De la noi vrem pamânt la reforma agrară

Când a constatat că răscoala începea să se întindă şi în alte judeţe, guvernul conservator, condus de Gh.Gr. Cantacuzino, a demisionat, lăsând loc unui cabinet prezidat de D.A. Sturdza, preşedintele PNL. Imediat ce şi-au luat postul în primire, generalul Alexandru Averescu, ministrul de Război, şi Ion I.C. Brătianu, ministrul de Interne, au elaborat planul represiunii armate, care a fost pus în aplicare cu o violenţă rar întâlnită în analele istoriei moderne.{mosimage}

Numărul morţilor nu este cunoscut, deoarece dosarele din martie 1907 au fost preluate de regele Carol I. Într-o discuţie cu Alexandru Marghiloman, desfăşurată la 24 februarie 1912, regele a precizat: „Dosarele sunt la mine!”

La întrebarea lui Marghiloman: Ce va putea spune dacă ar fi interpelat în legătură cu această situaţie, Carol I i-a recomandat: „Veţi putea spune că dosarele sunt acolo unde trebuie să fie; oricând pot avea dosare la mine; am dosare de la Afacerile Străine”[1]. În lipsa documentelor, s-au lansat diferite cifre: N.D. Cocea a susţinut că în martie 1907 s-au înregistrat 12.000 de morţi[2],

C. Mille a indicat 11.000, N. Iorga a scris despre „mii de ţărani împuşcaţi”[3]. Tratatul de Istoria Românilor, publicat în 2003, se menţine pe o linie prudentă: „Rezultatul general al represiunii s-a soldat cu mii de victime, la care s-au adăugat zecile de mii de arestaţi, urmăriţi şi judecaţi, pentru participare directă sau adeziune la răscoală”[4].

Dincolo de disputele privind numărul de morţi, este cert că răscoala din 1907 a reprezentat o mare tragedie naţională. În acelaşi timp, ea a reliefat acuitatea problemei agrare, de rezolvarea căreia depindea însăşi soarta României. Regele Carol I recunoştea într-o discuţie avută cu Alexandru Marghiloman, la 22 martie 1907: „România întreaga trebuie refăcută, că totul s-a înnecat”[5].

După înfrângerea răscoalei, numeroşi oameni de cultură şi-au ridicat glasul în favoarea ţăranilor, condamnând represiunea sângeroasă la care au recurs guvernanţii. Între aceştia, I.L. Caragiale, care a publicat o suită de articole în revista germană „Die Zeit”, strânse apoi în broşura 1907 – din primăvară până în toamnă[6].

Acest pamflet reprezintă un aspru rechizitoriu la adresa sistemului politic din România. Marele scriitor, expatriat de bună voie la Berlin, aprecia că viaţa îmbleşugată a celor „de sus” se datora exploatării fără limită a ţăranilor: „Din stoarcerea forţelor acestora din urmă a rezultat luxul nechibzuit al proprietarilor, şi înavuţirea nemăsurată a arendaşilor, şi câştigurile enorme ale băncilor, şi bacşişurile administraţiei publice şi, mai încă, ridicarea mereu crescândă a veniturilor statului”.

I.L. Caragiale avea cuvinte grele privind viaţa politică din România: „oligarhia, cu o crudă şi revoltătoare neobrăzare, tăgăduieşte ţăranilor (imensei mase, supusă şi cuminte producătoare a avuţiei naţionale), sub pretextul ignoranţei şi lipsei lor de maturitate politică, orice drept de amestec, fie măcar pur consultativ, la cârmuirea intereselor lor, la dirijarea destinelor lor”.

În opinia lui Caragiale, în România nu existau partide politice „în înţelesul european al cuvântului, ci facţiuni, având fiecare, nu partizani, ci clientelă”, iar administraţia statului era compusă „din două mari armate: una stă la putere şi se hrăneşte, alta aşteaptă flămânzind în opoziţie. Când cei hrăniţi au devenit impotenţi prin nutriţie excesivă, iar cei flămânzi au ajuns la completă famină [foamete], încep tulburările şi luptele de stradă…

Plebea, clienţii, cu studenţii universitari şi şcolarii din licee, conduşi uneori de profesori universitari, cer numaidecât răsturnarea guvernului. Facţiunea de la putere, supranutrită, este incapabilă de a mai ţine piept torentului popular, adică facţiunii răzbite de foame; iar regele, gelos de reputaţia europeană de linişte şi ordine a statului său, este silit să congedieze, avec force compliments [cu multe complimente], cabinetul [guvernul], care avea aproape unanimităţi în parlament, pentru a însărcina pe capul opoziţiei cu formarea noului cabinet, cu dizolvarea parlamentului şi a tuturor consiliilor judeţene, urbane şi rurale, cu convocarea colegiilor electorale pentru constituirea unui nou parlament şi a unor noi consilii – care toate, după bunurile obiceiuri consacrate, sunt fireşte aproape unanime partizane ale noului guvern”.
O opinie similară avea să exprime Constantin Argetoianu, în Memoriile sale; el aprecia că prin instituirea sistemului rotativei guvernamentale, Carol I a golit de conţinut viaţa politică a României: „Dând ţara pe mâna a două partide pentru comoditatea lui personală, regele Carol I a osândit-o la cea mai cumplită înfrângere la prima încercare mai serioasă a forţelor ei. Rotativa asigurând puterea fiecărui partid, fiecare din ele s-a istovit în lupta personală şi în loc să se preocupe numai de interesele obşteşti, a ridicat pe primul plan interesele particulare […] Graţie acestei comodităţi în cele rele, nu am putut realiza în cele patru decenii decât aparenţele unui stat organizat”[7].

C. Dobrogeanu-Gherea a publicat în 1910 o masivă lucrare intitulată Neoiobăgia, în care făcea o amplă analiză a situaţiei economice, sociale şi politice din România, subliniind necesitatea unor reforme care să amelioreze condiţiile de viaţă ale ţărănimii, prin împroprietărire şi participarea acesteia la treburile publice prin acordarea votului universal.

Cuvinte în favoarea ţărănimii au scris istoricii A.D. Xenopol, N. Iorga, medicii Ioan Cantacuzino, Victor Babeş, Gheorghe Marinescu, Dimitrie Voinov, criticul literar Garabet Ibrăileanu, scriitorii George Coşbuc, Alexandru Vlahuţă, Dimitrie Anghel, Şt.O. Iosif, Tudor Arghezi, Octavian Goga, George Ranetti, Panait Cernea, Mihail Sadoveanu, Duiliu Zamfirescu, ziariştii C. Mille, N.D. Cocea etc. etc. La rândul lor, pictorii Octav Băncilă, Nicolae Tonitza, Ştefan Luchian, Iosif Iser, Francisc Şirato ş.a. şi-au dedicat o parte din opera lor răscoalei din 1907.

Situaţia ţărănimii şi răscoala din 1907 avea să-i inspire pe mulţi romancieri, care au realizat opere de certă valoare literară. Între aceştia, Panait Istrati (Ciulinii Bărăganului, 1928), Liviu Rebreanu (Răscoala, 1933), Cezar Petrescu (1907, 3 volume, publicate în anii 1938 – 1943), Zaharia Stancu (Desculţ, 1948).

Semnificativă este poziţia adoptată de Alexandru Vlahuţă, care, în poezia intitulată 1907,prezenta imaginea duală a societăţii româneşti. Pe de o parte, o lume fericită, care trăieşte în veselie şi belşug:{mosimage}

Ce ţară fericită, Majestate!

Se lăfăieşte gureşa Minciună.

Că numai Dumnezeu te-a pus cunună

De-nţelepciune şi de bunătate.

De pretutindeni bogăţii inundă

Şi tu le-mparţi cu mâinile-amândouă

Azi la cuprinsul tău râvneşte-o lume.

E-o veselie şi-un belşug în ţară,

Că vin şi guri flămânde de pe-afară.

Tot crugul sună de slăvitu-ţi nume

Ia uită-te, pământul ce-mbrăcat e…

Cresc flori pe unde calci, şi râde firea.

Tu-mparţi norocul numai cu privirea.

Încai ţăranii zburdă pe la sate.

Pe de altă parte, se află realitatea, care i-a împins pe ţărani să se răscoale. Vlahuţă imaginează un alt personaj, numit Adevărul, care, după multe stăruinţe, este primit şi se adresează regelui:

Ţara, Majestate,

E-ndurăt greu. Tu nu-i auzi suspinul

Căci muzici cântă-n juru-ţi. Şi slugarnici

Adormitori, cu-n zid, te-mpresurară,

De nu mai poţi vedea pe cei de-afară,

Pe bunii tăi supuşi – cei mulţi şi harnici

… Tu-n ţara asta nu vezi decât raiul.

Ce-ai tăi ţi-l ticluiesc într-o clipită:

Ruină-i sub hârtia poleită,

Sub crengi de brad trozneşte putregaiul.

… Nu ţi-ai iubit poporul, Majestate!

Sau nu l-ai înţeles – şi e tot una.

De sus şi până jos s-a-ntins minciuna –

Ea leagă şi deleagă-n ţară toate[8].

La rândul său, Cezar Petrescu, un apologet al lui Carol I, avea să scrie, în lucrarea Cei trei regi, publicată în 1935: „În anul 1907 de la mântuire şi al patruzeci şi unulea de Domnie, după strălucitele serbări din 1906, satele s-au ridicat să ceară dreptate. Trăiau plugarii în împilare veche. Munceau pe-un pământ care nu era al lor; îl storceau arendaşii nesăţioşi şi stăpâni vremelnici, fără adânci legături cu glia. Ştia regele că acolo se află o rană vie şi anii nu-i îngăduiau să o tămăduiască. Îndreptări săvârşite numai pe alocuri. Hotărâse în cugetul său una mai adâncă. Timpurile nu-i lăsau răgaz. Nu i-au lăsat niciodată. S-au ivit întotdeauna griji mai grabnice, aşteptând dezlegarea”[9].

Răscoala din 1907 nu a reprezentat numai un moment distructiv, marcat de pierderea multor vieţi omeneşti, incendierea conacelor şi locuinţelor moşierilor şi arendaşilor, bombardarea satelor, ci şi unul generator de progres. În fond, 1907 a marcat puternic conştiinţa publică şi însăşi evoluţia istorică a României. A devenit limpede că situaţia nu mai putea continua pe aceleaşi coordonate, că problema agrară devenise cheia de boltă a edificiului naţional. De la 1907 nici un om politic nu a mai putut neglija, sau trata cu superficialitate, problema agrară. Această mare răscoală a impulsionat acţiunile în favoarea reformelor, a democratizării societăţii româneşti.

La 6 mai 1907, Ion I.C. Brătianu declara că „este o necesitate vitală de a împiedica ca luptele politice din acest stat să se transforme în război civil între clase. Pentru aceasta trebuie să înţelegem că este în interesul tocmai al proprietarilor şi al tuturor celorlalte clase ale societăţii româneşti ca să fie aşa pătrunse de necesitatea bunului trai al ţărănimii, încât ţăranii să constate că în clasele celelalte au fraţi iubitori tot atât de devotaţi cum pot să fie ei înşişi pentru interesele lor”.

În acest spirit, era necesar „să ne încordăm toate forţele şi să punem puterea statului întreagă pentru îndreptarea stării ţăranului”[10]. Guvernul liberal a iniţiat în 1907 – 1908 mai multe legi vizând înfiinţarea Casei Rurale, desfiinţarea trusturilor arendăşeşti, arendarea către ţărani a moşiilor diverselor administraţii publice etc.

Partidul Conservator a intrat într-o criză profundă, care a dus la scindarea sa în 1908, când Take Ionescu a creat Partidul Conservator-Democrat. Noul partid se pronunţa pentru înfăptuirea unor reforme în favoarea ţărănimii.

În PNL au câştigat teren tinerii liberali, în frunte cu Ion I.C. Brătianu, care, în ianuarie 1910, l-a înlocuit pe D.A. Sturdza la preşedinţia partidului. În programul din 1911, PNL a inclus ideea reformei agrare şi a celei electorale. Vintilă Brătianu, în lucrarea sa intitulată Crize de stat, publicată în 1913, scria: „Pentru înlăturarea repetiţiei răului de care am suferit până în 1907, trebuie o acţiune hotărâtă pentru aplicarea reformelor, completarea operei sociale şi economice începute, operă atât de necesară consolidării statului nostru. Nu trebuie să aşteptăm ca o primejdie din afară, unită cu o frământare interioară, să prindă statul nostru într-o situaţie mai grea ca aceea din 1907”[11].

La 7 septembrie 1913, Ion I.C. Brătianu a adresat conducerii PNL o scrisoare publică, prin care cerea înfăptuirea reformei agrare „cu drept de expropriere, unde e nevoie, pentru creşterea proprietăţii ţărăneşti”, precum şi a reformei electorale, prin instituirea unui singur colegiu. El preciza că în octombrie 1913 urma să aibă loc Congresul PNL, care trebuia să ia decizii de importanţă istorică. Ion I.C. Brătianu îşi încheia scrisoarea cu aceste cuvinte: „Întrucât mă priveşte personal, voi putea trage concluziile răspunderilor pe care le-am primit”[12].

Era o voalată ameninţare cu demisia, în eventualitatea că propunerile sale nu ar fi acceptate. Punctul său de vedere a biruit, iar Congresul PNL din octombrie a votat în favoarea reformelor, după care liberalii au început o amplă campanie în favoarea modificării Constituţiei.

În lunile următoare, Ion I.C. Brătianu a reuşit să-l convingă pe Carol I că era extrem de important ca suveranul să susţină reformele, încununându-şi astfel lunga domnie cu un gest de bunăvoinţă şi de apreciere a celor care constituiau aproape 90% din populaţia României. După multe discuţii, regele a acceptat argumentele formulate de şeful liberalilor, cu condiţia ca PNL să dea dovadă de „moderaţiune”[13].

La 4 ianuarie 1914, s-a format guvernul Ion I.C. Brătianu, al cărui obiectiv principal era modificarea Constituţiei. În luna mai 1914, au avut loc alegeri pentru Adunarea Naţională Constituantă, iar în iunie s-a format Comisia parlamentară pentru studierea reformelor.

Declanşarea primului război mondial a adus în primul plan al vieţii politice problema naţională, astfel că reformele au fost scoase de pe ordinea de zi. Ele au revenit în actualitate la 23 martie 1917, când regele Ferdinand a promis ţăranilor că „li se va da pământ. Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă; vi se va da şi o largă participare la treburile statului”[14].

În ziua de 6 mai, Parlamentul întrunit la Iaşi a luat în dezbatere proiectul de lege privind modificarea Constituţiei, propus de guvernul liberal, prezidat de Ion I.C. Brătianu. După ample discuţii, la 13 iunie, Adunarea Deputaţilor şi, la 20 iulie, Senatul au adoptat acest proiect, deschizându-se astfel calea legală pentru înfăptuirea reformelor. În forma modificată, publicată în „Monitorul oficial”, art. 19 din Constituţie prevedea:

„Pentru cauză de utilitate naţională, se sporeşte întinderea proprietăţii rurale ţărăneşti prin exproprierea terenurilor cultivabile, în scopul de a se vinde ţăranilor cultivatori de pământ, cu precădere ţăranilor mobilizaţi din această categorie sau familiilor lor, dacă ei au murit din cauza sau în timpul războiului:

a) Terenurile cultivabile ale Domeniilor Coroanei, ale Casei Rurale şi ale tuturor persoanelor morale publice sau private, chiar dacă actele de fondaţiune, donaţiunile, testamentele, le-ar fi dat o altă destinaţiune specială.

b) Proprietăţile rurale ale supuşilor statelor străine, în întregime.

c) Proprietăţile rurale ale absentieştilor, în totalitate.

Se va expropria din proprietăţile rurale particulare o întindere de două milioane hectare teren cultivabil. Exproprierea se va face pe temeiul unei scări progresive ce se va arăta la legea de expropriere, scară care va începe cu proprietăţile având o întindere de la 100 hectare în sus, de pământ cultivabil, minim, intangibil”[15].

Aşadar, proprietatea nu mai era „sacră şi inviolabilă”, ci îndeplinea o funcţie socială, drept care putea fi expropriată, în anumite limite. Dezideratul ţăranilor, exprimat cu violenţă în 1907, a devenit realitate; ei urmau să primească pământ, să fie împroprietăriţi. La 10 ani de la răscoală, contextul istoric devenise mult mai amplu, problema socială, extrem de importantă, împletindu-se cu cea naţională.

Din august 1916, România se afla în războiul pentru unitatea naţională, alături de Antanta, care-i recunoscuse legitimitatea anexării teritoriilor din Austro-Ungaria, locuite de români, adică Transilvania şi Bucovina. Condiţiile în care s-a dezbătut modificarea Constituţiei erau vitrege: trupele Puterilor Centrale ocupaseră două treimi din teritoriul României, iar principalele instituţii ale statului se mutaseră la Iaşi, încă din decembrie 1916. Cu toate acestea, speranţa în realizarea Unirii continua să-i anime pe români, inclusiv pe liderii politici. Sugestive sunt cuvintele rostite de Take Ionescu, în Adunarea Naţională Constituantă: „Noi legiferăm astăzi pentru România Mică, dar legiferăm cu ochii la România de mâine”[16].     

În 1918 s-a înfăptuit unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei, realizându-se astfel statul naţional unitar român. În acelaşi an a început legiferarea reformei agrare, proces care a durat până în iulie 1921, realizându-se astfel principalul deziderat al ţăranilor de la 1907. Evident, această reformă nu a satisfăcut pe deplin masa ţărănimii, dar a avut un rol decisiv în diminuarea tensiunilor sociale din lumea satelor, astfel că România a fost scutită de evenimente similare celor înregistrate la începutul secolului al XX-lea.