În calitate de director general al Arhivelor Statului (din aprilie 1996 – Arhivele Naționale) ale României, numit la 1 noiembrie 1991, am urmărit să obțin restituirea către proprietarul de drept a arhivelor ajunse în alte state. Am argumentat această necesitate – ca un act legal – la toate reuniunile internaționale la care am participat, inclusiv la Congresele din 1992 (Canada) și 1996 (China). Am reușit să înscriu această prevedere în acordurile de colaborare a Arhivelor Statului din România cu alte cinci instituții naționale, începând cu Comitetul de Stat pentru Arhive al Federației Ruse (aprilie 1992).
Evident, eram interesat să existe un astfel de articol și în acordul cu Arhivele Naționale ale Ungariei, mai ales că exista și o bază temeinică și anume prevederile Tratatului de la Trianon din 4 iunie 1920. Practic, am continuat demersurile făcute de predecesorii mei, evocate în materialul anterior.
Am avut o comunicare cu Ministerul Afacerilor Externe al României, care mi-a transmis că, în urma discuțiilor purtate la 23 martie 1993 la nivelul miniștrilor de externe, partea ungară și-a manifestat disponibilitatea pentru încheierea unui acord de colaborare între arhivele din cele două state. Deoarece Ungaria nu a luat inițiativa, la 22 noiembrie 1993 am trimis o scrisoare directorului general al Arhivelor Naționale ale Ungariei prin care îmi exprimam disponibilitatea de a încheia un Acord de colaborare între instituțiile noastre. Răspunsul a venit la 16 martie 1994, când am primit invitația de a efectua o vizită de lucru la Budapesta împreună cu unul dintre colaboratorii mei în vederea discutării „modalităților de încheiere a unui protocol între cele două instituții și a considerațiilor în legătură cu conținutul acestuia”. Se propunea perioada: 8 – 10 iunie.
Ca urmare, am trimis ministrului de interne la 8 aprilie 1994, o Notă-raport în care menționam necesitatea Acordului cu Arhivele Naționale ale Ungariei:
„Întrucât numeroase documente care aparțin de drept Fondului Arhivistic Național al României, ajunse în aceste arhive în diferite perioade istorice, precum și foarte multe informații documentare referitoare la istoria poporului român (arhivele maghiare, alături de cele turcești și cele austriece, fiind cele mai bogate în informații de acest fel), Direcția Generală a Arhivelor Statului a comunicat Ministerului Afacerilor Externe că este intersată de propunerea părții ungare”.
Solicitam ca delegația să fie compusă din Ioan Scurtu – director general, și Liviu Boar – șeful filialei Mureș a Arhivelor Statului. Ministrul Doru Ioan Tărăcilă a aprobat acest raport.
Marți, 7 iunie 1994 – Plecarea cu trenul din București la 21,05 și ajungem la Budapesta după 10 ore. În gară ne-au întâmpinat Andrei Oancea de la Ambasada României, precum și Buzási János – director adjunct și doamna Halász Hajnal – referent pentru relații externe la Arhivele Naționale ale Ungariei.
Cazarea la hotelul Budapesta, apoi la sediul Direcției Generale a Arhivelor Naționale pentru convorbiri cu delegația ungară condusă de directorul general János Lakos. Mai întâi o informare reciprocă despre preocupările și realizările obținute în ultimii ani (după 1989). Eu am stăruit pentru realizarea unui Acord cuprinzător care să stea la baza colaborării între cele două instituții. Am oferit textul proiectului de Acord cu care am venit de la București pentru a avea o bază de discuție. Partea ungară a cerut timp să-l studieze.
Joi, 9 iunie – Deplasare la Eger, unde vizităm vechea cetate și muzeul. Un popas mai lung la Arhiva județeană, unde se desfășoară o intensă activitate. Cele 20 de persoane, împreună cu alți cercetători pasionați, editează la tipografia proprie în medie câte 29 de cărți pe an (mai ales culegeri de documente).
După masă, la Budapesta, discuții cu conducerea Direcției Generale a Arhivelor Naționale. M-am referit la faptul că în România există un mare interes pentru cunoașterea istoriei pe bază de documente, fapt pe care l-am constatat și la istoricii maghiari care au venit să studieze în România. Exista și la unii oameni politici maghiari un asemena interes.
De exemplu, ministrul de externe Géza Jezenski mi-a cerut documente românești despre revoluția ungară din 1956. Ca urmare, este util să încheiem un Acord de colaborare între instituțiile noastre. János Lakos a salutat această inițiativă, exprimându-și speranța că vom face un pas important în această direcție. Colegii maghiari au acceptat să pornim de la textul propus de Arhivele Statului din România, pe care l-am analizat articol cu articol.
Înainte de a citi articolul privind retrocedarea arhivelor, am relatat despre discuțiile pe care le-am avut în aprilie 1992 la Moscova și despre Acordul de colaborare între Direcția Generală a Arhivelor Statului din România și Comitetul de Stat pentru Arhive al Federației Ruse. Apoi am prezentat articolul 6 din acel document, care prevedea:
„Părțile sunt de acord ca documentele asupra cărora se va stabili dreptul de proprietate a celeilalte Părți să fie restituite proprietarului de drept”.
Am precizat că acest text figurează și în proiectul de acord pe care-l propunem delegației ungare. Lakos János s-a declarat de acord și am trecut mai departe. Singura observație s-a referit la articolul care prevedea:
„Anual, cinci serii a câte trei arhiviști de fiecare Parte, vor cerceta câte trei săptămâni în arhivele din România, respectiv din Ungaria. Cheltuielile de cazare și de masă vor fi suportate de Partea primitoare, iar cheltuielile de transport internațional de Partea trimițătoare”.
Colegii maghiari au afirmat că pot apărea probleme financiare și au propus o formulare generală:
„Numărul specialiștilor și arhiviștilor, precum și numărul de zile cât va dura șederea lor în cealaltă țară vor fi stabilite de comun acord de către cele două Părți”.
Am apreciat că propunerea era corectă și am introdus formularea în text.
Domnul Buzási, membru al delegației ungare, a ridicat problema „datoriei” pe care o au Arhivele Statului din România față de Arhivele Naționale ale Ungariei, rezultată din faptul că românii au realizat mai multe cadre de microfilm. Cunoșteam această situație și am răspuns că noi trebuie să realizăm un Acord de colaborare care să vizeze viitorul și nu cred că este cazul să abordăm chestiuni punctuale din trecut. Au fost de acord.
La sfârșitul convorbirilor am invitat o delegație a Arhivelor Naționale ale Ungariei, în frunte cu Lakos János, să facă o vizită în octombrie 1994 la București, prilej cu care să semnăm Acordul oficial de colaborare între instituțiile noastre. Învitația a fost acceptată „cu multă plăcere”.
Am stabilit să semnăm un comunicat, numit Pro memoria, în care să menționăm cele convenite. Liviu Boar și cu mine am elaborat un text care a fost prezentat delegației maghiare. A rămas ca aceasta să redacteze propriul text, orientându-se după cel propus de noi.
Vineri, 10 iunie – Vizită la Parlamentul Ungariei – unde ni se prezintă arhiva istorică, apoi mai multe săli somptuoase. Mă gândeam că în această clădire reprezentativă pentru Ungaria s-au auzit glasurile deputaților români Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiș – artizanii unirii Transilvaniei cu România.
Constat că bulevardul care merge paralel cu Dunărea se numește Groza Péter și mi se spune că este vorba de dr. Petru Groza, fostul prim ministru al României. În București numele bulevardul Petru Groza a fost schimbat, iar statuia sa a fost dărâmată.
Vizită la Muzeul Național de Istorie unde un loc central îl ocupă coroana Sfântului Ștefan – ni se spune că nu este cea originală, ci una târzie cu elemente bizantine. Perioada contemporană este dominată de tabloul oficial al lui Horthy Mikloș; câteva documente despre deportarea evreilor și foarte multe despre solidaritatea poporului maghiar cu aceștia; nimic despre holocaust; la exponatele despre octombrie 1944 se menționează „ocuparea Transilvaniei de către armata română”.
Ne-am oprit în Piața Mateiaș, cu biserica impunătoare și statuia lui Ștefan cel Sfânt. Apoi la Unversitate pentru o discuție cu șeful Catedrei de Arhivistică, Kállay István, care ne spune că în Ungaria se pune un foarte mare accent pe limbile vechi și pe științele auxiliare ale istoriei. Îi spun că ar fi extrem de util pentru studenții de la Facultatea de Arhivistică din București ca domnia sa să lucreze un semestru cu grupa de maghiară, iar domnul Kállay zice că ar fi „încântat” de o asemenea invitație.
Am revenit la Arhivele Naționale unde am semnat documentul, intitulat Pro memoria, în care se menționează că părțile
„au ajuns la concluzia că este în interesul lor să colaboreze și de aceea consideră că este necesară realizarea unui Acord. Partea română a prezentat o propunere scrisă cu privire la conținutul Acordului, care a fost discutată și acceptată ca bază pentru convorbirile ulterioare. Părțile au convenit ca definitivarea Acordului să se facă pe calea schimbului de texte, urmând ca forma finală să se realizeze și să fie semnată în București la începutul lunii octombrie 1994″.
În volumul „Ioan Scurtu în slujba istoriei”, îngrijit de Corneliu-Mihail Lungu și Ioan Lăcătușu, apărut în 2020, am publicat la pagina 223 copia acestui document datat 10 iunie 1994.
Seara, Lakos János a oferit o recepție la restaurantul hotelului Budapesta, prilej cu care ne-am felicitat reciproc pentru reușita discuțiilor noastre și ne-am exprimat speranța revederii peste patru luni la București.
Sâmbătă, 11 iunie 1994 – În oraș, împreună cu diplomatul Andrei Hațieganu, căruia nu-i venea să credă că ungurii ai acceptat ca în Acord să se prevadă restituirea arhivelor care aparțin de drept celeilalte Părți. Trecem pe lângă Palatul lui Horthy, vedem statuia fiului lui Horthy, mort pe frontul antisovietic, pe soclul căreia scrie că s-a ridicat în memoria „tuturor eroilor unguri”, apoi în Piața Mileniului unde după 1989 s-a amenajat Mormântul Eroului Necunoscut.
După masă, de la 16,30 vizită la locuința ambasadorului României, Ioan Donca, unde mă întâlnesc cu soția sa, absolventă a Facultății de Istorie, căreia i-am făcut în București, împreună cu profesorul Constantin Bușe, inspecția specială pentru obținerea gradului didactic I. Ambasadorul mă felicită pentru ideea de a introduce în Acord restituirea arhivelor, dar se miră că directorul lor general a acceptat.
La 18,30 am plecat la gară, pentru trenul de noapte. În vagon, lungă discuție cu Ioan Hurdubaie – secretar general al Societății Române de Criminologie și Criminalistică din cadrul Biroului Central Național Interpol din București – care a fost la Budapesta „cu treburi” – nu am insistat să-mi spună ceva concret.
Ajungem în Gara de Nord din București, duminică, 12 iunie, la 11, 45 în loc de 9, 36, cum era scris pe biletul de tren. În aceeași zi, de la 20, 25, deplasarea cu avionul la Istanbul, împreună cu directorul adjunct Corneliu-Mihail Lungu, la invitația coducerii Arhivelor de Stat ale Republicii Turcia.
*
La începutul lunii septembrie am solicitat ministrului de interne să aprobe vizita delegației Arhivelor Naționale ale Ungariei în România și sumele necesare pentru sejurul acesteia. Mi-a spus că vizita trebuie amânată. Nu mi s-a explicat motivul, dar mi-a spus că decizia a venit de la Ministerul Afacerilor Externe (ministru fiind Teodor Meleșcanu).
Știam că toți oficialii de rang înalt erau implicați în efortul de pregătire a terenului pentru începerea negocierilor de aderare a României la NATO și la UE, fiind deciși să înlăture orice eventuală opoziție a vreunui stat membru. Presa scrisă, radioul, televiziunea militau pentru orientarea României spre Vest, se publicau sondaje de opinie din care rezulta că 80 %, ba chiar 92% dintre români susțineau această politică.
Abia întors de la țară am fost invitat la o emisiune a postului Tele 7 abc pe această temă și – spre stupoarea moderatorului – am pus la îndoială aceste rezultate, spunând că am discutat cu țăranii din satul meu, care mi-au spus că erau preocupați de problemele lor zilnice și nu de politica la nivel înalt. Cert este că partidele parlamentare – de la putere și din opoziție – au renunțat la polemică și au semnat la 21 iunie 1995, Declarația de la Snagov, angajându-se să susțină aderarea României la UE și la NATO. A doua zi, 22 iunie, guvernul Văcăroiu a depus cererea de aderare a României la UE.
Ungaria aderase la UE, împreună cu alte nouă state, la 1 mai 1994. Am aflat că Uniunea Europeană a cerut statelor candidate, inclusiv României, să încheie tratate de colaborare cu statele vecine. Profitând de această situație, Ungaria punea condiții, fără de care nu accepta semnarea tratatului cu România, fapt ce-i bloca aderarea la UE.
Între acestea era și eliminarea articolului privind restituirea către proprietarul de drept din proiectul de acord pe linie de Arhive care, evident, se referea la arhivelor Transilvaniei. Obsedat de ideea aderării la UE – prezentată ca „program de țară” – guvernul României nu a invocat prevederile Tratatului de la Trianon, nu a apelat la argumente istorice și culturale. Nici măcar nu a lăsat în seama specialiștilor problema arhivelor Transivaniei pentru a fi discutată, ci a considerat-o închisă. Această poziție se înscria în noua concepție a liderilor politici de la București, care în 1995 au decis eliminarea istoriei românilor din școală, pentru a demonstra că România urma calea „europeană”, renunțând la argumentele oferite de propriul trecut.
La 16 septembrie 1996 primii miniștri Nicolae Văcăroiu și Horn Gyula au semnat la Timișoara „Tratatul de înțelegere, cooperare și bună vecinătate dintre România și Republica Ungară”, în care nu exista nici o referire la arhivele Transilvaniei și nici la bunurile Fundației Gojdu.
La art. 12 se menționa: „Părțile vor încuraja cooperarea și schimburile directe între arhive, biblioteci și muzee și vor asigura accesul la sursele documentare existente în acestea, pentru cercetători și alte persoane din cealaltă țară, în conformitate cu reglementările în vigoare în țara respectivă”. După ce a fost votat pe parlament, tratatul a fost publicat în „Monitorul oficial” din 16 octombrie 1996.
Am reluat negocierile cu conducerea Arhivele Naționale ale Ungariei. Evident, omologul meu maghiar era la curent cu deciziile luate la „nivel înalt”. După repetate formulări, am convenit asupra unui text acceptat de guvernul Ungariei. În urma invitației pe care i-am adresat-o, delegația Arhivelor Naționale ale Ungariei condusă de Lakos János a venit în România la 4 noiembrie 1996, iar discuțiile s-au desfășurat într-o atmosferă relaxată, înțelegând fiecare că ne supuneam unor „comandamente”. Delegația a vizitat Direcția Județeană a Arhivelor Naționale din Galați, iar în București – Facultatea de Arhivistică, Palatul Parlamentului, Muzeul de Istorie și Artă.
Acordul a fost semnat în ziua la 8 noiembrie 1996 la sediul Direcției Generale a Arhivelor Naționale. Articolul modificat avea următorul conținut:
„Prin specialiștii instituțiilor arhivistice, Părțile vor acționa și vor contribui la descoperirea în arhivele celeilalte Părți a documentelor legate de istoria României și Ungariei, precum și de istoria relațiilor dintre cele două țări. Acordul era încheiat pe o perioadă de 2 ani, și „se prelungea automat, pe noi perioade de câte doi ani, dacă nici una din Părți nu va comunica în scris, cu cel puțin 6 luni înainte de expirarea perioadei de valabilitate, intenția sa de a-l denunța”.
După semnare s-au ținut discursuri, s-a servit un pahar de șampanie și apoi am luat masa împreună la restaurantul hotelului Ministerului de Interne din strada Paul Greceanu. Au participat, alături de mine, Marin Mocanu – director și Gabriela Birceanu – șefa Biroului Relații Externe.
Încheierea Acordului de colaborare cu Ungaria mi-a lăsat un gust amar. Până în noiembrie 1996 negociasem și semnasem asemenea acorduri cu mai multe instituții naționale de arhivă și nu avusesem nici o problemă. De această dată, încheierea acordului convenit cu Arhivele Naționale ale Ungaria a fost amânată timp de doi ani. Am ajuns la concluzia că politicul domina asupra profesionalismului.
Deoarece de la numirea mea în funcția de director general trecuseră cinci ani, la 2 decembrie mi-am prezentat demisia din funcția de director general al Arhivelor Naționale, care a fost acceptată de ministrul de interne Ioan-Doru Tărăcilă la 5 dcembrie 1996.
*
După plecarea mea de la Arhive, am avut surpriza să constat că Acordul de colaborare pe care l-am semnat la 8 noiembrie 1996 a primit o altă denumire.
La 27 mai 1997 a fost publicată Hotărârea de Guvern nr. 214 (prim ministru Victor Ciorbea) prin care a fost aprobat „Acordul de colaborare interdepartamentală în domeniul arhivistic dintre Arhivele Naționale ale României și Arhivele Naționale din Ungaria, semnat la București la 8 noiembrie 1996” care conținea și textul acestuia, semnat de cei doi directori generali – Ioan Scurtu și Lakos János.
Problema arhivelor Transilvaniei a continuat să preocupe pe unii intelectuali și parlamentari români. Răspunzând la 9 aprilie 2002 unei interpelări despre stadiul negocierilor privind retrocedarea acestor arhive, Ministerul Afacerilor Externe al României invoca Acordul din 8 noiembrie 1996 și afirma că este „pregătit pentru un dialog constructiv pe această temă cu partenerii din Ungaria”.
În ziua de 10 decembrie 2007, deputatul Mircia Giurgiu a adresat ministrului afacerilor externe și ministrului internelor și reformei administrative o altă interpelare privind restituirea arhivelor românești aflate în Ungaria.
În răspunsul ministrului de externe Adrian Cioroianu, transmis ministrului pentru relația cu parlamentul, Mihai Voicu, în ziua de 27 decembrie 2007, se menționa: „Problematica < Arhivelor Transilvaniei > datează din 1920, fiind reglementată prin Tratatul de la Trianon (articolele 175 – 177), potrivit căruia autoritățile de la Budapesta urmau să restituie României fondurile arhivistice referitoare la Transilvania. Problema a fost reglementată de jure, dar niciodată de facto”.
După această apreciere – riguros exactă – urma formularea „diplomatică”, adică ocolirea răspunsului la interpelarea deputatului respectiv:
„Ministerul Afacerilor Externe a avut și are în atenție această problemă, sens în care se fac demersuri pentru crearea la Budapesta a unei permanențe arhivistice a României, în cooperare cu Arhivele Naționale și Institutul Cultural Român”.
O permanență arhivistică – adică existența unui grup de cercetători pentru studierea în arhivele din Ungaria – este una, iar restituirea arhivelor Transilvaniei, care să fie realizată la nivel guvernamental, este cu totul altceva, și este greu de presupus că fostul meu student, istoricul Adrian Cioroianu nu cunoștea diferența.
Mai direct, ministrul internelor și reformei administrative, Cristian David, a semnat răspunsul la respectiva interpelare în ziua de 31. 12. 2007 (în ultima zi a anului !).
Un răspuns confuz și plin de inexactități. Se menționa că ministerul „are cunoștință de existența acestui patrimoniu științific important, creat pe teritoriul Transilvaniei înainte la 1867 [!] și aflat astăzi în păstrarea Arhivelor Naționale Maghiare”, precum și de articolul 77 din Tratatul de la Trianon, dar nu se pronunța pentru aplicarea acestuia, ci conchidea: „deși patrimoniul documentar [!] creat în Transilvania nu este repatriat, suntem de părere că, în condițiile în care cele două țări sunt membre ale Uniunii Europene, prin facilitățile oferite pe linia accesului la documentele în cauză [!], cercetătorii români au posibilitatea de a folosi informațiile solicitate”.
Așadar, guvernul condus de Călin Popescu-Tăriceau, prin semnătura ministrului Cristian David, aprecia că prin aderarea la Uniunea Europeană, statul român nu trebuia să mai ceară guvernului de la Budapesta să-i restituie arhivele Transilvaniei.
Arhivele Naționale ale Ungariei au încheiat în 2011 un protocol cu Arhivele Naționale ale României în baza căruia au publicat în anii 2018 – 2022 Ghidul bilingv al fondurilor și colecțiilor arhivistice privitoare la Transilvania, anterior anului 1918/1919. Acest gest a fost salutat ca o mare izbândă pe linia „colaborării fructuoase” între România și Ungaria. La rândul său, Partea română a realizat în 2017 Lista generală alfabetică a inventarelor fondurilor și colecțiilor aflate în cercetarea prin Sala de Studiu, care cuprinde și „Microfilme Ungaria”.
Coroborată cu alte surse, rezultă că cele mai multe microfilme făcute după documentele aflate în Arhivele Naționale din Ungaria datează din anii 1970 – 1980. Din analiza anilor extremi rezultă că s-au făcut microfilme în mod selectiv, fapt ce a condus la constituirea unor fonduri „ad-hoc”, cu ani extremi 1810 – 1904, 1866 – 1920, 1600 – 1900 etc.
*
Prevederile Tratatului de la Trianon privind restituirea arhivelor Transilvaniei au fost eludate decenii de-a rândul de oficialitățile de la Budapesta, care au acționat decisiv după 1989, profitând o condiție pusă României de UE. Hotărâți să obțină integrarea în UE cu orice preț, guvernanții din București – indiferent din ce partid poveneau – au acceptat, renunțând la o parte importantă din patrimoniul național al României. Pentru aceeași cauză, aveau să urmeze și alte cedări istorice.
Share
If you enjoyed this article, please consider sharing it!
Ioan Scurtu
