IV. 1996. DUPĂ RECLAMAȚII ȘI REPROȘURI – MULȚUMIRILE OFICIALE ALE AMBASADORULUI SUA

În calitate de  director general al Arhivelor Statului, numit la 1 noiembrie 1991, am fost preocupat de reintegrarea acestora în comunitatea internațională a arhiviștilor și în primul rând de restabilirea relațiilor cu Comitetul Internațional al Arhivelor, întrerupte după 1982, când România – angajată într-un drastic regim de economisire a valutei pentru plata înainte de termen a întregii datorii externe – nu a mai achitat cotizația de membru.

În 1990, fusese plătită cotizația, astfel că în decembrie 1991 am primit invitația de a participa la cel de-al XII-lea Congres Internațional al Arhivelor, care urma să se desfășoare la Montréal (Canada) în perioada 6 -11 septembrie 1992. De la Ministerul Afacerilor Externe mi s-a comunicat că, după Congresul Internațional al Arhivelor, se vor desfășura alte două activități importante: Congresul Asociațiilor Arhivistice Canadiene la Toronto, și masa rotundă organizată de Societatea Americană pentru Arhivistică, la Washington, la care ar fi util să particip.

La 13 ianuarie 1992, am trimis secretarului de stat Gheorghe Andrița o Notă-raport, cu rugămintea de a o prezenta ministrului Victor Babiuc, prin care solicitam aprobarea participării directorului general Ioan Scurtu și a arhivistului principal Gernot Nussbächer din filiala Brașov a Arhivelor Statului, la Congresul Internațional al Arhivelor, precum și la Congresul Asociațiilor Arhivistice Canadiene și la masa rotundă de la Washington organizată de Societatea Americană pentru Arhivistică. Pe Nota-raport generalul Gheorghe Andrița la “Propun să aprobați” a scris: „x) numai participarea la Congresul Internațional al Arhivelor. Participarea la celelalte 3 Congrese  ar conduce la creșterea cheltuielelor cu circa 31% (șase zile în plus – diurnă și cazare – 1 200 dolari (circa 280 000 lei). Am încercat să-i explic domnului secretar de stat că nu era vorba despre „celelalte trei congrese”, dar nu am avut success. Ministrul Babiuc a fost de acord cu propunerea generalului Andrița.

Am considerat că, odată ajuns pe continentul american, nu trebuia să ratez șansa de a stabili relații de colaborare cu arhiviștii din Canada și SUA, astfel că am decis să particip la respectivele activități pe banii mei. Domnul Nussbächer a fost de acord să contribuie cu partea dânsului de cheltuieli. Cea mai costisitoare era cazarea. Ca urmare, am făcut demersuri la Ministerul Afacerilor  Externe, care mi-a comunicat că la Toronto va găsi consulul general o soluție, iar la New York vom fi cazați la Consulatul României, contra cost în lei. Am achitat la casieria ministerului suma respectivă, pentru care am primit chitanță. Printr-o scrisoare adresată Comitetului Internațional al Arhivelor am confirmat participarea la Congres și am solicitat să fiu înscris în program cu o intervenție privind situația Arhivelor Statului din România. Peste vreo trei săptămâni am primit programul și am constatat că s-a acceptat propunerea mea.

Știind că la un congres de o asemenea amploare participau șefii de arhive naționale am studiat documentele care veneau de la Comitetul Internațional al Arhivelor pe adresa Arhivelor Statului din România, am pregătit documentația de care trebuia să mă folosesc, inclusiv un dosar privind colaborarea cu Muzeul Holocaustului pentru eventualitatea că vor participa și reprezentanți ai acestuia.

Doream o clarificare, deoarece imediat după instalarea mea am primit  o scrisoare plină de reproșuri, în care se afirma că Arhivele Statului din România nu se conformează angajamentului asumat de primul ministru Petre Roman privind microfilmarea și a trimiterea documentelor privind situația evreilor în timpul regimului Antonescu.  Am cerut de la directorul adjunct și de la șefa Biroului Relații Externe date concrete, de asemenea,  am discutat cu șefa Serviciului Tehnic care realiza microfilmarea și am constatat că se lucra intens și au fost trimise la Washington zeci de mii de cadre de microfilm. Am trimis o notă de răspuns secretarului de stat care răspundea de Arhive pentru a fi trimisă la Washington, dar în loc de mulțumiri au venit alte reclamații.

Am plecat din București în ziua de 4 septembrie 1992, ora 10,30, am schimbat avionul la Amsterdam și am ajuns pe aeroportul Kennedy din New-York la 21,55 ora României (ora locală 10, 30). Ne-a așteptat domnul Petrescu de la consulatul României, care ne-a condus la aeroportul La Guardia și la 20,35 am luat avionul pentru Montréal, unde am ajuns la 21,30; consulul general Romulus Benea ne-a preluat și transportat la hotel.

Congresul internaținal al arhivelor s-a deschis duminică 6 septembrie și s-a desfășurat conform programului. Am avut prilejul de a discuta cu toate marile personalități ale arhivisticii mondiale, între care și președintele Societății Americane pentru Arhivistică, Don Neal, care mi-a mulțumit pentru acceptul de a participa la masa rotundă de la Washington.

Nu am întâlnit pe nimeni de la Muzeul Holocaustului, dar de la Ambasada României din Washington m-a sunat doamna Ioana Ieronim, care m-a rugat să accept o discuție cu conducerea Muzeului Holocaustului: sunt probleme importante și dificile, care afectează relațiile dintre România și SUA, la care numai eu puteam da răspuns.  Am spus că sunt de acord, iar doamna Ieronim a revenit a doua zi, când mi-a spus că ar  fi bine să fiu la Washington în dimineața zilei de joi, 17 septembrie. I-am promis, deși aceasta înseamna că nu mai puteam rămâne la Congresul arhiviștilor canadieni de miercuri 16 septembrie. Nu era o foarte mare pierdere, se dezbăteau documentele adoptate de recent încheiatul Congres Internațional, dar mi-ar fi plăcut să văd cum se desfășoară la ei o asemenea dezbatere și mai ales ce măsuri vor adopta.

Am făcut o vizită la Toronto, unde consul general Vasile Jirjea ne-a asigurat cazarea pentru o noapte, apoi  ne-a condus la casacada Niagara și de acolo la aeroport. Am zburat la New-York, unde am ajuns în seara zilei de 16 septembrie. Am luat contact cu orașul, după care  ne-am odihnit câteva ore la Consulatul României .

Joi, 17 septembrie – la ora 5,45 plecarea, cu mașina Consulatului, la Washington. Ajungem la ora 10,10 la Ambasadă, unde ne primește Vasile Pușcaș, locuțiitorul ambasadorului, absolvent al Facultății de Istorie din Cluj-Napoca, veche cunoștință, și doamna Ioana Ieronim, cu care am colaborat la Editura Stiințifică și Enciclopedică, unde dânsa era redactor, iar  eu am publicat istoria Partidului Național-Țărănesc și istoria monarhiei.

Doamna Ieronim, atașat cultural, m-a pus în temă: cei de la Muzeul Holocaustului s-au plâns peste tot, inclusiv la Congresul și la Senatul SUA, că Arhivele Statului din România refuză să le dea documente. Au creat o atmosferă foarte proastă României, care și așa nu este bine văzută de oficialitățile de la Washington.

Mergem împreună la Muzeul Holocaustului aflat în construcție, unde discutăm cu domnii Berwester Chamberlin, Radu Ioanid și Paul Schapira. Ne-au oferit o hartă cu amplasarea clădirii – în față Monumentul Washington și aproape de  Casa Albă; în stânga Memorialul Lincoln, în dreapta Capitoliul, în spate Memorialul Jefferson. Ne-au spus că Muzeul va fi inaugurat în 1993, în prezența a peste 100 de șefi de stat sau de guverne; a fost invitat și președintele României, Ion Iliescu. Apoi s-a intrat în problema care-i preocupa. Le-am prezentat documentele din care rezulta că Arhivele Statului au onorat comenzile primite, iar Chamberlin a confirmat și mi-a înmânat un CEC  în valoare de 2 446,40 dolari. Schapira și Ioanid au insistat că nu au primit tot ce au cerut și că la Arhivele Statului din România se practică cenzura.

Am intuit că vor ridica o asemenea problemă, drept care, după ce și-au încheiat reclamațiile, am prezentat câteva zeci de dosare, propuse spre microfilmare, dar care nu aveau nici o legătură cu tema și am arătat conținutului lor. Ioanid și Shapira, care au făcut comenzile, au argumentat că așa au dedus din inventarele pe care le-au consultat. Le-am răspuns că “un arhivist serios” nu se bazează pe inventare, ci vede cu ochii lui dosarele și apoi face comanda. Domnul Chamberlin mi-a dat  “perfectă dreptate”. M-au rugat să le spun care este situația Arhivei CC al PCR și a celei a Securității. Le-am prezentat faptele așa cum erau ele, declarându-le că și eu sunt interesat de cercetarea acestora, în calitate de specialist în istoria contemporană. Am vorbit despre dotarea tehnică extrem de precară a Arhivelor Statului din România și am spus că aș fi bucuros dacă dolarii pentru activitatea prestată i-am primi noi și nu Ministerul de Interne, care-i folosește pentru alte interese.

Chamberlain zice că Muzeul are acord cu Ministerul de Interne, iar despre destinația dolarilor trebuie să prezinte rapoarte Congresului SUA. I-am spus că Arhivele Statului au un Birou de Relații Externe, cu care Muzeul ar putea coresponda și atunci legătura ar fi directă, nu prin circuitul Ministerului de Interne. Ioanid a zis că a înțeles perfect ideea mea și va face în așa fel încât să fie cum am sugerat eu. S-au realizat mai multe fotografii, am primit materiale editate de Holocaust Memorial Museum, precum și extrase din presă despre construcția Muzeului Holocaustului. Ioanid mi-a spus că în ziarul de mâne se va publica  o relatare despre vizita delegației Arhivelor Statului din România cu fotografii (s-a ținut de cuvânt, am primit ziarul la Ambasadă și fotografia mea alături de  Chamberlain, cu cască de protecție pe cap, pe care am  inclus-o  în cartea mea „Un istoric pe meridianele lumii”, apărută în 2013). În drum spre hotel, doamna Ieronim, zâmbitoare, îmi declară că am fost “admirabil”. Îi răspund că am fost sincer.

Vasile Pușcaș mi-a relatat că are foarte mult de lucru pentru a construi o imagine corectă a României. A apreciat decizia mea de a avea o discuție cu conducerea Muzeului Holocaustului, pentru că se acreditase ideea că noi ne ascundem, nu vrem să stăm de vorbă, nu suntem sinceri și corecți.

Am revenit în țară cu convingerea că situația s-a lămurit și vom realiza o colaboare normală, pe baza legislației arhivistice internaționale. Dar m-am înșelat. Timp de patru ani am primit zeci de reclamații din partea reprezentanților Muzeului și tot atâtea reproșuri ale oficialilor români. Pe de o parte, Berwester Chamberlin, Paul Shapiro și Radu Ioanid reclamau că nu au acces la documente, că nu li se permite intrarea în depozite pentru a se convinge despre situația dosarelor și că nu li se onorau toate comenzile. Pe de altă parte, de la Parlament, de la Guvern,  de la Ministerul de Externe și chiar de la Președinție mi se reproșa că atitudinea Arhivelor Statului este receptată negativ de Administrația de la Washington, fapt ce afectează relațiile României cu SUA.

Nici un oficial român,  dar absolut nici unul, nu a voit să știe despre sutele de mii de cadre de microfilm realizate de Arhivele Statului și trimise la Washington pentru Muzeul Holocaustului, nici unul, dar absolut nici unul,  nu a fost interesat să știe dacă reclamațiile erau reale sau nu, nimeni nu voia să afle dacă reclamanții  respectau sau nu legile și regulamentele după care se conducea instituția Arhivelor Statului.

După decembrie 1989 liderii politici de la București, obsedați de ideea ca România să fie primită în NATO și în Uniunea Europeană, adoptaseră o atitudine slugarnică, acceptând tot ce se cerea, sau numai se sugera din partea SUA și a liderilor europeni. Mircea Constantinescu, prestigios  jurist și cunoscător al relațiilor internaționale, avea să aprecieze: „sufletul de slugă tânjește după stăpân”.

La rândul său, Dumitru Mazilu, fost prim-vicepreședinte al Frontului Salvării Naționale, mi-a declarat, plin de revoltă,  că după 1989,  oricine venea din SUA era tratat ca reprezentantul acestei mari puteri,  având liberă intrare la președintele României, la primul-ministru, la miniștri care, cu toții,  se declarau gata să rezolve ceea ce li se cerea.

La rândul meu i-am citat dintr-un document din 11 noiembrie 1949, când  a fost organizată o ședință a Biroului Politic al CC al PMR, cu prilejul încheierii vizitei unei delegații sovietice  în România. Deși nici unul dintre membrii acesteia nu avea o funcție de conducere în PCUS  sau în guvernul de la Moscova, la ședință au participat Ana Pauker, Iosif Chișinevschi, Dumitru Petrescu, Alexandru Drăghici, Gheorghe Apostot, Leonte Răutu, Stela Moghioroș, Ofelia Manole, Ioan Bogdan.

Membrii delegației au făcut numeroase observații: au constatat că se menține „influența apuseană” și „trebuie dusă lupta împotriva acesteia”, trebuie să se dea „cea mai mare importanță aducerii literaturii de știință sovietică”, au constatat că „foarte mulți intelectuali nu cunosc limba rusă”, trebuie să se prezintea „apropierea între poporul român și rus”, le-a „plăcut cel mai mult mișcarea în cinstea zilei tovarășului Stalin” etc etc. La sfârșitul discuțiilor, Ana Pauker – membru în Biroul Politic și ministrul afacerilor externe al RPR – li s-a adresat cu următoarele cuvinte: „Noi vă suntem foarte recunoscători… Este un ajutor foarte mare … voi știți mai mult decât noi, voi veniți din URSS… De aceea considerăm că acest ajutor este foarte mare pentru noi… Vă mulțumim pentru ce reprezentați, pe marele suflet, pe care-l simțim totdeauna când întâlnim oameni sovietici”.

În ziua de 19 iunie 1995, secretarul de stat Ghiciu Pașcu a avut o întâlnire la Ministerul de Interne cu delegația Muzeului Holocaustului – Chamberlin, Shapiro și Ioanid, la care a invitat și cu conducerea Arhivelor Statului (Ioan Scurtu și Corneliu-Mihail Lungu). A fost prezent un reprezentant al Ambasadei SUA la București. Cu acel prilej, Chamberlin a citit un text în care se cerea:  delegația să aibă acces la fondurile Direcției Generale a Poliției și Ministerului Muncii; / 2) delegația să aibă dreptul să lucreze în depozitele de arhivă pentru a putea consulta fondurile solicitate;/  3) conducerea Arhivelor Statului să-i pună la dispoziție integral fondurile Direcției Generale a Poliției și Inspectoratului General al Jandarmeriei; /4) delegația să aibă acces la fondurile neinventariate; / 5) să se pună la dispoziția delegației inventarele Fondului Special al Arhivelor Statului și să i se asigure accesul la dosarele acestui fond;/  6) delegația să poată cerceta un număr mai mare de dosare decât cel stabilit prin Regulamentul Sălii de studiu.

Paul Shapiro a întărit cele prezentate de Chamberlin, afirmând că la Arhiva Ministerului Apărării Naționale și la Arhiva SRI li s-a pus la dispoziție tot ce a cerut delegația Muzeului Holocaustului, în timp ce „colaborarea cu Arhivele Statului este blocată”. În fond, se cerea instituirea unui control asupra Arhivelor Statului din România și era blamată conducerea acestora în care nu avea încredere. Am sesizat faptul  că  delegația nu ținea seama de  nici o lege și de nici un regulament, fapt ce contravenea spiritului democratic care guverna SUA.

În cuvântul meu am prezentat date concrete privind uriașul volum de muncă al arhiviștilor, care în ultimii patru ani au inventariat și dat în folosință 80 de fonduri. Am precizat că Fondul Special al Arhivelor Statului a fost desființat în 1991, documentele fiind integrate în structurile din care au fost scoase și puse la dispoziția cercetătorilor prin Sala de studiu. Directorul Corneliu-Mihail Lungu a arătat că fondul Inspectoratul General al Jandarmeriei era inventariat și pus la dispoziția cercetătorilor, fondul Direcția Generală al Poliției era în curs de inventariere și va fi dat în cercetare până la sfârșitul anului 1995, fondul Ministerul Muncii era planificat pentru inventariere în 1996, operațiune care se va încheia în 1997.

Schapiro a declarat că el nu știe ce s-a dat în folosință și ce nu, cerând  să vadă cu ochii săi fondurile respective în depozit. De fapt, nu credea și  nu accepta cele prezentate de directorul Corneliu Lungu și voia să controleze personal dacă informația era corectă. Eu i-am precizat că în nici o arhivă din lume nu este permisă intrarea în depozit a unei persoane străine; de fiecare depozit răspunde o anumită persoană, care este obligată să respecte prevederile legale.

Reprezentantul Ambasadei a accentuat că de modul cum Arhivele Statului „înțelege” să colaboreze cu Muzeul Holocaustului depind relațiile dintre România și SUA. Ghiciu Pașcu a intervenit, declarând că nu este cazul ca problema să fie ridicată la acest nivel. Shapiro a întrebat dacă delegația poate solicita mai mult de 15 dosare pe zi, la care Lungu a spus că se poate face o excepție, deși numărul acestora este stabilit în orice arhivă din lume. Ioanid a intervenit foarte puțin în discuție, deoarece îndeplinea rolul de translator. După întâlnire, Ghiciu Pașcu a apreciat că poziția noastră – a mea și a lui Lungu – a fost corectă, iar „acești domni ne tratează ca pe niște babuini”.

Peste trei zile, la 22 iunie 1995, cei trei au venit la Arhivele Statului, Shapiro declarând că „scopul întâlnirii este de a merge în depozite pentru a vedea fondurile care interesează Muzeul Holocaustului”. Am răspuns că acest fapt este ilegal și noi nu putem da curs solicitării. În acest caz – a precizat Ioanid -„să ni se pună la dispoziție o sală în care să fie aduse dosarele”, aceasta fiind decizia secretarului de stat. Ideea a fost întărită  de Chamberlin. Am replicat că am fost prezent la acea întâlnire și nu a existat o asemenea decizie, nici măcar propunere, deoarece Ghiciu este jurist și nu putea cere să încălcăm legea și regulamentul.

Reprezentantul Ambasadei a accentuat pe un ton categoric: „Noi am venit aici pentru a merge în depozite împreună cu colegii mei de la Muzeul Holocaustului”. Am menționat că am fost la Arhivele Naționale din SUA, am citit regulamentul, unde se scrie clar că „este interzis persoanelor străine să intre în depozite”. România este și ea un stat de drept și rog ca și noi să fim tratați în acest spirit. Respectivul diplomat a insistat că aceasta era „dispoziția secretarului de stat”, la care eu am spus că îi dau chiar acum telefon lui Ghiciu Pașcu să confirme această indicație.  În fața deciziei mele, domnul diplomat a bătut în retragere, zicând că „nu este cazul să-l deranjați pe domnul secretar de stat”.

Schapiro a insistat: să  se aducă acum 20 de metri liniari de arhivă din fondul Direcția Generală a Poliției, pentru a le vedea și studia.  Am replicat că doamnele care au în gestiune acest fond nu pot fi transformate în hamali, iar Sala de Consiliu nu poate deveni depozit de arhivă. Chamberlin a spus că nu crede că există în regulament stabilit un număr de dosare care poate fi dat unui cercetător într-o zi. Era o afirmație cel puțin bizară, deoarece, când au venit prima dată, în 1990, să studieze la Arhivele Statului din România li se prezentase Regulamentul Sălii de lectură în care se preciza clar câte dosare pot fi solicitate într-o zi. Totuși, directorul Lungu a adus Regulamentul și i-a arătat prevederea respectivă. Ne-am despărțit într-o atmosferă tensionată.

În ziua de 5 iulie 1995 am fost chemat de Dan Marțian la Camera Deputaților pentru o discuție cu delegația Muzeului Holocaustului. Erau prezenți  șefii de arhivă de la Ministerul Apărării Naționale, SRI, Ministerul Justiției și Ministerul Afacerilor Externe. Dan Marțian a vorbit despre buna colaborare a instituțiilor respective cu Muzeul Holocaustului, apreciind că numai Arhivele Statului puneau piedici bunei relații cu SUA.

Eu am prezentat activitatea  instituției pe care o conduceam și eforturile ce se fac pentru a onora comenzile Muzeului, precizând că au fost trimise la Washington peste 200 000 de cadre de microfilm. Nu putem satisface cererile care exced cadrul legal, ca de exemplu punerea la dispoziție câte 200 de dosare pe zi sau de a intra în depozite pentru verificarea corectitudinii noastre. Radu Ioanid a solicitat să li se pună la dispoziție documentele din Fondul Special, deoarece el are informații că nu a fost desființat.

Am răspuns că ar fi bine să-și aleagă informatori de o calitate mai bună. Directorii de arhivă de la Ministerul Apărării Naționale, SRI și Ministerul Afacerilor Externe au „raportat” că au o colaborare fructuoasă cu Muzeul Holocaustului. Doamna de la Ministerul Justiției a făcut o notă discordantă, spunând că în arhiva acestuia există numeroase dosare despre comuniștii evrei în anii 1940 – 1944, dar că „domnii de la Washington” au declarat că nu-i interesează. Dan Marțian a ținut un lung discurs despre revoluția din decembrie 1989, revenirea României la democrație, dorința de dezvoltarea a relațiilor cu SUA și necesitatea de a înlătura toate piedicile care stau în calea acestei orientări ferme a țării noastre.

Reclamațiile împotriva Arhivelor Statului nu s-au oprit. La 3 august 1995. Muzeul Holocaustului a trimis ministrului Tărăcilă o scrisoare în care se afirma: „Cu regret trebuie să vă informez că Arhivele Statului au continuat pe aceeași linie de obstrucționare și negare, pe care s-a situat, în mod constant, în trecut”.

Se aprecia că „relațiile dintre Arhivele Statului și Muzeu au o natură specială – neîngrădită de regulile normale, prevăzute pentru accesul și munca cercetătorilor individuali”, că „a trebuit să ducem o luptă continuă pentru a realiza un flux sistematic de suficiente dosare, pentru a ne realiza activitatea”.

Așadar, relațiile între cele două instituții „nu puteau fi îngrădite de regulile normale”, adică acestea trebuiau încălcate. O asemenea cerință adresată Arhivelor Naționale ale SUA ar fi fost interpretată ca fantasmagorică. Dar respectivii cercetători de la Muzeul Holocaustului tratau România, după expresia secretarului de stat Ghiciu Pașcu,  ca pe o țară de babuini. Am răspuns că la Arhivele Statului se muncește pentru onorarea comenzilor făcute, dar nu putem da curs solicitărilor de a încălca legea și regulamentele după care se conduce această instituție.

O clarificare trebuia să vină, dar ea nu a venit din partea oficialilor români, obiedienți și lipsiți de coloană vertebrală, ci din partea ambasadorului SUA la București. În ziua de miercuri, 17 aprilie 1996, la ora 13 am fost sunat de consilierul prezidențial Traian Chebeleu, care mi-a spus că „s-au rezolvat toate problemele” vizând acordarea clauzei națiunii celei mai favorizate pentru România, cu excepția celei privind accesul la Arhivele Statului (devenite recent Naționale). Cei de la Muzeul Holocaustului au reclamat la Congresul SUA că „sunt blocați și nu primesc dosarele solicitate”. Evident, domnul consilier prezidențial nu a dorit să cunoască realitatea. I-am răspuns că Arhivele Statului au desfășurat o amplă actvitate pentru a onora comenzile Muzeului Holocaustului, au realizat sute de mii de cadre de microfilm conținând documentele solicitate și care au fost trimise la Washington. Nu sunt o persoană atât de importantă încât de atitudinea mea să depindă relațiile româno-americane. I-am explicat domnului Chebeleu că eu am respectat legile și regulamentele care stau la baza Arhivelor Statului și că sunt hotărât să o fac atât timp cât voi ocupa funcția de director general. M-a întrebat dacă sunt de acord ca la ora 16 să am o discuție cu ambasadorul SUA și am răspuns că îl aștept pe domnul ambasador la Direcția Generală.

Abia am terminat discuția cu Chebeleu că m-a sunat Viorel Hrebenciuc, șeful Secretariatului General al Guvernului, care m-a invitat la Palatul Victoria pentru a stabili împreună punctele de vedere pe care să le prezint ambasadorului Alfred Moses. I-am spus că nu pot veni, deoarece îl aștept pe ambasadorul SUA. Atunci, a zis Hrebenciuc, „să vină un adjunct al dumneavoastră pentru stabilirea mandatului”. Nu știu ce „mandat” voia să stabilească domnul șef al Secretariatului General al Guvernului de vreme ce era doar o problemă de respectare a legii. I-am comunicat că va veni domnul director Corneliu Lungu.

La 15,45 ambasadorul Alfred Moses a sosit la sediul Direcției Generale a Arhivelor Statului singur. Mi-a declarat că s-au rezolvat toate problemele privind relațiile româno-americane, dar cei de la Muzeul Holocaustului „fac multă agitație” și că a venit să obțină promisiunea mea că voi colabora cu ei și vor avea acces la documente. La ora 16 a venit și Traian Chebeleu, care au asistat la discuție. Am prezentat pe larg listele cu comenzi conținând fondurile – din București și din provincie – cu dosarele solicitate, de ordinul miilor, precum și tabelul cu microfilmele trimise la Washington. Ambasadorul a declarat că este „impresionat de uriașul volum de muncă depus” pentru onorarea comenzilor. Am precizat că Acordul semnat de Ministerul de Interne și Muzeul Holocaust a expirat din iunie 1992, dar noi nu ne-am formalizat și am continuat să colaborăm cu bună credință. Arhivele Naționale ale României, ca și Arhivele Naționale din SUA se conduc după legi și regulamente, pe care eu sunt obligat să le respect. Cercetătorii de la Muzeul Holocaustului caută să-mi impună încălcarea acestor norme legale, recurgând la reclamații către autoritățile române și către cele americane.

Corneliu Lungu – venit după discuția cu Hrebenciuc – a prezentat Regulamentul Sălii de studiu în care se menționa că un cercetător putea solicita până la 15 dosare pe zi, iar din listele semnate de Shapiro și Ioanid, rezulta că aceștia au ajuns să ceară chiar și 250 de dosare într-o singură zi. Traian Chebeleu a intervenit, apreciind că nu este vorba despre nici un blocaj și de nici un obstrucționism din partea Arhivelor Statului. Ambasadorul a declarat că „este convins de buna credință a profesorului Scurtu” și m-a întrebat dacă accept ca a doua zi să avem o discuție în prezența reprezentanților Muzeului. Am răspuns afirmativ și am convenit pentru ora 16.

După plecarea lui Moses, Chebeleu – diplomat de meserie – mi-a spus că, prin această discuție directă și prin argumentele prezentate, „l-am câștigat” pe ambasadorul SUA. Am răspuns că sper ca și guvernanții români să accepte că relații bune cu SUA se pot stabili numai prin respectarea legii și nu prin „temeneli”.

A doua zi, joi 18 aprilie 1996, la ora 16, ambasadorul Alfred Moses a venit însoțit de Paul Schapiro și Radu Ioanid. La discuție au participat, alături de mine, Corneliu Lungu și Gabriela Birceanu. Ambasadorul a început prin a aprecia că, în urma discuției de ieri cu profesorul Scurtu, s-a convins că Arhivele Statului depun „un mare volum de muncă pentru buna colaborare cu Muzeul Holocaustului și că această colaborare va continua”.

Eu am reluat prezentarea datelor concrete și am evocat scrisoarea recentă prin care Muzeul Holocaustului confirma primirea a 7 000 cadre de microfilm. Am accentuat că România este un stat de drept și dorim ca așa cum se respectă legile în SUA, așa să se respecte și la noi.

Personalul Arhivelor Statului se confruntă cu o multitudine de probleme. A trebuit să preia în regim de urgență arhivele ministerelor și ale celorlalte instituții desființate în urma revoluției din decembrie și să procedeze la ordonarea, selecționarea și inventarierea lor. A rezolvat sute de mii de cereri ale cetățenilor care doresc să-și recupereze averile confiscate abuziv în anii 1945 – 1989. Fiind o instituție de cultură, publicăm trei periodice și câte 5 – 6 volume pe an, organizăm expoziții prilejuite de anumite evenimente – cum a fost cea din 1995, când s-au marcat 115 ani de la stabilirea de relațiilor diplomatice între România și SUA.

Ne străduim să satisfacem solicitările cercetătorilor privind obținerea unor copii după documente etc. Cercetătorii de la Muzeul Holocaustului se concentrează asupra a cinci fonduri: patru au fost date deja în folosință, al cincilea va fi pus la dispoziția cercetării până la sfârșitul anului 1997. Pentru onorarea comenzilor primite de la Muzeu au muncit zeci și zeci de arhiviști – din Capitală și din județe –  de la directorul general la cei din depozite și la cei care realizează microfilmarea. Majoritatea personalului este formată din femei, care au cărat sute și mii de dosare solicitate de cercetătorii Muzeului, iar pentru  microfilmare  opt persoane lucrează  în condiții precare pentru sănătatea lor. Acești oameni ar fi meritat un cuvânt de mulțumire, dar au primit mereu reproșuri neîntemeiate.

În acel moment ambasadorul s-a ridicat în picioare, mi-a întins mâna și a declarat solemn: „În numele guvernului Statelor Unite ale Americii vă mulțumesc, domnule director general și profesor Ioan Scurtu pentru spiritul de colaborare de care ați dat dovadă în raporturile cu SUA”. După acest gest impresionant, Paul Shapiro mi-a adresat „rugămintea” – era prima dată  când folosea acest cuvânt – de a accepta să viziteze un depozit, pentru a aprecia cât mai este de lucru pentru a-și planifica propria activitate.

Așadar, nu mai era vorba despre un „control”,  pentru a se convinge de corectitudinea noastră, ci  despre posibilitatea de a „planifica propria activitate”. L-am asigurat pe domnul Schapiro că fondurile solicitate au fost date în folosință la termenile comunicate și au inventar la Sala de lectură, iar cel la care se lucrează va fi accesibil  în 1997. Ambasadorul m-a rugat să fac „această concesie”, ca domnul Shapiro să vadă, timp de „cinci minute”, un depozit. Am răspuns: „Bine, ca expresie a bunei noastre voințe, mai adaug și eu cinci minute”.

Ambasadorul s-a declarat „încântat” de concesia mea. Pe acest fond, Radu Ioanid a spus că „trebuie să uităm trecutul” și să deschidem „o nouă pagină” în relațiile noastre. Am răspuns că – în ceea ce ne privește – vom continua colaborarea cu aceeași bună credință, respectând normele legale. Întâlnirea s-a încheiat într-o atmosferă destinsă. După plecarea oaspeților, Lungu a apreciat că au fost o întâlnire foarte reușită, iar doamna Birceanu a spus că am făcut o pledoarie nu numai argumentată, dar și sentimentală.

A doua zi, 19 aprilie, Corneliu Lungu a mers cu Radu Ioanid și cu Paul Schapiro într-un depozit din Militari unde, timp de o oră, le-a explicat cum se desfășoară munca de inventariere, care cere profesionalism și responsabilitate. Aceștia s-au declarat, „în principiu”, de acord. Nu mai erau intransigenții de odinioară. În aceeași zi am primit o scrisoare cu antetul Ambasadei Statelor Unite ale Americii, datată București, România, redactată în engleză. Am rugat-o pe doamna Gabriela Birceanu  să o traducă în limba română pentru a o oferi presei. O transcriu integral:

          Domnului Ioan Scurtu

          Director General al Arhivelor Naționale

          B-dul M. Kogălniceanu 29

          București

          Stimate Domnule Director General,

          Doresc să vă mulțumesc în mod oficial pentru excelenta colaborare și sprijinul acordat activității Muzeului Holocausutului din Statele Unite.

          Arhivele Naționale au pus la dispoziția Muzeului Holocaustului mii de documente referitoare la perioada de dinaintea celul de-a Doilea Război Mondial, ca și din perioada acestuia, ceea ce a însemnat un efort enorm în alcătuirea instrumentelor de lucru și darea în cercetare a unui mare număr de dosare pentru a fi verificate zilnic și pentru a fi copiate. Recunosc întru totul efortul deosebit de mare depus de Dumneavoastră. Numai cu opt arhiviști disponibli la prelucrarea acestui material și în condițiile în care o cantitate mare din aceste documente intrate la arhive de la diverse ministere nu au avut inventare, sarcina Dumneavoastră a fost foarte dificilă.

          La cele două întâlniri recente ale noastre v-ați manifestat din nou spiritul de coperare și dorința de a face disponibile cele cinci categorii de dosare pe care d-nii Shapiro și Ioanid din personalul Muzeului ar dori să le verifice. Ne-ați informat că cele două categorii de documente care în prezent nu au inventare disponibile, vor fi date Muzeului Holocaustului imediat ce vor fi gata; pentru o categorie în vara aceasta și pentru cea de-a doua, în ultima parte a anului viitor sau la începutul lui 1998. Între timp, cu o amabilitate specială față de Muzeul Holocaustului, ați permis d-lor Shapiro și Ioanid să vadă dosarele așa cum se află ele neinventariate și să determine volumul și starea materialului.

          Arhivele Naționale și-au adus o contribuție importantă la munca de cercetare desfășurată de Muzeul Holocaustului. Aceasta este apreciată nu numai de Muzeul însuși, ci de asemenea și de guvernul meu.

                              Cu stimă,                                 

                               Alfred H. Moses

                              ambasador.

Peste două zile am redactat o scrisoare către ambasadorul Alfred H. Moses care, după cea a fost tradusă în engleză, a fost transmisă pe adresa Ambasadei SUA din București.

           Redau textul acesteia în limba română:

          Stimate Domnule Ambasador Alfred Moses,

          Vă mulțumesc foarte mult pentru vizitele pe care ați avut bunăvoința de a le efectua la Sediul Central al Arhivelor Naționale în zilele de 17 și 18 aprilie 1996.

          Ați putut constata, la fața locului, că instituția noastră desfășoară o intensă activitate pentru prelucrarea, ordonarea, inventarierea și conservarea unei cantități uriașe de arhivă. Obiectivul nostru principal este punerea la dispoziția cercetării științifice a documentelor istorice, precum și a celor privind rezolvarea problemelor cetățenești, create de-a lungul timpului.

          Ne bucură faptul că Dumneavoastră apreciați, în numele Guvernului SUA, efortul pe care-l depunem și spiritul de cooperare de care suntem animați în raporturile cu Muzeul Holocaustului.

          Vă asigur, stimate Domnule Amnbasador, că vizita Excelenței Voastre la Arhivele Naționale ale României și discuțiile pe care le-am avut constituie pentru noi un imbold de a dezvolta cooperarea cu Muzeul Holocaustului, precum și cu alte instituții de cultură din SUA.

          Vă mulțumesc încă odată, pentru frumoasele aprecieri făcute cu prilejul vizitei, precum și pentru scrisoarea pe care ați avut amabilitatea să mi-o adresați la 18 aprile 1996.

                    Cu sinceritate,

                    Prof. univ. dr. Ioan Scurtu.

Am trimis copii după scrisoarea ambasadorului SUA mai multor oficialități – de la Guvern, Parlament, Președinție – dar numai o singură persoană m-a sunat: Ghiciu Pașcu, care m-a felicitat pentru pentru hotărârea cu care am militat pentru respectarea legilor României și construirea relațiilor cu instituțiile internaționale de arhivă pe bază de egalitate și respect reciproc. Fragmente din scrisoarea ambasadorului Moses au fost publicate în mai multe ziare, între care și „Evenimentul zilei”, sub titlul: „Ambasadorul SUA la București a trimis o scrisoare de mulțumire directorului general al Arhivelor Naționale ale României”.

Alfred Moses a fost atât de satisfăcut de rezultatul convorbirilor noastre și de detensionarea relațiilor dintre Arhivele Naționale ale României și Muzeul Holocaustului, încât m-a invitat la recepția din 25 aprilie 1996, organizată de Ambasada SUA în onoarea Nadiei Comăneci și a lui Bart Conner, cu prilejul căsătoriei lor.

În ziua de 17 iulie 1996, Congresul SUA a votat proiectul de lege privind acordarea clauzei națiunii celei mai favorizate pentru  România.