GUVERNANȚII ROMÂNI ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ

În contextul modificării raportului de putere stabilit la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial – caracterizat prin decăderea URSS și ascensiunea SUA – în anul 1989 regimurile socialist-totalitare din  statele europene s-au prăbușit. Au fost desființate instituțiilor comune dominate de  Uniunea Sovietică – Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) la 28 iunie 1991 și  Tratatul de la Varșovia în ziua de 1 iulie 1990.

Pe de altă parte, NATO , înființat în 1949, în care rolul decisiv îl are SUA, s-a declarat deschis pentru primirea statelor care au pășit pe cale democrației. La 7 martie 1992, prin Tratatul de la Mastricht, Comunitatea Economică Europeană și-a luat numele de  Uniunea Europeană[1], care în iunie 1993 a stabilit criteriile de aderare a noi state la acest organism. În perioada următoare,  țările care făcuseră parte din Tratatul de la Varșovia au aderat la NATO,  și din CAER la  Uniunea Europeană.

Înainte de 1989,  pe fondul războiului rece, Uniunea Sovietică și celelalte state socialiste aflate sub influența (dominația) sa au avut o atitudine critică față de instituțiile și organizațiile capitaliste. După 1964, România a promovat o politică de independență și a promovat relații cu toate statele, inclusiv cu cele din Vestul Europei. A stabilit de relații oficiale cu Comunitatea Economică Europeană: în ianuarie 1974 a fost inclusă în Sistemul Generalizat de Preferințe al UE, iar în 1980 a fost semnat acordul privind crearea Comisiei Mixte România – Uniunea Europeană.

Noua conducere a României,  instalată la 22 decembrie 1989, a continuat politica vizând dezvoltarea relațiilor cu statele și organizațiile Occidentale. La 23 octombrie 1990 a fost semnat Acordul de cooperare economică și comercială între România și Comunitatea Economică Europeană. La 16 martie 1991 a fost  organizată în București  sesiunea științifică omagială, cu participare internațională, intitulată ”Titulescu  – precursor al unității europene”. În decembrie 1991, România a stabilit relații oficiale cu NATO și a participat la  Consiliul  de Cooperare Nord-Atlantic, iar în martie 1994, a fost prima țară fostă socialistă care a semnat Parteneriatul pentru Pace.

Având în vedere această  realitate, era de așteptat ca România să fie prima țară fostă socialistă care să fie primită în NATO și în UE, dar realitatea a fost cu totul alta.

Începerea negocierilor pentru aderarea la NATO și la UE

Este un fapt istoric că România a fost acceptată să înceapă negocierile pentru aderarea la NATO și la UE, după alte state foste socialiste, care urmaseră  cu fidelitate politica URSS. Această realitate se datorează atât unor factori externi, cât și interni.

Un rol important, chiar decisiv, l-au avut  liderii occidentali care, după 22 decembrie 1989, au urmărit să șteargă din mentalul colectiv  elogiile aduse lui Nicolae Ceaușescu de personalitățile sale emblematice, precum Charles de Gaulle – președintele Republicii Franceze, sau  Richard Nixon și Jimmy Carter – președinții SUA. Încă de la începutul anilor 1980,  atât pe  occidentali, cât și pe  sovietici îi deranja faptul că Nicolae Ceaușescu promova pricipiile înscrise – la inițiativa sa – în numeroase documente internaționale: independență, suveranitate națională, neamestec în treburile interne și avantaj reciproc. Aceste principii deveniseră deranjante în  contextul reconfigurării echilibrului de putere pe plan mondial.

Un alt factor extern important a fost reacția băncilor Occidentale, ca urmare a deciziei lui Nicolae Ceaușescu luată în decembrie 1981 ca România să achite   înainte de termen întreaga datorie exernă. Respectivele bănci trăiau din dobânzile obținute de la cei pe care i-a împrumutat, iar România le-a afectat propriile socoteli.

Pe de altă parte, occidentalii îl elogiau pe Mihail Gorbaciov, ales în 1985 în funcția de secretar general al PCUS, care  a început să reformeze societarea sovietică prin „perestroika” și „glasnosti”, care avea să ducă la prăbușirea URSS. În timp ce liderii celorlalte state membre ale CAER și Tratatului de la Varșovia au început să aplice și ei „reformele”, Nicolae Ceaușescu aprecia că acestea subminau bazele societății socialiste, fapt ce i-a atras aspre critici, atât din Vest, cât și din Est.

Mass-media din Occident – cu deosebire posturile de radio „Vocea Americii” și „Europa liberă”, finanțate de  SUA – și-au schimbat radical poziția, trecând de la elogii la o vastă campanie împotriva lui Nicolae Ceaușescu. Acesta era acuzat  pentru  nerespectarea drepturilor omului, reprimarea disidenților, crimele securității „comuniste”, demolarea satelor, politica de asimilare forțată a minorităților, „vinderea” etnicilor germani și evrei etc etc. O asemenea campanie a fost urmată de măsuri pe linie de stat: la începutul anului 1989, SUA au anunțat că nu vor prelungi clauza națiunii celei mai favorizate acordată României, după care Republica Federală Germania și Franța și-au rechemat ambasadorii de la București, ceea ce semnifica dezavuarea  politicii promovate de regimul Ceaușescu.

Situația politică din Centrul și Sud-Estul Europei s-a modificat radical începând din august 1989, când s-a aplicat principiul dominoului, regimurile socialist-totalitare fiind înlăturate succesiv din Polonia, Ungaria,  Cehoslovacia și R. D. Germană. În aceste țări revenirea la democrație s-a realizat prin schimbarea conducerii partidelor comuniste respective: au avut loc ședințe ale Comitetului Central la care secretarul general și-a prezentat demisia și a fost înlocuit cu un alt membru al Biroului Politic al CC,  care a pornit pe calea colaborării cu opoziția, la înfăptuirea unor reforme democratice și la orientarea politicii externe spre  Occident.

În România nu a existat o opoziție la vârful  PCR care să impună demisia lui Ceaușescu și nici o societate civilă capabilă să poarte un dialog cu conducerea țării. Ca urmare, populația și-a  manifestat nemulțumirile în stradă, iar regimul a răspuns printr-o violentă represiune  în zilele de 17 – 21 decembrie 1989. La 22 decembrie, Nicolae Ceaușescu și Elena Ceaușescu au fost nevoiți să fugă din sediul CC al PCR la bordul unui elicopter.

Revoluția română a fost transmisă în direct la TVR (declarată Liberă) și la Radio, fiind urmărită cu „sufletul la gură” de milioane de oameni de pe toate continentele, care au asistat la confruntarea violentă între armată sprijinită de populație și „teroriștii” care urmăreau să-l „reinstaleze pe Ceaușescu la putere”. Pe acest fond, „criminalul dictator” (Nicolae Ceaușescu) și „sinistra” sa soție (Elena Ceaușescu) au fost împușcați  25 decembrie 1989, în urma unui simulacru de proces, care a durat o oră și 20 de minute.

Imaginea cu cei doi foști lideri politici prăbușiți lângă zidul unității  militare din Târgoviște a șocat opinia publică mondială. La începutul lunii ianuarie 1990, presa din Occident  – care în decembrie a elogiat eroismul românilor și jertfa lor în lupta pentru înlăturarea unuia dintre „cei mai odioși dictatori din istoria omenirii” – a declanșat un val de indignare pentru această crimă. Semnalul a fost dat de ziaristul  francez Michael Castex, care  a publicat cartea O minciună mare cât un secol. România, istoria unei manipulări  în care susținea că în România nu a avut loc o revoluție, ci lovitură de stat, iar noua putere a recurs la o uriașă diversiune.

După 22 decembie 1989 nu existat o dezbatere privind evoluția României și elaborarea unui program după modelul celor de la 1848,  1859, 1877  sau 1918. Viața politică a devenit extrem de agitată: după decenii de restricții, românii simțeau nevoia să se exprime: au reapărut partidele politice, presa se tipărea în milioane de exemplare, posturile locale de radio și TV și-au reluat activitatea, întrunirile publice se desfășurau fără nici o îngrădire.

S-au dezvoltat rapid două poziții diametral opuse – pe de o parte Frontul Salvării Naționale (FSN) care preluase puterea,  și  de cealaltă opoziția – extrem de  eterogenă, dar viguroasă, iar confruntările au ajuns în stradă. Foarte activi și radicali au devenit unii activiști de partid din vremea lui Gheorghiu -Dej, precum și copiii lor crescuți în cartierul Primăverii, rezervat nomenclaturii comuniste. De asemenea, unii intelectuali, care slujiseră vechiul regim  – câțiva fiind dovediți ulterior ca fiind informatori ai Securității – au devenit agitatori anticomuniști și revoluționari. Exista și o vorbă: „Puțini am fost, mulți am rămas”. La începutul lunii ianuarie 1990, cu primul avion civil care a aterizat în București a sosit George Soros, cunoscutul militant pentru o „societate deschisă”, care a trecut la crearea și finanțarea unor organizații civice, ostile puterii instalată la 22 decembrie 1989. „Programul” opoziției era concentrat într-un cuvânt: ”Jos!”: Jos comunismul, Jos FSN, Jos nomenclatura, Jos Iliescu, Jos Securitatea.

În fapt, după din decembrie 1989, România a devenit terenul de dispută între Est și Vest, fiecare căutând să o slăbească și să-i fixeze direcția. Serviciile secrete au avut un rol important, mai ales că noua putere a decis deschiderea granițelor, astfel că numeroși agenți au intrat ca într-o țară a nimănui. Revoluționarii care apăreau la TVR cereau desființarea Securității, iar conducerea FSN a satisfăcut această revendicare: la 30 decembrie 1989, Departamentul Securității a fost desființat, iar conducerea  României a rămas fără informații,  în timp ce serviciile străine au putut acționa în voie pentru subminarea autorității statului și distrugrea economiei naționale.

Încă de la începutul lunii martie 1990, mai mulți reporteri de la televiziunile Occidentale  știau că la Târgu Mureș vor avea loc evenimente grave și  s-au deplasat în respectivul municipiu, s-au cazat la Hotelul Continental, în  camere cu vederea spre Piața Trandafirilor, unde au avut loc confruntările româno-maghiare  din 19 – 21 martie 1990. O televiziune din Irlanda a comentat insistent imaginea din 20 martie cu un ungur trântit la pământ și bătut cu bestialitate de români. Peste câteva zile s-a aflat că respectiva victimă era românul Mihăilă Cofariu, iar bătăușii erau unguri, dar opinia indusă în mintea milioanelor de telespectatori din întreaga lume nu a putut fi modificată, învinuit fiind guvernul României care nu a  prevenit acest conflict interetnic.

La 22 aprilie, după un miting al PNȚ-CD, desfășurat în Piața Aviatorilor, o parte dintre manifestanți a ocupat Piața Universității, pe care au proclamat-o „Zonă  liberă de neocomunism”. Timp de 53 de zile mass-media internă și  internațională  a relatat despre desfășurarea manifestației împotriva guvernului, a FSN și mai ales a lui Ion Iliescu. Aceasta a continuat și după alegerile din 20 mai 1990, câștigate de  FSN la Parlament, și de Ion Iliescu la Președinție cu  peste 85 % din totalul voturilor exprimate.  În ziua de 13 iunie, Ministerul de Interne a încercat să desființeze corturile instalate de protestatari  în Piața Universității, dar manifestanții s-au opus, iar poliția s-a retras. Doru Viorel Ursu, ministru de interne, avea să scrie că polițiștii, foști milițieni, „păstrau în memorie evenimentele din decembrie și teama de consecințe îi paraliza”[2]. După ce poliția s-a retras, au fost atacate sediile Ministerului de Interne și TVR.  A doua zi au venit în ajutorul guvernului sute de mineri din Valea Jiului, care au acționat în forță, evacuând manifestații și recurgând la numeroase acte de violență. La 16 iunie, Ion Iliescu le-a mulțumit „pentru acest act de înaltă solidaritate”  și le-a cerut să se întoarcă la casele lor. În fapt, mineriada din iunie 1990 a reprezentat o pată neagră pe imaginea României, accentuând ideea că aceasta nu era un stat democratic. În mod ostentativ,  ambasadorul SUA în România a refuzat să participe la ședința de deschiderea a lucrărilor parlamentului și de depunere a jurământului de președinte de către Ion Iliescu în ziua de 20 iunie.

Conform unei vechi tradiții, lupta politică internă s-a extins și în afara granițelor României. În octombrie 1990, președintele PNȚ-CD, Corneliu Coposu – invitat la Congresul Partidului Conservator din Marea Britanie – a ținut un discurs în care s-a referit la situația din România: „Acum luptăm din opoziție împotriva neocomunismului și a socialismului. Vrem să integrăm biata noastră țară în Europa./…/ Revoluția noastră anticomunistă a fost câștigată de generația tânără care este din nou persecutată”. A adresat: ”Omagiile mele și ale României doamnei Margaret Theatcher, prima personalitate politică a continentului de la care România și țările din Est așteaptă salvarea spre noua democratație (subl. IS)”[3].

În paralel cu aceaste evenimente politice a avut loc o amplă acțiune vizând distrugerea economiei naționale. Semnalul a fost dat de primul ministru Petre Roman, care în ianuarie 1990, la nici două săptămâni de la numirea sa în funcția de prim-ministru, a făcut declarații cu consecințe extrem de grave: „industria româneasă este un morman de fiare vechi” și „statul trebuie să-și ia mâna de pe economie”[4]. Imediat „băieții deștepți” au trecut la demontarea mașinilor și utilajelor din marile întreprinderi, vânzându-le, literalmente, ca fier vechi. Agricultura a fost grav afectată de desființarea formelor colective de asociere (CAP și IAS), lichidarea sistemelor prin care erau irigate 3,5 milioane ha, abandonarea construcției canalului Siret-Bărăgan  etc. În condițiile în care producția industrială și agricolă s-a prăbușit, guvernele au apelat la importuri, cheltuind rapid cei 3,5 miliarde dolari rămași din timpul lui Ceaușescu și apoi recurgând la masive împrumuturi externe.

Pe acest fond, s-a înregistrat devalorizarea rapidă a leului, scumpirea produselor de primă necesitate și declanșarea conflictelor sociale. Guvernele au recurs la mărirea salariilor, fapt ce a accelerat inflația, care a ajuns la un nivel nemaicunoscut în istoria României: în iulie 2005, s-a  trecut la denominalizarea leului și bancnota de 10 000 lei a deveninit 1 leu nou.

Un adevărat asalt a avut loc asupra conștiinței românilor, inoculându-li-se ideea că sunt un popor marginal, fără valori universale, nu au un trecut și o cultură la care să se raporteze: istoria lor este alcătuită din mituri, iar Eminescu era „scheletul din dulap” de care trebuie să se dispenseze.  Patriotismul era prezentat ca o noțiune negativă, fiind asimilat cu naționalismul. În același timp,  s-a  acreditat ideea că ”Marile decizii pe care trebuie să le ia astăzi societatea românescă reprezintă o ruptură față de trecut, față de oricare trecut”[5]. Așadar, românii nu trebuiau să se raporteze la istoria lor, la lupta pentru independență și unitate națională,  la contribuția  privind cultura și civilizația europeană și mondială. Ca urmare, Ministerul Educației și Învățământului a hotărât ca obiectul Istoria Românilor să fie  scos din liceu, fiind înlocuit cu  o materie numită Istorie.

Cert este că după 10 de ani de la revoluție, România avea o imagine internațională dezastruoasă, accentul fiind pus pe gravele probleme în funcționarea regimului democratic și lipsei statului de drept, corupția generalizată, carențele majore în domeniul justiției, incapacitatea de   apărarea granițelor în fața valului de emigranți etc etc. La rândul lor, românii trăiau într-o stare de nemulțumire, deoarece speranțele din decembrie 1989 se spulberaseră.

Guvernele de la București apreciau că singura salvare era însușirea valorilor Occidentului dezvoltat și democratic pentru a intra în „normalitatea” europeană. Ca urmare, au făcut stăruitoare demersuri pentru aderarea României la NATO și la UE. Reprezentanții acesteia s-au prezentat la Bruxelles cu un sentiment de inferioritate, reprezentând o țară care stătea să se scufunde și avea neapărată nevoie de ajutor pentru salvare și  intrarea pe o linie de plutire.  Comportarea lor se asemăna cu aceea a unui biet școlar, corigent la  aproape toate materiile,  care solicita sprijinul profesorilor, fiind gata să plătească meditațiile, pentru a trece clasa.

Reprezentanții României nu au înțeles și nici măcar nu și-au problema că ar putea negocia, în calitate de reprezentanți ai unei țări suverane. Evident, ei  nu au cunoscut aprecierea marelui istoric Nicolae Iorga: „Suntem un stat de necesitate europeană. Răzimată pe cetatea carpatică şi veghind asupra Gurilor Dunării, străjuind aici în numele şi interesul întregii Europe din spatele ei, ba încă şi mai departe, se cheamă că România noastră trăieşte şi vorbeşte aici nu numai pentru dânsa singură. Statul nostru este deci în atenţia estului şi vestului, nordului şi sudului deopotrivă şi în tot timpul. El deţine, cum s-a spus, o poziţiune cheie, iar atenţia aceasta a altuia pentru tine poate fi grijă şi simpatie, poate fi ocrotite, dar poate fi şi apetit sau primejdie. Un stat cu o astfel de situaţie în care te urmează în tot locul vânturile, valurile, dator este cel dintâi să cunoască această situaţie, să-şi dea permanent seama de toate, bune şi rele, câte se ascund într-însa. Toţi membrii acestui stat şi în primul rând pătura lui conducătoare trebuie să-şi aibă gândul mereu aţintit la ele” (subl.  IS)[6].

Îndeplinirea condițiilor pentru aderarea la NATO

Primirea României în NATO a fost acceptată după îndeplinirea anumitor  condiții. Una dinte acestea privea încheierea unor  tratate de bună vecinătate cu Ucraina și Ungaria.

Pe fondul prăbușirii URSS,  Republica Sovietică Socialistă Ucraineană și-a proclamat independența la 24 august 1991, sub numele de Republica Ucraina.  Guvernanții de la Kiev au  hotărât organizarea în ziua de 1 decembrie 1991 a unui referendum privind  independența acesteia. La 28 noiembrie 1991, România a reacționat: Camera Deputaților și Senatul au adoptat în unanimitate un document în care se preciza: „Parlamentul României declară solemn că referendumul organizat de autoritățile de la Kiev în teritoriile românești încorporate cu forța în cadrul fostei URSS – respectiv Bucovina de Nord, Ținutul Herța, Ținutul Hotin, precum și județele din sudul Basarabiei – este nul și neavenit, precum și consecințele acestuia”. Regimul de la Kiev nu a ținut seama de punctul de vedere al României, iar referendumul s-a desfășurat așa cum s-a anunțat și a fost obținut rezultatul dorit. A doua zi după referendum, la 2 decembrie, guvernul condus de Theodor Stolojan, ministru de externe fiind Adrian Năstase, a publicat o Declarație foarte clară: „Acest referendum nu poate avea valabilitate în teritoriile anexate abuziv [de fosta URSS], care nu au aparținut niciodată Ucrainei și sunt de drept ale României”.

Timp de câțiva ani au avut loc negocieri româno-ucrainene privind încheierea unui  tratat de bună vecinătate. Delegația Ucrainei a fost foarte fermă, ministrul său de externe declarând de la bun început: „Vrem ca acordul să conțină o recunoaștere necondiționată a frontierelor, precum și un angajament  de a nu ridica pretenții teritoriale acum sau în viitor”.

 Liderii de la Kiev au știut să joace cartea armelor nucleare sovietice aflate pe teritoriul Ucrainei. La 6 decembrie 1994, cu ocazia Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE), desfășurată la Budapesta, Leonid Kucima – președintele Ucrainei, Boris Elțin – președintele Federației Ruse, John Major – primul ministru al Marii Britanii și Bill Clinton – președintele SUA au semnat un Memorandum prin care Ucraina renunța la armele nucleare sovietice aflate pe teritoriul ei, iar cele trei mari puteri se angajau „să respecte independența și suveranitatea existente ale Ucrainei”.

În decembrie 1996  în România a avut loc o schimbare de putere, funcția de președinte fiind preluată de Emil Constantinescu, care s-a angajat încă din timpul campaniei electorale să încheie cât mai grabnic Tratatul cu Ucraina. A declarat că  România trebuia să facă un „sacrificiu istoric” pentru a obține invitația de a adera la NATO. Mai mult, a  susținut că nu trebuia invocat trecutul, deoarece „istoria nu ne învață nimic” și a precizat: „Suntem dispuși să recunoaștem granița actuală. Această recunoaștere a realității va forma, într-adevăr, baza tratatului. Insula Șerpilor este teritoriu ucrainean”. A insistat pentru semnarea grabnică a Tratatului cu Ucraina, fiind convins că, îndeplinind această condiție imperativă, la summit-ului de la Madrid din  8 – 9 iulie 1997, România va primi invitația de a începe negocieri pentru primirea în NATO.

Președinții Emil Constantinescu și Leonid Kucima au semnat la Neptun în  ziua de 2 iunie  1997, Tratatul cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare dintre România și Ucraina, în care se menționează angajamentul reciproc de a respecta „inviolabilitatea frontierelor și integritatea teritorială”. Astfel, România recunoștea dreptul de succesiune a Ucrainei asupra teritoriilor românești ocupate de fosta URSS și anume Bucovina de Nord (cu orașul Cernăuți, unde la 28 noiembrie 1918 s-a votat unirea acestei provincii istorice cu România), Ținutul Herța, județul Hotin, sudul Basarabiei (cu orașele Ismail, Chilia, Cetatea Albă, Reni, Bolgrad) și Insula Șerpilor, care a fost inclusă în raionul Ismail al regiunii Odesa. În aceeași zi, președintele SUA, Bill Clinton, a transmis un mesaj personal de felicitări celor doi președinți.

La reuniunea de la Madrid s-a decis ca Ungaria, Polonia și Cehia să fie invitate pentru a începe negocieri în vederea primirii în NATO,  nu însă și România, deoarece s-a opus Bill Clinton, președintele SUA. După reuniunea de la Madrid, Bill Clinton a făcut o vizită la Varșovia unde i-a felicitat pe polonezi după care, în ziua de 11 iunie, a sosit  la București unde președintele Constantinescu i-a organizat o primire fastuoasă în Piața Universității. Spectacolul a fost mai mult decât penibl. Miile de participanți au scandat „Clinton – România” până și în timp ce se intonau Imnurile de Stat ale SUA și României. În discursul său, Clinton i-a încurajat pe români: „Țineți această direcție. Viitorul este al vostru”. Deși la Madrid, România a suferit o gravă înfrângere, prezența timp de 8 ore a lui Clinton la București a fost prezentată  ca un mare succes, deoarece a pus bazele „parteneriatului strategic” între România și SUA.

Negocierile pentru aderarea României la NATO au început în 2002, iar  oficialitățile române au acceptat tot ce li s-a cerut: eliminarea ofițerilor formați în timpul vechiului regim (mulți dintre ei cu studii în URSS); promovarea în posturi de comandă a unor ofițeri tineri (cu stagii de pregătire în SUA); desființarea armatei permanente;  punerea la dispoziția CIA a listei spionilor români care-și  desfășurau activitatea în SUA; amplasarea pe teritoriul României a unor baze militare ale SUA și ale NATO; lichidarea industriei naționale de apărare și distrugerea întregul arsenal militar. Discuțiile s-au finalizat în 2004, iar guvernanții de la București declarau cu convingere:  „Ne apără NA TO, cea mai puternică alianță militară din lume”.

Aderarea la Uniunea Europenă

Pentru liderii politici de la București aderarea la UE însemna dovada certă a orientării României spre Occident, adică spre democrație și economia de piață.   După cinci ani de confruntări politice interne s-a ajuns la un acord între  forțele politice reprezentate în Parlament privind acțiunea comună pentru integrarea României în Uniunea Europeană.

La 21 iunie 1995 liderii partidelor palamentare au adoptat Declarația de la Snagov  în care se menționa: „semnatarii prezentei Declarații constată că Strategia națională de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană elaborată de Comisia special constituită în acest scop, din reprezentanți ai partidelor politice parlamentare, ai Guvernului, ai cercurilor academice, ai societății civile exprimă orientarea fermă a României de a-și axa dezvoltarea pe promovarea atributelor unei societăți democratice – statul de drept, pluralismul politic, separarea puterilor, alegeri libere, respectarea drepturilor omului, inclusiv ale persoanelor aparținând minorităților naționale, crearea unei economii de piață eficiente și durabile, compatibile cu principiile, normele, mecanismele, instituțiile și politicile Uniunii Europene”. Aderarea la UE a devenit „programul de țară” al României, împărtășit de toate forțele politice.  A doua zi, 22 iunie 1995, guvernul a depus la Bruxelles documentul prin care solicita ca România să devină membru al Uniunii Europene.

Printr-o uriașă propagandă, UE era prezentată ca un panaceu universal, limanul spre care trebuie să se îndrepte toți românii. Abia peste patru ani, în octombrie 1999, Comisia Europenă a recomandat începerea negocirilor cu România privind aderarea la Uniunea Europeană, care au demarat la 15 februarie 2000.

Liderii politici de la București ar fi avut  argumente solide pentru a purta negocieri demne și profesioniste,  prezentând date concrete privind avantajele pentru UE ale aderării României: o țară mare, cu uriașe resurse minerale, cu un teren agricol de 12 milioane de ha, cu pământ roditor, cu o forță de muncă de 14 milioane de oameni, cu valori științifice și culturale importante, cu o poziție geostrategică esențială pentru Europa și nu numai.

Realitatea este că propaganda desfășurată pe plan intern și internațional timp de două decenii a creat României o imagine negativă, iar invocarea acestor argumente era considerată ca antidemocratică și antieuropeană.  În acest context, guvernanții de la București, domiați de un sentiment de inferioritate și dorind aderarea cu orice preț la  UE au adoptat politica cedării și satisfaceii tuturor pretențiilor  transmise de la Bruxelles.

Una dintre acestea a fost semnarea  Tratatului de bună vecinătate cu Ungaria, întrucât în  anii 1988 – 1989 relațiile între cele două state se deterioraseră foarte grav.

Guvernul de la Budapesta a condiționat încheierea Tratatului și votul său în favoarea aderării României la UE de anumite condiții, pe care guvernanții de la București le-au îndeplinit. Menționăm pe cele mai importante dintre acestea:

O cerință a guvernului de la Budapesta a fost  ca România să renunțe la Arhivele Transilvaniei ajunse pe teritoriul Ungariei. Eforturile făcute în anii 1922 – 1945 de directorii generali ai Arhivelor Statului Constantin Moisil și Aurelian Sacerdoțeanu, de a obține aplicarea  prevederilor din Tratatul de la Trianon privind restituirea Arhivelor Transilvaniei nu au dat rezultatul așteptat în perioada interbelică. Mai  mult, în anii 1940-1944, când nord-estul Transilvaniei a fost ocupat de Ungaria, au fost preluate alte mii de dosare.

După 1991 am avut o implicare directă în aceast problemă, în calitate de director general al Arhivelor Statului (care în aprilie  2006 au primit titlul de Arhivele Naționale). La reuniunile internaționale pe linie de arhive am  militat pentru restuirea arhivelor ajunse într-un alt stat către proprietarul de drept. Am reușit să înscriu acest obiectiv în  Acordurile de colaborare  pe care le-am semnat cu Comitetul de Stat pentru Arhive al Federației Ruse (1992), Arhivele Republicii Macedonia (1995), Arhivele Statului din Ucraina (1995), Arhivele Statului din Polonia (1995), Arhivele Statului din Iugoslavia (1996).

În ziua de 10 iunie 1994 am discutat la Budapesta cu conducerea Arhivelor Naționale ale Ungariei pe baza proiectului de  Acord de propus de mine, și am convenit ca acesta să cuprindă și  următorul articol: „Părțile sunt de acord ca documentele asupra cărora se va stabili dreptul de proprietate al celeilalte Părți  să fie restituite proprietarului de drept. Restituirea acestor documente se va face pe baza unor înțelegeri corespunzătoare”. În comunicatului comun, intitulat Pro Memoria,  se menţiona: „Partea română a prezentat o propunere scrisă cu privire la conținutul Acordului, care a fost discutată  și acceptată ca bază pentru convorbirile ulterioare. Părțile au convenit ca definitivarea Acordului  să se facă pe calea schimbului de texte, urmând ca forma finală  a acestuia să se realizeze și să fie semnată în București la începutul lunii octombrie 1994”[7].

La începutul lunii septembrie am trimis la conducerea Ministerului de Interne Nota  prin care solicitam aprobarea pentru invitarea directorului general al Arhivelor Naţionale ale Ungariei  în România pentru definitivarea și semnarea Acordului convenit la Budapesta. Neprimind răspuns, m-am interesat pe căi particulare și am aflat că guvernul Ungariei nu a aprobat documentul convenit de directorii generali ai celor două instituţii de arhivă, neacceptând articolul privind restiturea documentelor către proprietarul de drept. Aceast punct de vedere  a fost transmis Ministerului Afacerilor Externe al României,  care negocia textul Tratatului de bază între cele două state. Guvernul României a cedat și la 16 octombrie 1996 primii miniştri Nicolae Văcăroiu şi Horn Gyula au semnat „Tratatul de înţelegere, cooperare şi bună vecinătate dintre România şi Republica Ungară”, în care nu exista nici o referire la restituirea arhivelor Transilvaniei. Ca urmare, Ministerul de Afacerilor Externe mi-a transmis că Arhivele Naţionale  trebuie să renunţe la ideea  restituirii arhivelor româneşti aflate în Ungaria.

Renunțarea la Fundația Gojdu a fost o altă cerință a Ungariei.  Emanuil Gojdu a fost unul dintre cei mai bogați români (aromâni) din Imperiul Habsburgic. Prin testamentul din 6 noiembrie 1869, Gojdu a lăsat averea „acelei părți a națiunii din Ungaria și Transilvania care aparține la confesiunea orientală ortodoxă“, pentru acordarea de burse și pentru ajutorarea preoților, elevilor și studenților români. Fundația Gojdu, înființată în 1870, era un complex arhitectonic în centrul Budepestei, compus din 8 corpuri de clădire cu patru etaje, cu câte o curte interioară  fiecare, 250 de apartamente, 50 de spații comerciale, terase, baruri, restaurante – din utilizarea cărora se obțineau venituri din care au fost  acordate   burse tinerilor români ortodocși. La acestea se adăugau importante sume de bani depuse în bănci din Budapesta, precum și alte valori. Această fundație a acordat în perioada 1871–1916 un număr de 4 455  burse și 928 ajutoare financiare tinerilor  români ortodocși.

Tratatul de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920,  prevedea la art. 249: „Legatele, donațiunile, bursele, fundațiunile de orice fel, înființate sau create în fostul regat al Ungariei și destinate supușilor (ressortissants) acestuia, vor fi puse de Ungaria întrucât acestea se găsesc pe teritoriul său, la dispozițiunea Puterii aliate sau asociate ai cărei supuși  (ressortissants) sunt acum zisele persoane” (subl. ns. – IS).

Ungaria nu s-a conformat, ci a adoptat tactica tergiversării. Abia la 27 octombrie 1937 s-a realizat un acord, semnat la București, care prevedea că Ungaria va preda României în 30 de zile după ratificarea acestui document întregul patrimoniu al Fundației Gojdu care se găsea la Budapesta, cu toate drepturile și obligațiile aferente, iar Fundația Gojdu va înceta să existe ca fundație pe teritoriul Ungariei. Acordul  a fost ratificat prin jurnalul Consiliului de Miniștri din 13 ianuarie 1938 și  promulgat de regele Carol al II-lea în ziua de 5 februarie 1938. La rândul său, guvernul Ungariei l-a ratificat la 4 aprilie 1940, iar la  20 iunie 1940 a avut loc schimbul instrumentelor de ratificare.  Prin acest document, statul ungar recunoștea dreptul de proprietate al României asupra bunurilor Fundației Gojdu. Acordul nu s-a aplicat, întrucât a intervenit dictatul din  30 august 1940, prin care Ungaria a obținut partea de nord-est a Transilvaniei.

După cel de-al Doilea Război Mondial, problema Fundației Gojdu a fost abandonată de conducerea României. Abia la 30 septembrie 1996, un grup de înalți prelați și profesori universitari din Mitropolia Ardealului au reînființat Fundația Gojdu și – în conformitate cu testamentul lui Emanoil Gojdu –  administrația a fost încredințată unor înalți prelați: mitropolitul Antonie Plămădeală, arhiepiscopul Bartolomeu Anania și arhiepiscopul Nicolae Corneanu. În 1998 s-a constituit un Grup de Inițiativă format din reprezentanți ai partidelor politice și ai unor structuri guvernamentale care – împreună cu Fundația Gojdu – a reluat demersurile pe lângă oficialitățile de a Budapesta.

Poziția guvernului condus de Călin Popescu-Tăriceanu  a fost una capitulare. La şedinţa comună a guvernelor României şi Ungariei, desfăşurată la Bucureşti în ziua de 20 octombrie 2005,  a fost semnat  Acordul pentru înfiinţarea Fundaţiei Publice Româno-Ungare „Gojdu”.  Prin acest document, Fundaţia Emanoil Gojdu a încetat să mai existe .Ca urmare, România a pierdut  o uriașă avere, precum și  o instituție cu un rol excepțional în formarea intelectualilor săi, care s-au afirmat în știința și cultura națională; mulți dintre aceștia au condus lupta de eliberare a românilor de sub dominația Ungariei și pentru unirea Transilvaniei cu România, realizată la 1 Decembrie 1918.

O altă cerință a guvernului Ungariei pentru a susține intrarea României în Uniunea Europeană a fost instalarea statuii Libertății într-o piață publică din zona centrală a municipiului Arad. În 2001, UDMR și guvernul de la Budapesta au declanșat o vastă campanie, afirmând că această statuie a fost ridicată în memoria  celor 13 generali din armata revoluționară a Ungariei, care au fost condamnați la moarte și executați de austrieci în 1849.

Faptele istorice arată că la izbucnirea revoluției din 1848 exista o similitudine privind situația Ungariei  și a Transilvaniei în raporturile cu Austria (Imperiul Habsburgic). Regatul Ungariei dispăruse ca stat după bătălia de la Mohács (1526), iar în 1541 o parte  a acestuia a fost ocupată de  Imperiul Otoman  și alta de Austria. Apoi, în urma  înfrângerii Imperiului Otoman în bătălia de la Viena  (1683), în 1686  toată Ungaria a fost ocupată de Austria. La rândul său, Transilvania  era din 1691 Principat autonom în cadrul Austriei, fiind subordonată direct împăratului. Ca urmare, în 1848, atât ungurii, cât și românii doreau eliberarea de sub dominația Imperiului Habsburgic.

 Dar s-a ivit de la început o deosebire fundamentală, care a marcat relațiile între revoluționarii români și cei maghiari.  Programul revoluționarilor maghiari, lansat de Lajos Kossuth la 15 martie 1848, viza realizarea Ungariei din timpul lui Ștefan cel Sfânt, care includea și Transilvaniei. Deoarece românii nu au fost de acord, Kossuth a hotărât să o impună prin forță, susținătorii săi recurgând la acte de violență împotriva românilor care se opuneau. Pe de altă parte, în discursul rostit în catedrala de la Blaj în ziua de 14 mai 1848,  Simion Bărnuțiu declara: „Libertatea nu poate fi decât națională și libertate fără naționalitate nu se poate înțelege nici la un popor de pe pământ”. El constata că „în loc de libertate și egalitate, ungurii au așezat terorismul, privilegiile naționale, apăsarea și deznaționalizarea altor popoare”. În „Petițiunea națională”  adoptată de adunarea de la Blaj a doua zi, 15 mai,  se prevedea: „Națiunea română se declară și se proclamă națiune de sine stătătoare”.

La 29 mai, Dieta maghiară întrunită la Cluj a votat „unirea” Principatului Transilvaniei cu Ungaria, iar guvernul revoluționar maghiar  a trimis armata să impună această decizie. Pentru a înfrânge rezistența românilor și a intimida populația, alături de acțiunile militare a înființat „tribunale de sânge”, care au condamnat la moarte sute de români, iar sentințele erau imediat executate.La rândul său, Comitetul Național Român a decis crearea unei armate populare sub conducerea lui Avram Iancu, care a organizat lupta de rezistență  în zona Munților Apuseni pe care a reușit să o apere, înfrângând repetatele atacuri ale armatei maghiare.

La 14 aprilie 1849, Dieta întrunită la Debrețin a proclamat detronarea împăratului Austriei, iar Lajos Kossuth a fost ales guvernator al Ungariei independente. Ca urmare, armata austriacă a fost trimisă împotriva Ungariei, luptele desfășurându-se și pe teritoriul Transilvaniei. În toiul confruntărilor, 13 generali din armata  austriacă au dezertat, înrolându-se  în armata revoluționară maghiară care lupta pentru libertatea preconizată de Kossuth, dar împotriva libertății românilor.

Împăratul Austriei a încheiat o alianță cu țarul Rusiei pentru înfrângerea revoluției și la 18 iunie 1849 trupele țariste au intrat în acțiune alături de cele austriece obținând victorii, care au dus la capitularea Ungariei. Între numeroșii prizonieri pe care rușii i-au  luat s-au aflat și  generalii dezertori, care au fost predați comandamentului austriac. După război, Austria a organizat tribunale pentru pedepsirea dezertorilor. Cu acordul împăratului Franz Joseph cei 13 generali au fost judecați de Curtea Marțială, care i-a  condamnat la moarte pentru „crima de înaltă trădare”, fiind  executați în ziua de  6 octombrie 1849.

 Peste 32 de ani, la 6 octombrie 1881, în memoria acestora a fost dezvelit un monument pe locul execuției. În „Piața 13 Generali”,  aflată în zona numită Subcetate de lângă Arad, oricine poate vedea un obelisc din granit, ridicat pe o movilă de pământ, la baza căruia sunt amplasate plăci de marmură cu numele celor 13 generali: cinci dintre aceștia erau maghiari, ceilalți fiind de alte naționalități (germani, austrieci,  croat, sârb, armean).

Statuia Libertății pe care o revendica UDMR și guvernul Ungariei  a fost dezvelită la 6 octombrie 1890, înscriindu-se  în ansamblul manifestărilor marcând așezarea ungurilor în Câmpia Panonică, numite „Milenium”, aflate în derulare, care aveau să atingă punctul culminant în anul 1896. Este semnificativ faptul că pe soclul statuii au fost depuse 1 000 de flori, în semn de omagiu adus „Ungariei Milenare”.

După Unirea Transilvaniei (și Banatului) cu România, statuia  apărea ca o ofensă la adresa românilor uciși în 1848 – 1849 de armata ungară și a celor supuși unei agresive politici de deznaționalizare de către Ungaria în perioada dualismului (1867 – 1918). Ca urmare,  guvernul Ion I.C. Brătianu a decis ca aceasta să fie mutată într-un spațiu închis.

Campania guvernului de la Budapesta și a UDMR a continuat cu și mai mare intensitate pe tot parcursul anului 2003 și începutul lui 2004. Pentru a “calma situația”, ministrul Culturii, Răzvan Theodorescu, a făcut o vizită la Budapesta, după care a declarat că s-a ajuns la o înțelegere: guvernul României va aproba instalarea statuii Libertății la Arad, iar  Ungaria va vota pentru aderarea României la Uniunea Europeană.

Pe această bază, la 4 martie 2004, guvernul Adrian Năstase a  adoptat hotărârea privind amplasare statuii Libertății în Arad; s-a găsit o formulă care să atenueze impactul asupra opiniei publice din România și anume amenajarea unui “Parc al Reconcilierii” unde, alături de statuia Ungariei, să fie și un simbol românesc. Inaugurarea oficială a avut loc în ziua de 25 aprilie 2004 în prezența miniștrilor culturii din cele două țări, Péter Medgyessy și Răzvan Theodorescu, care au rostit cuvântări. Ministrul României i-a omagiat pe cei „13 generali ai unei armate revoluționare, recunoscute pe plan european”. Din motive politice, nu a menționat că acea “armată revoluționară” lupta pe pământ românesc pentru refacerea “Ungariei Milenare” și împotriva revoluționarilor români, care cereau “recunoașterea națiunii române”.

În fapt, prin statuia Libertății,  guvernul de la Budapesta și UDMR au obținut amplasarea pe teritoriul României a unui simbol al  „Ungariei Milenare”,  din care făcea parte Transilvania.

  După  asemenea concesii făcute de guvernele de la București, Ungaria a acceptat să voteze în favoarea aderării Românii la UE.

Negocierile cu UE s-au încheiat la 17 decembrie 2005, iar în ziua de  25 aprilie 2006 a fost semnat Tratatul de aderare a României (și Bulgariei) la Uniunea Europeană, devenind al 27-lea membru al acesteia.  A urmat ratificarea de către toate statele membrie, timp în care România a fost supusă unor noi presiuni, mai ales din partea Olandei și Austriei. Ca urmare, s-a decis ca România să fie în continuare monitorizată în privința justiției și frontierelor.

România – stat membru al NATO și  UE

Admiterea României în NATO și în UE a fost sărbătorită în România ca un mari evenimente istorice. Unii politicieni declarau că aceste acte reprezentau un „ideal împlinit”, situându-le alături de dobândirea Independenței în 1877 și de Marea Unire din 1918. Guvernanții erau mândri că au realizat „programul de țară”, iar  prin orientarea euro-atlantică România se plasa de „partea bună” a istoriei.

Realitatea este că aderarea a fost necesară, întrucât țara noastră nu putea rămâne izolată în contextul modificărilor geo-strategice la nivel european și mondial. Din 2004, România  face parte din cea mai puternică alianță militară existentă la nivel mondial, iar din 2006 din comunitatea statelor democrate, românii putând călători în Europa (nu și în SUA) fără pașaport, au acces la valorile culturale universale, s-au înscris în procesul global de dezvoltare a cunoașterii prin internet și Inteligența Artificială (AI)  etc.

Oficialitățile de la București a trecut rapid la punerea în practică a celor stabilite în actul de aderare la NATO. Reducerea armatei, inclusiv a corpului de comandă s-a rezolvat relativ ușor, prin pensionări și salarii compensatorii. Complicată a fost desființarea arsenalului militar, deoarece România fusese până în 1990  un mare producător de armament și tehnică de luptă, aflându-se pe locul al patrulea din lume în fabricarea și producția de armament. Industria națională realiza avioane, elicoptere, nave maritime și fluviale, rachete aer-aer cu dirijare prin infraroșu, rachete sol-sol, tancuri și transportoare anfibii, tunuri antitanc, bombe antisubmarin, calculatoare electronice pentru conducerea focului de artilerie, mitraliere antiaeriene, grenade, aruncătoare  de flăcări etc etc. Cercetătorii istoriei militare au demonstrat că înainte de  1990: „În situații complicate, politice sau militare, armata română își putea procura armamentul și munițiile necesare din producția internă” [8].  După 1968, România a devenit un  mare exportator de armament și tehnică de luptă, din care obținea între 800 de milioane și un 1 miliard de dolari pe an[9]. Printr-un efort deosebit și o asistență calificată din partea NATO, această industrie a fost desființată, România nemaifiind un concurent în acest domeniu pentru statele dezvoltate.

Timp de peste 20 de ani, nici un guvern al României nu a pus problema  refacerii industriei naționale de apărare, bazându-se pe faptul că  ”Ne apără NATO”  După 2022, pe fondul războiului între Federația Rusă și Ucraina, țara noastră a trecut prin  situații mai mult decât penibile:  zeci de drone rusești și ucrainene au intrat în spațiul aerian al României, iar armata nu a avut capacitatea să le doboare. După un grav incident care a avut loc în noaptea de 26 /27 mai 2026, când o dronă rusească a căzut pe un bloc din municipiul Galați, provocând o avarie și rănind două persoane, România a decis închiderea consulatului Federației Ruse de la Constanța și a cerut convocarea Consiliului de Securitate al ONU pentru a condamna agresorul.  La 10  iunie  o dronă ucraineană a intrat, fără a fi detectată, în portul Constanța, unde a explodat, provocând mari distrugeri, fumul produs ajungând până la Năvodari. Oficalitățile române nici măcar nu au cerut explicații guvernului de la Kiev.  Președintele Nicușor Dan a declarant că România nu produce sisteme antidronă și că acuzațiile aduse armatei reprezintă „o dezinformare”. La rândul său, ministrul Apărării Naționale, Radu Miriță, a apreciat că „atacul cu dronă se poate repeta până când România nu va primi și instala noile sisteme avansate antidronă”[10].

În calitate de membru al Uniunii Europene, România a obținut împortante fonduri din partea UE, care au fost de un real folos mai ales pentru aprovizionarea cu apă a localităților rurale, modernizarea unor școli, construirea  de șosele și autostrăzi.

Modul cum au decurs negocierile pentru aderare și cedările impuse au creat  oficialilor români un sentiment  de inferioritate, iar concesiile inițiale au fost urmate de  noi cedări pe toate planurile. România este reprezentată  în Consiliul Europei de președinte, care – indiferent de numele său – nu a avut nici o inițiativă în favoarea românilor, ci a acceptat  și aplicat tot ce s-a hotărât. Cele mai importante lucrări cu fonduri europene au fost încredințate unor companii din Germania, Franța sau Olanda.

Procesul început în 1990 de distrugere a economiei naționale  a fost accelerat după aderare. Au dispărut marile întreprinderi industriale românești – unele moderne și cu un real prestigiu internațional. Agricultura nu mai poate acoperi necesitățile populației astfel că circa 70% dintre  mărfurile alimentare  din supermarket-uri sunt de proveniență străină. Pentru a asigura funcționarea statului, guvernele au recurs la împrumturi masive, îndatorând țara pe 30-40 de ani.  Corupția s-a întins ca o pecingine peste întreaga țară, astfel că președintele Traian Băsescu a ajuns să afirme că ”România este un stat mafiot”.

Țara noastră nu are o politică externă proprie, conducându-se după directivele primite de la Bruxelles și Washington. Este semnificativ faptul că o justificare a Tratatului cu Ucraina din 1997 a fost că acesta prevedea drepturi pentru minoritatea română din Ucraina și pentru  minoritatea uncraineamă din România. În timp ce România a respectat întrutotul aceste drepturi, Ucraina nu numai că nu s-a conformat celor stabilite, dar a promovat o agresivă politică de desnaționalizare, pe care guvernanții de la București au acceptat-o. În septembrie 2017, parlamentul din Kiev a adoptat  legea prin care s-a interzis folosirea limbii minorităților naționale în școală, elevii fiind obligați să învețe numai în limba ucraineană. Profesoara Alexandrina Cernov mi-a relatat că a condus o delegație de români bucovineni care a fost primită la Cotroceni și a solicitat sprijinul președintelui Emil Constantinescu pentru școlile românești. Drept răspuns, acesta s-a răsucit în fotoliu și s-a uitat în spatele acestuia, după care li s-a adresat: „Am crezut că am un sac cu bani la spate, dar nu e! Atunci de unde să iau bani pentru ce vreți Dvs?”[11]. În 2019, poetul Vasile Tărâțeanu – cu care eram în relații apropiate – mi-a relatat că în Cernăuți nu mai apare nici un ziar în limba română și că „ultimii români din nordul Bucovinei și sudul Basarabiei se zbat să supraviețuiască în sânul barbariei lustruite cu  dreprtuile omului din vremurile noastre”. Nu vedea nici o speranță și a evocat faptul că a solicitat președitelui Iohannis să primească o delegație de români din Ucraina cu prilejul vizitei sale la Kiev, dar i  s-a răspuns că  o asemenea activitate nu putea fi înscrisă în program.

Cu prilejul vizitei sale la București, în ziua de 9 octombrie 2023, președintele Volodimir Zelenski a fost întrebat de un ziarist ce va întreprinde pentru respectarea  drepturilor  românilor din Ucraina,  iar acesta a răspuns că această  problemă  „nu este presantă. Îmi pare rău că nu mă pot gândi la toate problemele mici,  deoarece pentru o țară în război asta nu e o problemă”. În comunicatul comun semnat la încheierea vizitei se menționează că „președintele României, Klaus Iohannis, l-a asigurat pe omologul său, președintele Volodimir Zelenski, de sprijinul necondiționat (subl. IS) al României pentru Ucraina, în contextul războiului ilegal al Rusiei împotriva Ucrainei”[12].

Unele decizii luate la nivelul UE au pus la  grea încercare bugetul României. În condițiile pandemiei COVID-19, declanșată în 2020,  Ursula von der Leyn, președinta Consiliului Europei, a comandat o cantitate uriașă de vaccinuri la compania farmaceutică Pfeizer pe baza unui contract păstrat în mare secret –  deși UE are la bază democrația și transparența – și a invitat statele membre să le cumpere.  În 2001, guvernul condus de Florin Cîțu a comandat peste 56 milioane vaccinuri  anti-COVID,  deși România avea, încă din 1920,  Institutul de Seruri și Vaccinuri „Dr. Ioan  Cantacuzino”  – primul cu acest profil din Europa – dar care a fost declarat „nerentabil” după 1989, încetându-și producția. Deoarece, cu toată propaganda făcută, s-au vaccinat doar 8 131 206 români, guvernul a căutat să „scape” de cele rămase în stoc, vânzând o parte  Coreei de Sud,  oferind mai multe sute de mii pe gratis Republicii Moldova, iar cele mai multe au fost distruse pe cheltuiala proprie. Astfel, statul român a fost prejudiciat cu peste un milion de euro.  Firma a continuat să ofere UE  cantitățile de COVID-19 contratate, iar Comisia Europeană  a cerut statelor membre, după încetarea pandemiei, să comunice cantitățile pe care le solicitau. România s-a dovedit  din nou „generosă” și a mai comandat câteva milioane de doze. Ulterior, Comisia a transmis  statelor care au făcut comenzi, dar nu mai doresc să achiziționeze vaccinurile respective, să comunice în termen de 5 zile decizia de renunțare. Guvernul român nu a făcut-o, iar firma producătoare l-a dat în judecată. În aprile 2026, tribunalul Francofon din Bruxelles a obligat statul român la plata sumei  de 660 milioane  euro. Ancheta DNA nu a stabilit persoanele (vinovate, iar plata se  face de la bugetul statului, adică din buzunarul contribuabililor români.)

În ultimle două decenii, Europa – dirijată de la Bruxelles –  a pierdut teren pe arena internațională, rămânând tot mai în urma SUA și a Chinei. Președinta  Comisiei Europene a găsit calea de afirmare: atacurile la adresa Federației Ruse condusă de Vladimir Putin. Fostul secretar de stat al SUA, Henry Kissinger, aprecia – într-o declarație apărută în ziarul „The Washington Post” din martie 2014: „Pentru Occident, demonizarea lui Putin nu este o politică, ci alibiul perfect pentru lipsa unei politici”[13].  După  ce Rusia  a atacat Ucraina în 2022,  Consiliul Europei a impus zeci de „pachete” de sancțiuni împotriva Rusiei, între care  boicotul economic,  fapt ce a provocat  mari dificultăți statelor UE care se aprovizionau cu petrol  rusesc. De asemenea, a cerut ajutorarea Ucrainei cu armament și alte materiale.

Guvernele României au dovedit și de această dată  exces de zel, alocând sume considerbile (ținute la secret), în condițiie în care au sporit impozitele și taxele impuse cetățenilor,  iar  țara se afla într-o gravă criză ecnomică. În aprilie 2006, Consiliul UE invocând  „pericolului rusesc”, a decis trecerea  la înarmarea  rapidă a Europei, anunțând alocarea unor sume considerabile acordate sub formă de împrumut statelor prin programul SAFE ( Security Action for Europe).

 În realitate, Rusia, care timp de patru ani nu a fost  în stare să înfrângă Ucraina, nu-și poate propune să invadeze statele UE. Practic, prin acest program se  urmărește revitalizarea economică a principalelor state membre, în primul rând a Germaniei. Guvernul Bolojan s-a conformat,  solicitând un împrumut de 16,6 miliarde euro, iar  la 30 mai 2026  a semnat un contract în valoare de 6 miliarde euro cu firma germană Rheinmetall  – prin încredințare directă, fără licitație – pentru cumpărarea de armament, între care 300  de vehicule blindate. (Într-o intervenție în Parlamentul italian la 11 iunie 2026, primul ministru Georgia Meloni a susțiut că  războiul modern s-a schimbat și a dat ca exemplu faptul că tancuri care costă milioane de  euro pot fi ușor distruse de drone care costă doar 20 000 de euro).

În 2026, după 20 de ani de la aderare la UE, bilanțul economic al României în  este  reflectat în următoarele cifre preluate din statistica internațională:  deficitul bugetar – 7, 9% față de 3% media UE; inflația anuală – 10,9 %, față de 3,2% în UE; datoria publică din PIB a ajuns la 59,3% (în aprilie 2026 aceasta era de 231,52 miliarde euro). Cele mai afectate sunt învățământul, având alocat 2,8 % din PIB, față de 4,7 % media europeană și știința cu 0,38 % din PIB față de 2,3 % media UE. Povara greutăților este pusă pe seama populației: în 2026 cota TVA standard a fost majortă de la 19 % la 21 %, taxele locale au sporit cu până la 70 %,  au fost elininate facilitățile acordate veteranilor, persoanelor cu dezabilități, mamelor pentru  creșterea copiilor etc. Pe de altă parte, au fost protejate companiile străine (cu cifra de afaceri de peste 50 mil. euro),  pentru care impozitul pe cifra de afaceri  a fost redus de la 1 % la 0,59 %, urmând ca de la 1 ianuarie 2027 să fie eliminat complet. La rândul său,  guvernul – care cerea reducerea drastică  salariaților plătiți din bugetul statului – și-a soprit numărul de vicepreședinți de la doi la patru.

Nici viața politică nu arată mai bine. Sub pretextul că veghea la respectarea democraței  și a statului de drept, pentru o justiție corectă care să lupte împotriva corupției, Comisia UE s-a implicat masiv în  România prin Mecanismul de Cooperare și Verificare (MCV), impus prin actul de aderare pentru monitorizarea justiției, care a fost mai curând un paravan cu caracter politic. La indicația  Bruxellului s-a creat Direcția Națională Anticoprupție (DNA), iar președintele Traian Băsescu a numit-o în fruntea acesteia pe Laura Codruța Koveși (2013 – 2018). Din inițiativa președintelui României s-au realizat protocoale (secrete) de colaborare între organele de justiție și Serviciul Român de Informații, iar condamnările erau pronunțate la comandă (au fost citate numeroase cazuri când un representant al SRI participa la proces și punea pe masa judecătorilor biletul în care era notat verdictul). Aceasta a fost o metodă de „primenire” a clasei politice: în locul lor celor neconvenabili au fost promovate în funcții de conducere  persoane cu un nivel intelectual tot mai scăzut, fără experiență și ușor de manevrat. Pentru „meritele sale” în lupta împotriva corupției din România, șefa DNA a fost decorată de Franța, Germania și alte state occidentale, iar în 2021 a fost numită procuror șef al Parchetului European.

Între cei promovați  s-a aflat Klaus Iohannis, primarul municipiului Sibiu, fost profesor de liceu, care  în 2013 a  devenit președintele PNL și în 2014 președintele României. În timpul primului său mandat (2014 -2019) acesta a desfășurat o intense campanie împotriva PSD, pe care-l considera „ciuma roșie”, care trebuia să dispară din viața politică.  La mijlocul celui de-al doilea mandat, același Klaus Iohannis a cerut – cu „binecuvântarea”  UE – formarea unui guvern de coaliție : PNL – PSD, care s-a realizat la 25 noiembrie 2021.

Ca urmare a acestui „concubinaj”, în România nu mai există „stânga” și „dreapta”, „social-democrație” și liberalism”,  care au rămas  vorbe fără conținut. În loc de programe privind dezvoltarea României se vehiculează câteva lozinci:  Orientare pro-europeană (mai recent, pe fondul disputelor SUA – UE, pro-occidentală);  Rusia  un pericol pentru Europa; Ajutor pentru Ucraina..

Prin politica lor, marilor partide politice s-au compromis în ochii electoratului, fapt reflectat în rezultatul alegerilor parlamentare din 1 decembrie 2024, când PSD a obținut 22,30 %  din voturi, iar PNL – 14, 28 %.  Cu acest prilej, în prim plan a apărut președintele Consiliului Județean Bihor, Ilie Bolojan, ales în noiembrie 2024 președintele PNL,  în decembrie senator și președinte al Senatului, în februarie 2025 – președinte interimar al României, în mai 2025 – prim ministru. În guvernul său  – alcătuit din reprezentanți ai PNL, PSD, USR, UDMR –  au fost numite persoane fără nici o pregătire, cazurile cele mai frapante fiind miniștrii de Externe și de la Apărare, care nu aveau nici o legătură cu domeniile pe care le gestionau.  Acest guvern a fost înlăturat prin moțiunea de cenzură votată de Parlament la 5 mai  2026, dar și-a continuat activitatea ca interimar.

Concluzii

Aderarea României la NATO și la UE a fost un fapt pozitiv, înscriindu-se pe traseul urmat de celelalte state foste socialiste și urmând o direcție firească, în conformitate cu aspirațiile poporului nostru.

Din nefericire – politicenii de la București,  din comoditate sau din lipsă de pregătire – au adoptat o atitudine slugarnică,  nu au promovat interesele poporului roman, ci s-au complăcut în situația de executanți fideli ai directivelor venite de la Bruxelles.

 Datele concrete arată că România  ocupă penultimul sau chiar ultimul loc la aproape toate capitolele privind situația statelor din UE. Entuziasmul românilor din decembrie 1989 a dispărut, lăsând loc decepției. Ei nu mai au un ideal, nu cred într-un viitor mai bun și sunt îngrijorați pentru ziua de azi și mai ales pentru cea de mâine.

În ultimii ani, pe fondul  reconfigurării  echilibrului  de putere pe plan mondial, Europa străbate o criză tot mai profundă, care-i diminuiază  capacitatea de adaptare la noile realități, cu consecințe negative asupra popoarelor „bătrânului continent”. Ca urmare, se impune să revină la progranul lansat de „părinții fondatori”, adaptat la noile realități.

La această „refondare”- cum au numit-o cunoscuții cărturari și foști lideri politici Adrian Severin și Andrei Marga  – România  trebuie să aibă partea sa de contribuție, prin promovarea unei  noi clase politice, pe criterii de competență:  persoane cu un nivel intelectual ridicat, cu o meserie din care să trăiască și nu din  câștiguri obținute pe seama statului,  animate de voința de a face bine României, adică de patriotism.  Printr-o politică de demnitate națională și curaj asemenea persoane  pot asigura dezvoltarea României, precum și locul ce i se cuvine  în  UE în NATO  și în lume.

[1] Încă de la 18 aprilie 1951, din inițiativa lui Robert  Schuman, ministrul de  Externe al Franței, s-a creat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, care s-a extins și la 25 martie 1957 a fost înființată Comunitatea Economică Europeană.

[2] Doru Viorel Ursu, Ministru de Interne . Partea I-a.  Încleștarea, București, Editura CD Press, 2008, p. 69

[3] Discursul istoric susținut de Corneliu Coposu  în 1990 la Congresul Partidului Conservator, https:// adevărul.ro, redat și pe YouTube

[4] Ulterior, Petre Roman și-a nuanțat poziția: într-o carte apărută în 1996 a negat că ar fi făcut o asemenea apreciere, susținând că „în 4 ianuarie 1990, ca un om care cunoștea bine industria românească” a lansat „conceptul de retehnologizare. Ce era retehnologizăm, un morman de fiare vechi?” Peste 30 de ani, într-o emisiune la România TV din 17 mai 2026, Petre Roman a și-a schimbat total punctul de vedere,  susținând că în 1989 România „avea mari întreprinderi moderne”, precum hidrocentralele de la Porțile de Fier și de pe râurile interioare, IMGB (Intreprinderea de Mașini Grele București), Semănătoare,  Uzinele  de tractoare și de autocamioane din Brașov etc (subl. IS).

[5] Lucian Boia, Istore și mit în conștiința românească, Bucurtești, Editura Humanitas, 1997, p. 292. Pe pagina de titlu se poate citi: „Această carte este editată cu sprijinul Fundației Soros pentru o Societate Deschisă”.

[6] Vezi, Radu Baltasiu, Sociologie și națiune la Nicolae Iorga, în „Revista Română de Sociolgie”, nr. 3-4/  2021

[7] [7] Ioan Scurtu, Din istoria Arhivelor Statului/ Naționale ale României. O experiență personală, în vol. Profesioniștii noștri. Ioan Scurtu în slujba istoriei.Volum îngrijit de Cornelui-Mihail Lungu și Ioan Lăcătușu, Sfântu Gheorghe și București, Editura Eurocarpatica și Editura Ștefadina, 2020, p. 223

[8] Viorel Gheorghe, Industria de apărare a României în anii 1976 – 1977, în rev. „Document”, nr. 4/ 2025

[9] Dragoș-Cătălin Vasilachi și Constantin Vasilachi, Production and Export Military Products in the Context of Romania/sForeign Policy Betwen 1968 and 1989, în „Review of the Air Force Academy”, nr. 2/ 2021

[10] „Adevărul” din 31 mai 2026

[11] Aceast relatare a fost făcută și profesoarei Viorica Moisil, în „AERT-EMIS” din 9 iunie 2024

[12] Presidency.ro/ro/media/primire-de-către-președintele-româniei-Klaus-iohannis, 9 octombrie 2023

[13] Transmisă de Radio Europa Liberă Moldova la 11 martie 2014