PREȘEDINTELE SECȚIEI DE ȘTIINȚE ISTORICE ȘI ARHEOLOGIE A ACADEMIEI OAMENILOR DE ȘTIINȚĂ DIN ROMÂNIA

În ziua de 3 martie 1935, în localul Facultăţii de Ştiinţe a Univesităţii din Bucureşti, s-au întrunit 26 profesori universitari din Bucureşti, Iaşi şi Cluj pentru a discuta despre înfiinţarea unei asociaţii care să sprijine şi să stimuleze cercetarea ştiinţifică din România.După discuţiile care au avut loc, s-a propus înfiiţarea Academiei de Ştiinţe. În zilele următoare a fost  redactat Actul constitutiv al Academiei de Ştiinţe din România[1], care a fost discutat şi aprobat în şedinţa din 11 martie 1935. Documentul a fost semnat de  personalităţi bine cunoscute în lumea ştiinţifică şi nu numai, fiind creatori de şcoli în domeniile matematicii, medicinei, fizicii, biologiei, astronomiei, geologiei etc. Aceștia erau: Constantin Angelescu, Dragomir Hurmuzescu, Nicolae Coculescu, Dimitrie Călugăreanu, Ştefan Minovici, Andrei Popovici-Bânznoşanu, Anton Davidoglu, Constantin Kiriţescu, Nicolae Condeescu, Ion Borcea, Negoiţă Dănilă, Alexandru Borza, Ion Popescu-Voiteşti, Nicolae T. Deleanu, Constantin Stătescu, I. V. Bădulescu, Eugen Bădărău, Costin Stoicescu, Marin Drăcea, Eugen Angelescu, Constantin Mihăilescu, Simion Radian, Constantin Popescu,  Ion Miclescu,  Ilie C. Purcaru şi Christian Musceleanu.  În funcţia de preşedinte al Academiei de Ştiinţe din România a fost ales cunoscutul medic chirurg Constantin Angelescu, iar în cea de secretar fizicianul Christian Musceleanu. Prin Hotărârea Tribunalului Ilfov din 29 martie 1935, Academia de Științe din România a primit calitatea de personalitate juridică.

După 13 ani, prin decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale din 8 iunie 1948, Academia Română a fost transformată în Academia Republicii Populare Române. Articolul 4 al acestui decret prevedea:  „Actuala Academie de Medicină şi actuala Academie de Științe se integrează în Academia Republicii Populare Române”, iar articolul 5 stabilea: „Toate bunurile mobile şi imobile ale Academiei Române, ale Academiei de Medicină şi ale Academiei de Ştiinţe trec în patrimoniul Academiei Republicii Populare Române”.

Academia de  Ştiinţe a renăscut la 30 mai 1956, când – prin Hotărârea Consiliului de Miniştri – s-a autorizat înfiinţarea Asociaţiei Oamenilor de Ştiinţă din Republica Populară Română, care s-a afiliat la Federaţia Mondială a Oamenilor de Ştiinţă. Din Asociaţia Oamenilor de Ştiinţă făceau parte – în calitate de membri colectivi – Societatea de Ştiinţe Matematice, Societatea de Ştiinţe Naturale şi Geografie, Societatea de Ştiinţe Istorice şi Filologice, Uniunea Societăţilor Medicale, Asociaţia Juriştilor, precum şi Uniunea Arhitecţilor.

Primul preşedinte al Asociaţei Oamenilor de Ştiinţă a fost  Traian Săvulescu, preşedintele Academiei Române, căruia i-au succedat Athanasie Joja (1959-1972), Nicolae Victor Teodorescu (1972-1994), Vasile Cândea ( 1994-1996). Adunarea Generală a Asociaţei Oamenilor de Ştiinţă din România din 19 octombrie 1990 a adoptat noul Statut al acestei organizații. Prin articolul 9  se stabilea că  membrii AOȘR  puteu fi  colectivi sau individuali.

Congresul Asociaţiei Oamenilor de Ştiinţă din România, desfășurat în zilele de 22-24 mai 1996, a decis ca aceasta să-şi schimbe numele în Academia Oamenilor de Ştiinţă din România. În funcţia de preşedinte  a fost ales doctorul Vasile Cândea. A urmat întocmirea actelor necesare, pe baza cărora, la 3 octombrie 1996,  Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a adoptat Hotărârea în care se preciza: „Admite cererea formulată de Academia Oamenilor de Ştiinţă din România” şi dispune „înscrierea acesteia în Registrul Persoanelor Juridice” . După un deceniu, la 18 ianuarie 2007, a fost adoptată legea care prevedea la articolul 1: „AOŞR este continuatorul şi unicul legatar al Academiei de Ştiinţe din România şi al Asociaţiei Oamenilor de Ştiinţă din România, care şi-a schimbat titulatura în Academia Oamenilor de Ştiinţă din România.

În 1981, după ce am devenit conferențiar universitar, arheologul Vasile Boroneanț, mi-a propus să devin membru al  Asociației Oamenilor de Ştiinţă din România și am acceptat. „Ceremonia” de primire s-a desfășurat la Casa Centrală a Armatei (Cercul Militar Național), între cei care au susținut primirea mea fiind și doctorul Vasile Cândea, președintele AOȘR. În primii ani participarea mea la activitatea acesteia s-a limitat la prezentarea unor comunicări științifice la sesiunile organizate de Secția de Științe Istorice și Arheologie. Treptat, la solicitarea președintelui Vasile Cândea a trebuit să mă implic în probleme organizatorice.

Structura  AOR era extrem de stufoasă: în 1986 avea 46  comisii pe domenii, la care se adăugau filialele de la Cluj-Napoca, Iași, Constanța, Galați și Piatra Neamț – fiecare cu președinte, vicepreședinte și secretar. Am pledat pentru o evideță clară a membrilor și o selecție a lor pe baza rezultatelor obținute în cercetarea științifică. O statistică alcătuită în 1992 arăta că  AOȘR avea 1107 membri cotizanți, iar într-un  pliant de prezentare  din același an se scria că această organizație avea „peste 1600 de membri”. Statutul votat de Adunarea general din 9 decembrie 1994 stabilea organizarea membrilor pe secții, după modelul Academiei de Științe.  Au fost nominalizate 12 secții, între care și cea de Istorie și Arheologie.

Am participat la Congresul Asociației Oamenilor de Știință din România, desfășurat în zilele de 22 – 24 mai 1996, la care au luat parte, ca invitați,  Ion Iliescu – președintele României, Eugen Simion – vicepreședintele Academiei Române,  reprezentanți ai mai multor insituții științifice și de învățământ. Congresul a hotărât ca Asociația Oamenilor de Știință din România să devină Academia Oamenilor de Știință din România. A fost aprobat proiectul de Statut și Regulamentul de funcționare a  acesteia. Au fost  alese organele  de  conducere în frunte cu președintele Vasile Cândea, reputat medic chirurg, care fusese șeful Clinicii de Chirurgie Cardiovasculară a Spitalului Militar Central, director general al Institutului de Boli Cardiovasculare „C.C. Iliescu”, lucrase în mari spitale din Republica Sud-Africană, Franța, Belgia și SUA, a fost primul medic român care a realizat împlantarea  unei inimi artificiale la om. Președintele Secției de Științe Istorice și Arheologie a fost ales Vasile Boroneanț, fost director al Muzeului de Istorie a Municipiului București.

A urmat o muncă extrem de intense pentru schimbre denumirii din asociție în  Academiei Oamenilor  de Știință din România  și stabilirea membrilor fiecărei secții. Președintele Secției de Științe Istorice și Arheologie, Vasile Boroneanț, mi-a spus că dânsul, fiind arheolog, „nu prea  cunoaște”  istoricii care lucrează în învățământ și în institutele de cercetare, are o condiția precară de sănătate  și m-a rugat să-l înlocuiesc eu; a  vorbit cu președintele Vasile Cândea care a fost de acord cu propunerea. Am acceptat acest „interimat”. Ca urmare, am fost desemnat în  Comisia de analiză al cărei președintele era academicianul Aureliu Săndulescu. A trebuit să fac „trierea” membrilor Secției de Științe Istorice și Arheologie, astfel ca din câteva sute să rămână  numai 20, care urmau a fi validați de Consiliul Științific. A fost o muncă foarte complicată, președintele comisiei cerând din partea tuturor  responsabililor de secție date concrete privind persoanele propuse a rămâne în această instituție.

Consiliul Științific – la care participam înlocuindu-l pe Vasile Boroneanț – a validat pe fiecare membru în parte, apoi a discutat și votat piesele din dosarul pregătit pentru schimbarea denumirii din Asociațe în Academie. În ziua de 3 octombrie 1996, Judecătoria Sectorului I din București a adoptat Hotărârea prin care „admite cererea; Ia act de modificările intervenite în titulatura acesteia. Dispune înscrierea acesteia în Registrul Persoanelor Juridice”. Astfel, și din punct de vedere juridic, s-a revenit la titulatura de Academie, folosită în 1935.

După ample dezbateri în Senat și în Camera Deputaților a fost adoptată Legea privind organizarea și funcționarea Academiei Oamenilor de Știință din România, care a fost publicată în „Monitorul oficial” din 18 ianuarie 2007. Pe baza acestei legi,  prin decizia președintelui Academiei Oamenilor de Știință din România, Vasile Cândea, am fost numit în ziua de 15 februarie 2007 în funcția de președinte al Secției de Științe Istorice și Arheologie. În această calitate eram și membru în Consiliul Științific al AOSR.

Conform legii, numărul maxim de membri ai AOȘR era de 250, dintre care 150 titulari, la care se adăugau membri asociați în număr nestabilit. Secției de Științe Istorice i-au revenit 10 titulari și 5 corespondenți. Pe parcurs, în lista inițială au apărut unele modificări, prin adăugarea unor membri de onoare (membri ai Academiei Române) și membri asociați din rândul căora erau promovați membrii corespondenți, iar dintre aceștia membri titulari, precum și membri din străinătate. Membrii acestei Secții au fost personalități marcante ale istoriografiei românești, precum Florin Constantiniu, Gheorghe Buzatu,  Răzvan Theodorescu, Dinu C. Giurescu, Radu Ciuceanu, Constantin Bușe, Ion I. Solcanu, Corneliu-Mihail Lungu, Nicolae Bocșan, George G. Potra, Dan Zamfirescu, Ioan Mitrea, Mihai Retegan, Ștefan Gorovei, Mihai Drecin,  Jipa Rotaru. Dintre străini menționez pe  Larry Watts (SUA), Eric Anceau (Franța), Ozdemir Bulent (Turcia), Anatol Petrencu (Republica Moldova), Ema Miljkovici (Serbia).

Una dintre primele mele initiative a fost rectificarea datei de înființare a Academiei de Științe din România, al cărei continuatoare era AOȘR. În toate documentele, precum și pe frontispiciul sediului figura anul 1936. Am cerut rectificarea, în conformitate cu realitatea. L-am rugat pe Corneliu-Mihail Lungu să aducă o copie a actului doveditor aflat în arhivă. Era decizia Tribunalului Ilfov, Secția Notariat din 29 martie 1935 în care se preciza că pe baza actelor depuse: „Acordă personalitate juridică Academiei de Științe din România”. Am propus ca pentru intrarea în conștiința publică a acestei date, adunarea generală anuală a AOSR să se desfășoare în ziua de 29 martie, iar Consiliul Științific a acceptat.

Fiind un om organizat și conștiincios din fire,  am propus și membrii Secției de Științe Istorice și Arheologie au acceptat, ca  la începutul fiecărui an să adoptăm  un program privind: sumarul  revistei; sesiuni științifice, simpozioane, dezbateri; propuneri de premiere a cărților apărute în anul precedent; propuneri de noi membri – titulari, corespondenți, asociați.

La solicitarea președintelui Vasile Cândea, Consiliul Științific a aprobat ca fiecare secție să realizeze o revistă proprie cu numele generic „Annals” în limbi de circulație internațională, câte două numere pe an. Consiliul a stabilit ca președintele Vasile Cândea să fie trecut fondatorul și editorul șef al seriei, iar președinții de secții editori șefi ai revistei proprii, Ioan Scurtu pentru istorie. Având o anumită experiență, în calitate de membru în colegiile de redacție ale  mai multor reviste, am propus ca „Annals. Series on History and Archeology” să aibă o structură bine definită: partea I – o temă fundamentală; partea a II-a – studii pe diverse teme; partea a III-a – recenzii și note; numărul 1 să aibă și partea a IV-a – raportul de activitate al secției în anul precedent și rapoarte ale fiecărui membru. Citez, cu titlu de exemplu, sumarul a două numere: nr. 1/ 2011: Partea I –„ Europa la începutul secolului XXI” ( două studii în engleză, unul în rusă); partea a II-a: „Un mare European: Nicolae Titulescu” (două studii în engleză, unul în franceză); partea a III -a: „Recenzii și note” (la șapte cărți și două reviste); partea a IV-a:  „Raport de activitate a Secției de Științe Istorice și Arheologie în anul 2010” și „Rapoarte individuale”, în limba română. Numărul 1/ 2013: Partea I-a: „Dacii în istorie” (patru studii în engleză); partea a II-a: „Națiuni, minorități naționale” (două studii în engleză); partea a III-a „Recenzii și note” (la trei cărți); partea a IV-a – „Raport de activitate a Secției de Științe Istorice și Arheologie în anul 2012” și „Rapoarte individuale”, în limba română.

La nivelul conducerii AOȘR exista aprecierea că valoarea unui cercetător științfic trebuia stabilită pe baza  cotațiilor ISI (Institute for Scientific Information), care ținea evidența citărilor în reviste internaționale recunoscute.  Eu am susținut că respectivul institut este axat pe studii din domeniiile științelor exacte și al medicinii; ca urmare datele sale nu puteau fi luate ca reper pentru domeniul umanistic, inclusive al istoriei;  de asemenea, ISI lua în calcul studii,  nu și cărți – de exemplu, o monografie sau un tratat nu era cotate, dar obținea puncte cel care a luat cuvâtul la o reuniune științifică. Mi s-a dat numai parțial dreptate, invocându-se faptul că multe dintre lucrările mele sunt cotate de Google Academic.

De fiecare dată, în ordinea de zi a Adunării generale  a AOSR figura acordarea premiilor AOSR. Secția de Științe Istorice și Arheologie a dat numele premiilor sale: Dimitrie Cantemir, Aurelian Sacerdoțeanu, Andrei Oțetea, Grigore Gafencu, Gheorghe Buzatu (după moartea acestuia în  2013). Între istoricii care au primit premiile AOȘR s-au aflat Ion I. Solcanu, Gheorghe Cliveti, Jipa Rotaru, Valentin Ciorbea, Lascu Stoica, Petre Țurlea, Ludmila Cojocaru, Elena Postică, Lidia Pădureac ș.a.

O componentă importantă a activității Secției de Științe Istorice și Arheologie a fost organizarea de manifestări științifice – sesiuni, simpozioane,  dezbateri pe teme importante ale istoriei naționale și universale. Acestea aveau loc lunar. Unele la sediul AOȘR din București, altele – cele mai multe –  în provincie. De exemplu, în 2014 am organizat la sediul AOSR  o sesiune de comunicări științifice privind „Declarația din aprilie 1964”, la care au participat ambasadori implicați în aplicarea politicii externe a României din acei ani: Ion M. Anghel, Ioan Budura, Constantin Vlad, Valeriu Tudor, Paraschiva Bădescu, iar între cei care au susținut comunicări s-a aflat  istoricul american Larry Watts. Eu am vorbit despre contextual intern și internațioal în care a fost elaborată „Declarația din aprile” și despre ieșirea României de sub „tutela” Kremlinului. În noiembrie 2016 a avut loc sesiunea consacrată zilei de 1 Decembrie 1918. Eu am prezentat comunicarea „Analiză comparative și semnificația anilor 1914 – 1918 – 2016”, în care m-am referit la Consiliul de Coroană la care regale Carol I a susținut întrarea României în război alături de Puterile Centrale, în timp ce majoritatea membrilor Consiliului a fost pentru neutralitate, la actele de Unire votate la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia, și la anul 2016, caracterizat prin dezbinare și tensiuni.

Deoarece AOȘR nu avea fonduri pentru desfășurarea unor activități în provincie am recurs la asocierea cu unele instituții intresate.  Deosebit de fructuoasă a fost colaborarea cu Muzeul Vrancei condus de Horea Dumitrescu, unul dintre  mulții mei studenți, membru al AOȘR, care asigura cazarea și masa pentru participanți cu sumele primite din parte Primăriei municipiului Focșani. În tematica sesiunilor se introduceau teme privind momente și evenimente din istoria orașului Focșani și a județului Vrancea. Astfel, în iulie 2012 tema de bază a fost   „Formarea statului national roman. Focșanii – orașul unirii”, la care am abordat activitatea revoluționarilor de la 1848 exilați în occident, unde au desfășurat o intensă activitate pentru atragerea liderilor politici europeni, în special a lui Napoleon al III-lea împăratul Franței, pentru cauza unirii Principatelor Române și au reușit: la Congresul de pace de la Paris, organizat după războiul Crimeii, s-a stabilit consultarea românilor în legătură cu Unirea Moldovei cu Muntenia, iar Adunările ad-hoc au votat pentru unirea celor două state. Am conchis că politicienii de astăzi ar trebui să le urmeze exemplul. În august același an s-a desfășurat la Focșani sesiunea științifică  „95 de ani de la epopeea românească de la Mărăști, Mărășești și Oituz”. Am vorbit despre noua stare de spirit a ostașilor români, care au primit armamentul necesar, au fost stimulați prin promisiunea că „li se va da pământ și vot obștesc”,  luptând cu eroism pentru apărarea Patriei.

Remarcabil este faptul că muzeul reușea să obțină bani de la Primăria municipiului Focșani și de la Consiliul județean Vrancea pentru tipărirea comunicărilor, volumele fiind oferite participanților la sesiunea din anul următor. Sesiunile de la Focșani erau și un prilej de omagiere a unor importanți istorici cu prilejul împlinirii unei vârste „rotunde”. Menționez  2009, anul când Gheorghe Buzatu a împlinit vârsta de 70 de ani, prilej cu care i s-a conferit Diploma de Cetățean de Onoare al municipiului Focșani și a fost lansată cartea „Paradigmele istoriei. Omagiu Profesorului Gh. Buzatu” coordonată de Stela Cheptea, 2 volume tipărite la  Casa Editorială Demiurg din Iași, având peste peste 1 000 pagini. În calitate de coordonator al acestei manifestări științifice am stimulat discuțile axate pe contribuțiile științifice ale acestui mare istoric. Mai mulți vorbitori și-au exprimat indignarea că Gheorghe Buzatu nu a fost ales membru al Academiei Române,  dar explicația a venint de la un fost doctorand al său: „Membrii Secției de Istorie și Arheologie a Academiei Române, toți la un loc, nu au o operă de dimensiunea celei realizate de Gheorghe Buzatu”. În cuvântul său, Florin Constantiniu a apreciat că „Gheorghe Buzatu  este prea sus pentru a fi atins de ingratitudini meschine”. Gheorghe Buzatu, care la propunerea mea fusese ales membru al Academiei Oamenilor de Știință din România,  a ținut o adevărată prelegere privind datoria istoricului de a promova o istorie întemeiată pe documente și a nu se lăsa influențat de factorii politici.

Sub egida Muzeului Vrancei au apărut, în coordonarea lui Horea Dumitrescu,  volume omagiale pentru Dan Berindei, Gheorghe Buzatu, Ioan Scurtu, Valeriu Florin Dobrinescu, Constantin Bușe  ș.a.

Cu prilejul acestor sesiuni se organizau excursii, astfel că am putut revedea Mausoleul de la Mărășești și am  constatat situația acestui monument: inaugurat în septembrie 1938, închis în timpul ocupației sovietice,  s-a redeschis în 1967, după care pe aleea care duce la monument s-au amplasat busturile mai multor eroi ai Războiului pentru Întregirea Patriei. De asemenea, am vizitat Muzeul Memorial „Alexandru Vlahuță”, organizat la Dragosloveni, în casa scriitorului, care avea adesea oaspeți de seamă: I. L. Caragiale, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Octavian Goga, Nicolae Grigorescu ș.a.

O fructuoasă colaborare am realizat cu  Biblioteca „Alexandru și Aristia Aman”, director (manager)  Lucian Dindirică  și Universitatea din Craiova, prin profesorul Sorin Damean (membru AOȘR) care, cu sprijinul Primăriei municipiului Craiova, organizau anual conferința internațională „Stat și societate”. Am participat la mai multe sesiuni, în calitate de moderator și de vorbitor. Astfel, în octombrie 2014 am prezentat comunicarea „Românii și politicienii lor. Pâra la înalta Poartă”, în care m-am referit la acest „nărav”, atestat din evut mediu și continuat până în prezent, când locul s-a mutat de la Istanbul la Bruxelles. În octombrie 2016 am vorbit despre necesitatea de a se respecta cronologia vremii. Am pornit de la faptul că la împlinirea a 100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial în mesajul președintelui și în  mass-media s-a afirmat că acest eveniment a avut loc în ziua de 28 august 1916; era o inițiativă a politicienilor de a arăta că eram  de pe atunci „europeni”, folosind același calendar cu occidentalii. Am precizat că data reală a fost 15 august, Sfânta Maria, la  care românii se rugau pentru ajutor și îndeplinirea tuturor dorințelor – în situația de atunci eliberarea Transivaniei și unirea ei cu Patria Mamă. Cea ce nu știau, sau nu voiau să știe cei care au folosit ziua de 28 august este că în România – ca și în celelalte țări ortodoxe – se folosea calendarul pe stil vechi (Iulian) și că abia din 1919 s-a trecut la stilul nou (calendarul Gregorian), ziua de 1 aprilie devenind 14 aprile.  Dacă ar fi să apelăm la stilul nou înainte de această dată ar trebui să modificăm întrega cronologie a istoriei  românilor, de la bătălia de la Vaslui la Unirea Principatelor,  de la proclamarea Independenței de stat a României la nașterea poetului Mihai Eminescu etc etc.

AOȘR a fost o prezență notabilă în comuna Maia-Catargi din județul Ialomița, unde comandorul (r) și profesorul universitar Jipa Rotaru, fost director al Muzeului Militar Național (membru AOȘR),  organiza o sesiune anuală în luna septembrie cu denumirea „Retrăiri istorice în secolul XX (XXI)”. Comunicările erau cerute din timp pentru a fi tipărite, iar la deschiderea sesiunii participanții primeau volumul respectiv. De fiecare dată, sesiunea începea cu o slujbă la biserica din localitate, unde se afla mormântul fostului prim ministru Barbu  Catargiu.  Autorii prezentau un scurt rezumat, astfel că locul central îl ocupau discuțiile. În 2014, tema a fost „România de la 23 august 1939 la 23 august 1944”. În comunicarea  mea m-am referit la politica marilor puteri față de România, subliniind faptul că acestea și-au urmărit propriile interese și nu au ezitat să se înțeleagă pe seama statelor  mici. Am dat exemplul Marii Britanii, care a declarat că nu va recunoaște nici o modificare teritorială de după 1 septembrie 1939 (izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial), dar în fapt, nu numai că au recunoscut aceste modificări, dar Wiston Churchill a  fost cel care i-a propus lui Stalin „acordul de procentaj” prin care România era oferită lui Stalin:  90% – rușii, 10% – alții, adică Marea Britanie și SUA; prin acordurile de la Teheran (noiembrie 1943) și Ialta (februarie 1944), SUA și  Marea Britanie au acceptat atât ocuparea Basarabiei, prevăzută în anexa secretă a Pactului Molotov – Ribbentrop din 1939, cât și a nordului Bucovinei ocupat de Armata Roșie în 1940, apoi și a Insulei Șerpilor în 1948. Ca urmare, liderii politici români trebuie să aibă pregătirea necesară pentru a înțelege problemele internaționale și a promova o politică externă activă și a  apăra intereselor naționale ale statului în fruntea căruia se aflau.

Au fost organizate câteva manifestări  științifice în colaborare cu Muzeul Brăilei sub direcția lui Ionel Cândea (fostul meu student, membru AOȘR), cu titlul „Brăila în istoria modernă a României”. La una dintre acestea am prezentat comunicarea „Brăila văzută de unii intelectuali români”, cu referire la Nicolae Iorga, Panait Istrati și Nicolae Carandino.  Mi-a făcut plăcere să constat că Muzeul Brăilei a amenajat în Parcul municipiului Casa Memorială „Panait Istrati”. Chiar dacă scriitorul nu a locuit niciodată în acest imobil, merita o asemenea prezentare în orașul evocat adesea în opera sa. De asemenea, am vizitat, împreună cu președintele Vasile Cândea, care a participat la sesiunea științifică,  biserica Măxineni, ridicată de Matei Basarab, aflată în curs de restaurare.

La Rm Vâlcea au avut loc, la propunere profesorului Gheorghe Dumitrșcu,  mai multe manifestări științifice la care AOȘR a fost prezentă prin Secția de Științe Istorice și Arheologie, desfășurate sub egida Arhiepiscopiei Râmnicului și a Societății Culturale Art-Emis. Menționez pe cea din  iunie 2014, cu tema ”Știință. Istorie. Inteligence”. Am vorbit despre „Politica Partidului Muncitoresc Român față de intelectuali (1958 – 1964)” în care am prezentat schimbările survenite în relațiile cu aceștia după retragerea trupelor sovietice, care au condus la Declarația din aprilie 1964.

Cu acest prilej s-a organizat o excursie la mănăstirea Arnota unde se află mormântul lui Matei Basarab. Ghid ne-a fost maica stareță Ambrozia, cu care am discutat mai pe îndelete, doarece m-a intrigat faptul că era foarte tânără. Mi-a spus că a absolvit Facultatea de Matematică și Fizică de la Universitatea „Ovidius” din Constanța,  a jucat handbal la HCM (Handbal Club Municipal) Constanța, dar a avut o mare decepție – i-a murit mama – și Dumezeu i-a cerut să se călugărească. A urmat  urmat Facultatea de Teologie Ortodoxă și după câțiva ani a fost numită stareță.

Cu prilejul altor sesiuni științifice am vizitat Mănăstirea dintr-un Lemn unde, din ințiativa prof. univ. dr. Valentin Ciorbea (membru AOSR),  a fost organizat Centrul de Cercetare a Conlucrării Bisericii Ortodoxe cu Armata Română „General Paul Teodorescu”. Înainte de 1989 am vizitat de mai multe ori această mănăstire și am constatat că lângă biserică se afla un mormânt, cu inscripția „Paul”. Nu s-a scris numele întreg; era  generalul Paul  Teodorescu,  fost ministru în timpul „regimului burghezo-moșieresc” și după anii de pușcărie s-a retras la Mănăstirea dintr-un Lemn, unde a murit în 1981. Acum pe piatra de mormânt s-a scris „General Paul Teodorescu”.

Primăria municipiului Buzău a fost gazda mai multor activități organizate de AOSR, mai ales după ce doctorul în istoria aviației, comandorul (rez.) Marius Adrian Nicoară, consilierul primarului Constantin Toma pe probleme culturale a fost ales  membru asociat al AOSR.

Și celelalte Secții ale AOȘR desfășurau o activitate intensă, fapt reliefat cu prilejul adunărilor generale anuale. De fiecare dată, Doru Delion, secretarul științific, prezenta realizările obținute, numărul de citate  consemnate de ISI, care plasau AOȘR pe un loc fruntaș în România privind contribuțiile științifice ale membrilor acestei instituții.

Academia Oamenilor de Știință din România  a avut și are contestatari, care nu văd cu ochi buni activitatea acesteia. Mai mulți  „civiști” și partidul  USR au cerut în repetate rânduri ca AOȘR să nu mai primeacă  finanțare de la bugetul statului. La această campanie s-a asociat și Ioan Aurel Pop, valoros istoric, președintele Academiei Române, care a susținut că AOȘR era o instituție artificială, generatoare de confuzie, care dublează structura Academiei Române. Sub această presiune publică, AOȘR a fost exclusă din bugetul peanul 2020. Curtea Constituțională a apreciat această decizie  era ilegală, dar atacurile la adresa AOȘR au continuat.

Pe acest fond, am publicat la 22 februarie 2021 articolul „Academia Oamenilor de Știință” din care citez. „Cu prilejul discutării bugetului pe anul 2021, ”civiştii” au dezlănţuit un nou val de insulte şi calomnii împotriva Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România şi a membrilor săi. I-am numit „civişti”, pentru a-i deosebi de adevăraţii exponenţi ai societăţii civile. Aceşti „civişti” acţionează precum staliniştii anilor 1950, care  au distrus economia, învăţământul şi ştiinţa – de fapt România – în numele unei ideologii.

Academia Oamenilor de Ştiinţă funcţionează pe baza unei legi, dar în România încălcarea legilor, începând cu Constituţia, a devenit o practică obişnuită.

O analiză a alocaţiilor bugetare de-a lungul celor trei decenii  care au trecut din decembrie 1989, demonstrează dispreţul faţă de instituţiile de învăţământ şi de ştiinţă. Există o lege care prevede alocarea a 6% din PIB pentru învăţământ, pe care nici un guvern nu a respectat-o, dar nici nu a fost tras la răspundere.  A devenit o obişnuinţă ca acestui domeniu esenţial pentru dezvoltarea României să i se repartizeze 2 – 3 % din PIB, în timp ce statele dezvoltate alocă 10 – 12 % din PIB-ul lor.

Pe guvernanţii români, învăţământul – şi mai ales cel privind Istoria – îi  deranjează. Dovadă este faptul că disciplina Istoria Românilor a fost scoasă din învăţământul liceal, iar în noile programe se are în vedere eliminarea cu totul a Istoriei. Această decizie  are la bază  un obiectiv foarte limpede: „civiştii” şi guvernanţii nu vor ca tinerii – şi românii în general – să cunoască trecutul, pentru că ar putea face comparaţii cu situaţia actuală, punându-şi întrebări. De exemplu, de ce după 1989 nu au urmat dezbateri şi confruntări de idei privind calea de evoluţie a României, aşa cum au avut loc după două evenimente memorabile: Independenţa de Stat  din 1877 şi  Marea Unire din 1918?  Sau cine stă pe scaunul de prim ministru onorat de Ion I.C. Brătianu și pe cel de ministru de externe pe care s-a aflat Nicolae Titulescu?

Alocaţiile pentru ştiinţă sunt derizorii – cele mai mici din Uniunea Europeană. Ca urmare, au fost distruse renumite şcoli, cu care România se mândrea încă de la începutul secolului al XX-lea.

Divide et impera a fost şi este metoda prin care „civiştii” au reuşit să-i învrăjbească pe tineri cu bătrânii, pe muncitori cu intelectualii, pe oamenii de ştiinţă unii cu alţii.

Dovada cea mai clară este tensionarea relaţiilor dintre Academia Română şi Academia Oamenilor de Ştiinţă din România pe care „civiştii” au promovat-o cu mult sârg.  Eugen Simion, preşedintele Academiei Române în anii 1998 – 2006, prin numeroase interviuri şi articole în presă a contestat dreptul de existenţă a AOSR, susţinând că aceasta „subminează” autoritatea şi prestigiul Academiei Române, drept care a cerut ca  alocaţiile  bugetare pentru AOSR să revină instituţiei în fruntea căreia se afla. A lăsat să se înţeleagă că AOSR beneficia de sume foarte mari, când în realitate acesteia nu i se repartizau decât  0,01% din bugetul ţării. Situația s-a menținut și în anii următori.

Atmosfera a cunoscut o calmare  în anii  când funcţia de preşedinte al Academiei Române a fost deținută de  Ionel Haiduc (2006 – 2014 ), care şi-a dat avizul pentru proiectul legii privind organizarea şi funcţionarea Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România adoptată în ianuarie 2007, şi Ionel Valentin Vlad (2014 – 2017) – membru al Secţiei de Fizică a AOSR.

Succesorul lor în funcția de preşedinte al Academiei Române, istoricul Ioan-Aurel Pop (ales în 2018) – care făcuse membru al Asociaţiei Oamenilor de Ştiinţă din România devenită Academia Oamenilor de Ştiinţă din România, dar demisionase la presiunea lui Eugen Simion şi a lui Dan Berindei, preşedintele Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie (1993 – 2005), ca o condiţie pentru primirea sa în Academia Română (2001) – a reluat atacurile împotriva AOSR folosind aceleaşi „argumente”:  instituţie care afectează prestigiul Academiei Române, membrii ei  sunt nişte veleitari, bugetul trebuie îndreptat spre singura instituţie care reprezintă ştiinţa şi cultura la cel mai înalt nivel.

Acuzațiile erau false: în legea de organizare și funcționare a AOSR din 15 ianuarie 2007 se scrie negru pe alb: „Academia Oamenilor de Știință din România recunoaște Academia Română ca cel mai înalt for naţional de consacrare, de cercetare ştiinţifică şi creaţie”. Așadar, AOȘR nu urmărește să înlocuiască Academia Română  sau să-i afecteze prestigiul.

Obiectiv vorbind,  nu se poate afirma că Academia Română cuprinde numai elitele intelectuale ale naţiunii.  În 2003, Eugen Simion scria: „Academia a făcut, evident, şi alegeri neinspirate (l-a preferat, de pildă, pe obscurul Dumitru Petrino, detractorul lui Eminescu”). Este greu de crezut că numai datorită unor „alegeri neinspirate” nu au fost primite în Academia Română personalităţi precum:  Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Ion Creangă, Alexandru Macedonski, Aurel Vlaicu, Nicolae Paulescu, Oberth Hermann, Traian Lalescu, Garabet Ibrăileanu, Eugen Lovinescu, George Bacovia, Ion Barbu, Vasile Voiculescu, Mircea Eliade, Ştefan Luchian, Ion Andreescu, Constantin Brâncuşi. Aceştia au fost primiţi post-mortem în Academia Română, cei mai mulţi în 1948.

Pe de altă parte – probabil că tot în urma unor „alegeri neinspirate” – au fost primite în rândul „nemuritorilor” persoane pe alte criterii decât cele ştiinţifice şi culturale. Dovada cea mai clară este că la schimbările de regim, din 1948 şi 1989, Academia RPR şi Academia Română au reacţionat politic. În 1948 i-a exclus pe  cei care nu corespundeau viziunii noului regim, iar în 1990 i-a primit pe mulţi dintre aceştia şi a exclus pe alţii. Studiind lucrarea „Membrii Academiei Române. Dicţionar 1866/2003”, publicată de Dorina Rusu, se poate constata că, şi după ultimele „revizuiri”, din  Academia Română    continuă că facă parte persoane a căror activitate ştiinţifică şi culturală este modestă. Între aceştia, Constantin C. Arion – în calitate de ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, „a reuşit să impună votarea legii prin care se acorda Academiei Române suma de 3 milioane lei pentru construirea unui local special destinat bibliotecii (1912)”;  Dumitru Theodor Neculuţă –  „nu a putut să-şi termine şcoala primară, fiind însă un autodidact. A fost cizmar, strâns legat de mişcarea muncitorească, ajutându-l pe I. C. Frimu la refacerea Partidului Social-Democrat […] A fost considerat drept primul poet-muncitor din literatura română”; Ion Inculeţ –  „a publicat o serie de articole de popularizare a ştiinţei, precum şi câteva biografii ale unor savanţi”;  Alexandru Bârlădeanu – nu este citat cu nici o lucrare ştiinţifică, dar se precizează că a fost ales vicepreşedinte al Academiei Române în februarie 1990, meritul său constând într-o bogată activitate politică, atât înainte, cât şi după 1989;  Ion Gheorghe Maurer – deţinătorul unor „funcţii de mare răspundere pe linie de stat”, dar fără a i se menţiona măcar o lucrare ştiinţifică.

„Civiştii” – care urmăresc învrăjbirea celor două instituţii  – şi-au atins scopul. Eugen Simion, Dan Berindei, Ioan-Aurel Pop, precum şi o parte a presei au promovat teoria potrivit căreia AOSR este o adunătură de indivizi fără operă, care urmăresc să submineze prestigiul Academiei Române, cel mai înalt for ştiinţific şi cultural  din România. Dincolo de orice discuţii, aceste aprecieri dovedesc egoismul şi invidia „nemuritorilor”, teama lor de concurenţă şi de comparaţii. Aceasta este – după convingerea mea – esenţa  atitudinii ostile a conducerii Academiei Române faţă de AOSR. Orice om de bună credinţă nu poate accepta o asemenea etichetă, având în vedere faptul că în prezent din AOSR fac parte personalităţi de seamă, inclusiv  membri ai Academiei Române: Aureliu Emil Săndulescu, Constantin Bălăceanu-Stolnici, Leon Dănăilă, Ioan Cristian Hera, Răzvan Theodorescu. De asemenea, alţi exponenţi ai ştiinţei şi culturii româneşti, precum: Mărgărit Pavelescu, Doru Sabin Delion, Alexandru Badea, Gheorghe Mencinicopschi, Ecaterina Andronescu, Radu Mircea Damian, Valeriu Tabără, Petru Andea, Nicolae Dănilă, Emilian Dobrescu,  Paul Sterian, Angela Felicia Botez, Mihai Golu, Constantin Vlad, Ion I. Solcanu,  Dan Zamfirescu. Am citat aceste nume pentru ca ignoranţii politruci din mass-media, care au afirmat că AOSR este o „instituţie fantomatică” (cum au scris cei de la DIGI 24 şi de la  G -4 Media.ro), ar fi trebuit  să citească mai întâi un dicţionar sau măcar să caute pe internet de unde ar fi  aflat că este vorba de personalităţi remarcabile ale ştiinţei româneşti şi chiar universale (menţionez doar de doctorul Leon Dănăilă şi pe fizicianul Aureliu Săndulescu – ambii fiind academicieni).

Realitatea este că, prin activitatea membrilor săi, AOSR are o bună cotaţie ştiinţifică pe plan intern şi internaţional. Nu poate fi ignorat Google Academic, unde mulţi membri ai AOSR sunt înregistraţi cu citări. Cele mai numeroase – de-a dreptul impresionante – sunt la ştiinţele exacte: Aureliu Emil Săndulescu – 5 713, Ecaterina Andronescu – 4 709, Doru Delion – 3 375, Adrian Badea – 1 521 etc etc. Este evident că zeloșii  contestatari  nu au consultat aceste surse internaţionale, ci au executat o comandă politică: să cultive discordia între cele două instituţii şi să justifice tăierea fondurilor de la buget pentru AOSR.

Este un fapt că specialiştii colaborează, indiferent de afilierea lor instituţională, spre binele ştiinţei şi culturii naţionale. Multe dintre lucrările  apărute sub egida Academei Române nu sunt realizate doar de membrii acesteia, ci şi cu participarea unor „muritori de rând”, uneori numai cu contribuţia lor. Spre exemplu, printre autorii vol. VIII al Tratatului Istoria Românilor, publicat în 2003 (ediţia a II-a, 2010), nu figurează nici un membru al Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei Române. Patru dintre aceştia (Ioan Scurtu – coordonator, Gheorghe Buzatu, Ştefan Iancu, Mihai Retegan) sunt membri ai AOSR. Sinteza Istoria Românilor, 2 vol., 2018 (coordonator Dan Berindei în colaborare cu Dorina Rusu), are 24 coautori, dintre care 12, adică jumătate, nu sunt membri ai prestigiosului for ştiinţific şi cultural. Într-o carte publicată în 2014, actualul preşedinte al Academiei Române scria: „Fireşte, locul şi rolul României şi românilor în Europa de astăzi nu sunt unele confortabile şi onorabile”, şi că: „Pentru reuşită  este nevoie de mari eforturi, în orice domeniu”. Aceste eforturi trebuie depuse în comun de toţi cei care doresc  să asigure dezvoltarea morală, materială şi culturală a României”.

După ce am publicat acest articol atacurile la adresa AOȘR s-au diminuat. Pentru a oferi celor cu adevărat interesați să știe ce au fost Academia de Științe, Asociația Oamenilor de Știință și ce este Academia Oamenilor de Știință, președintele Vasile Cândea mi-a propus să scriu istorie a acestei instituții, care a cunoscut o evoluție de la 1935 până în prezent. Evident, lucrarea trebuia să se întemeieze pe documente, dar AOSR nu avea o arhivă, ci doar dosare răspândite în diferite camere, fără nici o formă de evidență. Împreună cu profesorul Corneliu-Mihail Lungu am apelat la Mihai Nicolae managerul SC Ștefadina – instituție care se ocupă de arhive – să ne ajute și a fost de acord. Timp de câteva săptămâni, mai mulți arhiviști de la această instituție au fost „detașați” la AOSR, reușind să ordoneze și să inventarieze dosarele, să le pună în cutii de carton (primite de la Ștefadina), să realieze un inventar conform normelor arhivistice, după care a fost amenajat un depozit (cu rafturi tot de la Ștefadina). Astfel AOȘR a intrat în normalitate, conform legii Arhivelor Naționale.

Am muncit intens mai multe luni, am luat dosar cu dosar și filă cu filă,  am scos fișe, le-am sistematizat și am redactat în prima formă istoria Academiei de Științe din România și apoi a Asociației Oamenilor de Știință din România, după care Corneliu-Mihail Lungu a lucrat la completarea și definitivarea  textelor. Deși AOȘR avea tipografie proprie, am propus  să fie publicate la o editură care are difuzare în întreaga țară. Au fost tipărite la Editura RAO, primul volum fiind lansat la Târgul de carte ”Gaudeamus” în ziua de 20 noiembrie 2014.

Pentru mine, sediul AOSR din Splaiul Independenței, 54 a fost o oază de liniște și de discuții într-o atmosferă destinsă cu doctoranzi, ziariști, diverse persoane care doreau să vorbească cu mine. A fost un loc propice pentru  înregistrare a unor  de emisiuni de radio  și de TV; între acestea, menționez  zecile emisiuni pentru Radio România Internațional realizate cu Stelu Lambru despre  Ecaterina Teodoroiu, Iuliu Maniu, Ion I.C. Brătianu, Petru Groza, Nicolae Ceaușescu, unirea Basarabiei, unirea Bucovinei, Rezoluția adoptată la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, crearea PCR, „primăvara” de la Praga etc etc; pentru TVR 3 am înregistrat discuția cu doamna Lucia Hossu – Longin despre Alexandru Vaida-Voevod. Îmi amintesc de o foarte tânără domnișoară de la Prima Tv, recent angajată,  căreia nu vreau să-i dau numele: a insistat să realizăm o emisiune „senzațioală”, pentru a beneficia de o mare audiență;  i-a dat și un titlu „senzațional”: „De la regele playboy la câinele roșu”. Mi-a pus întrebări „provocatoare” despre  amantele  lui Carol al II-lea  și a insistat să o descriu pe Elena Lupescu, despre relațiile lui Ion Antonescu cu  doamna Presan și despre doamna Maria Antonescu; eu i-am tăiat elanul răspunzând că „documentele atestă”,  „documentele arată”, „documentele ne spun”; a ieșit o emisiune decentă, care s-a transmis în ziua de 22 iunie 2014.

Domnul Timotei Ursu (regizor de film stabilit în SUA, membru de onoare al AOSR) mi-a prezentat în septembrie 2016 un dosar cu documentația pentru transformarea siturilor arheologice de la Sarmizegetusa din Munții Orăștiei în obiective de interes cultural-științific și turistic; propunea constituirea unor echipe de cercetare, amenajarea spațiului, construirea unui hotel și a altor facilități. După calculele sale ar fi fost necesară suma de 24 milioane  euro, pe care AOSR ar putea-o obține de la UE. Eu i-am mulțumit pentru efort și gândurile bune, dar i-am spus că proiectul său nu are nici o șansă. Trebuia obținută  aprobarea  autorităților locale și a Ministerului Culturii, care nu o vor da. I-am relatat că fusesem în urmă cu doi ani la Sermizegetusa și abia am urcat cu mașina pe o șosea plină cu gropi. Dacă autoritățile locale nu sunt interesate să repare calea de acces la vestigiile din capitala Daciei, cum s-ar implica în realizarea unui asemenea proiect?  Peste vreo două săptămâni, Timotei Ursu mi-a spus că s-a deplasat la Orăștie, unde a discutat cu primarul și la Hunedoara unde a vorbit cu prefectul care i-a declarant pur și simplu că nu-i interesează proiectul respectiv.

M-a vizitat la AOSR în ziua de 10 noiembrie 2014, doamna Victoria Gavrilescu, secretara părții române în Comisia româno-rusă pentru Tezaur,  care mi-a mulțumit pentru modul cum am prezentat activitatea sa și a comisiei în cartea „Tezaurul României de la Moscova”. Mi-a vorit despre „excelenta noastră colaborare” și mi-a relatat că a fost nevoită să plece din Ministerul Afacerilor Externe datorită presiunilor secretarului de stat Bogdan Aurescu și a ministrului Cristian Diaconescu, deoarece dânsa dorea să obținem Tezaurul în timp ce aceștia, la sugestia președintelui Traian Băsescu,  nu acceptau să se ajungă la un rezultat pozitiv, care ar fi însemnat o apropiere a României de Federația Rusă, ceea ce contravenea angajamentelor noastre față de  NATO și UE. A doua zi,  doamna Gavrilescu a participat la lansarea cărții mele la Banca Națională a României.

La mijlocul lunii iunie 2018 am fost vizitat de Ioan Drăgan, directorul Arhivelor Naționale, care a dorit să-mi spună că apreciază foarte mult materialul publicat de mine la 5 iunie, intitulat „Arhivele Naţionale ieri şi azi”, în care am făcut comparații între datele din raportul meu făcut în decembrie 1996, când am renunțat la funcția de director general, și cel din ianuarie 2018 prezentat de dânsul, aflat pe site-ul Arhivelor Naționale. În acel articol am citat din raportul său: „Numărul mare al pierderilor de personal a adâncit deficitul resursei umane faţă de nivelul celui înregistrat în anul 2016, coborând sub nivelul anului 1990 (629 angajaţi)”. La sfârşitul anului 2017, Arhivele Naţionale aveau 714 posturi, dintre care erau încadrate 623. Iniţiativa reducerii de posturi a aparţinut Ministerului de Interne, validată prin Hotărâri de Guvern. Am făcut o comparație cu datele din raportul meu: În cei cinci ani cât m-am aflat în fruntea Arhivelor Statului (Naţionale) – ca urmare a repetatelor demersuri şi intervenţii – am reuşit să obţin creşterea numărului de posturi de la 632 la 912.  Analizând cifrele din 1996 şi cele din 2017, se poate constata că în  21 de ani numărul posturilor nu numai că nu a crescut – deşi cantitatea de arhivă a sporit substanţial – ci s-a redus cu 198, iar al celor ocupate cu 289. S-a ajuns în această situaţie dramatică datorată unor decizii guvernamentale. În documentul privind situația din 2017 la capitolul „Valorificarea ştiinţifică a informaţiilor din documentele deţinute de ANR” sunt menţionate articole şi expoziţii, precizându-se: „Neîmplinirea activităţii ANR în domeniul publicaţiilor ştiinţifice”;  ultimul numar din Revista Arhivelor este 1-2/2013. Nu se menționează nici un volum de documente publicat de ANR. Am făcut o comparaţie cu anii 1991 – 1996, când au fost editate sub egida Arhivelor Statului (Naţionale) 21 volume de documente, ceea ce reprezintă circa patru volume pe an. Între acestea, trei volume privind minorităţile naţionale din România (1918-1938), două volume despre România în anii celui de-al Doilea Război Mondial, trei volume privind viaţa politică în anii 1945, 1946, 1947, un album intitulat „Documentele Unirii” etc. S-a reuşit publicarea a câte patru numere pe an din  „Revista Arhivelor”.  Din 1992  au apărut alte două periodice  – „Anuarul Arhivelor Statului (Naţionale)” şi „Buletinul de informare şi documentare arhivistică” – nemenţionate în Raportul citat de Ioan Drăgan, deoarece au fost suprimate la câţiva ani după plecarea mea din fruntea instituţiei. La vremea respectivă, Arhivele Statului (Naţionale) aveau o prezenţă consistentă la târgurile de carte din ţară şi chiar din străinătate (între acestea, în cadrul Pavilionului României la Expoziţia Mondială organizată la Sevilla în 1992), dar în raportul domnului Drăgan nu se face nici o referire la o asemenea activitate.În Raportul  pe anul 2017 se afirmă: „O situaţie gravă se înregistrează în privinţa cunoaşterii limbilor şi paleografiilor documentelor din depozite”. Şi aici se cuvin câteva precizări. În calitate de director general am acţionat pentru înfiinţarea Facultăţii de Arhivistică, obiectiv realizat în 1992. În cadrul acesteia s-au constituit grupe de specializare în următoarele paleografii: latină, greacă, germană (gotică), slavă, maghiară, turcă. În Legea Arhivelor Naţionale, adoptată în aprilie 1996, se precizează că Facultatea de Arhivistică este abilitată să asigure pregătirea de specialitate a viitorilor specialişti din Arhivele Naţionale şi din instituţiile creatoare şi deţinătoare de documente de arhivă. Timp de un deceniu şi jumătate Facultatea de Arhivistică a pregătit specialiştii necesari Arhivelor Naţionale, dar de ceva vreme – aşa cum rezultă şi din raportul publicat în ianuarie 2018 –  Facultatea de Arhivistică nu-şi mai poate îndeplini rolul care-i revine, iar consecinţele sunt „grave”. Evident, vina aparţine celor care au nesocotit necesitatea pregătirii specialiştilor în paleografia documentelor istorice şi valorificarea ştiinţifică a acestora. Acest fapt a fost vizibil din momentul în care Facultatea de Arhivistică a fost evacuată din sediul său aflat într-o zonă frecventată a Bucureştilor (Bulevardul  Iuliu Maniu) şi mutată la marginea Bucureştilor unde se află Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”. La capitolul „Riscuri” în raportul din 2018  se menţionează: „Statutul inferior al ANR în ierarhia instituţională. Lipsa de informare a decidenţilor politici cu privire la rolul şi importanţa ANR în ansamblul sistemului administraţiei româneşti”. Este o apreciere corectă, dar cam „eliptică”. Din nou o comparație:  încă de la înfiinţarea Arhivelor Statului, prin unirea instituţiilor de arhivă din Moldova şi Muntenia în 1862, acestea au fost organizate ca Direcţie Generală. Şi-au menţinut acest statut de-a lungul vremii, inclusiv în perioade tulburi, precum Primul şi a cel de-al Doilea Război Mondial, sau ocupaţia sovietică. În calitate de director general am acţionat pentru adoptarea legii Arhivelor Naţionale, care să prevadă un statut adecvat pentru această instituţie şi în bună parte am reuşit. Prin  legea din aprilie 1996 filialele judeţene ale Arhivelor Statului  au devenit Direcţii judeţene, iar la nivel naţional era prevăzută  Direcţia Generală a Arhivelor Naţionale, cu trei direcţii. În 2009, printr-o Hotărâre de Guvern, Direcţia Generală a Arhivelor Naţionale a fost reorganizată ca Direcţie, iar Direcţiile judeţene un fost retrogradate la nivel de servicii sau de birouri. Toate guvernele  care au urmat au menţinut acest „statut inferior al ANR în ierarhia instituţională”. Ceea ce nu au reuşit Ana Pauker, Iosif Chişinevschi şi Leonte Răutu au izbutit democraţii de la începutul secolului al XXI-lea. În opinia mea, nu  este vorba despre lipsa de informare a decidenţilor politici, ci despre  dispreţul liderilor politici de decizie faţă de instituţia Arhivele Naţionale”.

Directorul Ioan Drăgan era profund dezamăgit de situația în care s-a ajuns și aprecia că vina era a Ministerului de Interne, care considera că Arhivele Naționale erau o instituție neimportantă. M-a întrebat cum am reușit eu să am atâtea realizări în timpul mandatului de director general. I-am spus că în 1991 era o altă conjunctură politică: încă nu începuse ofensiva împotriva istoriei naționale și guvernanții înțelegeau importanța documentelor de arhivă; exista un respect pentru mine – eram singurul profesor universitar din sistemul Arhivelor Statului, beneficiam de faptul că eram  un istoric cunoscut și apreciat;  făceam parte, în calitate de director general, din Consiliul de Conducere a Ministerului Afacerilor Interne unde îmi puteam prezenta punctele de vedere;   dar cel mai important a fost că nu  aveam norma de bază la MAI și am putut să-i spun ministrului, indiferent cum se numea, că dacă nu aprobă propunerile mele,  perfect documentate, îi voi trimite în aceeași zi demisia mea. Ioan Drăgan mi-a spus că nu vedea nici o posibilitate de schimbare a situației în care se afla și am aflat în septembrie 2018 că și-a  dat demisia din funcția de director.

Conform legii și statutului AOȘR, în 2016 trebuiau organizate alegeri pentru organele de conducere a AOSR. Doctorul Vasile Cândea avea două mandate și nu mai putea candida, astfel că trebuia ales un nou președinte. Încă din 2014 au început discuțiile, vehiculându-se și numele meu. Vasile Cândea mi-a spus că a vorbit cu Ion Bazgan care a fost de acord să demisioneze din funcția de vicepreședinte,  să fiu eu ales ca interimar pentru a mă obișnui cu conducerea AOȘR și să candidez la funcția de președinte la adunarea generală. I-am spus că majoritatea membrilor AOSR sunt din domeniile tehnicii și medicinii, astfel că din rândul acestora trebuia să provină noul președinte; eu sunt decis să renunț la conducerea  Secției de Științe Istorice și Arheologie, pe care o îndeplinesc din februarie 2007. Presiunile au continuat pe tot parcursul anului 2015 și la începutul lui 2016, cei mai insistenți fiind Dan Zamfirescu și Dinu Săraru, susținând că am un „prestigiu unanim recunoscut” și aveam „obligația morală” de a conduce AOSR. Le-am propus să fie ales președinte doctorul Constantin Bălăceanu-Stolnici, membru al Academiei Române, care să fie ajutat de un cadru mai tânăr cum ar fi Alexandru Badea  de la Universitatea Politehnica. Probabil că negocierile au continuat, pentru că adunarea generală a fost amânată pentru luna mai 2016.

Văzând că nu mă puteau convinge să cadidez la președinția AOSR, membrii Biroului de Conducere  au susținut că „trebuie” să fiu reales președintele  Secției de Științe Istorice și Arheologie, unde nu erau limite în privința numărului de mandate.

La ședința de dare de seamă și alegeri a Secției de Științe Istorice și Arheologie, desfășurată în ziua de 25 mai 2016 au participat președintele Vasile Cândea, vicepeședitele Alexandru Badea și secretarul științific Doru Delion. A condus Alexandru Badea, eu am prezentat raportul de activitate, după care au urmat discuții cu elogii la adresa mea, inclusiv a celor din conducerea AOSR. S-a trecut la punctul următor: Alexandru Badea a împărțit  membrilor Secției  „buletinele de vot”, de fapt câte o foaie de hârtie albă, spunând că „este normal” ca la președinte să fie trecut numele profesorului Ioan Scurtu. A fost adusă o urnă, s-a ales comisia de numărătoare a voturilor, a urmat votul secret, s-a dat o pauză, iar la reluare președintele comisiei a comunicat rezultatul: cu unanimitate de voturi în funcția de președinte  a fost ales Ioan Scurtu.

Adunarea generală a AOȘR a avut loc la 26 mai 2016 în Aula Bibliotecii Centrale Universitare; Alexandru Badea a prezentat „planul managerial” pe baza căruia  și-a depus candidatura la președinția AOȘR și a fost ales. Eu mi-am amânat decizia de a renunța la calitatea de președinte al Secției de Științe Istorice pentru a nu se interpreta că ar fi un afront adus noului președinte. După mai bine de un an, în ziua de 29 iunie 2017, am trimis prin e-mail la Secretariat o scrisoare pentru a fi înregistrată, adresată președintelui Alexandru Badea: „Prin prezenta, vă aduc la cunoștință hotărârea mea de renunța la calitatea de președinte al  Secției de Științe Istorice și Arheologie a AOSR, începând cu 1 august 2017. Rămân, în continuare, membru devotat al AOSR”. Am stabilit data de 1 august, timp suficient pentru alegerea unui nou președinte. Încercările de a mă determina să renunț la această decizie nu au avut efect. L-am propus pe profesorul universitar Ion I. Solcanu care  avea o bogată activitate științifică și avusese un rol foarte important, în calitate de parlamentar, în adoptarea legii pentru organizarea și funcționarea AOȘR. Faptul că era din Iași nu putea fi o piedică în activitatea de președinte al Secției, dându-i exemplul lui Nicolae Manolescu, stabilit la Paris în calitate de ambasador al României la UNESCO, de unde conducea Uniunea Scriitorilor din România. Profesorul Solcanu a fost ales și s-a dovedit a fi un foarte bun și eficient președinte al  Secției de Științe Istorice și Arheologie.

Eu am continuat să vin la AOSR, ocupându-mă în mod special de Programul Centenar. Am luat această decizie ca istoric, deoarece guvernele României au mimat implicarea, dar în fapt nu au făcut nimic semnificativ pentru marcarea Centenarului, iar o parte din mass media avea o atitudine de neimplicare sau chiar ostilă față de sărbătorirea Marii Uniri din 1918, falsificând realiatea. „România liberă” din 26 iulie 2017 considera că nu  trebuia să i se acorde o importanță deosebită Centenarului, deoarece „Unirea este meritul marilor puteri”, iar DIGI TV își exprima îngrijorarea: „Anul 2018 va fi un an al naționalismului”.

Am participat la zeci de  sesiuni științifice și simpozioane organizate în București și în provincie, la emisiuni radio și Tv, am scris studii în reviste de specialitate și articole în ziare, am acordat numeroase interviuri. Am acceptat propunerea scriitorului ieșean Aurel Ștefanachi de a coordona programul „România. Marea Unire 1918 – 2018. 100 de cărți” realizat de Editura Tipo Moldova pe care o conducea. Am făcut selecția cărților și am scris un „Argument” de șapte pagini, care se încheia astfel: „Sperăm că cele 100 de volume vor oferi o imagine amplă și adevărată asupra Marii Uniri din 1918, constituind o mărturie peste veacuri a unui efort istoriografic de lungă durată și cu rezultate demne de aprecierea contemporanilor”. Acest text a fost inclus în prefața fiecărui volum. La propunerea mea, Editura Enciclopedică  a publicat colecția „Personalitățile Marii Uniri din 1918 ” sub redacția lui Marcel Popa, în cadrul căreia am publicat, împreună cu Ionuț Cojocaru, monografia ”Ion I.C. Brătianu”. Am contribuit la realizarea a două filme documentare la solicitarea lui Mihai Vișinescu și a lui Radu Jugănaru; am participat la stabilirea conținutului expoziției realizată de Societatea Ștefadina și expusă la Parlamentul României pentru a marca implicarea acestui important for politic în sărbătorirea Centenarului; de asemenea, am fost coautorul expoziției prezentată la Bruxelles datorată tot Societății Ștefadina, intitulată „România europeană. Consecințele Marii Uniri din 1918”, la inaugurarea căreia,   în ziua de 26 aprilie 2018 –  mi-au spus profesorii  care s-au deplasat la Bruxelles – nu a participat nici un parlamentar român, probabil că pentru a demonstra că nu sunt „naționaliști”.  Menționez și faptul că Florina Jucan a realizat volumul „100 de români la Centenar” în care a fost inclus și Ioan Scurtu, alături de patriarhul Daniel, cosmonautul Dumitru Prunariu, diplomatul Mircea Malița, soprana Mariana Nicolesco, dirijorul Cristian Mandal, medicul Leon Dănăilă, filosoful Alexandru Surdu, istoricul Răzvan Theodorescu, gimnasta Nadia Comăneci, fotbalistul Gheorghe Hagi ș.a. Fiecare a trimis câte un mic text; eu am scris: ”Anul 1918 a însemnat pentru români împlinirea celui mai scump ideal, pentru care au luptat și s-au jertfit numeroase generații de înaintași. Generațiile viitoare au datoria de a reconstitui România dodoloață (cum o numea,  în 1918, Lucian Blaga”).

[1] [1] Vezi, Ioan Scurtu și Corneliu-Mihail Lungu, Istoria Academiei de Științe din România. 1935  –1948, București, Editura RAO, 2014; Ioan Scurtu și Corneliu-Mihail Lungu, Asociația Oamenilor de Știință din România. 1956 – 1996,  București, Editura RAO, 2016