Marginalii la „Mărturia unui istoric singuratic”

La sfârşitul anului 2018, cunoscutul istoric şi muzeograf Narcis Dorin Ion – directorul Muzeului Naţional Peleş – a publicat volumul Mărturia unui istoric singuratic. Convorbiri cu academicianul Dinu C. Giurescu. Este a treia carte de acest fel realizată de Narcis Dorin Ion, după Portretul unui aristocrat al spiritului. Convorbiri cu academicianul Dan Berindei (2016) şi Despre cultura de ieri de azi. Convorbiri cu academicianul Răzvan Theodorescu (2017). Sunt cărţi extrem de utile, despre biografia şi opera ştiinţifică a acestor reputaţi academiceni, dar şi despre societatea din vremea lor – fiecare depăşind vârsta de 75 de ani.

În prima parte a interviului, Dinu C. Giurescu se referă la înaintaşii săi, „fruntaşii satului Chiojd”, la bunicul său, istoricul Constantin Giurescu – cel care a inaugurat familia de istorici cu acest nume, şi despre tatăl său – Constantin C. Giurescu.

Citind cartea, mă sunt îndemnat să prezint câteva amintiri despre profesorul Constantin C. Giurescu, pe care l-am văzut prima dată în 1960, la Biblioteca Academiei. Eu frecventam Sala III (Fond special), adunând materiale pentru lucrarea de licenţă. Il vedeam pe profesor când intra într-o cameră alăturată. Custodele mi-a spus că Giurescu lucra la inventarierea arhivei lui Alexandru Ioan Cuza. Pe baza acestei arhive profesorul a scris Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, apărută în 1966, pe care, peste ani, avea să mi-o ofere cu dedicaţie.

Eu am absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti în 1962 şi am fost repartizat în funcţia de preparator la Catedra de Istoria României. Preparatorii nu aveau activităţi didactice, oferindu-li-se răgazul de a se pregăti în specialitatea la care au fost repartizaţi. Pentru mine, au fost trei ani fericiţi: frecventam Arhivele Statului şi Biblioteca Academiei, urmărind cu deosebire viaţa politică din România în perioada interbelică. Studiind, descopeream o cu totul altă istorie decât cea predată la curs şi eram doritor să cunosc cât mai multe date şi fapte concrete. O zi pe săptămână făceam de permanenţă la catedră şi o dată pe lună participam la şedinţa colectivului acestei catedre.

La sfârşitul lunii septembrie 1963, a avut loc obişnuita şedinţă de catedră înaintea deschiderii anului universitar. Cu puţin înainte de începerea acesteia în sală a intrat Constantin C. Giurescu, care s-a aşezat pe un scaun, înclinând din cap în semn de salut. Profesorul Gheorghe Ştefan, şeful catedrei, a anunţat că a fost încadrat în catedra noastră „tovarăşul” Constantin Giurescu, şi fără alte comentarii a anunţat ordinea de zi. Imediat, Constantin C. Giurescu s-a ridicat în picioare, a scos din buzunar o foaie de hârtie şi a început să citească. Era o scrisoare adresată „tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej”, căruia îi mulţumea pentru posibilitatea de a se întoarce la catedră, după mai mulţi ani de absenţă.

Am rămas mirat de acest gest ceremonios, pe care aveam să-l înţeleg peste câteva zile, când cei cinci preparatori din facultate recent angajaţi am fost chemaţi la Biroul Organizaţiei de Bază a Partidului Muncitoresc Român, unde secretarul Nathan Lupu ne-a atras atenţia că a fost „trimis” la noi istoricul burghez Constantin Giurescu, fost ministru în timpul „dictaturii fasciste” a lui Carol al II-lea şi să fim foarte atenţi, pentru că va încerca să ne atragă de partea sa; ne-a recomandat să asistăm la cursurile acestuia, să observăm abaterile ideologice şi să informăm BOB. Profesorul preda un curs special despre meşteşugurile din Ţara Românească şi Moldova în evul mediu, care pe mine nu mă intersau, eram preocupat de perioada contemporană, astfel că nu am asistat la nici o oră.

S-a întâmplat ca permanenţa mea la catedră să fie stabilită în aceeaşi zi cu cea în care profesorul Giurescu avea consultaţii. Când nu avea pe nimeni la consultaţie, mă chestiona în legătură cu preocupările mele ştiinţifice. Mi-a creat impresia că era interesat să urmărească evoluţia unui tânăr (în 1963 aveam 23 de ani), care la şcola medie (aşa se numea liceul) învăţase după manualul Istoria RPR, iar în facultate audiase cursurile de istoria modernă şi contemporană a României predate de conferenţiari cu studii în URSS şi formaţi la „şcoala” lui Roller.

A fost bucuros să afle că studiez perioada interbelică şi s-a arătat dispus să-mi dea lămuririle cerute. Au fost pentru mine discuţii extrem de utile, aflând multe detalii despre oamenii politici, modul cum se adoptau proiectele de lege, cum se rezolvau crizelor guvernamentale etc. Eu îi relatam despre documentele depistate în arhive, inclusiv despre activitatea dânsului în Partidul Naţional-Liberal condus de Gheorghe Brătianu, precum şi ca ministru însărcinat cu organizarea Frontului Renaşterii Naţionale şi ministru al Propagandei Naţionale. Era surprins de câte mărturii se păstrau în arhive şi mi-a explicat ce a însemnat FRN (despre care la curs ni se spusese că era o organizaţie fascistă), de ce Carol al II-lea a desfiinţat partidele politice în martie 1938 ( total compromise), despre faptul că în iunie 1940 nu a fost vorba de „eliberarea” Basarabiei şi nordului Bucovinei de sub „jugul reacţiunii Române”, că au fost note ultimative sovietice, care au fost dezbătute în două Consilii de Coroană, despre care dânsul a făcut note pe care le va face cunoscute „la momentul oportun” [ nu a apucat să le publice].

Cert este că în urma unor asemenea discuţii a căpătat încredere în mine, drept care mi-a dat multe sfaturi. De exemplu, că nu trebuie să treacă o singură zi fără să scriu o pagină. Aşa a procedat dânsul de-a lungul vieţii. Şi când era ministru se scula dimineaţa, se aşeza la birou şi timp de câteva ore de lucra, ştiind că regele Carol al II-lea nu-l convoca mai devreme de ora 10. M-a sfătuit să notez pe fişe separate ideile dintr-un document, astfel ca atunci când voi trece la redactare să am deja baza documentară aranjată pe probleme. Să nu citesc o carte de istorie ca pe un roman, ci să scot fişe, dispuse tematic, pe care să le pot utiliza când voi avea nevoie. De mai multe ori mi-a vorbit despre „arhitectura” unui studiu: introducerea şi concluziile să ocupe o treime de text, iar conţinutul două treimi. Să nu mă las „prins” de o anumită problemă şi să-i acord un spaţiu mai mare decât îi este locul ca importanţă istorică. Atunci când pentru o chestiune nu am suficiente surse, să cercetez în continuare, până ajung la echilibrul necesar. Evident, m-am străduit să respect aceste recomandări.

Pe atunci la catedră era o condică în care fiecare cadru didactic scria ce activitate a desfăşurat în ziua respectivă, între ce ore şi semna. Eu, neavând seminarii sau cursuri, scriam unde mă aflam în săptămâna următoare (la arhive sau la bibliotecă). Într-o zi, prin 1965, profesorul a luat condica, a deschis-o la numele meu şi pe un ton sever m-a întrebat: de ce îţi baţi joc de semnătura dumitale? Eu semnam cum se întâmpla, nu acordam nici o atenţie cum scriu, socotind că era o obligaţie de serviciu. Mi-a arătat semnătura sa, care putea fi uşor citită: Const. C. Giurescu. Mi-a explicat că iscălitura „reprezintă omul” şi trebuie respectată. De atunci mi-am stabilit o semnătură pe care am folosit-o în toţi anii care au urmat. [Ulterior, citind polemica lui N. Iorga cu Giurescu şi cu Panaitescu am aflat că cei doi se iscăleau C.C. Giurescu şi P.P Panaitescu, drept care savantul îi „gratula” cu Caca şi Pipi. Probabil că din această cauză profesorul a început să semneze Const. C. Giurescu].

La începutul lunii martie 1974, am citit în „Scânteia” că profesorul Constantin C. Giurescu a fost ales membru titular al Academiei R.S. România. Întâlnindu-l la catedră l-am felicitat, subliniind că nu a trebuit să treacă prin stagiul de membru corespondent. Mi-a mulţumit şi mi-a spus că nu era locul potrivit pentru o asemenea discuţie, drept care m-a invitat pentru a doua zi la dânsul acasă, pe strada Berzei nr. 47. M-am prezentat la ora indicată, iar profesorul mi-a dar nişte detalii interesante: în urmă cu o lună, Paul Niculescu-Mizil, ministrul Educaţiei şi Învăţământului, i-a comunicat că „s-a hotărât” să fie primit în Academie ca membru corespondent. Profesorul i-a mulţumit, dar i-a spus că nu acceptă să fie doar corespondent, atâta vreme cât la Secţia de Ştiinţe Istorice sunt membri titulari care nu au publicat măcar o carte în viaţa lor. La activitatea sa, crede că merită să fie membru titular. Ministrul a afirmat că aceasta era hotărârea luată şi numai Nicolae Ceauşescu o putea schimba. Profesorul l-a rugat să-i mijlocească o audienţă la secretarul general al partidului.

Peste două zile, Mizil l-a sunat şi i-a transmis că Ceauşescu îl aşteaptă în ziua x la ora cutate, intrarea în clădirea Comitetului Central prin faţă (corpul A). La data respectivă s-a prezentat şi a fost condus la biroul lui Nicolae Ceauşescu. Discuţie a durat mai mult de oră. Mi-a spus că s-a convins de faptul că secretarul general era bine informat şi cunoştea istoria românilor, i-a citit cartea Transilvania în istoria poporului român [publicată în 1967], care i-a plăcut foarte mult, şi Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi [apărută în 1971, scrisă împreună cu Dinu C. Giurescu], pe care o consideră foarte utilă, mai ales pentru tineri. L-a îndemnat să scrie în continuate cărţi „tot atât de folositoare” pentru poporul român, dar şi pentru străinătate (avea în vedere faptul că lucrarea privind istoria Transilvaniei fusese tradusă în engleză, franceză, rusă, germană, spaniolă şi maghiară). De asemenea, să fie activ pe plan internaţional, menţionând că a primit ecouri pozitive despre conferinţele pe care Giurescu le-a ţinut în SUA [în 1968 şi 1972]. Ceauşescu s-a interesat de unele probleme concrete de istorie, cum ar fi cetăţile de pe malul Nistrului, despre care profesorul scrisese o carte, şi despre Cadriater. Giurescu mi-a spus că a avut o discuţie fost o discuţie lejeră şi încurajatoare [profesorul avea experienţa convorbirilor cu Carol al II-lea şi cu mareşalul Antonescu]. La plecare, Ceauşescu i-a spus că „problema cu Academia se rezolvă pozitiv” .

Într-adevăr, în sesiunea extraordinară a Adunării generale din 28 februarie – 2 martie 1974, Constantin C. Giurescu a fost ales membru titular al Academiei R.S. România. Am citit în ziar că în aceeaşi sesiune au mai fost aleşi direct titulari: Ana Aslan, Vasile Pavelcu, Elena Ceauşescu şi Miron Constantinescu.

În perioada următoare am sesizat că Constantin C. Giurescu semna pe cărţile pe care le publica „profesor la Universitatea din Bucureşti” şi nu „academician”. Când cineva i se adresa cu „tovarăşe academician”, îi corecta imediat: „tovarăşe profesor!” Mi-am exprimat nedumerirea şi l-am rugat să-mi spună de ce această opţiune. Mi-a explicat că titlul de profesor este cel mai important, pentru că se obţine după promovarea treptelor inferioare (asistent, lector, conferenţiar) şi ca urmare a deciziilor luate de mai multe comisii formate din specialişti. Titlul de academician este onorific, nu desemna o profesie. Mi-a atras atenţia că acest titlu nu s-a utilizat în România până în 1948, când a fost preluat de la sovietici. Până atunci se folosea „membru al Academiei Române”. Să urmăresc pe cine cred – Bogdan Petriceicu Hasdeu, Titu Maiorescu, A.D. Xenopol, Dimitrie Onciul, N. Iorga, Ioan Lupaş, Simion Mehedinţi, Emil Racoviţă, Spiru Haret, Petre Poni, Victor Babeş, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga şi toţi ceilalţi membri ai Academiei – şi voi vedea că nici unul nu a semnat „academician”. Am făcut acest exerciţiu şi am constatat că avea dreptate.

În octombrie 1976, grupa sindicală de la Catedra de Istoria României a hotărât să-l sărbătorească pe profesorul Constantin C. Giurescu la împlinirea vârstei de 75 de ani. A fost organizată o masă la Casa Universitarilor, la care au participat vreo 30 de persoane, între care şi Suzana Gâdea, ministrul educaţiei şi învăţământului, care i-a oferit profesorului un imens buchet de flori. S-au ţinut multe discursuri, cu elogiile de rigoare, iar la sfârşit sărbătoritul a mulţumit, relatând despre activitatea sa ca profesor, întemeietor al Catedrei de Istoria Românilor la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, despre munca ştiinţifică, declarându-se mulţumit de cele realizate. A încheiat spunând că la 75 de ani nu-şi mai îngăduie planuri mari: „Anii cei mulţi s-au dus, au rămas anii cei puţini!”

Mi-au rămas în memorie aceste cuvinte şi am a trăit cu sentimentul că profesorul a avut o premoniţie. Peste un am, la 13 noiembrie 1977, Constantin C. Giurescu a încetat din viaţă. Misiunea de a onora mai departe dinastia Giurescu a revenit fiului său, Dinu C. Giurescu – „eroul” cărţii publicate de Narcis Dorin Ion.