100 de ani de la înființarea Partidului Național-Țărănesc

Am aflat din presă că în ziua de 10 octombrie 2026 a avut loc un „eveniment dedicat Centenarului Partidului Național-Țărănesc”, la care a participat și a luat cuvântul Nicușor Dan, președintele României. Cu ceva timp în urmă, mai exact la 15 iulie 2025, a avut loc în amfiteatrul „Ion Heliade Rădulescu” de la Biblioteca Acaderiei Române sesiunea științifică „150 de ani de la înființarea Partidului Național-Liberal”, la care a fost prezent timp de o jumătate de oră, fără a lua cuvântul, primul ministru Ilie Bolojan, președintele PNL.

În alocuțiunea sa președintele a făcut câteva aprecieri, evident laudative: „Partidul Național Țărănesc a fost, înainte de toate, un promotor al unor valori, promotor al moralității, promotor al responsabilității, promotor al loialității față de statul român și promotor al demnității în viața politică”. Referindu-se la activitatea de după 22 decembrie 1989 a declarat: „A urmat perioada post-comunistă, în care, din nou, România a avut nevoie de reconstrucție și, pentru reconstrucție”, iar PNȚ a oferit reperele neceare.

Realitatea este mult mai complexă, fuziunea realizându-se după tratative care au durat opt ani, iar guvernarea CDR – al cărei nucleu era PNȚ-CD – a fost un eșec.

*

Fuziunea Partidului Național cu Partidul Țărănesc a fost o necesitate impusă de contextul istoric. În primul rând, Partidul Național avea o largă influență electorală în Transilvania și Banat, iar Partidul Țărănesc în vechiul Regat, Basarabia și Bucovina, iar prin unirea lor se realiza o aderență la nivelul întregii țări. În al doilea rând, ambele aveau programe prin care se adresau, în principal, păturilor mijlocii de la orașe și sate, fiind în opoziție fermă față de Partidul Național-Liberal care promova o politică în favoarea marii burghezii bancare și industriale. În al treilea rând, nu putea exista o luptă pentru șefie, întrucât Iuliu Maniu – cu studii universitare și doctor în drept, cu o îndelungată activitate politică – avea un prestigiu recunoscut, neputând fi concurat de învățătorul Ion Mihalache intrat în viața politică activă abia în 1918.

Acest fapt a fost sesizat de doi intelectuali de marcă: Vasile Goldiș (Partidul Național) și Constantin Stere (PartidulȚărănesc), care – cu acordul celor doi șefi de partide – au început, de la mijlocul lunii mai 1924, discuții „particulare” privind principiile și programul pe baza căruia se putea realiza fuziunea. Aceștia au elaborat un program comun în 10 puncte care prevedea:

I.Partidul Național Român și Partidul Țărănesc fuzionează într-un singur partid sub denumirea de „Partidul Național-Țărănesc”.

II. Partidele fuzionează acceptând următoarele principii de bază:

1. Monarhia constituțională.

2. Partidul – întemeindu-se pe solidaritatea tuturor claselor muncitoare și producătoare cu țărănimea, care este factorul principal de producțiune națională, baza structurii noastre sociale și astfel temelia vieții noastre de stat – înțelege să reprezinte interesele colective ale națiunii române.

3. Partidul consideră principiile cuprinse în hotărârile de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, precum și în declarațiile de Unire de la Chișinău și Cernăuți ca norme directive ale partidului.

4. Politica externă se va întemeia pe relații strânse cu Aliații alături de care România a luptat în război, o politică a păcii, întemeiată pe executarea cinstită și loială a tratatelor și alianțelor încheiate, pe relații de bună vecinătate cu toate statele și națiunile împrejmuitoare.

5. Întronarea în viața de stat a unui regim legal și constituțional.

6. Înscrierea în Constituție a garanțiilor libertăților și drepturilor cetățenești.

7. Asigurarea libertății și sincerității alegerilor.

8. Descentralizarea administrativă și autonomia locală în cadrele unității politice a statului.

9. Principiile călăuzitoare ale programului economic:

a) Îndrumarea treptată a economiei naționale pe baza cooperației și cea mai largă protecție a proprietății țărănești.

b) Întărirea dezvoltării industriei naționale prin valorificarea resurselor de energie, prelucrarea produselor agricole, organizarea industriei mici și mijlocii.

c) Pentru refacerea utilajului economic, ca și pentru punerea în valoare a bogățiilor țării este nevoie, pe lângă capitalul național și de capital străin; se vor crea condiții de stabilitate, egalitate de tratament în fața legii și administrației și garanții de drept pentru respectarea contractelor.

d) Legislație de ocrotire a muncii după normele stabilite în Statutul Internațional al Muncii stipulat în tratatele de pace.

10. Specială preocupare pentru armată ca să corespundă pe deplin chemării sale de apărare națională.

Din analiza acestui document rezultă unele modificări în poziția celor două partide față de programele și declarațiile anterioare:

– recunoșteau Constituția din martie 1923 pe care, după adoptare, o declaraseră ca fiind „de drept nulă”.

– nu mai cereau o nouă reformă agrară așa cum promiseseră în iulie 1921, când au votat împotriva legilor inițiate de guvernul Averescu.

– era formulată politica „porților deschise” prin referirea expresă la capitalul străin, opusă „ doctrinei prin noi înșine” promovată de guvernul liberal.

– chiar dacă nu se declarau explicit pentru stabilirea de relații diplomatice cu Uniunea Sovietică, formularea: „cu toate statele împrejmuitoare” lăsa deschisă această perspectivă.

– Partidul Țărănesc a renunțat la „lupta de clasă” și la „statul țărănesc”, care constituiau „coloana vertebrală” a programului ideologic al acestui partid.

Pe baza celor 10 puncte președinții celor două partide s-au întâlnit pentru a stabili structura organizatorică și de cadre a PNȚ. Încă înainte de începerea discuțiilor oficiale, Iuliu Maniu, invocând „chestiuni de ordin psihologic” și dorința ca noul partid să nu fie atacat chiar de la înființare pe „chestia Stere”, a cerut ca acesta să nu facă parte din conducerea provizorie a PNȚ. El avea în vedere faptul că basarabeanul Constantin Stere nu a acceptat în 1916 ca România că intre în război alături de Antanta, din care făcea parte Rusia și a rămas în teritoriul ocupat, colaborând cu reprezentanții Puterilor Centrale.

La țărăniști exista sentimentul unei cedări inacceptabile atît în privința programului, cât și a cadrelor de conducere. La Congresul organizației din Basarabia desfășurat în zilele de 15 -16 iunie mai mulți vorbitori au susținut că prezența lui Stere în conducerea PNȚ era o garanție că programul în favoarea țărănimii va fi respectat și aplicat. În cuvântul său, Constantin Stere a pledat pentru fuziune, afirmând că atunci „când țărănimea va fi conștientă și puternică, va ști să-și impună revendicările”. Congresul a votat o moțiune în care-și exprima „deplina încredere, entuziasmul și respectul” pentru C. Stere și aprecia că includerea lui în conducerea Partidului Național-Țărănesc constituia „o piatră de încercare a democratismului noului partid”. Se mai cereau „garanții” privind orientarea partidului „în conformitate cu aspirațiunile și interesele țărănimii și ale muncitorimii”, precum și reprezentarea organizațiilor județene și provinciale în organele centrale de conducere în conformitate cu forța lor dovedită în alegerile parlamentare, unde țărăniștii îi devansau categoric pe naționali.

După un schimb de scrisori între Ion Mihalache și Iuliu Maniu s-a ajuns la concluzia că fuziunea nu se putea realiza. Acest fapt a favorizat manevrele lui Ion I.C. Brătianu care, la expirarea celor patru ani de guvernare liberală în martie 1926, l-a derminat pe regele Ferdinand să-l numească în funcția de președinte al Consiliului de Miniștri pe generalul Alexandru Averescu, președintele Partidului Poporului. Folosind masiv aparatul de stat, acesta a câștigat alegerile parlamentare, asigurându-și o confortabilă majoritate atât în Adunarea Deputaților, cât și în Senat. Răspunzând criticilor care contestau rezultatul alegerilor, generalul Averescu a declarat că în campania electorală din timpul guvernului său „s-a întâmplat ceva ce s-a întâmplat și altă dată”: numit de rege, guvernul „trebuia” să-și formeze, prin orice mijloace, o majoritate parlamentară.

Înțelegând că din opoziție nu puteau câștiga alegerile, Iuliu Maniu și Ion Mihalache au hotărât să treacă la realizarea fuziunii celor două partide, pentru a înființa un mare partid care să desfășurare o amplă campanie pentru dobândirea unei largi popularități și a se împune „factorului constituțional”. Alexandru Vaida-Voevod a declarat foarte clar: „este nevoie de un al doilea partid de guvernământ care să alterneze la putere cu Partidul Liberal”. Ion Mihalache afirma și el: „este nevoie de două partide de guvernământ”. Aceasta însemna noi sacrificii din partea Partidului Țărănesc, care avea în programul său doborârea „oligarhiei” bancare și industriale și crearea unui stat bizuit pe țărănime. Ion Mihalache explica: „Problema de căpetenie pentru partidele democratice este salvarea votului universal. Restul programului rămâne pe planul al doilea”.

În ședința din 10 – 11 iulie 1926, Comitetul Central Executiv al Partidului Țărănesc a apreciat că „este momentul ca fuziune să fie realizată”, iar Ion Mihalache a fost împuternicit să conducă discuțiile cu reprezentații Patidului Național. Acesta i-a transmis lui Iuliu Maniu propunerea de a începe imediat tratative pentru realizarea fuziunii. Fără a-l consulta măcar pe N. Iorga, care din martie 1925 era copreședinte al Partidului Național, Iuliu Maniu i-a transmis că este e acord.

S-a anunțat că discuțiile aveau un caracter „personal” și nu puteau fi date publicității. Cei doi președinți au decis că programul Partidului Național-Țărănesc avea la bază cele 10 puncte stabilite și aprobate în 1924. În legătură cu conducerea acestuia, Ion Mihalache a acceptat sacrificarea lui Constantin Stere, pentru a pune capăt „mărului discordiei”, care a dus la eșuarea fuziunii în urmă cu doi ani. S-a convenit asupra structurilor de conducere: președinția partidului revenea lui Iuliu Maniu, iar secretariatul general lui Virgil Madgearu; posturile de vicepreședinți erau rezervate lui Ion Mihalache și dr. N. Lupu de la țărăniști și lui Alexandru Vaida-Voevod și Pavel Brătășanu de la naționali; Comitetul Central și Comitetul de Direcție erau alcătuite dintr-un număr egal de naționali și de țărăniști, iar în caz de paritate, votul președintelui era hotărâtor; organizațiile provinciale din Transilvania și Banat erau conduse de naționali, din vechiul Regat de un țărănist, din Basarabia de un țărănist basarabean, cea din Bucovina de un național în calitate de președinte și un țărănist ca secretar. A fost stabilită și președinția organizațiilor județene conform acelorași criterii. Pentru N. Ioga nu era prevăzut nici un post de conducere, dar s-au rezervat pentru partizanii săi președinția a două organizații (Dorohoi și Rm. Sărat).

După încheierea discuțiilor, Iuliu Maniu l-a rugat pe Ion Mihalache să redacteze o scrisoare către cei doi președinți ai Partidului Național în care să prezinte acordul stabilit. În scrisoarea din 21 septembrie adresată lui N. Iorga, Ion Mihalache menționa că Iuliu Maniu „a cerut cu insistență ca desemnarea președintelui să fie făcută de Partidul Național și pe seama unei persoane din sânul său”, dar că Partidul Țărănesc „condiționează” fuziunea de acceptarea președinției partidului de către Iuliu Maniu. Era o afirmație prin care excludea eventuala pretenție a lui Iorga, care știa prea bine concepția lui Maniu și anume că „nu s-a născut omul care să-l prezideze pe domnia sa”. Răspunsurile au fost cele așteptate: Iuliu Maniu a convocat la Brașov pentru la 25 septembrie Comitetul Executiv al orgnizațiilor Partidului Național din Transilvania și Banat, care a aprobat în unanimitate fuziunea pe baza scrisorii lui Mihalache. La rândul său, N. Iorga constata că fuziunea s-a propus pe baza acordului din 1924, când „noi nu eram pe acolo” (în Partidul Național), ceea ce „însemnă eliminarea noastră”. A doua zi s-a desfășurat în București ședința Delegației Permanente a Partidului Național la care N. Iorga a propus adoptatea unui nou Statut al partidului, întrucât cel existent era de dinaintea unirii cu Partidul Naționalist al Poporului în martie 1925. Pe baza acestuia să se convoace Congresul partidului care să hotărască în problema fuziunii. Iuliu Maniu i-a replicat că în discuție era fuziunea Partidului Național cu Partidul Țărănesc și dacă propunerea era acceptată, „discuția despre Statut ar deveni inutilă”. Delegația Permanentă a aprobat „cu aclamații” (pentru a acoperi voturile iorghiștilor) fuziunea Partidului Național cu Partidul Țărănesc pe baza scrisorii lui Mihalache și a decis convocarea Congresului partidului în ziua de 10 octombrie. N. Iorga a declarat că nu va participa la Congres, iar hotărările acestuia erau „nule și neavenite”. Iuliu Maniu i-a transmis lui Mihalache cele hotărâte, precizând că partidul pe care-l conducea era „din toată inima” pentru fuziune și își exprima credința că noul partid „nu va putea fi neglijat de factorul constituțional”. În ziua de 28 septembrie, N. Iorga a anunțat reînființarea Partidului Naționalist-Democrat, dar cu numele de Partidul Național, „în speranța că țara și Coroana are nevoie de noi”.

La ședința Comitetului Central Executiv al Partidului Țărănesc din 26 septembrie dr. N. Lupu a pledat împotriva fuziunii, susținând că partidul era „destul de tare să poată rămâne pe propriile-i picioare și să-și continuie menirea și rolul său în viața politică a țării”. Ion Mihalache a declarat că „dacă fuziunea nu va fi acceptată”, el se va retrage din fruntea partidului și va rămâne „un simplu soldat, lăsând altuia conducerea”. Decizia a fost luată cu 27 voturi pentru și 1 contra, Congresul fiind convocat pentru 10 octombrie. Într-un interviu acordat ziarului „Adevărul” din 28 septembrie, dr. N. Lupu a declarat că el a votat împotriva unor „amănunte” ale fuziunii și dădea asigurări că nu va porni o acțiune separată, deoarece era preocupat de realizarea unui „partid puternic, solidar, unitar și disciplinat”.

În ziua de 10 octombrie 1926, Congresul Partidului Național s-a desfășurat în sala „Transilvania” din București. Iuliu Maniu a prezentat un istoric al relațiilor între Partidul Național și Partidul Țărănesc, pledând pentru fuziune, deoarece Partidul Național nu era suficient de puternic „pentru a respinge asaltul disperat al oligarhiei”. Secretarul partidului, Sever Dan, a prezentat proiectul de program și de Statut. Apoi a fost citită scrisoarea lui N. Iorga către Iuliu Maniu, precum și telegrama județului Dolj prin care se declarau împotriva fuziunii. După scurte discuții s-a votat „cu aclamații, contopirea Partidului Național cu Partidul Țărănesc”.

Congresul Partidului Țărănesc a avut loc în sala „Amiciția”. Ion Mihalache a prezentat un amplu raport despre istoria partidului, contextul istoric și necesitatea fuziunii cu Partidul Național. A apreciat că, cu toate eforturile depuse, nu s-a putut realiza „frontul țărănesc”, dar că prin fuziune se înfăptuia „ceea ce prin propriile noastre puteri nu am putut să facem”, adică extinderea partidului la nivelul întregii țări. A susținut că Partidul Național era formațiunea politică a țăranilor din Transilvania și că între cele două partide nu existau deosebiri de concepție, fiind vorba numai de o diferență „de tempo al mișcării”. A declarat că în programul PNȚ „nu există absolut nimic care să contrazică programul Partidului Țărănesc” și că noul partid „merge către aceeași țintă și cu aceleași mijloace la luptă”. A recunoscut că unii țărăniști au fost sacrificați – aluzia vizându-l pe C. Stere – ei „fiind îndreptățiți să fie nemulțumiți, dar fără acest sacrificiu personal, nici nu poate fi vorba de fuziune”. Virgil Madgearu, secretarul general al Partidului Țărănesc, a prezentat programul și Statutul PNȚ. Imediat a luat cuvântul dr. N. Lupu care a declarat că subscrie „cu ambele mâini la programul citit” și va vota pentru fuziune. Ceilalți delegați înscriși să vorbească au renunțat, iar Congresul a votat în unanimitate fuziunea cu Partidul Național.

Delegații s-au deplasat în sala „Transilvania”, unde Ion Mihalache și dr. N. Lupu au fost urcați pe brațe la tribuna unde se aflau Iuliu Maniu și Alexandru Vaida-Voevod. Delegații celor două Congrese au alcătuit împreună primul Congres al PNȚ. S-au rostit scurte alocuțiuni de cei patru fruntași, care s-au elogiat reciproc pentru contribuția adusă la realizarea fuziunii, apreciind că a luat ființă partidul care va cuceri puterea pentru a aplica programul anunțat. Congresul s-a încheiat într-o atmosferă de entuziasm, după care a urmat banchetul comun la restaurantul „Eforie”, unde s-au ținut toasturi cu urări de succes în lupta comună pentru instaurarea unui regim cu adevărat democratic în România.

*

La 22 decembrie 1989 în România s-a revenit la regimul democratic. În ziua de 8 ianuarie 1990, PNȚ a fost înregistrat în lista partidelor politice sub numele de Partidul Național-Țărănesc Creștin-Democrat. Președintele partidului a devenit Corneliu Coposu, fost secretar general adjunct al PNȚ și colaborator apropiat al lui Iuliu Maniu. În alegerile parlamentare din mai 1990, PNȚ-CD a obținut 2, 56 % din totalul voturilor exprimate.

Din inițiativa lui Corneliu Coposu s-a creat Convenția Democrată Română, care în alegerile din septembrie 1992 a câștigat 20,01 % din voturile cetățenilor români. După moartea lui Corneliu Coposu în noiembrie 1995, președinția PNȚ-CD a revenit lui Ion Diaconescu. În noiembrie 1996, Emil Constantinescu, candidatul CDR la președinție, a obținut 54, 41% din voturi (turul II), iar în alegerile parlamentare CDR s-a situat pe primul loc cu 30, 7 % din voturile exprimate și a preluat conducerea României.

În timpul campaniei electorale Emil Constantinescu a declarat că CDR dispunea de 12 000 de specialiști. În realitate aceștia nu au existat, iar cei patru ani de guvernare s-au caracterizat printr-o mare instabilitate guvernamentală, fiind schimbați cinci prim-miniștri, dintre care trei de la PNȚ-CD. Au fost promovați în funcții de conducere numeroși veleitari care au împins România spre dezastru. După trei ani de criză economică profundă s-a apelat la Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naționale a României, care nu făcea parte din CDR. Guvernul Isărescu, instalat la 22 decembrie 1999, a reușit să stopeze căderea economică și să asigure o redresare a țării.

Politica externă a era stabilită prin „Declarația de la Snagov” semnată la 21 iunie 1995 de liderii tuturor partidelor parlamentare care s-au angajat să acționeze pentru primirea României în Uniunea Europeană și în NATO.

Era nevoie de îndeplinirea unor condiții, între care existența unor bune relații cu vecinii. Încă din timpul campaniei electorale Emil Constantinescu s-a angajat să încheie cât mai grabnic Tratatul cu Ucraina. Devenit președinte, a căutat să-și convingă concetățenii, prin repetate intervenții publice, că România trebuia să facă un „sacrificiu istoric” pentru a obține invitația de a adera la NATO, cu prilejul summit-ului de la Madrid din iulie 1997. Mai mult, președintele a afirmat că nu trebuia invocat trecutul, deoarece „istoria nu ne învață nimic” și a precizat: „Suntem dispuși să recunoaștem granița actuală. Această recunoaștere a realității va forma, într-adevăr, baza tratatului. Insula Șerpilor este teritoriu ucrainean”. Aceasta însemna recunoașterea pactului Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939, pe baza căruia Republica Ucraina, declarată independentă în 1991, deținea nordul Bucovinei și sudul Basarabiei, precum și a acordului sovieto-român din 1948 privind cedarea insulei Șerpilor. Președinții Emil Constantinescu și Leonid Kucima au semnat la Neptun în ziua de 2 iunie 1997 Tratatul în care se menționează angajamentul reciproc de a respecta „inviolabilitatea frontierelor și integritatea teritorială” a celor două state (art. 1); Părțile contractante „reafirmă că frontiera existentă între ele este inviolabilă și de aceea se vor abține, acum și în viitor de la orice atentat împotriva acestei frontiere” (art. 2); se angajează să nu recurgă la amenințarea cu forța sau la folosirea forței îndreptate „împotriva integrității teritoriale sau independenței politice a celeilalte părți” (art. 3). Prin astfel de formulări, se recunoștea dreptul de succesiune a Ucrainei asupra teritoriilor românești ocupate de fosta URSS și anume Bucovina de Nord (cu orașul Cernăuți, unde la 28 noiembrie 1918 s-a votat unirea acestei provincii istorice cu România), Ținutul Herța, județul Hotin, sudul Basarabiei (cu orașele Ismail, Chilia, Cetatea Albă, Reni, Bolgrad) și Insula Șerpilor, care a fost inclusă în raionul Ismail al regiunii Odesa.

La summitt-ul de la Madrid din 8 – 9 iulie 1997, Ungaria, Polonia și Cehia au primit invitația de a începe negocierile pentru aderarea la NATO, în timp ce România – care făcuse un „sacrificiu istoric” – a fost respinsă prin veto-ul lui Bill Clinton. După reuniunea de la Madrid, președintele SUA a vizitat Varșovia pentru a-i felicita pe polonezi pentru succesul obțiunut. Apoi s-a deplasat la București, unde Emil Constantinescu i-a aranjat o primire fastuoasă. Cei convocați la „marea adunare populară” din Piața Universității i-au ovaționat pe cei doi președinți până și în timp ce se intonau Imnurile de Stat ale SUA și României. În cuvântul său, Emil Constantinescu i-a mulțumit lui Bill Clinton pentru „onoarea” de a vizita România și l-a asigurat că, în calitatea sa de președinte, va acționa pentru realizararea unui „parteneriat strategic” între cele două state. Urmărind să-i consoleze pe participanți, întrucât la Madrid s-a opus invitării României de a începe negocierile pentru aderarea la NATO, Clinton a declarat: „Țineți această direcție. Viitorul este al vostru”. Spectacolul din Piața Universității a fost mai mult decât penibl. Deși la Madrid, România a suferit o gravă înfrângere, prezența timp de 8 ore a lui Clinton la București era prezentată de Emil Constantinescu ca un mare succes și o istorică realizare personală, deoarece a pus bazele „parteneriatului strategic” între România și SUA. Aderarea României la NATO avea să se realizeze abia peste șapte ani, în 2004.

Politica CDR a nemulțumit profund electoratul, astfel că în alegerile din 26 noiembrie 2000, CDR- 2000 a obținut abia 5,30% din voturi și nu a intrat în parlament. Ca urmare, conducerea PNT-CD, în frunte cu Ion Diaconescu, și-a prezentat demisia la 27 noiembrie 2000 asumându-și răspunderea pentru acest eșec.

În fapt, noiembrie 2000 este momentul în care PNȚ (PNȚ-CD) a părăsit scena politică a României. Cei care au încercat să-l revigoreze, nu au reușit: în toate alegerile în care s-a prezentat până în prezent (2026), nici un național-țărănist nu a intrat în Parlament.

Cei care au inițiat și organizat adunarea din 10 octombrie 2026 merită respectul și aprecierea noastră, deoarece au readus în memoria contemporanilor pagini importante din istoria României.

Nicușor Dan a apreciat în cuvântul său că din programul și ideologia PNȚ ar trebui să se inspire politicienii actuali: „dacă ne uităm în urmă, pare că lupta a fost pierdută la momentul acela, însă exact acele valori pe care le-au promovat într-o luptă aparent pierdută sunt cele care definesc aspirațiile societății noastre de astăzi”. A adresat cuvinte mustrătoare cetățenilor români care nu au încredere și nu urmează calea democrației. În fapt, președintele nu recunoaște că, sub conducerea sa, România a ajuns într-o situație dezastruoasă, fără guvern legitim din 28 aprilie 2026 și ocupă ultimele locuri în Uniunea Europeană la aproape toate capitolele. Nicușor Dan nu înțelege că el este marele vinovat, deoarece nu-și îndeplinește principala sa misiune prevăzută în Constituție, aceea „de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate” (art. 89, alin.2).