1928: „NU MAI VREM JUG, NU MAI VREM LANŢURI“

Întemeiat prin fuziunea Partidului Naţional cu Partidul Ţărănesc, în octombrie 1926, Partidul Naţional-Ţărănesc a declanşat, în ianuarie 1928, campania de răsturnare a guvernului liberal prezidat de Vintilă Brătianu şi constituirea unui cabinet condus de Iuliu Maniu, una dintre cele mai ample asemenea acţiuni din istoria de până atunci a României.

Campania naţional-ţărănistă a fost precedată de vizitele efectuate în străinătate de mai mulţi fruntaşi (Mihai Popovici, Virgil Madgearu, Ion Răducanu), pentru a câştiga bunăvoinţa guvernelor şi cercurilor financiare occidentale. Ei susţineau că, în România, liberalii instauraseră un regim dictatorial, urât de întregul popor, şi că guvernul Vintilă Brătianu (instalat în noiembrie 1927) nu avea „îndreptăţirea legală“ de a contracta un împrumut extern.

„Rezistenţa cetăţenească“

În ianuarie 1928, Ion Mihalache, vicepreşedinte al P.N.Ţ., a declarat că partidul a început „rezistenţa cetăţenească“. Întrebat în ce consta „rezistenţa“, a explicat: „Vom impune de jos în sus respectul legii. Vom pune în neputinţă pe jandarm să abuzeze de arma sa, pe primar să fure certificate, pe judecător să fure voturi, poliţia să împiedice adunările şi manifestaţiile“. În campania sa, P.N.Ţ. a mobilizat mase mari de cetăţeni la luptă împotriva guvernului, organizând întruniri politice la nivelul comunelor şi judeţelor, apoi pe provincii istorice. La acţiune s-au asociat, în februarie 1928, Partidul Social-Democrat şi Partidul Naţional (N. Iorga).

Prima întrunire la nivel naţional s-a desfăşurat în Bucureşti, la 18 martie 1928, cu participarea a circa 40.000 de cetăţeni, în faţa cărora Mihalache a declarat: „Înalta Regenţă [instaurată după moartea regelui Ferdinand I, la 20 iulie 1927, în condiţiile în care prinţul Carol renunţase la tron – n.a.] să privească şi să înţeleagă, că de nu, va veni a doua comandă: «Năvăliţi, ura!»“. Regenţa nu a dat curs cererii de a încredinţa imediat mandatul de formare a guvernului lui Iuliu Maniu, fapt ce i-a revoltat pe naţional-ţărănişti, care au decis să se retragă din Adunarea Deputaţilor şi din Senat.

În mod ostentativ, P.N.Ţ. a refuzat să participe la festivităţile de la Chişinău, din 27 martie/9 aprilie, consacrate împlinirii a zece ani de la Unirea Basarabiei cu România, considerând că acestora li se dăduse un caracter de partid, în folosul P.N.L. Astfel, un moment istoric semnificativ a fost boicotat de P.N.Ţ., deşi din conducere făceau parte numeroşi basarabeni, în frunte cu Pan Halippa, care au avut un rol deosebit în realizarea Unirii.

Continuându-şi campania, liderii naţional-ţărănişti au anunţat organizarea unei „mari adunări naţionale“ la Alba Iulia, la 6 mai 1928. Tot atunci urma să se desfăşoare alte cinci întruniri (la Bucureşti, Craiova, Cernăuţi, Iaşi şi Brăila), la care „poporul“ să ceară Regenţei să încredinţeze P.N.Ţ., „în mod solemn şi categoric, mandatul expres de a duce la realizarea imediată a emancipării sale politice, sociale şi economice, în condiţiunile şi cu mijloacele pe care le va socoti potrivite“.

Liderii P.N.Ţ. au considerat că le revenea misiunea istorică de a conduce lupta de emancipare a poporului român. Într-un manifest intitulat Chemarea Partidului Naţional-Ţărănesc se afirma că lupta organizaţiei politice era „continuarea străduinţelor seculare ale neamului românesc pentru dezrobire şi unire“, că, în acel moment, stăteau faţă în faţă „o clică despotică şi hrăpăreaţă şi o naţiune românească întreagă“. În document se aprecia că, „de zece ani trăim sub un regim de opresiune şi exploatare, în care jandarmeria, starea de asediu, cenzura şi nesocotirea desăvârşită a tuturor legilor  a constituit singurul mijloc de a menţine dominaţiunea guvernelor liberale făţişe saucamuflate“ (aluzie la cabinetele conduse de generalul Alexandru Averescu). P.N.Ţ. a considerat că „un asemenea regim politic, vinovat de atâtea grave păcate, nu se mai poate prelungi cu o singură zi fără a primejdui existenţa însăşi a statului român“. În Chemare, conducerea P.N.Ţ. afirma: „Onoarea naţională şi respectul ce trebuie să-l avem faţă de jertfele înaintaşilor noştri ne obligă să contribuim cu toţii la înlăturarea cu un ceas mai devreme a primejdioasei cârmuiri liberale“.

„Pe jos, cu căruţele, cu trenul“

Vocabularul naţional-ţărăniştilor a căpătat accente revoluţionare. Ziarul Alba Iulia, editat de organizaţia P.N.Ţ. din respectivul oraş, scria, la 15 aprilie 1928: „Acum, avem cea din urmă şi cea mai mare datorie: să mergem cu toţii la Alba Iulia ca să zdrobim capul şarpelui liberal! Căci şarpele nu moare decât dacă îi zdrobeşti capul… Mai mult nu suferim, ci mai bine vom intra vii în mormânt, decât să mai fim sclavii dictaturii liberale“. Aceeaşi gazetă aprecia, apoi, câteva zile mai târziu, la 26 aprilie: „Alba Iulia va fi ziua judecăţii poporului. Va fi răzbunată nedreptatea care ne-a amărât sufletul zece ani… Se vor umple temniţele de ticăloşi, ocnaşii, care au tăiat în trupul neamului ca într-o ocnă de sare, vor fi închişi la Jilava. Iar Vintilă, de care ne e milă şi nouă, îşi va da sfârşitul în mâinile Creatorului“.

Unele apeluri au apărut în versuri: „Măi române, nu uita/Toţi la Alba Iulia/Săriţi cu domn Maniu toţi/Să scăpăm ţara de hoţi“. Sau: „Veniţi la Alba Iulia cu toţii/Ca să spălăm ruşinea toată/Nu mai vrem jug, nu mai vrem lanţuri/Murim mai bine toţi pe roată“.

Cetăţenii din toate satele şi oraşele României au fost îndemnaţi să vină la Alba Iulia, fie pe jos, fie cu căruţele, fie cu trenul, şi să ajungă la vreme (până cel târziu în după-amiaza zilei de 5 mai) şi să ia cu ei merinde pentru o săptămână întreagă. Se acredita ideea unei staţionări mai îndelungate sau a unei porniri, în masă, spre Bucureşti, tocmai pentru a-şi atinge obiectivul vizat: demisia lui Vintilă Brătianu şi formarea unui guvern condus de Iuliu Maniu.

Unii miniştri erau îngrijoraţi de atmosfera creată, apreciind că deplasarea unui număr atât de mare de oameni putea avea consecinţe grave, cerând chiar interzicerea adunării. După repetate discuţii, la 3 mai, guvernul i-a autorizat desfăşurarea, pentru ca „abcesul să crape la Alba Iulia şi puroiul să nu poată curge înafară“, după aprecierea ministrului Constantin Argetoianu.

Totodată, guvernul a decis să ia măsuri proprii de siguranţă. Ministrul de Interne, I.G. Duca, l-a numit pe Gheorghe Tătărescu (subsecretar de Stat) „comandantul suprem al forţelor guvernamentale“. Tătărescu şi-a constituit, la Deva, un „cartier general“, alcătuit din generalii Davidoglu şi Chirculescu, colonelul Schipor şi Tătăranu (şeful de cabinet al premierului), având la dispoziţie un impresionant efectiv militar alcătuit din ostaşi ai Corpului IV Armată, unităţi de jandarmi, precum şi o escadrilă de avioane.

Manifestaţie cu birou de presă

La rândul său, P.N.Ţ. a constituit un Comitet organizatoric, în frunte cu Ionel Pop, nepotul lui Iuliu Maniu, care a decis ca fiecare comună să constituie un pluton, plasa o companie, judeţul un batalion sau legiune, iar provincia o divizie. Comanda le era asigurată de foşti ofiţeri, membri ai partidului. Fiecare participant primea o insignă, ca semn de recunoaştere. S-au stabilit locuri de cartiruire în oraş şi în satele din jur, pentru fiecare „unitate“, modul de deplasare, spaţiul pe care-l ocupa pe platoul din preajma cetăţii, pancartele şi lozincile ce urma să fie purtate de participanţi. Cetăţenii erau îndemnaţi să vină îmbrăcaţi în haine de sărbătoare şi să respecte cuvintele de ordine ale organizatorilor. Într-adevăr, din ziua de 2 mai, au început să se îndrepte spre Alba Iulia mari mase de oameni, din Storojineţ, Durostor, Mehedinţi, Bihor şi din toate celelalte judeţe ale României.

Măsurile luate de guvern – fixarea, la 6 mai, a alegerilor pentru comisiile comunale, convocarea adunărilor generale ale cooperativelor săteşti, rechemarea în activitatea a unor tineri de la arma jandarmerie, mobilizarea pe loc a personalului de la căile ferate, instalarea unor obstacole pe drumurile ce duceau spre Alba Iulia, etc. – nu au avut efectul scontat. Zeci de mii de oameni afluiau spre Alba Iulia, în coloane bine rânduite, disciplinate, cu steaguri tricolore şi cu muzica în frunte.

Deoarece foarte mulţi ziarişti, români şi străini, şi-au anunţat participarea, s-a constituit un birou de presă, condus de V.V. Tilea. Liderii naţional-ţărănişti au dorit ca jurnaliştii să se informeze de la faţa locului şi să nu mai scrie în necunoştinţă de cauză. O bună parte a presei internaţionale (mai ales cea din Ungaria, Marea Britanie şi S.U.A.) a acreditat ideea că la Alba Iulia, P.N.Ţ. va proclama autonomia Transilvaniei şi că va porni un „marş asupra Capitalei“. Se afirma că în Bucureşti şi în alte oraşe au avut loc „lupte sângeroase“ între naţional-ţărănişti şi autorităţile guvernamentale, iar România se afla în pragul „războiului civil“.

La solicitarea lui Iuliu Maniu, la 5 mai, guvernul a retras armata şi jandarmii din Alba Iulia, ordinea fiind asigurată de gărzile P.N.Ţ., alcătuite din circa 400 de persoane. Pentru orice eventualitate, cârciumile din oraş au fost închise. Alba a fost ornată cu drapele tricolore, precum şi cu portretele regelui Ferdinand şi ale reginei Maria.

Primirea, cartiruirea, deplasarea pe platoul cetăţii au decurs în perfectă ordine. S-a apreciat că au fost prezente aproximativ 100.000 de persoane, între care 2.000 de mineri din Valea Jiului, mobilizaţi de Partidul Social-Democrat, şi câteva sute de unguri, aduşi de Partidul Popular Maghiar. Preşedintele Partidului Naţional, N. Iorga, nu a participat, mulţumindu-se să trimită o telegramă lui Iuliu Maniu, prin care a recunoscut dreptul P.N.Ţ. de a conduce ţara, atunci când Regenţa va decide o schimbare de guvern.

În preajma adunării de la Alba Iulia, a circulat, cu insistenţă, zvonul că, la 6 mai, se va produce un „eveniment senzaţional“. El a fost alimentat de declaraţia făcută de Maniu ziarului italian Corriere della Serra: „Atâta timp cât a trăit regele Ferdinand, ne-am urat întotdeauna ca el să revină asupra hotărârii sale [din decembrie 1925] şi să-l recheme pe Carol… Este desigur de preferat un rege propriu-zis unei Regenţe“.

Se zvonea că, în acea zi, va veni în ţară principele Carol, aterizând pe platoul de lângă cetate; de acolo, va porni spre Bucureşti, unde va fi şi proclamat rege, la 10 mai. Zvonurile nu erau lipsite de un suport real. În ultimele luni, mai mulţi fruntaşi naţional-ţărănişti se întâlniseră cu Carol în capitala Franţei, punând la cale planul revenirii. Urmându-l, la 21 aprilie, principele a plecat din Paris spre Bruxelles, iar, de acolo, spre Londra, unde a ajuns la 28 aprilie. Ca urmare a solicitării ministrului I.G. Duca, legaţiile României din Franţa, Belgia, Olanda, Germania şi Marea Britanie l-au urmărit îndeaproape. Guvernul de la Londra a fost rugat să îi interzică orice activitate politică şi, mai ales, să împiedice o eventuală încercare de a pleca cu avionul spre România.

Ajuns pe pământ britanic, Carol a făcut o serie de declaraţii de presă, în care a elogiat P.N.Ţ.-ul, care avea „un program serios şi cu speranţă de reuşită“. De asemenea, a fost difuzat un manifest prin care aducea la cunoştinţa „poporului României Mari“ voinţa de a reveni în ţară „spre a continua opera celor doi mari regi ai noştri“. Planul a eşuat însă în dimineaţa zilei de 6 mai, când autorităţile engleze au interzis decolarea avionului la bordul căruia urcase Carol, pe motiv că prezentase un paşaport fals. Astfel, „surpriza senzaţională“ nu s-a mai produs, iar participanţii la adunarea de la Alba Iulia au scrutat cerul în zadar.

În seara zilei de 5 mai a avut loc şi „sfatul“ conducerii P.N.Ţ., şedinţa prelungindu-se spre 4 dimineaţa, deoarece unii fruntaşi (mai ales Ion Mihalache şi Alexandru Vaida-Voevod) au susţinut ca, după adunare, să se organizeze un marş asupra Capitalei, pentru a impune Regenţei demisia imediată a lui Vintilă Brătianu şi formarea guvernului prezidat de Iuliu Maniu. Preşedintele partidului s-a opus însă cu îndârjire, afirmând că organizaţia nu îşi putea asuma răspunderea unei asemenea acţiuni.

Rezoluţia de la Alba Iulia

La 6 mai, de la ora 8, liderii P.N.Ţ. au participat la serviciul divin în cele două mari catedrale ale oraşului (ortodoxă şi unită), după care s-au întrunit în congres, în sala Teatrului „I.L. Caragiale“. După mai puţin de două ore, participanţii s-au deplasat pe platoul cetăţii, unde, de la cele şase tribune, au ţinut discursuri în spiritul celor stabilite la congres. Manifestanţii purtau pancarte mari, pe care stătea scris: „Vrem Libertate, Dreptate şi Egalitate!“, „Vrem alegeri libere!“, „Unitate naţională!“, „Vrem guvern Maniu!“. Unii vorbitori (Ion Mihalache, Pan Halippa, Al. Vaida-Voevod) au rostit cuvinte înflăcărate: „Să luptăm prin orice mijloace pentru doborârea dictaturii liberale“; „suntem gata să dăm sângele nostru“; „să doborâm acum guvernul“; „să ne pornim în marş spre Bucureşti“.

Conform celor stabilite la congres, la ora 14.00, un preot a urcat la tribuna principală, cerând mulţimii să repete, cu glas tare: „Jurăm pe bunul Dumnezeu să nu încetăm lupta pentru răsturnarea acestui guvern numit printr-un decret stors mişeleşte regelui Ferdinand pe patul de moarte, amânat de Înalta Regenţă şi după moartea lui Ion Brătianu.

Jurăm că vom duce lupta în toate oraşele şi satele noastre fără odihnă şi cu orice jertfă. Ne vom ruga în biserici lui Dumnezeu ca să ne dea puterea de luptă împotriva guvernului nelegiuit.

Dumnezeu să-i bată pe cei ce strică România!

Jurăm să creăm o Românie nouă, liberă, mamă ocrotitoare pentru toţi fiii ţării“.

Apoi, preoţii au împărţit anafură.

După prestarea jurământului, manifestanţii au fost invitaţi să se întoarcă, în linişte, la casele lor, lăsându-i pe conducătorii P.N.Ţ. să decidă asupra acţiunilor viitoare. Mai mulţi au cerut să se organizeze un „marş asupra Capitalei“. Dar, în continuare, Maniu a dezavuat mişcarea, socotind-o periculoasă, deoarece putea degenera. Ion Mihalache, Sever Dan, Al. Vaida-Voevod şi Aurel Dobrescu s-au oferit ei să îi însoţească pe manifestanţi până la Bucureşti, dând asigurări că marşul se va desfăşura în ordine. Dar preşedintele P.N.Ţ. s-a opus categoric, făcând şi o declaraţie de presă, pentru ca toţi să ia act de acea atitudine şi de faptul că nu accepta nicio abatere de la programul stabilit.

Pe platoul cetăţii s-a creat o stare de confuzie, unii manifestanţi dorind să plece spre case, alţii spre Bucureşti. Pentru dispersarea mulţimii, conducerea P.N.Ţ. a apelat la sprijinul lui Gh. Tătărescu, subsecretar de Stat la Ministerul de Interne, rugându-l să intervină, pentru a pune la dispoziţie cât mai multe trenuri. După câteva ore de tergiversare, guvernul a dat curs solicitării, trimiţând vagoane de marfă, inclusiv pentru cărbune (în care s-au urcat minerii din Valea Jiului), adunarea încheindu-se, astfel, fără incidente majore.

Totuşi, câteva mii de participanţi au pornit spre Capitală. În lipsa unei conduceri şi fiind hărţuiţi de jandarmi pe traseu, după 40-50 km au abandonat.

Adunarea de la Alba Iulia a fost cea mai mare acţiune de acest gen desfăşurată până atunci în România. Ea a fost organizată după modelul celor de la Blaj, din mai 1848, şi de la Alba Iulia din decembrie 1918; o uriaşă mobilizare de forţe, zeci de mii (chiar o sută de mii) de participanţi; o întâlnire prealabilă a conducerii pentru adoptarea deciziilor majore; deplasarea în mijlocul mulţimii şi rostirea de discursuri înflăcărate.

Regenţa a primit, la 9 mai, rezoluţia de la Alba Iulia, dar nu a dat curs solicitării P.N.Ţ. În aceeaşi zi, Vintilă Brătianu a trimis legaţiilor României o telegramă: „Nu pot decât să mă felicit că am autorizat această întrunire care a pus capăt legendei revoluţiei şi face dovada completă a lipsei de seriozitate a întregii campanii a domnului Maniu“.

După 6 mai 1928, situaţia guvernului Vintilă Brătianu a devenit din ce în ce mai grea. Presa internaţională a publicat, zile în şir, reportaje despre cele întâmplate la Alba Iulia, mediatizând faptul că România traversa o gravă criză politică. Mai mulţi lideri naţional-ţărănişti şi-au reluat deplasările în Occident, cu scopul declarat de a torpila împrumutul financiar solicitat de oficialităţile liberale pentru a stabiliza moneta naţională. Neobţinându-l, Vintilă Brătianu a fost nevoit să îşi prezinte demisia în ziua de 3 noiembrie 1928.

Vestea căderii guvernului a fost primită cu satisfacţie de populaţia României. Organul de presă al P.N.Ţ., Dreptatea, sublinia: „Ziua de 10 noiembrie 1928 este o mare dată în istoria politică a României. Vremea în care libertăţile şi drepturile poporului român înscrise în legile ţării nu mai sunt literă moartă a sosit“.

Realitatea istorică a fost cu totul alta. În numai câteva luni, pentru milioane de români euforia biruinţei s-a transformat într-o cruntă dezamăgire.