Prin pactul dualist din 1867, Imperiul Habsburgic a fost reorganizat, devenind Austro-Ungaria. Acesta prevedea că Transilvania – care până atunci era principat autonom în cadrul imperiului – să fie integrată în Ungaria. Una dintre primele măsuri luate de guvernul de la Budapesta după semnarea pactului dualist a fost transportarea în Ungaria a documentelor esențiale privind această provincie: Arhiva Cancelariei Aulice a Transilvaniei, Arhiva Conventului Cluj-Mănăștur, Arhiva Capitalului Alba Iulia, Arhiva Guberniului Transilvaniei și alte fonduri din zeci de orașe mai mari sau mai mici.
A existat o șansă ca arhivele Transilvaniei să fie recuperate de statul român după ocuparea Budapestei la 4 august 1919. Atunci, Consiliul Dirigent condus de Iuliu Maniu l-a delegat pe istoricul și arhivistul Ștefan Meteș să aducă în țară aceste arhive, dar guvernul de la București nu a acceptat preluarea unilaterală a acestora, fapt ce putea fi interpretat ca fiind pradă de război. Restituirea trebuia să se realizeze prin bună învoire și pe cale legală. Ca urmare, Ștefan Meteș a trebuit să renunțe la misiunea sa.
Tratatul de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920, prevedea:
„Ungaria va remite fără întârziere guvernelor aliate sau asociate interesate arhivele, registrele, planurile, titlurile și documentele de orice natură ce aparțin administrațiilor civile, militare, financiare, judecătorești sau altele, ale teritoriilor cedate. Dacă unele din aceste documente, arhive, registre, titluri și planuri au fost ridicate, ele vor fi restituite de către Ungaria la cererea guvernelor Aliate sau Asociate” (art. 77);
„Ungaria se obligă să restituie, respectiv fiecăreia dintre Puterile Aliate și Asociate toate actele, documentele, obiectele antice și de artă, și orice material științific și bibliografic, ridicate din teritoriile invadate și aparținând fie statului, fie administrațiunilor provinciale, comunale, de binefacere sau eclesiastice ori altor instituțiuni publice private” (art. 175);
„Ungaria va restitui fiecăruia din guvernele Aliate sau Asociate interesate toate actele, documentele și memoriile istorice aflate în stabilimentele ei publice, care au legătură directă cu istoria teritoriilor cedate și care au fost ridicate din aceste teritorii de la 1 ianuarie 1868″ (art. 177).
În aprilie 1920, s-a desfășurat la Roma o conferință cu participarea reprezentanților Austriei, Ungariei, Italiei, Poloniei, României, Regatului Sârbo-Croato-Sloven și Cehoslovaciei, la care s-a discutat despre restituirea arhivelor, prevăzută în Tratatele de la Saint Germain cu Austria și Trianon cu Ungaria. A fost semnată o convenție care prevedea:
Austria și Ungaria pe de o parte, și celelalte state, pe de altă parte, se angajează a ușura prin toate mijloacele restituțiunea și remiterea tuturor actelor, arhivelor, documentelor și obiectelor de toate felurile, vizate prin Tratatele de la Saint Germain și Trianon”.
Se cerea încheierea unor acorduri bilaterale pentru aplicarea acesteia.
În baza celor stabilite la Roma, România a semnat o Convenție cu Austria la 5 septembrie 1921, care a fost ratificată în aprilie 1924 pe baza căreia a fost restituită o parte din arhivele Bucovinei. Ungaria nu s-a conformat, urmărind să evite aplicarea respectivelor documente internaționale pe care le semnase. La rândul său, România nu a apelat nici la Comisia de Arbitraj de la Paris, nici la Societatea Națiunilor de la Geneva, nici la Curtea Internațională de Justiție de la Haga așa cum a făcut guvernul de la Budapesta în problema optanților unguri, ci a insistat pentru discuții directe și ameliorarea relațiilor între cele două state vecine.
În 1923 – 1924 au avut loc asemenea discuții, în cadrul cărora, cu totul surprinzător, Partea română nu a ridicat problema restituirii arhivelor Transilvaniei. În fond, guvernanții români considerau că arhivele nu erau atât de importante încât să se ajungă la tensionarea relațiilor cu statul vecin. Din contra, au manifestat cea mai largă bunăvoință, ajutându-l să iasă din criza economică în care se afla. Constantin Moisil, directorul general al Arhivelor Statului, avea să constate că:
„nici măcar atunci când Ungaria avea nevoie de un împrumut urgent și nu-l putea obține decât cu aprobarea noastră, nu i s-a pus condiția de a ne restitui arhivele, ci s-a dat aprobarea fără nici o condiție”.
În demersurile pe care le-a făcut la conducerea Ministerului Instrucțiunii Publice – de care depindeau Arhivele Statului – Constantin Moisil a insistat asupra necesității ca Ungaria să restituie României arhiva Transilvaniei, în conformitate cu Tratatul de la Trianon. S-a adresat cu un memoriu Ministerului Afacerilor Străine, subliniind – la 10 martie 1936 – că s-au primit arhive românești din Austria și Uniunea Sovietică, dar „guvernele ungurești au refuzat până acum, cu toate stăruințele noastre, de a executa dispozițiile Tratatului de la Trianon referitoare la restituirea arhivelor Transilvaniei aflătoare la Budapesta„.
În același memoriu directorul general al Arhivelor Statului menționa că în 1939 „expiră termenul de 20 de ani acordat prin tratatele de la Saint Germain (art. 196) și Trianon (art. 177) Austriei și Ungariei spre a păstra colecțiile de material artistic, arheologic, științific și istoric care aparținea patrimoniului nostru intelectual”.
Ca urmare, solicita ministrului „să înceapă din nou acțiunea diplomatică necesară pentru recuperarea menționatului material arhivistic și cultural”.
Demersurile lui Moisil nu au dus la nici un rezultat, deoarece guvernul de la Budapesta a adoptat tactica amânării negocierilor.
La 1 februarie 1939, Aurelian Sacerdoțeanu a fost numit, prin decret regal, în funcția de director general al Arhivelor Statului. În ziua de 12 noiembrie 1939 din inițiativa acestuia s-a organizat la Arhivele Statului o ceremonie de cinstire a lui Constantin Moisil, cu prilejul ieșirii sale la pensie. După discursul omagial rostit de Aurelian Sacerdoțeanu, a luat cuvântul Constantin Moisil, care a evocat anii când s-a aflat în fruntea acestei instituții.
S-a referit și la eforturile depuse pentru obținerea arhivelor Transilvaniei, în conformitate cu Tratatul de la Trianon, apreciind că demersurile sale s-au lovit de „lipsa de înțelegere și de interes a clasei noastre conducătoare. Cu toate insistențele mele, cei în drept n-au putut face presiuni asupra guvernelor ungurești ca să ne restituie aceste arhive”.
A apreciat că „lipsa de interes a clasei noastre conducătoare, sub vechiul regim, pentru neprețuita bogăție națională care sunt arhivele noastre naționale, unde sunt depuse nu numai izvoarele de căpetenie ale istoriei noastre naționale: politice, economice, juridice, sociale și culturale, dar și dovezile cele mai valoroase și mai sigure pentru justificarea drepturilor și pretențiilor noastre”.
C. Moisil se referea la „vechiul regim” ( democratic), lichidat prin lovitura de stat din 10 februarie 1938, exprimându-și credința că printr-o „propagandă continuă și persistentă” va fi convinsă „toată lumea de dreptatea cauzei noastre”. Spera că regele Carol al II-lea – pe care-l rugase la 18 iulie 1938 să „ia sub protecția sa instituția Arhivelor Statului”- va sprijini această acțiune, dar s-a înșelat. Aurelian Sacerdoțeanu avea să aprecieze că ” nu s-a făcut nimic” pentru retrocedarea arhivelor Transilvaniei.
Imediat după dictatul de la Viena din 30 august 1940, Ștefan Meteș, directorul Arhivelor Statului din Cluj, a reușit să asigure evacuarea documentelor mai întâi la Turda și apoi la Sibiu. Au rămas în teritoriul ocupat arhivele județene, familiale și ale instituțiilor. La 2 octombrie 1940, Ministerul Afacerilor Străine comunica Arhivelor Statului că „se va institui pe lângă delegațiunea română care negociază în acest moment la Budapesta, o subcomisiune pentru examinarea problemelor în legătură cu arhivele județene și familiale din teritoriile cedate”.
Ca urmare, directorul general era rugat să desemneze „un delegat care să participe la lucrările sus-zisei subcomisiuni”. Aurelian Sacerdoțeanu a transmis chiar a doua zi, 3 octombrie, că îl deleagă pe Ștefan Meteș, directorul Arhivelor Statului din Cluj, „cunoscătorul în amănunt a situației Arhivelor din Transilvania”. Ca de obicei, nu s-a ajuns la nici un rezultat, astfel că în perioada ocupației nord-estului Transilvaniei aceste arhive au fost transportate la Budapesta. .
După 23 august 1944, armata română, în colaborare cu cea sovietică, s-a angajat în lupta pentru eliberarea nord-estului Transilvaniei de sub ocupația Ungariei, obiectiv realizat până în ziua de 25 octombrie. În noul context istoric, la 6 noiembrie 1944, Aurelian Sacerdoțeanu i-a transmis lui Ștefan Meteș că în scurt timp „Ardealul va fi redat vieții românești pe deplin” și exista posibilitatea de a ne afla „pentru a doua oară la Budapesta. Spre a nu pierde și de data aceasta momentul [după cel din 1919], vă rog a întocmi un memoriu documentat asupra arhivelor de acolo care au aparținut Transilvaniei și pe care suntem în drept să le recuperăm”.
La 9 decembrie 1944, Ștefan Meteș a transmis directorului general Aurelian Sacerdoțeanu, la cererea acestuia, Conspectul colecțiilor de documente ardelene mutate din Transilvania la Budapesta începând cu anul 1882 și încorporate în Arhiva Statului de acolo. Înșiruirea titlurilor acestor arhive se întindea pe 9 pagini, între acestea aflându-se Arhiva Guvernului Ardelean începând cu anul 1690, Arhiva Conventului Cluj-Mănăștur de după 1538, Arhiva Cancelariei Aulice a Transilvaniei (1694 – 1867), Arhiva Fiscului Transilvaniei de după 1768.
Pe lângă colecțiile respective, se propunea preluarea cărților vechi tipărite și manuscrise „strânse de la bisericile românești din Ardeal și depuse la Muzeul Național unguresc din Budapesta”, precum și „toate arhivele duse de unguri între anii 1940 -1944, la Budapesta sau în altă parte a Ungariei din Ardealul ținut de ei sub ocupație, în urma arbitrajului de la Viena”.
În adresa transmisă la București. Ștefan Meteș preciza: „Toate documentele specificate în memoriu ne revin de drept. Tratatul de pace de la Trianon, prin art. 157 -177, ni le-a recunoscut, totuși nu am putut intra în posesia arhivelor noastre, aflate în capitala Ungariei din motive cunoscute. Ni se oferă pentru a doua oară [după încercarea neizbutită din 1919], prilejul de a ne lua dreptul nostru. Nădăjduiesc că veți face Dvs., de data aceasta, toate demersurile necesare pentru ca să putem intra în stăpânirea arhivelor amintite.
Părerea noastră este că ar trebui căutat un mijloc pentru recuperarea documentelor noastre, chiar înainte de încheierea păcii, căci după pace ungurii vor face ca în trecut, amânând la infinit predarea arhivelor”. Ștefan Meteș aprecia că „un demers prealabil la Marele Stat Major va fi de absolută trebuință” și propunea ca, pentru preluarea arhivei Transilvaniei, directorul general Sacerdoțeanu să desemneze „cel puțin doi delegați din partea Arhivelor Statului, care să aibă acte în regulă pentru ridicarea arhivelor cuvenite, aprobate de Statul Major Român și mai ales de cel rusesc, atotputernic”.
Convenția de armistițiu încheiată la Moscova, în ziua de 20 ianuarie 1945, de Ungaria cu Națiunile Unite, la articolul 2 stabilea:
„Ungaria acceptă și se obligă să evacueze toate trupele și autoritățile oficiale maghiare din teritoriile Cehoslovaciei, Iugoslaviei și României în interiorul frontierelor maghiare existente la 31 decembrie 1937 și se obligă să anuleze toate dispozițiile legislative și administrative referitoare la anexarea sau încorporarea acestor teritorii”.
În baza acestei convenții și a Tratatului de la Trianon, Aurelian Sacerdoțeanu a făcut repetate demersuri pentru recuperarea arhivelor Transilvaniei. Astfel, în memoriul din 4 iunie 1945, adresat Ministerului Educației Naționale se prezenta situația arhivei istorice Bistrița-Năsăud, care a fost preluată de ocupanți la 24 septembrie 1942 și dusă în Ungaria. Directorul general propunea „să se intervină grabnic pe orice cale, atât la guvernul maghiar, cât și la Comisia de Armistițiu din Ungaria, prin Ministerul de Externe sau pe orice ale posibilă, să se facă cercetări, să se dea de urma arhivei și să fie readusă la locul de origine cât mai neîntârziat posibil”.
La 7 iulie 1945, Institutul Central de Statistică înainta Arhivelor Statului un memoriu prin care menționa că documentele statistice din secolul XVIII aflate în Arhiva județului Bihor, împreună cu toată această arhivă, au fost preluate de ocupanții maghiari și transportată în Ungaria. Având în vedere importanța acestui material arhivistic, se solicita o intervenție la Ministerul Afacerilor Externe care să facă demersuri la Comisia Interaliată pentru Aplicarea Armistițiului pentru obținerea autorizației de a o identifica și aduce în țară documentele respective.
În ziua de 19 iulie 1945, Aurelian Sacerdoțeanu se adresa Ministerului Educației Naționale cu un amplu memoriu în care evoca Tratatul de la Trianon prin care s-a hotărât „ca toate arhivele Banatului, Bucovinei și mai ales ale Transilvaniei, care au fost luate din aceste ținuturi pe temeiul unor măsuri excepționale și depuse la Arhiva Statului Ungar din Budapesta și la cele din Viena, să fie redate Statului Român, stăpânitorul de drept al acestor provincii”.
Se preciza că: „Toată arhiva veche a Transilvaniei este neînapoiată încă. Pentru orientare anexăm o prezentare a acestor fonduri” – cea realizată de Ștefan Meteș.
Directorul general propunea să se intervină „grabnic la Comisia Aliată de Armistițiu pentru obținerea autorizației pentru identificarea și readucerea materialului” de către o comisie, iar dacă „această comisie nu se poate întocmi, să se intervină la Ministerul de Externe pentru ca pe cale diplomatică să se intervină energic pentru recuperarea fondurilor arhivistice amintite”.
Aurelian Sacerdoțeanu își exprima speranța „că măcar de data aceasta statul român va putea să reintre în posesia drepturilor sale”. În aceeași zi de 19 iunie 1945, directorul general s-a adresat Ministerului Afacerilor Externe: „ne permitem a reaminti că în Tratatul de la Trianon se preciza că Ungaria trebuia să retrocedeze toate arhivele Transilvaniei care au fost luate de aici pe temeiul unor legi speciale și depuse în Arhivele Statului din Budapesta.
Ce tezaur reprezintă aceste arhive se poate vedea din conspectul dlui Șt. Meteș, directorul Arhivelor Statului din Cluj, pe care îl anexăm aici”. Sacerdoțeanu aprecia că se impunea „o intervenție diplomatică pentru identificarea tuturor fondurilor de documente istorice românești duse în Ungaria și aducerea lor în țară”.
Conchidea că acțiunea este realizabilă, „acum când Ungaria este sub regimul Comisiei Aliate pentru aplicarea armistițiului”, pentru că mai târziu „s-ar putea întâmpla ca fondurile să fie ascunse sau împrăștiate și să nu mai putem obține nimica”. Răspunzând, tot în în ziua de 19 iunie 1945, Institutului Național de Statistică, Aurelian Sacerdoțeanu menționa că a „intervenit imediat” la Ministerul Educației Naționale și la Ministerul de Externe „pentru a proceda grabnic la luarea de măsuri necesare readucerii în Ardeal a arhivelor ridicate” și că a „conexat la acestea și problema arhivelor ardelene după prevederile Tratatului de la Trianon”, anexând în copie „conspectul” alcătuit de Meteș.
În același timp, Sacerdoțeanu aprecia: „Pentru a ajunge la un rezultat mai bun decât în trecut vă rugăm să vă alăturați și Dv. demersului nostru intervenind la Președinția Consiliului de Miniștri spre a pune chestiunea mai grabnic în discuție și a lua măsurile impuse de vreme”.
Toate demersurile făcute de Aurelian Sacerdoțeanu – ca și cele ale lui Constantin Moisil – nu i-au sensibilizat pe guvernanții români care, pornind pe calea concesiilor față de Ungaria, nu s-au dovedit interesați de aplicarea articolelor corespunzătoare din Tratatul de la Trianon. Ocuparea României și Ungariei de către armata sovietică și impunerea regimului stalinist în cele două „state frățești”, numite „de democrație populară” și apoi integrarea lor în Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (1949) și în Tratatul de la Varșovia (1955) au făcut ca problema restituirii arhivelor Transilvaniei să nu mai fie abordată.
Ca „răsplată” pentru activitatea sa, Ștefan Meteș – directorul Arhivelor Statului din Transilvania (1922 -1947) – a fost arestat și întemnițat la Sighet timp de cinci ani (1950 1955).
După 1955, guvernul de la Budapesta a permis accesul cercetătorilor și arhiviștilor români la unele fonduri aflate în Arhivele Statului din Ungaria, precum și realizarea unor copii sub formă de microfilme, care au fost depuse la Arhivele Statului din București.
Timp de cinci decenii problema restituirii arhivelor nu s-a aflat pe ordinea de zi a relațiilor româno-ungare.
Share
If you enjoyed this article, please consider sharing it!
Ioan Scurtu
