Republica Democratică Moldovenească, proclamată de Sfatul Ţării la 2 decembrie 1918, s-a confruntat, de la început cu probleme extrem de grave. Pe de o parte, anarhia care a cuprins Rusia s-a extins şi în Basarabia, unde vechile autorităţi ţariste au fost înlăturate, iar cele noi, în curs de constituire, nu aveau capacitatea de a domina situaţia. Pe de altă parte, tensiunea în relaţiile româno-ruse ca urmare a faptului că, în urma decretului asupra păcii adoptat de guvernul bolşevic Rusia a ieşit din război, armata rusă a început să părăsească frontul românesc într-o totală dezordine, recurgând la jafuri şi chiar omoruri.
Animată de ideea revoluţiei mondiale, conducerea sovietică a lansat un apel către români, prin care le cerea să se ridice la luptă pentru eliberarea de sub exploatarea burghezo-moşierească. Pentru a stimula această luptă şi a declanşa revoluţia, Simion G. Roşal (cel care dăduse semnalul revoluţiei în Petrograd) a fost trimis la Iaşi cu misiunea de a-i asasina pe generalului Scerbacev – fostul comandant al armatei ruse din Moldova, regele Ferdinand şi Ion I.C. Brătianu, preşrdintele Consiliului de Miniştri al României. Acesta a fost surprins în noaptea de 8/9 decembrie, când intrase în locuinţa lui Scerbacev, astfel că puciul nu a reuşit.
Întrunit în aceeaşi noapte, Consiliul de Miniştri a hotărât, iar regele a aprobat, să se dea un ultimatum militarilor ruşi, cerându-le să depună armele şi să părăsească România. Ultimatumul a fost transmis în dimineaţa zilei de 9 decembrie 1917. Pe teritoriul Moldovei se aflau circa un milion de militari ruşi, unii dintre ei au acceptat să plece liniştiţi, dar alţii au refuzat, recurgând la jafuri şi omoruri împotriva populţiei civile. Armata română a inervenit, iscându-se altercaţii şi chiar confruntări violente.
O bună parte din trupele ruseşti care părăsea frontul românesc în urma ieşirii Rusiei din război s-a oprit în Basarabia, procurându-şi cele necesare existenţei prin jafuri şi chiar omoruri. Conducerea Republicii Democratice Moldoveneşti nu şi-a putut constitui o forţă de ordine internă (poliţie, jandarmerie) şi nici o armată proprie, cu care să asigure averea şi viaţa cetăţenilor.
Ca urmare, o delegaţie a acestuia s-a deplasat la Iaşi, unde în zilele de 13-14 decembrie a avut discuţii cu membrii guvernului şi cu miniştrii Antantei acreditaţi în România, solicitând ajutor pentru restabilirea ordinei. Problema cea mai presantă era paza depozitelor de armament şi de alimente ale României instalate în Basarabia încă de la sfârşitul anului 1916 de teama ocupaţiei germane, precum şi paza liniei ferate Bender-Chişinău-Ungheni folosită pentru transportul bunurilor şi persoanelor. S-a convenit să fie folosiţi prizonierii români din armata austro-ungară luaţi de ruşi, care au primit permisiunea de a veni în Moldova.
În replică, guvernul sovietic a cerut, la 16 decembrie 1917, guvernului român să ia măsuri „împotriva conspiratorilor contrarevoluţionari români” care acţionau „pe teritoriul revoluţiei ruse”. Deşi adoptaseră decretul privind dreptul popoarelor la autodeterminare până la despărţirea de statul rus, sovietcii nu ţineau seama de hotărârea Sfatului Ţării din 2 decembrie 1917 şi considera Basarabia ca teritoriu aparţinând Rusiei.
În Declaraţia din 2 decembrie se menţiona că Republica Democratică Moldovenească „va intra în alcătuirea republicii federative democratice ruseşti, ca părtaş cu aceleaşi drepturi” s-a dovedit nerealistă. Pan Halippa avea să afirme că fruntaţii basarabeni au crezut că „făuritorii revoluţiei ruse din 1917, având înscrise pe steagurile lor lozincile umanitarismului mondial; < Libertate, dreptate, fraternitate, egalitate etc> vor înlocui sistemul despotismului imperialist al ţarilor, care cu lăcomie ocupau mereu noi şi noi teritorii străine, subjugau şi exploatau mereu alte popoare nevinovate”[1] .
Realitatea a fost cu totul alta. Guvernul de la Petrograd nu a stabilit relaţii cu Consiliul Directorilor, ci a sprijinit formarea de comitete revoluţionare bolşevice pe teritoriul Basarabiei care să preia puterea, iar la Odesa s-a constituit în ziua de 21 decembrie 1917 un aşa numit Front Otdel – un fel de secţie în cadrul organizaţiei militare bolşevice RUMCEROD, care avea misiunea de a prelua puterea pe Frontul Român[2]
La 30 decembrie 1917, guvernul de la Iaşi a hotărât să răspundă solicitării Consiliului Directorilor de la Chişinău. În replică, guvernul sovietic a decis, în ziua de 31 decembrie 1917, arestarea lui Constantin Diamandi, ministrul României la Petrograd. El a fost eliberat a doua zi, ca urmare a protestului întregului corp diplomatic acreditat în Rusia.
La 3 ianuarie, guvernul sovietic a transmis o notă ultimativă guvernului României în care afirma că „autorităţile române au săvârşit acte duşmănoase la adresa soldaţilor ruşi”, drept care cerea încetarea acestor acte şi pedepsirea vinovaţilor. Refuzul de a da răspuns la aceste solicitări până în 24 de ore „va fi socotită ruptură de relaţii”, iar guvernul sovietic va lua „măsurile militare cele mai energice”.
Între timp, la Chişinău s-a instalat un aşa zis „Front-Otdel”, un fel de comandament bolşevic, care se declara autoritate supremă, ale cărui ordine trebuiau executate. Militarii ardeleni care au pornit din tabăra de la Kiev au ajuns în gara Chişinău în dimineaţa zilei de 6 ianuarie 1918, dar au fost atacaţi din ordinul Front-Otdelului de militarii ruşi bolşevizaţi şi făcuţi prizonieri[3]. În aceeaşi zi bolşevicii au să desfiinţeze Sfatul Ţării, dar deputaţii aflând despre această acţiune au reuşit să se ascundă pentru a nu fi reţinuţi. Câţiva dintre aceştia – Anton Crihan, Ioan Pelivan, Ion Buzdugan – s-au refugiat la Iaşi, insistând ca armata română să intervină pentru a restabili ordinea de drept în Basarabia.
Pe baza hotărârii guvernului Brătianu, Divizia 11 comandată de generalul Ernest Broşteanu a trecut Prutul în ziua de 10 ianuarie 1918. La veste înaintării trupelor române, bolşevicii au părăsit Chişinăul, astfel că acestea au intrat în ziua de 13 ianuarie a intrat în capitala Basarabiei fără incidente, fiind întâmpinată cu bucurie de primul ministru Petre Erhan şi de un numeros public.
Guvernul sovietic a reacţionat promt. La 13/26 ianuarie 1918 s-a anunţat oficial hotărârea guvernului sovietic de a rupe relaţiile diplomatice cu România. În notă se preciza: „Tezaurul României, aflat în păstrare la Moscova, se declară intangibil pentru oligarhia română. Puterea sovietică îşi asumă răspunderea de a păstra acest tezaur pe care îl va preda în mâinile poporului român”[4]
Hotărârea regimului bolșevic constituia o încălcare gravă a normelor de drept internațional, precum și a obligațiilor asumate, prin documente cu valoare de tratat, de Rusia în 1916 și 1916 față de statul român, când se angajase să transporte, să păstreze și să restituie României bunurile transferate la Moscova.
Acţionând cu fermitate, în decurs de o lună armata română a restabilit ordinea în Basarabia, preţul unor jertfe importante: 3 ofiţeri şi 309 ostaşi morţi, 12 ofiţeri şi 309 militari răniţi.
Între timp, ideea independenţei popoarelor ocupate faţă de Rusia a câştigat teren. Mai întâi finlandezii au proclamat independenţa ţării lor la 9/22 decembrie, fiind urmaţi de ucraineni la 9/22 ianuarie 1918. Ideea independenţei era dezbătută de letonieni, estonieni şi lituanieni.
Pe acest fond, la 24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării a proclamat independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti. Ziua nu a fost aleasă întâmplător: ea amintea de faptul că Rusia rupsese Basarabia din trupul Moldovei, care la 24 ianuarie 1859 se unise cu Muntenia, formând împreună România.
Declaraţia[5] Sfatului Ţării:
„Moldoveni şi popoare înfrăţite ale Republicii Democratice Moldoveneşti!
Marea revoluţie rusească ne-a scos din întunericul şi robia, în care am trăit atâta amar de vreme, la calea sloboziei, dreptăţii şi frăţiei!
Prin jertfa şi osteneala voastră a tuturora, ţara noastră înfăptuindu-şi dreptul dobândit de revoluţie de a-şi hotărî singură soarta, s-a declarat Republică democratică slobodă.
Înfrăţiţi prin sângele vărsat sub steagul revoluţiei, noi ne-am arătat dorinţa neclintită să trăim în unire cu republicile ce s-au înfiinţat pe pământul fostei impărăţii ruseşti, alcătuind toţi la un loc marea Republică federativă rusească.
Dar vremurile sunt schimbătoare şi împrejurările politice de azi împiedică cu desăvârşire înfăptuirea acestei uniri.
Republica democratică a Ucrainei, vecina noastră de peste Nistru, s-a proclamat neatârnată şi noi astfel ne-am despărţit de Rusia şi de republicile alcătuite în vechile ei hotare.
În astfel de împrejurări şi noi suntem sililiţi să ne proclamăm, în unire cu voinţa norodului, Republică Democratică Slobodă, de sine stătătoare şi neatârnată, având ea singură dreptul de a-şi hotărî soarta în viitor.
Proclamarea neatârnării este o cerinţă politică a vremii, Republica Moldovenească nu mai poate aştepta de la nimeni orânduirea vieţii sale şi a popoarelor republicii trebuie să înţeleagă că viitorul lor atârnă numai de dânsele şi că acest viitor poate să fie înfăptuit numai prin aşezământul înalt de ocârnuire – Sfatul Ţării şi stăpânirea pusă de el – Sfatul Miniştrilor.
Republica Moldovenească neatârnată îşi pune ca scop pacea şi înţelegerea prietenească în viaţa politică şi economică cu toate ţările îndepărtate şi vecine, socotind războiul ca cel maimai mare duşman al noroadelor şi ţărilor. Deci, în politica sa din afară, Republica Moldovenească neatârnată va urmări încheierea cât mai degrabă a păcii obşteşti democratice şi înţelegere cu toţi întovărăşiţii.
În politica sa lăuntrică Republica Moldovenească neatârnată, chezăşuind drepturi depline tuturor naţiilor, va urma mai departe cu încredere slobozeniilor câştigate prin revoluţie şi vestite prin Declaraţia SAfatului Ţării de la 2 decembrie anul 1917.
Îndeosebi, Sfatul Ţării şi sfatul miniştrilor Republicii Moldoveneşti se vor sili să cheme cât mai degrabă adunarea poporană pe temeiul glăsuirii obşteşti, care va hotărâ desăvârşita rânduială lăuntrică în ţară şi legăturile ei de unire cu alte ţări, dacă aceasta o va cere binele popoarelor republicii noastre.
În al doilea rând, Sfatul Ţării şi sfatul miniştrilor Republicii Moldoveneşti neatârnate au grijă să hotărască în cel mai scurt timp treaba pământului. acesta va trece în mâinile plugarilor fără plat, pe temeiul împărţirii drepte, după cum s-a spus în Declaraţia sa de la 2 decembrie.
Afară de asta,Sfatul Ţării şi stăpânirea Republicii Moldoveneşti au în vedere să lucreze în cel mai scurt timp un şir întreg dezacoane şi măsuri, care sâ îndestuleze nevoile de azi ale ţării, în scopul de a o scoate din bezna întunericulu, sărăciei şi foamei.
Moldoveni şi noroade înfrăţite ale Republicii Moldoveneşti!
Suntem la cotitura cea mai însemnată a istoriei noastre! De la conştiinţa şi înţelepciunea voastră atârnă viitorul ţării. Prin venirea oştilor frăţeşti române pe pământul republicii noastre s-a întocmit o stare prielnică pentru munca harnică şi orânduită pe toate ogoarele vieţii. Oştile româneşti au venit să aperedrumurile de fier şi magaziile de pâine de furt; dar fiinţa lor pe pământul nostru caută la aşezarea rânduielei în ţară şi de azi înainte roada muncii fiecărui cetăţean al Republicii este chezăşuită împotriva lăcomiei răufăcătorilor. Alt scop oştile româneşti pe pământul Republicii nu au. Toate zvonurile, cum că românii au venit să ne cuprindă ţara şi să ne stăpânească nu se potrivesc cu adevărul şi se împrăştie de duşmanii Republicii noastre. Că oştile româneşti nu ne primejduiesc neatârnarea, slobozenia şi drepturile câştigate prin revoluţie – chezăşie ne sunt Franţa, Anglia şi America cu mărturiile lor, precum şi declaraţiile împuterniciţilor României.
Moldoveni şi popoare înfrăţite ale Republicii Moldoveneşti!
Fiind încredinţaţi că zidirea vieţii noastre nu va atinsă de nimeni şi că nimic nu primejduieşte neatârnarea şi slobozeniile, dobândite prin revoluţie, noi vă chemăm pe toţi spre unire, spre muncă paşnică şi linişte, pentru binele şi folosul tuturor noroadelor Republicii Democratice Moldoveneşti, de acum şi pururea neatârnate”.
Proclamarea independenţei Basarabiei reprezenta cel de-al doilea pas spre desprinderea definitivă de Rusia şi asigurarea libertăţii de a decide în conformitate cu interesele şi aspiraţiile românilor de dincolo de Prut. De la 24 ianuarie 1918, Rusia nu mai putea decide asupra Basarabiei.
În cuvântul său, Ion Buzdugan ţinea să declare: „În ziua aceasta frumoasă trebuie să ne amintim de cei care suferă şi mor sub jug ungar – fraţii noştri din Bucovina şi din Ardeal. Eu cred că soarele libertăţii se va arăta şi pentru ei. Cred că fraţii noştri din Bucovina şi Ardeal, împreună cu moldovenii de peste Nistru se bucură de independenţa noastră. În ziua de 24 ianuarie, măreaţă zi istorică, vom duce tuturor vestea aceasta îmbucurătoare. Sufletul nostru şi dragostea pentru poporul nostru sunt mai puternice decât frontierele Carpaţilor: cu această forţă vom distruge aceste frontiere şi poporul român se va uni”[6]
Vestea acestei decizii s-a răspândit rapid în oraş, iar peste puţin timp, deputaţii în frunte cu preşedintele Republicii Democratice Moldoveneşti Independente, reprezentanţii armatei române, arhimandritul Gurie, numeroşi cetăţeni au cântat şi s-a jucat Hora Unirii în centrul Chişinăului[7].
Menţinerea Republicii Democratice Moldoveneşti era extrem de dificilă în condiţiile în care aceasta era amenţată de naţionaliştii ucraineni, dar şi de bolşevicii ucraineni, de grupările bolşevice russe constituite pe teritoriul Basarabiei, de militarii ruşi care se retrăgeau din România, continuându-şi acţiunile de jaf şi omoruri pe teritoriul dintre Prut şi Nistru.
Supus unui ultimatul din partea mareşalului Mackensen de a încheia pace separată cu Puterile Centrale, guvernul Ion I.C. Brătianu a demisionat, fiind înlocuit la 29 ianuarie 1918 cu un cabinet prezidat de generalul Alexandru Averescu.
Noul guvern a obţinut prelungirea armistiţiului cu Puterile Centrale, dar a evitat să se angajeze în semnarea păcii separate. Pe de altă parte, acesta a avut de făcut faţă unei grave ameninţări venite din partea sovieticilor.
Prin decizia guvernului de la Petrograd s-a constituit cu sediul la Odesa Colegiul Suprem Autonom pentru Afacerile Româno-Ruse, format din reprezentanţii organelor sovietice locale, dar având în frunte, în calitate de preşedinte, pe Christian Racovski, fostul lider al Partidului Social-Democrat din România, devenit un colaborator apropiat al lui V.I. Lenin, numit reprezentantul puterii centrale de la Petrograd.Acest Comitet a gecis arestarea, noaptea de 23/24 ianuarie a parlamentarilor români refugiaţi la Odesa, precum şi a altor demnitari şi oameni de afaceri aflaţi în zonă, în total peste 80 de persoane[8]. La 10/23 februarie Colegiul respectiv a decis să propună guvernului român „să evacueze Basarabia”, şi în mod special „să-şi retragă trupele din teritoriul Basarabiei”,”nu întreprindă nici un fel de acţiuni duşmănoase îndreptate împotriva revoluţieui ruse” ş.a[9].
Tocmai în acele zile, Puterile Centrale ameninţau cu ocuparea întregii Moldove dacă România nu încheia pacea separată. La 14/27 februarie a avut loc la Răcăciuni (Bacău) întâlnirea regelui Ferdinand cu Ottokar Czernin, ministrul de externe al Austro-Ungariei, în carul căreia diplomatul respectiv i-a comunicat condiţiile păcii, convenite de cele patru puteri aliate (Germania, Austro-Ungaria, Turcia şi Bulgaria), precizând că „nu poate fi schimbată nici o iotă”. Acestea vizau:1. Cedarea Dobrogei; 2. Dunărea – fluviu german;Rectificari de frontieră cu cedări teritoriale: 3.Severinul; 4. Broşteni; 5. Trecătorile Carpaţilor; 6. Dezarmarea armatei; 7. Concesionarea drumurilor de fier; 8. Libera trecere a germanilor prin ţară contra ruşilor; 9. Petrolul pe 80 de ani. Czernin a ameninţat: în caz de refuz, „continuarea luptei este inevitabilă şi aceasta înseamn sfârşitul României şi al dinastiei”[10].
După trei Consilii de Coroană, desfăşurate în zilele de 17,18 şi 19 februarie 1918, s-a hotărât acceptarea condiţiilor puse de Puterile Centrale şi negocierea modalităţilor concrete de realizare a acestora.
Presat să dea un răspuns la solicitarea bolşevicilor, Alexandru Averescu a scris, la 20 februarie, pe textul primit de la aceştia: „înainte chiar de începerea negociaţiunilor, să se pună în libertate supuşii români de la Odesa”[11].
Nu s-a încheiat nici un document, deoarece la 25 februarie/10 martie 1918, trupele Puterilor Centrale au ocupat Odesa, iar structurile bolşevice şi-au încetat existenţa. În ziua de 28 februarie/13 martie 1918, Christian Racovski îi scria lui V/I. Lenin: „Sosit cu sarcina de a alunga forţele române contrarevoluţionare din Basarabia şi de a provoca o mişcare revoluţionară în România ( subl. I.S.), am fost nevoit din cauza situaţiei catastrofale create în Sud, ca urmare a ofensivei austro-germano-ucrainene, să mă opresc la jumătatea drumului şi să accept semnarea unui tratat de pace cu România, care ne asigură Basarabia”[12]. Evident, Racovski falsifica realitatea, deoarece nu semnase nici un „tratat de pace cu România”.
Într-o altă depeşă, adresată în aceeaşi zi lui V.I. Lenin – preşedintele Sovietului Comisarilor Poporului, şi lui Leon Troţki – comisarul poporului pentru afacerile străine, Christian Racovski anunţa că a decis să părăsească Odesa, deplasându-se la Ekaterinoslav „unde voi vedea dacă pot fi de folos cauzei revoluţionare din sudul Rusiei”[13].
De la sfârşitul lunii ianuarie 1918, curentul în favoare Unirii Basarabiei cu România s-a amplificat. Mai multe zemstve au adoptat rezoluţii în acest sens. De exemplu, zemstva din judeţul Bălţi a adoptat o rezoluţie în care se afirma: „Ţinând seama că timp de 14 veacuri, Basarabia a fost totdeauna un trup cu Moldova din dreapta Prutului şi că soarta ei a fost de-a pururea legată de aceea a Principatelor Dunărene, cu care a gustat aceleaşi suferinţe şi alceleaşi bucurii.
Ţinând seama că în anul 1812, în urma frământărilort sângeroase ale tuturor popoarelor europene Basarabia a fost smulsă fără consinţământul ei de la trunchiul ei etnografic al naţiunii sale de origine cerem Unirea Basarabiei cu România”.
La sfârşitul lunii februarie, Ion Inculeţ şi Daniel Cigureanu au venit la Iaşi pentru a prezenta situaţia din Basarabia. În ziua de 1 martie ei au participat la întâlnirea cu mai mulţi oameni de cultură desfăşurată la Institutul de Anatomie, unde au fost salutaţi de Petre Poni din partea Academiei Române şi de C. Bacaloglu, preşedintele Societăţii de Medici şi Naturalişti. Între cei care au luat cuvântul s-a aflat şi N. Iorga, care a spus: „Aţi venit la o mare durere a noastră şi ne-aţi adus o mare mângâiere”. Evident, profesorul se referea la presiunile Puterilor Centare ca România să încheie pace separată, iar una dintre condiţii prevedea desprinderea Dobrogei, care urma să fie predată Bulgariei. Inculeţ şi Ciugureanu au purtat discuţii cu primul ministru Averescu în legătură cu de declararea unirii Basarabiei cu România, dar acesta i-a sfătuit să mai aştepte pentru ca nu cumva Puterile Centrale să susţină că România era conpensată pentru pierderea Dobrogei prin alipirea Basarabiei. Totodată, Averescu i-a informat despre pretenţiile ucrainenilor asupra basarabiei înaintate lui Kűlhmann şi Czernin. Cei doi lideri basarabeni au fost primiţi de regele Ferdinand, care i-a reţinut la dejun.
Guvernul Averescu nu s-a angajat pe linia încheierii păcii cu Puterile Centrale şi a demisionat, regele numindu-l în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri pe Alexandru Marghiloman. Noul guvern, constituit la 5/18 martie 1918 a început ample tratative de pace care se vor încheia la 24 aprilie / 7 mai 1918.
Existenţa Basarabiei independente era ameninţată nu numai de bolşevicii ruşi, ci şi de cei uncraineni. Aflând despre negocierile de pace separată între România şi Puterile Centrale, preşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru de externe al Republicii Ucraina adresa la 16 martie 1918, telegrame guvernelor german, austro-ungar, turc, bulgar şi român prin care susţinea că „Basarabia, din punct de vedere etnografic, economic şi politic formează o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei” şi afirma că orice discuţie privind schimbare a graniţelor româno-ruse „poate avea loc numai cu participarea şi consinţământul reprezentanţilor guvernului ucrainean”[14].
Reprezentanţii României la negocierile de pace au demonstrat că Basarabia era un vechi teritoriu românesc, ocupat de Rusia în 1812 şi nu a făcut parte niciodată din Ucraina. Ca urmare, Puterilor Centrale nu au dat curs solicitării guvernului de la Kiev şi a lăsat „mână liberă” României în privinţa Basarabiei[15].
În aceeaşi zi de 16 martie 1918, Sfatul Ţării a adoptat o declaraţie prin care respingea pretenţiile ucrainenilor: „Sfatul Ţării, în care sunt reprezentate toate naţiunile care locuiesc pe teritoriul Basarabiei, îşi exprimă în unanimitate protestul său energic împotriva tentativelor neauzite ale unui popor abia eliberat asupra dreptului şi libertăţii altuia, care şi el a devenit liber”. Ameninţarea ucraineană pe de o parte, ameninţarea bolşevicilor pe de altă parte punea la grea încercare existenţa Republicii Independente Moldova.
În zilele de 20-23 martie 1918, Ion Inculeţ, Daniel Ciugureanu şi Pan Halippa s-au aflat la Iaşi, unde au discutat cu Alexandru Marghiloman, Ion I. C Brătianu şi cu reprezentanţii Antantei modalităţile concrete de proclamare a Unirii Basarabiei cu România.
Cu acest prilej s-a discutat în detaliu documentul care urma să fie prezentat în Sfatul Ţării, care avea la bază unirea Basarabiei cu România şi formularea unor deziderate care urmau a fi îndeplinite în cadrul statului unitar român. Preşedintele Consiliului de Miniştri a promis că va participa la acel eveniment.
În zilele urmnătoare au avut loc ample dezbateri la Chişinău, la care a participat şi Constantin Stere venit special din Regat. Acesta a insistat asupra faptului că, după Unirea Basarabiei reformele, în primul rând cea agrară şi cea electorală, se vor aplica, România va fi un stat democratic care va recunoaşte drepturile cetăţeneşti, inclusiv pentru minorităţile naţionale.
În dimineaţa zilei de 26 martie a sosit la Chişinău Alexandru Marghiloman însoţit de câţiva miniştri. În notiţele sale zilnice acesta a notat: „Intrarea în oraş cu automobilele în cortegiu, pluton de roşiori în frunte şi în urmă ofiţeri lângă trăsuri. Cu mine am pe Inculeţ, Hârjeu şi pe Ciugureanu”[16]. În cursul zilei a avut discuţii cu membri ai Sfatului Ţării, precum şi cu reprezentanţi ai clerului, marilor proprietari, minorităţilor naţionale etc.
Istorica şedinţă a Sfatului Ţării din 27 martie 1918[17] a fost deschisă de Ion Inculeţ la ora 16,15. Acesta a salutat prezenţa în sală a preşedintelui Consiliului de Miniştri al României, Alexandru Marghilomam, şi a celorlalte oficialităţi venite de la Iaşi, precum şi pe Constantin Stere.
A ţinut să sublinieze semnificaţia deosebită a momentului: „Şedinţa de astăzi, domnilor deputaţi, va fi o şedinţă istorică pentru naţiunea noastră, pentru poporul nostru. Noi trebuie să depunem toate silinţele ca să ieşim cu cinste în acest moment istoric. Daţi-mi voie să acord cuvântul primului ministru, dl Marghiloman, pentru a face declaraţie cu ce scop a venit la noi”.
Întâmpinat cu „aplauze furtunoase şi îndelungate”, Alexandru Marghiloman a ţinut un discurs plin de substanţă:
„În vremurile de restrişte ale Republicii Independente Democratice Moldoveneşti, când tânărul guvern s-a adresat României după ajutor, ea, ca mamă iubitoare care a auzit vocea cunoscută a copilului său, n-a întârziat să vină în ajutorul lui. Toate clasele sociale, toate partidele politice, ca unul, s-au grăbit să vină acolo unde le cheamă datoria şi vocea sângelui. Şi iată că astăzi noi culegem roadele muncii Domniilor Voastre, fiii adevăraţi ai poporului şi patrioţilor care au muncit pentru folosul şi mărirea poporului nostru şi a întregii Românii.
Cu atenţia încordată, cercurile politice ale României urmăreau tot ce se făcea de partea cealaltă a Prutului şi când s-a ivit pericolul care ameninţa integritatea Republicii Independente Democratice Moldoveneşti, România înrudită s-a grăbit cu ajutorul ca să garanteze integritatea şi independenţa şi nedespărţirea acestei ţări. La conferinţa de pace din Bucureşti am lămurit condiţiunile prin care s-ar putea păstra integritatea şi nedespărţirea Basarabiei şi eu m-am grăbit să vin aici în mijlocul Domniilor Voastre.
Din constatările şi tratativele cu reprezentanţii diferitelor fracţiuni şi partide ale parlamentului, eu am înţeles dorinţele şi cerinţele dictate de vremuri şi împrejurări, pe care noi trebuie să le îndeplinim în conformitate cu obiceiurile locale, moravurile, libertăţile şi drepturile câştigate de Domniile-Voastre şi care nu sunt în contrazicere cu interesele mari ale unitei şi nedespărţitei Românii. Unirea Basarabiei cu România trebuie să se facă cu condiţiunea păstrării particularităţilor locale ale acestei provincii.
Dar să trec din domeniul dorinţelor la fapte ceva mai reale. Să-mi daţi voie să dau citire Declaraţiei guvernului român:
<Sfatul Ţării de astăzi va rămâne numai pentru rezolvarea chestiunii agrare, potrivit nevoilor poporului. Guvernul român va prezenta Adunării Constituante, la care vor lua parte şi reprezentanţii aleşi ai Basarabiei, normele stabilite de Sfatul Ţării care vor rămâne până la rezolvarea acestora de către Adunarea Constituantă.
Basarabia îşi păstrează autonomia provincială având Sfatul său provincial (Dieta), ales în viitor pe baza votului universal direct şi secret, ca organul său executiv şi cu administrare proprie. Acest Sfat provincial votează bugetul local şi controlează organele administrative orăşeneşti şi ale zemstvei. Organul administrativ numeşte funcţionarii instituţiilor administrative locale. Funcţionarii superiori locali se numesc de către guvern.
Recrutarea armatei se face pe aceeaşi bază ca în întreaga Românie – teritorial.
Legile existente şi autoadministrarea locală orăşenească şi a zemstvelor vor rămâne şi nu vor putea fi schimbate decât de parlamentul român până ce [atunci când] la lucrările lui nu vor lua parte şi reprezentanţii Basarabiei.
Drepturile câştigate de către minorităţile naţionale din Basarabia se vor păstra.
Guvernul va propune ca în Consiliul de Miniştri al României să intre doi reprezentanţi ai Basarabiei, aleşi de Sfatul Ţării existent. Basarabia trimite în parlamentul ţării un număr de reprezentanţi proporţional cu numărul populaţiei. Ei vor fi aleşi în Camera Deputaţilor, potrivit legilor care vor fi stabilite de către Adunarea Constituantă.
Votul universal, egal, direct şi secret va servi ca bază pentru alegerile din Basarabia, în voloste, sate, oraşe, zemstve.
Libertatea individuală, libertatea cuvântului, a presei, a cugetului, adunărilor şi toate libertăţile cetăţeneşti se garantează de către Constituţie pentru Basarabia, ca şi pentru întreaga ţară.
Toate infracţiunile săvârşite până acuma împotriva legilor din motive politice, în timpurile tulburi ale transformărilor, vor fi amnistiate. După Unirea Basarabiei, ca a unei fiice cu Patria mumă, parlamentul va hotărî convocarea neîntârziată a Adunării Constituante, în care vor intra proporţional cu numărul populaţiei şi reprezentanţii Basarabiei aleşi pe baza dreptului general electoral, pentru introducerea în Constituţie, de comun acord, a principiilor şi garanţiilor arătate mai sus>”.
După citirea declaraţiei, Marghiloman a spus că se retrage din sală, împreună cu colaboratorii săi, pentru ca Sfatul Ţării „să poată discuta în toată libertatea”.
Imediat a luat cuvântul deputatul Vasile Cijevschi care, în numele Blocului Moldovenesc, a anunţat că, „având în vedere activitatea şi meritele luptătorului politic, profesorului savant basarabean Constantuin Stere, a hotărât să-l primească în mijlocul său”. Propunerea a fost susţinută de Ion Inculeţ:
„Domnilor deputaţi! Eu am avut fericirea să fac revoluţia rusă la Petrograd, unde am văzut că în toate organizaţiile democratice şi revoluţionare, care s-au creat acolo, cei mai doriţi oaspeţuiau fost emigranţii. Eu cred că reîntoarcerea profesorului Stere, mucenicul regimului ţarist, luptătorul pentru idealurile cele mai frumoase, nu poate fi făcută cu tăcere şi eu propun să-l primim în mijlocul nostru ca pe deputatrul nostru”.
Propunerea a fost aprobată cu „aplauze furtunoase”, deputaţii ridicându-se în picioare şi ovaţionând. Invitat la tribună, C. Stere a ţinut un amplu discurs[18]:
„Domnilor deputaţi, în viaţa omului ca şi în viaţa unui popor întreg, momente aşa de înălţătoare nu sunt multe. Sunt profund emoţionat de încrederea pe care mi-aţi acordat-o şi pentru greaua sarcină pe care aţi pus-o pe umerii mei, dar simt şi bucuria nesfârşită că îmi daţi iar posibilitatea de a lupta pentru dreptatea şi libertatea poporului, al cărui fiu sunt.
Gonit din ţara mea natală, prin puterea oarbă a despotului ţar, astăzi eu sunt adus iar aici prin voinţa poporului eliberat.
Astăzi noi trebuie să hotărâm ceea ce va avea o importanţă extraordinară asupra soartei viitoare a poporului nostru. Mersul de fier al istoriei pune asupra umerilor noştri o răspundere, pe care noi nu o putem ignora cu nici un fel de sofisme.
Nimeni în afară de noi n-are dreptul să vorbeasc şi să hotărască ceva în numele poporului basarabean. Noi suntem aduşi aici prin acel proces elementar istoric care distruge temeliile cetăţilor şi ale bastiliilor. Revoluţia a adus la aceasta nu numai pe ruşi, ci şi pe întregul popor românesc.
Voi aţi aprins acea făclie la a cărei flacără au ars toate hârtiile care împărţeau pe oameni în privilegiaţi şi neprivilegiaţi, voi aţi creat din poporul moldovenesc un popor care n-are alt privilegiu decât cel al muncii.
Acuma sunteţi chemaţi de Istorie să duceţi această flacără sfântă dincolo de Prut, ca să-i luminaţi tot aşa pe fraţii voiştri şi să le rupeţi lanţurile nedreptăţii de veacuri, achitând prin aceasta datoria voastră faţă fraţii care au venit în ajutorul vostru în cel mai greu moment istoric. Astăzi noi proclamăm drepturile poporului suveran, nu numai aici în Basarabia, ci şi drepturile tuturor fraţilor, oriunde ar fi ei.
Mulţumindu-vă pentru cinstea pe care mi-aţi arătat-o prin alegere, astăzi, după atâţia ani de luptă, eu împreună cu voi, voi merge la luptă cu aceeaşi hotărâre ca şi cu 30 de ani în urmă, când încă tânăr am fost aruncat în puşcăria care se înalţă şi astăzi acolo, ca o amintire a trecutului blestemat, de care noi astăzi ne-am despărţit pentru totdeauna”.
În continuare, C. Stere s-a adresat Sfatului Ţării în limba rusă, pentru a fi înţeles ca reprezentanţii minorităţilor naţionale:
„Domnilor deputaţi! În acest moment istoric, care trebuie să ne ridice la nivelul acestei probleme, eu îmi voi permite să mă adresez acelora care până acuma au fost stăpânii situaţiei şi nu s-au despărţit de gândul despre schimbarea acestei ordini.
Domniile voastre aţi auzit declaraţia pe care a făcut-o primul ministru, care a înţeles din discuţiile avute cu diferiţi reprezentanţi ai parlamentului, dorinţa ţării.
El a vorbit despre hotărârea poporului românesc şi a guvernului român de a satisface dorinţa domniilor voastre.
Socot că vorbesc cu domniile voastre ca cu oameni care se conduc de raţiunea oamenilor de stat, care înţeleg situaţia . Şi socot că sunt oameni care nu sunt mulţumiţi cu hotărârea luată, dar eu vă rog să vă gândiţi, în faţa cărei dileme trebuie să stea statul român dacă Sfatul Ţării ar respinge ideea Unirii?
Domnilor, Se poate ca România să renunţe la drepturile sale istorice, la idealurile naţionale şi chiart la drepturile ei de viaţă? Fiindcă fără a avea acces la Mare, România nu va putea trăi[19]. Să presupunem că din dorinţa de a complace îndoielilor şi conştiinţei minorităţilor, guvernul devenind trădătorul întregului trecut al poporului român, ar renunţa la aceasta. Ce ar ieşi din aceasta? Toate poftele vecinilor ar duce în mod precis la aceea că România, sacrificându-şi viitorul poporului său, ar pune Basarabia în faţa necesităţii crude de a fi ruptă în bucăţi de către vecini.
Este admisibil aceasta pentru Basarabia? Şi dacă România nu poate renunţa nici la drepturile sale istorice şi nici la idealurile naţionale, nici la interesele de stat, care îi dictează să-şi găsească ieşirea la Mare, ea va fi nevoită să anexeze Basarabia, fără consinţământul nostru. Sau – bazându-se pe alte elemente ale societăţii – anume acele elemente care de multe ori în viaţa istorică a Basarabiei aveau singure dreptul de a vorbi în numele ei, şi dacă Unirea s-ar face sub auspiciile elementelor arătate de noi, la ce ar duce aceasta?
Tot sângele, toate suferinţele din care a ieşit Basarabia liberă, ar fi zadarnice.
Această dilemă, domnilor, stă înaintea noastră şi, ca fiu al Basarabiei, eu zic că o asemenea hotărâre ar pune asupra noastră o mare răspundere în faţa urmaşilor noştri, cărora poate le va fi sortit să trăiască din nou toate suferinţele trecutului nu prea îndepărtat. Poate oare sub un pretext oarecare o creaţiune logică să justifice această răspundere?
Fac apel, domnilor, la conştiinţa domniilor voastre, la răspunsul domniilor voastre „.
- Stere a continuat în limba română: „Unul dintre reprezentanţii minorităţilor, un rus, a spus că dacă se va face Unirea Basarabiei cu România, toată intelectualitatea rusească va pleca de aci.
Eu respect acest sentiment, fiindcă toate sentimentele sunt legitime, dar omul la care sentimentele de legătură cu ţara aceasta sunt atât de slabe şi şubrede poate să aibă acelaşi mod de judecată ca populaţia băştinaşă?
Poporul românesc n-a venit în Basarabia din afară, el aci s-a născut, aci a fost acel cazan unde au fiert şi s-au topit toate elementele din care s-a născut poporul român. Noi n-avem unde ne duce şi pe noi nimeni nu nimeni nu ne poate alunga din casa noastră.
Un veac fără sfârşit noi, plecaţi, tăcuţi, conştienţi de slăbiciunea noastră am dus jugul, un veac întreg limba noastră a fost persecutată ca o otravă revoluţionară, sacrificii imense au fost făcute de aceia care doreau să-şi însuşească începuturile culturii naţionale.
Şi acum, când noi voim să intrăm ca stăpâni în casa noastră, reprezentanţii minorităţilor n-au dreptul moral de a închide uşa în faţa noastră. Nu uitaţi, domnilor, că nu numai chestiunea dreptăţii naţionale, ci şi chestiunea dreptăţii sociale cere să avem tăria şi hotărârea de a lua asupra noastră răspunderea. Astăzi voi puteţi da poporului pământul cerut de el în condiţiuni acceptabile pentru el şi nimeni nu poate garanta că mâine voi veţi avea această posibilitate. Conştiinţa proprie a domniilor voastre să vă lămurească”.
După acest discurs a luat cuvântul Ion Buzdugan în numele Blocului Moldovenesc, „care de astăzi înainte va fi Blocul Românesc, care va apăra drepturile întregului neam românesc”. A dat citire Declaraţiei privind Unirea Basarabiei cu România:
„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară:
Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove,
în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna
Se uneşte cu mama sa România.
Această unire se face pe următoarele baze:
- Sfatul Ţării actual rămâne mai departe pentru rezolvarea şi realizarea reformei agrare, după nevoile şi cerninţele norodului.
Această hotărâre se va recunoaşte de guvernul român.
- Basarabia îşi păstrează autonomia provincială, având un Sfat al Ţării (Dieta) ales pe viitor prin vot universal, egal, direct şi secret, cu un organ executiv şi o administraţie proprie.
- Competenţa Sfatului Ţării este:
- Votarea bugetelor locale;
b.Controlul tuturor organelor zemstvelor şi oraşelor;
- Numirea tuturor funcţionarilot administrativi locali, prin organul său executiv, iar funcţionarii înalţi sunt întăriţi de guvern;
- Recrutarea armatei se va face – în principiu – pe baze teritoriale.
- Legile în vigoare şi organizarea locală (zemstvele şi oraşele) rămân în putere şi vor putea fi schimbate de parlamentul român numai după ce vor lua parte la lucrările lui şi reprezentanţii Basarabiei.
- Respectarea drepturilor minorităţilor din Basarabia.
- Doi reprezentanţi ai Basarabiei vor intra în Consiliul de Miniştri român, acum desemnaţi de actualul Sfat al Ţării, iar pe viitor luaţi din sânul reprezentanţilor Basarabiei în parlamentul român”[20].
După cum se poate observa, „bazele” pe care se realiza Unirea fuseseră prezentate de Alexandru Marghiloman în cuvântarea sa, ceea ce arată că exista un consens între Sfatul Ţării şi guvernul României.
Aceeaşi document a fost citit în limba rusă de Vasile Cijevschi.
A luat cuvântul deputatul Vladimir Ţiganco, care a declarat că „Fracţiunea ţărănească, recunoscând importanţa chestiunii Unirii Republicii Independente Democratice Moldoveneşti cu Regatul României”, propune organizarea unui referendum şi organizarea unei Adunări Constituante care să hotărască. A precizat că gruparea sa „reprezintă majoritatea adevărată a poporului”. Vladimir Ţiganco era fiul unui cazac de pe Don stabilit în Basarabia, care a agitat problema agrară, susţinând că tot pământul trebuia împărţit fără plată la ţărani. Din ianuarie 1918 a început să afirme că armata română venise în Basarabia pentru a-i apăra pe moşieri, iar Ion Inculeţ a trădat cauza ţărănimii.
Reprezentanţii minorităţilor care au luat cuvântul au declarat că nu aveau mandat să se pronunţe în privinţa Unirii şi se vor abţine. A făcut excepţie reprezentantul polonezilor, care a declarat: „În numele poporului polonez susţin, în întregime, unirea Basarabieiu cu România, cum aceasta o doresc şi moldovenii, locuitorii băştinaşi ai acestei ţări”.
A urmat o pauză de consultări, propusă de Vladimir Ţiganco, iar la reluare totdeputatul Teodosie Bârcă a citit o declaraţie în care preciza:”Noi, mai jos iscăliţii deputaţi moldoveni, ne-am hotărât astăzi, în această zi mare şi sfântă pentru naţiunea noastră, să ne unim cu toţi deputaţii moldoveni din Sfatul Ţării, pentru înfăptuirea Unirii noastre cu fraţii noştri de sânge din România”. Ca urmare, Ţiganco – „cazacul de pe Don”, cum numea Halippa – „a rămas numai cu câţiva deputaţi ţărani bulgaro-găgăuzi şi ucraineni”
După încheierea dezbaterilor, Preşedintele Sfatului Ţării a întrebat cum să se facă votarea. Ţiganco a propus ” vot secret”. Deputatul Ion Buzdugan a susţinut necesitatea votului deschis „pentru ca poporul şi istoria să ştie adevărata opiniune a fiecărui deputat […] Să ştie toată lumea că noi voim Unirea tuturor românilor de partea aceasta a Prutului şi de cealaltă parte a Carpaţilor într-o Românie Mare şi nedespărţită, în baza principiului proclamat de revoluţie, de autodeterminarea popoarelor”. Din această luare de cuvânt se res[rinde limpede ideea că Buzdugan susţinea Unirea Basarabiei, după care trebuia să urmeze Unirea Transilvaniei şi Bucovinei cu România.
Pentru votul deschis s-au pronunţat 82 deputaţi, iar pentru votul secret 22 deputaţi, iar 16 s-au abţinut.
Rezoluţia a fost supusă votului deschis, nominal. După operaţiunea votării şi a numărării voturilor, Ion Inculeţ a declarat: „Cu adâncă emoţie vă aduc la cunoştinţă rezultatul votului”. Dar mai întâi a ţinut să facă o declaraţie „de suflet”: „Domniile voastre – cu unanimitate de voturi – m-aţi pus în capul Sfatului Ţării, şi eu, în mod cinstit, ca un revoluţionar adevărat şi democrat, am muncit pentru binele poporului. În fracţiunea ţărănească s-a spus astăzi că eu nu fac ceea ce s-ar cuveni şi n-am muncit cât a trebuit. Eu, domnilor, până la vârsta de 15 ani am fost ţăran şi interesele ţărănimii îmi sunt scumpe. Fiecare pas al meu este pătruns de iubire faţă de ţărani şi fiecare pas al meu a fost dictat de interesele ţărănimii, eu totdeauna am fost pentru ea şi niciodată nu m-am lepădat de ea. Domniile voastre cunoaşteţi bine părerile mele şi evoluţia lor, şi iată vă spun că tot ce se face acuma, se face în interesul ţărănimii noastre, deşi se spune că se poate sta la o parte. Poate, dar nu ţăranii care – în afară de pământ – nu se pot aştepta la nimica. Eu, cu conştiinţa curată, vă spun că actul Unirii care se săvârşeşte astăzi, se face pentru binele ţărănimii şi conştiinţa mea este curată. Şi acuma, domnilor deputaţi, să-mi daţi voie să vă aduc la cunoştinţă rezultatul votului:
Pentru Rezoluţia Blocului Moldovenesc au votat 86 deputaţi.
Împotriva Rezoluţiei Blocului Moldovenesc au votat 3 deputaţi.
S-au abţinut de la vot 36 deputaţi.
Absenţi 13 deputaţi.
Cu majoritate de 86 voturi, împotriva a 3 voturi, Rezoluţia pentru Unirea Basarabiei cu România este aprobată”[21].
Aşa cum era de aşteptat cei care s-au abţinut au fost delegaţii minorităţilor naţionale. Cel mai dispersat a fost votul ucrainenilor: 8 -abţineri, 2 împtrivă, 1 pentru Unire. Cel de-al treilea vot împotrivă a fost dat de un bulgar, în timp ce cinci dintre bulgari s-au abţinut.
Ion Inculeţ a constatat că Rezoluţia pentru Unirea Basarabiei Cu România „este primită” şi a încheiat cu urarea: „Trăiască România Mare!”
Despre rezultatul votului a fost anunţat Alexandru Marghiloman, care a fost invitat în sală. Ion Buzdugan a citit în prezenţa preşedintelui Consiliului de Miniştri Declaraţia privind Unirea Basarabiei cu România.
Apoi a luat cuvântul Alexandru Marghiloman, care a declarat că acceptă Declaraţia atât în spirit, câta şi în literă. Subliniind semnificaţia acelui moment istoric, Marghiloman spus: „să ne închinăm în faţa geniului rase noastre, care după o despărţire de un veac întreg găseşte singur calea firească, care să-l ducă la mântuire, calea firescă arătată de istorie”.
A încheiat cu cuvintele: „În numele poporului şi al regelui Ferdinand I iau act de Unirea Basarabiei cu România, de aci înainte şi în veci. Trăiască România Mare”. Prin aceste ultine cuvinte, Marghiloman anticipa Unirea Bucovinei şi Transilvaniei, care avea să se realizeze peste câteva luni.
Şedinţa s-a încheiat la orele 19,20 într-o atmosferă de mare entuziasm. Cei prezenţi au scadat minute în şir „Trăiască Unirea!”, „Trăiască România Mare!” „Trăiască România Nouă!”
Ion Inculeţ a transmis regelui Ferdinand o telegramă prin care-i aducea la cunoştinţă decizia Sfatului Ţării: „Aduc Majestăţii voastre expresia credinţei neclintite a întregului popor românesc din România basarabeană”[22].
Deputaţii şi oaspeţii români s-au îndreptat spre catedrala ortodoxă, însoţiţi de un numeros public, care aplauda şi scanda „Trăiască Unirea!”, „Trăiască România Mare!” A avut loc un serviciu divin
Ziua s-a încheiat cu o cină oferită de preşedintele Consiliului de Miniştri al României.
Pe adresa lui Ion Inculeţ a venit telegrama regelui Ferdinad: „Cu adâncă emoţiu şi cu inima plină de bucurie amn primit ştirea despre importantul act ce s-a săvârşit la Chişinău. Sentimentul naţional ce se deşteptase atât de puternic în timpurile din urmă în inimile moldovenilor de dincolo de Prut au primit, prin votul înălţător al Sfatului Ţării o solemnă afirmare. Un vis frumos s-a înfăptuit. Din suflet mulţumesc bunului Dumnezeu că mi-a dat, în zile de restrişte, ca o dulce mângâiere, să văd după o sută de ani pe fraţii basarabeni revenind iarăşi la Patria Mamă. Aduc prinosul meu de călduroase mulţumiri domniilor voastre şi Sfatului Ţării, ale cărui patriotice sforţări au fost încoronate de succes.
În aceste momente solemne şi înălţătoare pentru Patrie, de aici înainte comună, vă trimit la toţi cetăţenii din noua Românie de peste Prut regescul meu salut, înconjurându-vă cu aceeaşi inimoasă şi caldă iubire părintească”.
În dimineaţa zilei de 28 martie 1918, Alexandru Marghiloman a primit un document scris caligrafic, intitulat Actul Unirii votat de Sfatul Ţării la 27 martie 1918, care avea în partea de sus gravată stema Moldovei – capul de bour. Documentul era semnat de preşedintele Sfatului Ţării – Ion Inculeţ, vicepreşedinte – Pan Halippa, secretar – I. Buzdugan.
Alexandru Marghiloman şi ceilalţi membri ai delegaţiei oficială s-au înapoiat cu trenul la Iaşi. În gară s-au întâlnit cu regina Maria, care se întorcea dintr-o vizită făcută pe „fostul front” din Moldova. Regina avea să noteze: „M-am pomenit în mijlocul unor manifestaţii zgomotoase. Trenul meu a sosit cu 5 minute după al lui Marghiloman, care se întorcea de la Chişinău şi fusese primit cu multe urale. Şi acolo, pe peron, primul meu ministru şi cu mine, care suntem <en froid>[23], a trebuit să ne dăm mâna în public şi să ne felicităm unul pe altul de parcă lumea întreagă ar fi fost plină de trandafiri”. Regina aprecia – pe drept cuvânt – că Unirea Basarabiei era „primul pas înspre Unirea visată de România”[24].
Ziarul ieşean „Mişcarea” scria: „în mijlocul grelelor noastre încercări, unirea Basarabiei cu Patria Mamă este o rază de lumină care mângâie sufletele noastre şi trezeşte nemuritoarele speranţe”[25]
În ziua de 30 martie 1918 s-a deplasat la Iaşi o delegaţie reprezentativă a Basarabiei, formată din Ion Inculeţ – preşedintele Sfatului Ţării, Pan Halippa – vicepreşedinte, Daniel Ciugureanu – preşedintele Consiliului (guvernului), Teofil Ioncu – ministru de interne, N.B. Codreanu – ministrul căilor de comunicaţie, general C. Brăescu – ministru de război, Vladimir Podvinski – controlor de stat, Mihai Savenco – ministrul justiţiei, episcopul Gavril vicarul Basarabiei şi arhimandritul Gurie. Cu aceeaşi tren au sosit generalul Hârjeu – ministrul de război al României şi Constantin Stere.
Trenul a oprit la ora 10,00, delegaţia a fost întâmpinată de Alexandru Marghiloman şi de ceilalţi membrii ai guvernului, precum şi de alte persoane oficiale. Atât în gară, cât şi pe traseul până la Mitropolie, delegaţia a fost salutată şi aclamată de numeroşi ieşeni.
De la ora 11,00 a avut loc Te-Deum-ul, oficiat de mitropolitul Pimen, episcopul Gavril şi arhimandritul Gurie în prezenţa regelui Ferdinand şi a reginei Maria, oficialităţilor care veneau de la gară, a altor lideri politici, între care Ion I.C. Brătianu, Vintilă Brătianu, Alexandru Constantinescu, Gh. G. Mârzescu, I.G. Duca, Mihail Pherekide, V.G. Morţun, precum şi a unui mare număr de ieşeni.
După slujba religioasă a avut loc o recepţie în Palatul Mitropoliei la care au participat regele, regina, membrii guvernului şi alte personalităţi.
De la ora 12,30 a urmat defilarea trupelor, care au salutat pe suvernanul României, pe reprezentanţii Basarabiei şi pe toţi oficialii prezenţi
Regele Ferdinand a oferit, de la orele 13,00, la reşedinţa sa din strada Lăpuşneanu, un dejun oficial. Cu acel prilej s-au ţinut discursuri. Adresându-se oaspeţilor, Ferdinand a spus:
„Vă salut azi pe voi, fraţi de peste Prut.
Voi sunteţi aceia care aţi înţeles sentimentul ce de mult domnea în iniumile fraţilor noştri moldoveni ai Basarabiei; l-aţi înţeles atât de bine, că azi putem vorbiunii cu alţii şi ca fraţi şi ca prieteni.
Sărbătorim astăzi înfăptuirea unui vis, care de mult zăcea în inimile tuturor românilorde dincolo şi de dincoace de apele Prutului. Din graniţă aţi făcut punte, unindu-vă cu ţara mamă şi de aceea vă zic: bine aţi venit între noi.
V-aţi alipit în timpuri grele pentru ţara mamă, ca copil tânăr, însă cu inima adevărat românească.
Salutăm în voi o parte frumoasă a unui vis, care niciodată nu se va şterge.
De aceea ridic paharul meu în sănătatea fraţilor noştri îmbrăţişaţi de mine cu aceeaşi căldură a dragostei părinteşti.
Trăiască copilul cel mai mic, dar poate cel mai voinic al României- Mame!”
A răspuns Ion Inculeţ: „Sunt foarte fericit că eu, în calitate de reprezentant al poporului român de peste Prut, am căderea să aduc Majestăţii Voastre vestea Unirii poporului basarabean cu ţara noastră mumă.
A fost un gând vechi al nostru pe care noi astăzi, prin noi, îl vedem cu mare bucurie realizat, rămânând acum după înfăptuirea Unirii să luptăm pentru realizarea dorinţelor poporului nostru şi îndeosebi a ţărănimii noastre.
În această privinţă Majestatea Voastră a binevoit a ne da cea mai frumoasă pildă[26].
Gestul Majestăţii Voastre a avut un ecou mare în ţărănimea basarabeană, care aclamând pe Majestatea voastră, vă numeşte <Crestianski Carol> ( Regele ţăranilor)”.
Trăiască Majestatea sa Regele, Majestatea sa regina, cu întreaga dinastie!”
În cadrul aceleiaşi festivităţi regele i-a decorat pe fruntaşii basarabeni, inclusiv pe Constantin Stere.
În acest timp, în pe strada ăpuşneanu şi în Piaţa Unirii s-au adunat numeroşi cetăţeni, care avaţionau şi cântau Hora Unirii. Apoi, regele şi cei decoraţi au ieşit în balcon pentru a saluta mulţimea adunată în jurul Palatului. Pe la orele 16,00 la statuia lui Alexandru Ioan Cuza s-a încins o Hora Unirii. Basarabenii au decis să participe la această manifestaţie şi au propus să ia parte şi principese regale. Reginei Maria avea să noteze: ” Nando nu se împotrivi şi fiicele noastre se pomeniră deodată în centrul unor zgomotoase şi însufleţite aclamaţii şi jucară dansul naţional în vestita stradă Lăpuşneanu, împreună cu nişte basarabeni necunoscuţi, însă plini de entuziasm”[27].
Seara, mitropolitul Pimen a oferit o cină în onoarea basarabenilor, după care aceştia au plecat la gară conduşi de membrii guvernului, de corpul ofiţeresc şi un numeros public.
Prin decretul din 9/22 aprilie 1918, regele a ratificat Unirea Basarabiei cu România, iar printr-un alt decret, semnat în acceaşi zi, doi reprezentaţi ai Basarabiei – Ion Inculeţ şi Daniel Ciugureanu – au fost numiţi miniştri secretari de stat în guvernul României[28].
Astfel, s-a realizat prima etapă din procesul vizând realizare a Marii Uniri. Pan Halippa avea să aprecieze: „Actul Unirii a fost capătul unui drum lung, greu şi bătătorit de cei mai mari patrioţi ai Basarabiei, actul Unirii a fost flacăra românismului purtată din generaţie în generaţie, începând cu familia lui Alexandru Haşdeu, C. Stamati, fraţii Vasile, Mihai şi Gheorghe Stroescu şi în zilele noastre. În actul Unirii sunt cimentate sentimentele sufleteşti ale 3 000 000 de români ţărani, care la fiecare congres şi miting cereau drepturile lor. Prin actul Unirii s-au realizat idealurile noastre din moşi strămoşi”[29]
[1] Pan Halippa, Testament..., p. 106
[2] Relaţiile româno-sovietice, vol. I.1917-1934. Redactor responsabil al ediţiei române Dumitru Preda, Bucureşti, 1999, pp. 15-16
[3] Pantelimon Halippa, Testament pentru urmaşi. Ediţie Antolie Moratu, Chişinău, 1991, pp. 78-82
[4] Relaţiile româno-sovietice..., pp. 15-16
[5] Ion Ţurcanu, op. cit., pp. 218-220
[6] Sfatul Ţării. Documente, p.18
[7] Ibidem, pp. 86-87
[8] Grigore Procopiu, Parlamentul în pribegie. 1916-1918, Bucureşti, 1992, p. 88
[9] Relaţiile româno-sovietice..., p. 20
[10] Ioan Scurtu, Personalităţile Marii Uniri. Regele Ferdinand, Bucureşti, 2016, p. 108
[11] Relaţiile româno-sovietice. Documente, vol. I, p. 20
[12] Ibidem, p.28
[13] Ibidem, p. 31
[14] Sfatul Ţării…., p. 253
[15] Ibidem, pp.115-116
[16] Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. III. Ediţie Stelian Neagoe, Bucureşti, 1995, p. 124
[17] Reconstituirea desfăşurării şedinţei după: Sfatul Ţării. Documente, pp. 553-362; Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. III, pp. 120-135; Stelian Neagoe, Istoria Unirii Românilor, vol. II,Bucureşti, 1993; C. Stere, Preludii. Partidul Naţional-Ţărănesc şi „cazul Stere”, Bucureşti, 1930, pp.209-211
[18] C. Stere, Preludii. Partidul Naţional-Ţărănesc şi „cazul Stere”,Bucureşti, 1930, pp.209-211
[19] C. Stere avea în vedere faptul că , în timpul negocierilor de pace cu România au decis desprinderea Dobrogei de România pentru a fi cedată Bulgariei şi în acest fel să nu mai aibă acces la Marea Neagră.
[20] Ioan Scurtu (coordonator), Documente privind istoria României între anii 1918-1944, Bucureşti, 1995, p.7
[21] Gheorghe E. Cojocaru, Sfatul Ţării. Itinerar, Chişinău, 1998, p.114
[22] Sfatul Ţării. Documente, p. 82
[23] Regina Maria se declarase ferm împotriva încheierii păcii cu Puterile Centrale, cu care negocia Alexandru Marghiloman
[24] Maria, regina României, Povestea vieţii mele,vol. III. Ediţie Ioana Cracă, Bucureşti, 1991, p. 402
[25] „Mişcarea”, Iaşi, din 30 martie 1918
[26] Inculeţ făcea aluzie la scrisoarea regelui din 20 martie 1918 prin care anunţa că, până la împroprietărire, ţăranii puteau deja să intre în folosinţa pământului ce li se va cuveni din Domeniile Coroanei
[27] Ibidem, p.403
[28] „Monitorul Oficial”, nr. 6 din 10/23 aprilie 1918
[29] Pan Halippa, Testament..., p.105
Share
If you enjoyed this article, please consider sharing it!
Ioan Scurtu
