactor-şef al revistei “Historical Yearbook”. De faţă era şi Ştefan Ştefănescu, iar Cornelia Bodea mi-a spus că acceptă numai dacă din colegiul de redacţie va face parte şi Ştefan Ştefănescu. Acesta a replicat că Institutul de Istorie ,,N. Iorga” a avut faţă de dânsul o atitudine ,,mârlănească” în ianuarie 1990 şi că aşteaptă scuze din partea conducerii acestuia. Eu ştiam că imediat după revoluţie, Ştefănescu – membru al CC al PCR, care a susţinut de la tribuna Congresului al XIV-lea  din noiembrie 1989 realegerea lui Nicolae Ceauşescu în funcţia de secretar general al partidului – a fost înlăturat de la conducerea institutului, sub presiunea mai multor cercetători, în frunte cu Anastase Iordache.  Trecuseră de atunci 11 ani, Iordache se pensionase, iar eu nu aveam nici un amestec în acel episod, astfel că nu aveam de ce să-i cer scuze.

Am revenit după câteva săptămâni la propunerea mea făcută Corneliei Bodea, argumentând că doream să scoatem o revistă de succes, care să o depăşească pe cea preluată de Secţie (“Revue Roumaine d’Histoire”). Cred că i-a surâs ideea de a-l concura pe Berindei şi a acceptat, fără să mai invoce numele lui Ştefănescu.

 Pe parcursul anului 2002 am avut mai multe întâlniri la Institutul de Istorie ,,N. Iorga” cu Cornelia Bodea şi cu ceilalţi membri ai colegiului de redacţie (eu eram redactor-şef adjunct).  Pornind de la faptul că institutul avea patru publicaţii în limba română – ,,Revista Istorică”, ,,Studii şi Materiale de Istorie Medie”,  ,,Studii şi Materiale de Istorie Modernă” şi ,,Studii şi Materiale de Istorie Contemporană” – am convenit să urmărim unele obiective mai ample, cu impact internaţional, să asigurăm o structură specifică, să solicităm colaborări din ţară şi din străinătate.

Am stabilit să edităm un număr pe an şi am reuşit să obţin finanţarea de la Ministerul Culturii, astfel că revista “Historical Yearbook” a apărut în 2003. Sub conducerea Corneliei Bodea, “Historical Yearbook” a devenit una dintre cele mai prestigioase reviste de istorie editate în România.

Cornelia Bodea, cunoscând bine politica Ungariei faţă de românii din Transilvania şi lupta grea pe care aceştia au dus-o pentru apărarea fiinţei naţionale, era foarte preocupată de politica promovată de Budapesta şi de UDMR.  Pe această temă am avut mai multe discuţii la Palatul Cotroceni, unde  eram consilier de stat la Administraţia Prezidenţială, din 3 ianuarie 2001.

Aproape de fiecare dată, Cornelia Bodea venea cu ziare în care se relata despre politica antiromânească promovată UDMR în judeţele Harghita, Covasna şi Mureş, despre faptul că această organizaţie nu recunoştea statul naţional unitar român, iar guvernul făcea concesii după concesii fruntaşilor UDMR, care urmăreau, pas cu pas, enclavizarea României.

În 2001, UDMR şi guvernul de la Budapesta au declanşat o vastă campanie privind reinstalarea la Arad a ,,Statuii Libertăţii”, dedicată celor 13 generali din armata Ungariei. Această statuie fusese instalată în 1890 şi demontată de guvernul Ion I.C. Brătianu în 1925.

Încă de la 20 septembrie 1999, guvernul Radu Vasile a decis ca statuia aflată în Cetatea Aradului, să fie transferată Ordinului Franciscan. Era o primă etapă spre realizarea obiectivului urmărit de guvernul Ungariei şi de UDMR, care cereau cu insistenţă reinstalarea statuii într-o piaţă publică din Arad. S-a recurs şi la un şantaj: liderii UDMR invocau acordul semnat cu PSD, iar guvernul Ungariei declara că se va opune primirii României în Uniunea Europeană dacă nu instalează ,,Statuia Libertăţii” în Arad.

Pe această temă, primeam la Cotroceni zeci de memorii prin care persoane individuale şi organizaţii protestau împotriva amplasării statuii respective. La întâlnirile mele cu Ion Iliescu îi relatam despre aceste memorii, precum şi despre discuţiile cu Cornelia Bodea, pe care preşedintele o cunoştea bine şi o aprecia. Îmi spunea, de fiecare dată, că şi dânsul primea asemenea memorii, dar considera că nu trebuia ,,dramatizată” situaţia.

 UDMR ameninţa guvernul PSD că-i va retrage sprijinul politic dacă nu aplică protocolul pe baza căruia maghiarii asigurau majoritatea parlamentară pentru guvernul condus de Adrian Năstase.

 Protocolul nu a fost dat publicităţii şi foarte mulţi români, între care mă număram şi eu,  nu credeau că acesta conţinea o înţelegere privind statuia de la Arad. Ca urmare, unii oameni politici şi o parte din mass-media românească au ripostat energic faţă de pretenţiile liderilor maghiari şi de amestecul guvernului de la Budapesta în treburile interne ale României.

 În ziua de 26 mai 2003, Cornelia Bodea a venit la Cotroceni, spunându-mi că oficialităţile, şi în primul rând preşedintele României, trebuie să reacţioneze, să nu admită ,,profanarea” teritoriului României cu un simbol al ,,Ungariei Mari”. Venise cu un memoriu pe care eu să-l prezint preşedintelui Ion Iliescu.  I-am spus că ar fi mai bine să aibă dânsa o discuţie cu preşedintele şi a fost de acord.

Am dat telefon la cabinet, am anunţat că la mine se află domnişoara academician Cornelia Bodea şi îl rog pe preşedinte să ne primească pentru câteva minute. Iliescu a fost de acord, iar discuţia a fost mai mult un monolog, susţinut de Cornelia Bodea, care a prezentat, timp de aproape o oră, argumente de ordin istoric, politic şi naţional. A menţionat că acea statuie a fost ridicată în semn de reconciliere între unguri şi austrieci după încheierea acordului din 1867 prin care s-a creat Austro-Ungaria. Cu acel prilej, împăratul Austriei a devenit şi rege al Ungariei. Prin actul dualist a fost lichidată autonomia Transilvaniei, acest principat  fiind înglobat în Ungaria, care a promovat o politică foarte dură faţă de populaţia română majoritară. La inaugurarea statuii în 1890, oficialităţile maghiare au decis să fie depuse 1 000 de flori pe soclul acesteia, în semn de cinstire a ,,mileniului” şi a Ungariei Mari. A citat crimele bestiale comise de unii din cei 13 generali împotriva revoluţionarilor români care luptau pentru drepturile naţiunii române. A evidenţiat faptul că liderii revoluţiei ungare, în frunte cu Lajos Kossuth, nu recunoşteau aceste drepturi şi au decis anexarea Transilvaniei la Ungaria. A conchis că amplasarea acestei statui  ar constitui o profundă jignire la adresa românilor, a demnităţii lor naţionale.

Ion Iliescu a ascultat-o cu interes, a notat câteva date concrete şi a încheiat mulţumind pentru această prezentare extrem de argumentată.

Am plecat de la acea întâlnire cu convingerea că preşedintele va interveni şi va împiedica realizarea pretenţiilor UDMR şi ale Budapestei.

Campania UDMR a continuat cu şi mai mare intensitate pe tot parcursul anului 2003 şi începutul lui 2004. Pentru a ,,calma situaţia” (aşa credeam eu), ministrul culturii, Răzvan Theodorescu, a făcut o vizită la Budapesta, după care a declarat că s-a ajuns la o înţelegere: guvernul României va aproba instalarea ,,Statuii Libertăţii” la Arad, iar guvernul Ungariei va vota pentru intrarea României în Uniunea Europeană.

La 4 martie 2004, guvernul Adrian Năstase a  adoptat Hotărârea privind amplasare Statuii Libertăţii în ,,Parcul Reconcilierii” româno-maghiare din Arad.  I-am spus preşedintelui că guvernul român  a făcut o concesie de neadmis. Ion Iliescu mi-a răspuns  că obiectivul fundamental al României era primirea în Uniunea Europeană, dându-mi de înţeles că a trebuit să plătim un preţ pentru ca Ungaria să voteze favorabil.

Ulterior am aflat că, de fapt, UDMR încheiase cu PSD în anul 2000 un acord scris, care prevedea sprijinul pentru guvern (prin asigurarea majorităţii parlamentare) în schimbul satisfacerii unor cerinţe ale liderilor maghiari, între care şi reamplasarea ,,monumentului” de la Arad. În 2004 s-a găsit o formulă care să atenueze impactul asupra opiniei publice din România şi anume   amenajarea unui ,,Parc al Reconcilierii”, care să cuprindă şi un simbol românesc.

Înaugurarea oficială a statuii a avut loc în ziua de 25 aprilie 2004 în prezenţa miniştrilor culturii din cele două ţări, Peter Medgyess şi Răzvan Theodorescu, care au rostit cuvântări despre semnificaţia momentului, prietenia româno-maghiară etc. Discursurile au fost bruiate de vociferările mai multor protestatari veniţi la faţa locului.

Răspunzând a doua zi, 26 aprilie 2004, unei interpelări  adresate în Senatul României, Răzvan Theodorescu declara: ,,Ieri, duminică, 25 aprile 2004, a avut loc la Arad un moment istoric şi am fost mândru ca parlamentar şi ca membru al Executivului României, de a fi alături de colegi din toate partidele democratice şi în special, în chip firesc, de colegii noştri de la UDMR”,  precizând că la festivitate au participat peste 3 000 de români, care ,,au fost huiduiţi de 25 de marginali”. A afirmat că monumentul de la Arad era ridicat în memoria unor ,,generali ai unei armate revoluţionare, recunoscute pe plan european”.

Din motive politice, ministrul nu a menţionat că acea ,,armată revoluţionară” lupta pe pământ românesc pentru refacerea ,,Ungariei milenare”, care să cuprindă şi Transilvania,  şi împotriva revoluţionarilor români, care cereau ,,drepturi pentru naţiunea română”.

Am fost în vara anului 2006 la Arad şi am constatat că ,,Statuia Libertăţii” este o adevărată operă de artă, impresionantă şi sugestivă, în timp ce în partea română era nişte schele, sugerând un arc de triumf, acoperite cu o  pânză albă pe care erau desenate figurile unor revoluţionari români de la 1848. După câţiva ani, sculptorul Ion Bulborea a realizat un arc de triumf din travertin, pe care sunt încastrate câteva grupuri statuare din bronz, reprezentând revoluţionari români, dar şi pe Lajos Kosuth alături de Nicolae Bălcescu şi Avram Iancu. Cert este că acea piaţă a devenit un loc de pelerinaj pentru maghiari.

După acest episod, m-am întâlnit cu Cornelia Bodea, care mi-a spus că era ,,profund dezamăgită şi revoltată” de modul cum s-a rezolvat disputa româno-maghiară pe tema respectivei statui. Mi-a repetat: dacă nici preşedintele României nu poate apăra demnitatea acestui popor, atunci nu mai există nici o speranţă.

   Cornelia Bodea a murit la 28 aprilie 2010 profund decepţionată de situaţia în care fusese adusă România, mai ales de dispreţul oficialităţilor faţă de istoria naţională, de tot ce înseamnă munca atâtor înaintaşi care au luptat şi s-au sacrificat pentru un ideal naţional, care  acum era călcat în picioare.

Pe de altă parte, cred că a murit cu conştiinţa împăcată: a făcut tot ce a putut, a muncit zi şi noapte pentru descoperirea şi valorificarea de noi şi noi documente pe baza cărora a reconstituit istoria poporului român, lăsând o moştenire impresionantă, care va fi apreciată la justa ei valoare de generaţiile care vor veni.

[1] Ioan Scurtu, Activitatea politică a lui Gheorghe I. Brătianu, în ,,Revista istorică”, nr. 5-6/ 2003

[2] K. Marx, Însemnări despre români (manuscrise inedite), Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1964, p.

[3] Paul Niculescu-Mizil, O istorie trăită. Memorii, vol. I. Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2002, pp. 147-148 (transcriptul respectivei emisiuni)

[4] Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române. Dicţionar.Ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Enciclopedică şi Editura Academiei, 2003, pp. 118-119

[5] O viaţă în slujba istoriei. Ioan Scurtu la 75 de ani.Volum editat de Corneliu Mihail Lungu şi Mihai Nicolae, Bucureşti, Editura Stefadina, 2015, p. 102

[6] Aurelian Sacerdoţeanu, Virginia Vasiliu-Sacerdoţeanu, Gesturi de recunoştinţă profesorului N. Iorga. Publicate de Cornelia Bodea, Bucureşti, Arhivele Naţionale ale României, 2004, p. 5

[7] Ibidem, p. 47