Activitatea politica a regelui Mihai*

Hotărârea sa a fost confirmată de Consiliul de Coroană de la 31 decembrie 1925 şi de Adunarea Naţională Constituantă, la 4 ianuarie 1926. Articolul 77 din Constituţia adoptată în 1923 stabilea: „Puterile constituţionale ale regelui sunt ereditare în linie coborâtoare directă şi legitimă a Majestăţii Sale regelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, din bărbat în bărbat prin ordinul de primogenitură şi cu excluziunea perpetuă a femeilor şi coborâtorilor lor”[1].Ca urmare a renunţării principelui Mihai, coborâtorul direct şi legitim, în ordinea de primogenitură bărbătească a dinastiei domnitoare. Articolul 83 din Constituţie prevedea: „Regele, în viaţă fiind, poate numi o Regenţă, compusă din trei persoane, care, după moartea regelui, să exercite prerogativele regale în timpul minorităţii succesorului Tronului”.Pe de această bază, tot la 4 ianuarie 1926, s-a adoptat legea prin care se primea Regenţa alcătuită din principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi juristul Gheorghe Buzdugan.

Ca urmare a morţii regelui Ferdinand, la 20 iulie 1927, principele Mihai a devenit rege, prerogativele suveranului fiind exercitate de Regenţă. Având doar 6 ani, Mihai I nu a putut depune jurământul, în formula prevăzută de Constituţie: „La suirea pe Tron, el [regele] depune mai întâi în sânul Adunărilor întrunite următorul jurământ: <Jur a păzi Constituţiunea şi legile poporului român, a menţine drepturile lui naţionale şi integritatea teritoriului>” (art. 82).

Fiind doar un copil, regele nu putea participa la adoptarea unor decizii politice (acestea reveneau Regenţei), dar era adus la unele festivităţi: deschiderea lucrărilor Parlamentului, defilarea din ziua de 10 mai etc. Preocuparea sa de bază era conducerea şi repararea maşinilor, îndeletniciri pentru care avea un real şi preoce talent.

În seara zilei de 6 iunie 1930, principele Carol a sosit inopinat în România, cu intenţia fermă de a ocupa tronul părintesc. Regele Mihai avea să-şi amintească: „Mama a fost cea care a venit să mă anunţe că tatăl meu se întorsese. Îmi amintesc că era în mod vizibil foarte tulburată. Mama ceruse în mod imperios să nu fiu eu acela care merge ănaintea lui, ci el să vină la rege. A venit deci în casa noastră.

Îmi amintesc ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri [relatarea este din 1990]. Se aflau acolo unchiul meu – prinţul regent Nicolae, mătuşa mea – principesa Elisabeta, şi mama mea, adunaţi toţi în salon. Mama privea pe fereastră, într-o stare de agitaţie extremă. Deşi stătea cu spatele la mine, ştiam că plânge. Iar acolo, aşezat călare pe un scaun, se afla un bărbat pe care nu-l cunoşteam… Înalt, arătos, cu o mustaţă scurtă. Era tatăl meu. M-a privit îndelung, apoi s-a ridicat în picioare şi m-a luat în braţe, strângându-mă foarte tare. Mă simţeam prizonierul lui. Aş fi vrut să scap, eram foarte stânjenit deoarece, în timp ce mă strângea în braţe, eu întorceam capul spre mama care plângea pe tăcute”[1].

La 8 iunie 1930, Parlamentul[2] a decis anularea legilor din 4 ianuarie 1926, astfel că principele Carol redevenea moştenitorul tronului. Printr-o lege adoptată în aceeaşi zi, regele detronat a primit titlul de „Mare Voievod de Alba Iulia”. A urmat ceremonia de depunere a jurământului de către regele Carol al II-lea, în formula prevăzută de Constituţie.

Principesa Elena divorţase de principele Carol în iulie 1928, iar cei doi nu acceptau ideea refacerii căsătoriei. Elena Lupescu, amanta lui Carol, a revenit în ţară la 12 august 1930, iar principesa Elena a fost nevoită să se stabilească în străinătate, la Florenţa. Datorită acestei situaţii, principele Mihai a trebuit să facă „naveta” la Florenţa, pentru a fi timp de câteva luni pe an alături de mama sa.

Regele Carol al II-lea a înfiinţat o clasă de elevi la Palat, unde fiul său a parcurs şcoala primară şi liceul, examenul de bacaluareat fiind promovat în iunie 1940. În acelaşi timp, Marele Voievod a făcut o pregătire militară, devenind ofiţer superior al armatei române. De asemenea, el a participat la diferite festivităţi alături de tatăl său, la partide de vânătoare, dar marea lui pasiunea a rămas automobilismul. Viaţa politică nu-l interesa, dar nici Carol al II-lea nu s-a preocupat să-l ţină la curent cu problemele de stat.

Ca urmare a pierderilor teritoriale din vara anului 1940, situaţia regelui devenise critică. El a fost nevoit să apeleze la generalul Ion Antonescu, pe care l-a numit în ziua de 5 septembrie în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri, investit cu „depline puteri pentru conducerea statului român”[3].

În aceeaşi zi a fost suspendată Constituţia şi a fost dizolvat Parlamentul. În noaptea de 5/6 septembrie, Antonescu i-a cerut lui Carol să abdice, fapt ce a creat la Palat o stare extrem de tensionată şi confuză. Când Marele Voievod a întrebat ce se întâmplă, tatăl său, „nervos şi pe un ton tăios, a refuzat să-i răspundă”[4].

În dimineaţa zilei de 6 septembrie, Carol al II-lea a semnat un manifest în care aprecia: „Azi, zile de vitregie nespusă îndurerează ţara, care se găseşte în faţa unor mari primejdii. Aceste primejdii vreau, din marea mea dragoste pentru acest pământ în care am fost născut şi crescut, să le înlătur trecând astăzi fiului meu, pe care ştiu cât de mult îl iubiţi, grelele sarcini ale domniei”[5]. Prin această formulă, Carol lăsa deschisă formula revenirii sale la tron şi avea să scrie: „N-am făcut decât o delegaţie, fără a abdica în mod formal”[6].

Generalul Antonescu a semnat imediat un decret-lege în care se afirma că: „Având în vedere actul de abdicare a M.S. regelui Carol al II-lea”, succesiunea la tron revenea Marelui Voievod Mihai. În consecinţă, acesta a fost invitat să depună jurământul. Când a semnat aghiotanul, Mihai încă dormea, iar când a pus mâna pe receptor i s-a comunicat: „Majestatea Voastră este chemată la orele zece în Sala Tronului, pentru a depune jurământul de încoronare”[7].

S-a conformat solicitării primite, coborând în Sala Tronului, unde se aflau doar trei persoane oficiale: generalul Ion Antonescu – Conducătorul Statului, Nicodim – Patriarhul României şi D.Gh. Lupu – primul preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Marele Voievod a depus jurământul într-o formulă nouă, dictată de Antonescu: „Jur credinţă naţiunii române. Jur să păzesc cu sfinţenie legile statului. Jur să păzesc şi să apăr fiinţa statului şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”[8].

Datorită situaţiei României din acel moment, noul rege nu a putut depune jurământul în faţa Parlamentului, fapt ce-l va determina pe Carol al II-lea să conteste legitimitatea urcării pe tron a fiului său.

Primul decret semnat de regele Mihai a fost cel privind investirea generalului Antonescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, cu depline puteri pentru conducerea statului român. Biograful său, Arthur Gould Lee, referindu-se la acest moment, scria: „El era regele, dar cu toate acestea nu ştia ce trebuie să facă, căci nu fusese niciodată instruit în privinţa relaţiilor dintre Coroană şi capul sau membrii guvernului. Mai mult decât atât, nu cunoştea numele majorităţii miniştrilor săi”[9].

Asumându-şi răspunderea conducerii statului, generalul Antonescu era ferm hotărât să nu îngăduie implicarea regelui în luarea deciziilor. În şedinţa Consiliului de Miniştri din 7 septembrie 1940, el declara: „Palatul nu se amestecă în nici o problemă a statului şi acel ministru sau funcţionar al statului ce va fi prins de mine [că întreţine legături cu regele] va fi destituit imediat şi sancţionat”. În opinia sa, regele era doar „un simbol şi nu are dreptul să se amestece în conducerea statului”[10].

Regele Mihai avea să mărturisească: „Antonescu luase în mâinile lui treburile ţării, iar eu devenisem un figurant”. Şi-a stabilit reşedinţa la Sinaia, împreună cu regina-mamă Elena: „Nu mă duceam în Bucureşti decât din raţiuni oficiale, atunci când mă convoca Antonescu. <Convoca>, acesta este cuvântul”. Conducătorul statului îi trimitea pentru semnat unele decrete regale, între care cel din 14 septembrie 1940, când România a fost proclamată Stat Naţional-Legionar. Regele a ţinut să întărească semnătura sa printr-o telegramă adresată lui Antonescu: „Legiunea subordonându-se azi hotărât acţiunii de refacere a ţării pe care domnia voastră aţi pornit-o, vă felicit, domnule general şi vă urez, atât domniei voastre personal, cât şi Mişcării Legionare completă reuşită pentru binele românismului”[11]. Peste câteva luni, după înfrângerea rebeliunii legionare din ianuarie 1941, regele a semnat decretul prin care se anula decretul din 14 septembrie 1940.

La 10 mai 1941, Ziua Naţională a României, prin decret semnat de Ion Antonescu, regele Mihai a fost înălţat la gradul de mareşal, bastonul fiindu-i înmânat de conducătorul statului[12]. Nici calităţile militare, nici vârsta, nici activitatea concretă nu justifica acceptarea unei asemenea demnităţi, dar Antonescu aspira el însuşi la gradul de mareşal şi îşi pregătea astfel terenul.

După propria sa mărturisire, Mihai a aflat, în ziua de 22 iunie 1941, de la radio Londra (B.B.C.), în timp ce se plimba cu regina-mamă, că ţara sa intrase în război[13]. A simţit imediat nevoia să-i trimită urgent o telegramă lui Antonescu: „În clipa când trupele noastre trec Prutul şi codrii Bucovinei pentru a reîntregi sfânta ţară a Moldovei lui Ştefan cel Mare, gândul se îndreaptă către domnia voastră domnule general şi către ostaşii ţării”[14].

În ziua de 21 august 1941, regele a semnat decretul prin care „Pentru servicii aduse patriei şi tronului pe câmpul de bătaie”, generalul Antonescu era avansat la gradul de mareşal[15]. În timpul războiului, regele a făcut, la solicitarea lui Antonescu, câteva vizite pe front, prilej cu care a decorat mai mulţi ostaşi pentru actele lor de bravură.

Mihai I nu era interesat de evoluţia evenimentelor politice şi militare. Preluând, la 29 martie 1944, postul de şef al Casei Militare a Regelui, generalul Sănătescu, nota: „Văd că am o misiune grea. Mai întâi, regele este foarte tânăr, de-abia are 21 de ani. Constat că este străin de treburile statului, nu din vina sa, ci din vina mareşalului, care nu l-a pus la curent cu nimic.

Este mult de lucru, aşadar”. Sănătescu a discutat cu regina-mamă despre „necesitatea ca regele să se pregătească mai mult în vederea îndeplinirii sarcinii ce-i revine ca rege, şi pe care eu o văd venind în curând. Ar trebui să ia şi lecţii de dicţiune, pentru a vorbi cât mai clar, şi să se obişnuiască a ţine cuvântări.

Regelui îi plac vânătoarea, mecanica şi motoarele, dar asta e prea puţin pentru un rege. Eu nu pot să-i fac un program de activitate, pentru a nu avea aerul că, abia venit, am şi început cu inovaţiile. Am rugat-o pe regină ca toate să aibă aerul că pornesc de la ea; regele ţine foarte mult la mama sa, aşa că va asculta de sugestiile ei”[16].

Regina-mamă Elena, tinerii aflaţi la Curtea Regală (mai ales Ion Mocsony-Stârcea), liderii partidelor istorice (Iuliu Maniu, Constantin I.C. Brătianu), precum şi cei ai PCR şi PSD (Lucreţiu Pătrăşcanu şi Constantin Titel Petrescu) au reuşit să-l convingă să iasă din pasivitatea în care se complăcea şi să acţioneze pentru scoaterea României din război. Regele a participat la unele discuţii privind formarea noului guvern, dar nu s-a ajuns la nici un rezultat, deoarece Iuliu Maniu a declinat oferta de a-şi asuma răspunderea conducerii acestuia.

În ziua de 23 august 1944, în cadrul unei discuţii avute la Palatul din Calea Victoriei, Mihai i-a cerut lui Ion Antonescu să semneze imediat armistiţiul, dar acesta a refuzat. Ca urmare, regele i-a comunicat decizia de a-l demnite din funcţia de conducător al statului, iar în clipele următoare o echipă de militari i-au arestat pe mareşal şi pe Mihai Antonescu, aflat şi el în audienţă. În seara aceleiaşi zile, s-a difuzat la radio o Proclamaţie către ţară[17], prin care regele anunţa ieşirea României din alianţa cu Puterile Axei, încetarea războiului împotriva Naţiunilor Unite, formarea unui guvern de unitate naţională şi sfârşitul dictaturii. Vestea a fost primită cu satisfacţie de întreaga ţară, inclusiv de armata română.

Prin actul de la 23 august s-a evitat transformarea României în teatru de război, s-a asigurat trecerea acesteia de partea Naţiunilor Unite şi revenirea la un regim democratic. Gestul regelui a fost apreciat de liderii statelor învingătoare în război, apreciind că astfel s-a grăbit înfrângerea Germaniei. Pentru actul său de la 23 august, Mihai I a fost decorat de Prezidiul Sovietului Suprem al URSS cu Ordinul „Victoria”, în iulie 1945[18], şi de preşedintele SUA cu „Legiunea de Merit”, în mai 1947[19].

Realitatea a demonstrat că lovitura de stat de la 23 august s-a desfăşurat sub semnul improvizaţiei şi al confuziei: a fost încropit un guvern condus de generalul Sănătescu; fostul conducător al statului a fost lăsat în seama unei „gărzi patriotice”, aparţinând PCR, fiind apoi preluat de sovietici; conducerea armatei a fost încredinţată generalului Mihail, trecut în rezervă de Antonescu în septembrie 1940; decretul constituţional prin care se asigura legalitatea noului regim a fost publicat abia la 2 septembrie etc.

Dar cel mai grav a fost faptul că, prin proclamaţia regală, se anunţa: „România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii”, drept care românii erau îndemnaţi: „Primiţi pe soldaţii acestor armate cu încredere. Naţiunile [Unite] ne-au garantat independenţa ţării şi neamestecul în treburile noastre interne”. Acestea firmaţii erau absolut false şi au provocat României mari daune umane şi materiale. Armistiţiul s-a încheiat abia la 12 septembrie 1944, iar până atunci sovieticii – ca şi englezii şi americanii – au continuat să considere România un stat inamic.

Armata Roşie a procedat la ocuparea ţării, la dezarmarea trupelor române, luând circa 150.000 de prizonieri. În mod cert, a existat o mare discrepanţă între dorinţa regelui, susţinut de partidele care alcătuiseră Blocul Naţional Democrat, la 20 iunie 1940 (PNŢ, PNL, PSD şi PCR), şi realitatea concretă: la 23 august, România nu numai că nu şi-a dobândit independenţa, dar a devenit o ţară ocupată de sovietici.

Liderii PNŢ şi PNL şi-au pus mari speranţe în sprijinul SUA şi al Marii Britanii, neştiind sau neputând să creadă că între marile democraţii occidentale şi URSS exista o înţelegere privind împărţirea sferelor de influenţă, iar România se afla în spaţiul rezervat Kremlinului.

Principalul instrument politic al sovieticilor în România a fost PCR, care a pronit o amplă ofensivă pentru cucerirea puterii. La 6 martie 1945, sub presiunea manifestaţiilor populare iniţiate de PCR prin Frontul Naţional Democrat şi a intervenţiei brutale a comisarului sovietic A.I. Vîşinski, regele a acceptat guvernul propus de dr. Petru Groza.

În zilele de 17 iulie – 2 august 1945, a avut loc Conferinţa de la Potsdam, la care liderii SUA, Marii Britanii şi URSS au hotărât că vor încheia tratate de pace cu guvernele democratice recunoscute de Marile Puteri.

La 6 august, Uniunea Sovietică a hotărât să stabilească relaţii diplomatice cu România, dar SUA şi Marea Britanie au anunţat că nu recunosc guvernul Groza, deoarece avea un caracter nedemocratic. Sfătuit de reprezentanţii americani şi englezi la Bucureşti, precum şi de Iuliu Maniu şi Constantin I.C. Brătianu, regele a decis să acţioneze pentru schimbarea guvernului. În ziua de 20 august, el i-a cerut lui Groza „să-l ajute” pentru constituirea unui cabinet pe care SUA şi Marea Britanie să-l recunoască.

Deoarece Groza nu a dat curs acestei solicitări, la 21 august regele s-a adresat guvernelor englez, american şi sovietic cu „rugamintea de a interveni”. Până la rezolvarea situaţiei, Mihai a decis să întrerupă legăturile cu guvernul Groza, intrând în grevă[20].

Sprijinit de sovietici, acest guvern şi-a continuat activitatea ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. La 6 septembrie 1945, când s-au împlinit 5 ani de la urcarea lui Mihai pe tron, presa guvernamentală a publicat articole elogioase la adresa acestuia, iar primul ministru Petru Groza şi vicepreşedintele Consiliului de Miniştri Gheorghe Tătărescu i-au trimis o telegramă de felicitare.

În ziua de 8 noiembrie, membrii guvernului au participat la Te-deumul de la Patriarhie, iar „Scânteia” şi „România liberă” au subliniat rolul suveranului la 23 august 1944, când s-a aflat „alături de popor”. Pe de altăparte, în aceeaşi zi, partidele istorice au încurajat organizarea unei manifestaţii de protest împotriva „guvernului nedemocratic” prezidat de Petru Groza şi de susţinere a regelui Mihai. Manifestaţia a prilejuit o confruntare violentă cu susţinătorii guvernului, în urma căreia s-au înregistrat şi mai mulţi răniţi[21].

În tot acest timp, regele s-a aflat la Sinaia, unde, alături de vechile sale pasiuni (automobilismul şi vântoarea), şi-a găsit altele noi: câinii de rasă şi fotografia artistică.

La Conferinţa miniştrilor de Externe ai SUA, Marii Britanii şi URSS, desfăşurată la Moscova în zilele de 16 – 20 decembrie 1945, s-a discutat şi situaţia din România. Cele trei guverne au decis să dea „sfatul” cerut de rege şi anume ca în cabinetulprezidat de dr. Petru Groza să intre câte un membru al PNŢ şi PNL, iar guvernul să organizeze alegeri parlamentare „libere şi nestingherite”, la care să participe toate „partidele democratice şi antifasciste”[22]. Pe această bază, la 7 ianuarie 1946, Mihai a restabilit legăturile cu guvernul. La rândul lor, SUA şi Marea Britanie au recunoscut, în ziua de 5 februarie 1946, guvernul prezidat de Petru Groza.

În Jurnalul său, Constantin Sănătescu aprecia că Uniunea Sovietică „şi-a impus voinţa” şi conchidea: „În definitiv, dacă era vorba ca anglo-americanii să cedeze, apoi era bine ca la 21 august 1945 să ne fi lăsat în pace şi să nu fi îndemnat pe rege la o rezistenţă care se vede că a fost inutilă şi a stricat relaţiile regelui cu Rusia şi cu partidele de stânga”[23].

După experienţa grevei sale, regele a evitat să mai meargă pe linia confruntării cu guvernul şi a refuzat sistematic să dea curs sugestiilor formulate de Maniu şi Brătianu. Pentru a sublinia noua sa orientare, regele a semnat la 26 ianuarie 1946, decretul-lege vizând ridicarea unui monument în Bucureşti „pentru glorificarea eroilor Armatei Sovietice care şi-au dat viaţa pentru eliberarea ţării noastre” şi care să constituie un „simbol al veşnicei noastre prietenii cu URSS”[24].

Monumentul a fost dezvelit în ziua de 10 mai 1946, în prezenţa regelui, membrilor guvernului, mareşalului sovietic Tolbuhin şi a altor oficialităţi. În acelaşi spirit, la 26 mai 1946, Mihai a semnat decretul pentru decorarea lui Petru Groza cu „Ordinul Serviciul Credincios”, în gradul de Colan, pentru realizările guvernului instalat la 6 martie 1945.

Regele a semnat toate decretele elaborate de guvern, inclusiv cel privind legea electorală, care avea un evident caracter anticonstituţional, deoarece desfiinţa Senatul, una din cele două Camere prevăzute de legea fundamentală din 1923.

La sugestia guvernului, regele nu a făcut uz de dreptul său de armistiţiu în privinţa mareşalului Antonescu şi a altor trei colaboratori ai săi, care au fost executaţi în ziua de 1 iunie 1946.

Diplomatul american Schnyler aprecia că societatea bucureşteană a rămas „consternată de execuţie. Se pare că aproape toţi se aşteptau ca regele să comute toate sentinţele în ultima clipă”, dar că „el a considerat că recomandarea guvernului reprezintă în întregime atitudinea Uniunii Sovietice şi, prin urmare, nu a avut de ales şi s-a conformat”[25].

Desigur, dacă regele ar fi dorit cu adevărat să-l salveze pe Antonescu, sau măcar să demonstreze că nu era de acord cu uciderea mareşalului, avea o cale de ales şi anume abdicarea. Prin acest gest oficialităţile de la Bucureşti, precumşi Kremlinul, ar fi fost puse într-o situaţie delicată, iar opinia publică ar fi luat act de un asemenea gest cu urmări imprevizibile. Dar regele a preferat să rămână la remorca guvernului şi a sovieticilor.

O atitudine similară a adoptat şi faţă de rezultatul alegerilor parlamentare din 19 noiembrie 1946. Partidele Naţional-Ţărănesc, Naţional-Liberal, Social-Democrat Independent au contestat vehement rezultatele oficiale, cerând anularea acestora şi organizarea de noi alegeri. Maniu şi Brătianu au căutat să-l determine pe rege să nu participe la deschiderea lucrărilor Adunării Deputaţilor. Potrivit unor relatări, Maniu i-ar fi spus: „Majestate, dacă te duci să deschizi acest Parlament, acesta va fi şi cel care te va detrona şi nu mai poţi spune că n-a fost poporul care te-a detronat”[26].

Regele nu a urmat aceste sfaturi, iar în ziua de 1 decembrie a citit mesajul de deschidere a lucrărilor Adunării Deputaţilor, în care afirma: „Sunt fericit să mă găsesc în mijlocul reprezentanţilor ţării, întruniţi astăzi pentru întâia oară, după o îndelungată întrerupere a vieţii parlamentare”[27].

Mihai I a semnat toate legile adoptate de Adunarea Deputaţilor, inclusiv cea pentru etatizarea Băncii Naţionale a României (decembrie 1946) şi pentru înfinţarea şi funcţionarea Oficiilor Industriale care permitea intervenţia statului în întreprinderile particulare (mai 1947).

Ministerul de Interne a declanşat, încă de la începutul anului 1947, o amplă represiune împotriva adversarilor regimului, mai ales din rândul PNŢ şi PNL. Liderii acestor partide au cerut regelui, în repetate rânduri, să intervină. La 20 mai 1947, Constantin I.C. Brătianu i-a transmis un memoriu în care aprecia: „Suveranul, pentru îndeplinirea menirii sale constituţionale, trebuie să considere guvernul Groza ca un simplu guvern de giranţi, să nu mai semneze nici o lege cu scopul de a aduce modificări esenţiale în structura politică şi economică a ţării şi să facă apel la cele trei Mari Puteri spre a găsi formula unui guvern în măsură a reprezenta voinţa şi aspiraţiile reale ale ţării”[28].

Dar regele se convinsese că asemenea intervenţii erau zadarnice, astfel că nu a dat curs sugestiilor primite.

La 14 iulie 1947 a fost arestat un grup de fruntaşi ai PNŢ, sub pretextul că a încercat să fugă din ţară pentru a crea un guvern ostil celui existent; a urmat dizolvarea acestui partid la 29 iulie şi trimiterea în judecată a fruntaşilor săi. Procesul s-a judecat în perioada 29 octombrie – 4 noiembrie 1947 şi s-a încheiat cu aspre condamnări (Iuliu Maniu şi Ion Mihalache la temniţă grea pe viaţă). Regele nu a intervenit pentru exercitarea dreptului său constituţional de amnistie în materie politică.

Membrii guvernului evitau să-l informeze pe rege despre activitatea lor, căutând să-l ţină cât mai departe de activitatea concretă. Arthur Gould Lee avea să scrie: „Deşi două sau trei zile pe săptămână erau destinate întrevederilor cu miniştrii, sfera discuţiilor a început să se reducă progresiv şi nu odată i s-a raportat că nu era nimic de discutat”[29]. La 6 noiembrie, regele a semnat decretul prezentat de dr. Petru Groza pentru numirea lui Vasile Luca în funcţia de ministru de Finanţe şi a Anei Pauker în cea de ministru de Externe, act ce marca consolidarea poziţiilor PCR în guvern, ca urmare a înlăturării grupării Tătărescu.

Având timp liber, regele se ocupa cu vânătoarea, făcea fotografii, se plmiba cu maşina, însoţit de mama sa. O bună parte din timp şi-o petrecea la Săvârşin, unde zbura cu avionul, experimentând mai multe tipuri de aparate (între care şi pe cel primit cadou de la I.V. Stalin). Avea 26 de ani, astfel că, atât regina-mamă, cât şi preşedintele Consiliului de Miniştri, apreciau că era timpul să se căsătorească.

Potrivit obiceiului său, Groza se prezenta la rege jovial şi gata să-i dea sfaturi. Odată i-a spus: „Credeţi-mă, veţi avea o soţie drăgălaşă şi veţi fi fericit, sunt sigur. Veţi avea o familie frumoasă şi cinci copii”[30]. Regina-mamă trimitea scrisori la diferite curţi regale, unde erau fete de măritat şi primea din partea acestora confirmarea şi poza respectivelor principese. Era primul pas spre cunoaşterea directă a tinerilor.

Prilejul s-aivit la mijlocul lunii noiembrie 1947, când Mihai a participat la căsătoria principesei Elisabeta, moştenitoarea Coroanei Marii Britanii. La Londra a cunoscut-o pe Ana de Burbon Parma, cu care a decis să se însoare. Folosind ocazia prezenţei sale la acest eveniment, regele a discutat cu mai mulţi lideri politici situaţia din România.

Rezultatele au fost dezamăgitoare; el avea să relateze că s-a întâlnit şi cu ministrul britanic de Externe: „Timp de peste două ore, mama mea şi cu mine i-am povestit toate evenimentele din ultimele luni. L-am întrebat atunci ce intenţionează să facă pentru a ne veni în ajutor. <Nu vreau să vă las speranţe deşarte. Anglia nu este în măsură să facă nici cel mai mic lucru pentru dumneavoastră>. Un răspuns dur, dar care avea meritul sincerităţii”[31].

A revenit în ţară, unde a avut, la 22 decembrie, o discuţie cu Petru Groza. Regele i-a relatat despre întâlnirea sa cu Ana, care-i era „foarte dragă”, dar că regina-mamă avea „ambiţii mai mari”, zicând că aceasta era „cam săracă”. L-a rugat pe primul ministru să fie alături de el şi s-o convingă pe regina-mamă. Regele avea să-i amintească faptul că, în timpul discuţiilor, „a strecurat, într-o conversaţie vădit anodină, mici fraze cum au fost: <lumea s-a schimbat> şi cuvinte ca <socialism>, <libertate>”[32].

Mihai a declarat: „Nu înţeleg să mă opun lucrurilor la care nu te poţi opune. Văd ce este în jurul meu”, dar nu ar vrea să trăiască în hoteluri ca fostul rege al Iugoslaviei, sau la Piramide, ca fostul împărat al Italiei”, exilat în Egipt. Groza l-a asigurat că, după abdicare, îşi va păstra cetăţenia română, castelele şi averea. Cu acelaşi prilej, el i-a supus spre semnare decretul de numire a lui Emil Bodnăraş în funcţia de ministru al Apărării Naţionale, iar regele a spus: „nici o rezervă, îl cunosc, e energic”[33].

În ziua de 30 decembrie, Petru Groza, însoţit de Gheorghe Gheorghiu-Dej, s-au prezentat la palatul Elisabeta, unde i-au prezentat regelui actul de abdicare. Acesta a cerut 48 de ore pentru a-l studia, dar Groza a replicat: „Este imposibil. Poporul nostru aşteaptă ştirea abdicării. Dacă nu vom avea curând semnătura dv., se vor ivi neplăceri”[34].

Mihai s-a retras într-o cameră alăturată, prilej cu care a constatat că legăturile telefonice erau tăiate, iar garda fusese schimbată cu militari aparţinând Diviziei „Tudor Vladimirescu”. În aceste condiţii, regele a semnat actul de abdicare, după care l-a înmânat dr. Petru Groza. În lucrarea sa, Arthur Gould Lee avea să scrie că, după acest moment, „regele aştepta încordat ca ei să plece, prezenţa lor fiind deja prea mult.

Dar Groza nu a putut rezista unui ultim impuls melodramatic. Îndreptându-se către regina-mamă, s-a bătut cu palma peste buzunarul lateral: <Ia pipăiţi ce am aici>. Regina s-a dat înapoi, dar Groza, nestingherit, s-a întors către rege, care a văzut, când primul ministru a ridicat clapa buzunarului, patul unui [pistol] Browning automat. <N-am vrut să risc nimic, a zis Groza chicotind. Nu aveam de gând să vă las să îmi faceţi ce i-aţi făcut lui Antonescu>”[35].

În aceeaşi zi, Adunarea Deputaţilor a luat act de abdicarea lui Mihai I şi a proclamat Republica Populară Română, act de marca încheierea celor 80 de ani de regalitate în România.

Dintre cei patru regi, Mihai I a avut soarta cea mai ingrată. Devenit rege la 6 ani, a fost detronat la 9 ani; a revenit la domnie când avea 19 ani şi a abdicat la 26 de ani. Singurul act notabil de care şi-a legat numele a fost cel de la 23 august 1944, dar valoarea lui este controversată. A avut ghinionul să fie rege în timpul unui dictator vivace (Ion Antonescu) şi apoi a ocupaţiei sovietice. În aceste condiţii, nu şi-a putut manifesta calităţile de conducător astfel că a intrat în istorie ca o victimă a oamenilor şi a vremurilor.