Un falsificator al istoriei: Ion Mihai Pacepa

Este ştiut faptul că memoriile au un caracter subiectiv, autorul lor urmărind să-şi supraliciteze meritele, cu care doreşte să intre în istorie. Este însă jenant când respectivul autor nu se mulţumeşte “doar” cu atât, ci minte, falsifică grosolan realităţile, sperând că astfel cititorul va putea fi manipulat.

Acest sentiment l-am avut citind în lucrarea Faţă în faţă cu generalul Mihai Pacepa, Lucia Hossu Longin (Bucureşti, Editura Humanitas, 2009, 211 p.).

Dintre multele minciuni şi elucubraţii ale lui Ion Mihai Pacepa, acceptate de domna Lucia Hossu Longhin şi difuzate de Editura Humanitas (cartea a apărut în tiraj de masă, fiind difuzată şi prin chioşcurile de ziare, a fost prezentată şi elogiată la TV şi într-o “anumită” presă) mă voi referi doar la modul cum este prezentată poziţia lui Nicolae Ceauşescu (şi a României) în momentul invadării Cehoslovaciei, în noaptea de 20/21 august 1968, de către trupele a cinci state membre ale Tratatului de la Varşovia (U.R.S.S., Polonia, R.D. Germană, Bulgaria şi Ungaria). Generalul de securitate Ion Mihai Pacepa reia minciunile debitate în urmă cu mai mult de 20 ani.

Aceleaşi teorii, după 20 de ani

În cartea Moştenirea Kremlinului, (tradusă în româneşte şi apărută în Bucureşti la Editura Venus în 1993), Pacepa scrie că, după ce a aflat despre invazia în Cehoslovacia, s-a deplasat la locuinţa lui Ceauşescu din cartierul Primăverii. «Ce arde?» a întrebat Ceauşescu, încercând să-şi netezească părul răvăşit de somn. Am raportat pe scurt ceea ce aflasem din discuţia cu omul de la cabinetul lui Dubcek şi din convorbirea telefonică pe care am avut-o ulterior cu ambasada noastră din Praga. Apoi, Doicaru i-a prezentat sinteza interceptării transmisiilor radio ale unităţilor sovietice, est-germane, poloneze, ungare şi bulgare ce invadaseră Cehoslovacia în cursul nopţii. Faţa nebărbierită a lui Ceauşescu exprima aceeaşi stupoare ca şi cum ar fi auzit că marţienii au aterizat pe lună. Când am terminat de raportat, el era atât de chircit, încă pijamaua elegantă de mătase chinezească atârna pe el ca un sac de cartofi. Numai ochii de viezure i se vânturau de la Doicaru la mine şi înapoi. « Acu-i r-rândul m-meu» a murmurat Ceauşescu, aproape inauzibil, după care într-un târziu şi-a regăsit vocea.

Când şi-a revenit din stupoare, el ne-a ordonat să redactăm un plan comun de măsuri, Securitate – DIE, pentru eventualitatea unei invazii militare sovietice. Sarcina Securităţii, ne-a instruit Ceauşescu, era să organizeze un război de partizani, al cărui principal scop trebuia să fie protejarea “secretarului general al partidului”. DIE trebuia să-l exfiltreze din ţară, în cazul când nu mai era nimic de făcut. « P-Pekin», a murmurat Ceauşescu, temându-se parcă să nu fie auzit” (p. 291 – 292) [subl. ns.].

Iată relatarea făcută doamnei Lucia Hossu Longhin în februarie 2009: “Era trecut de miezul nopţii. Ceauşescu a ieşit « Ce arde», ne-a întrebat, încercând să-şi netezească părul răvăşit de somn. I-am raportat că, din interceptarea transmisiunilor radio sovietice (la ora aceea, România era singura ţară care intercepta transmisiunile radio sovietice), rezulta că formaţii ale Diviziei XXIV a Forţelor aeriene strategice ocupaseră aeroportul din Praga şi că avioane de transport Antonov, încărcate cu soldaţi şi tancuri aterizau pe Aeroport. I-am raportat de asemenea, că rezulta, tot din interceptări radio, că la invazie participă şi unităţi militare din Germania de Est, Ungaria, Polonia şi Bulgaria. Când am terminat de raportat, pijamaua de mătase a lui Ceauşescu atârna pe corpul chircit ca un sac de cartofi. În engleză se spune implosion – s-a prăbuşit înăuntru. Numai ochii lui de viezure alergau de la Doicaru la mine şi – înapoi. « Acu! e rândul meu! Acu! e rândul meu! » a murmurat Ceauşescu. Ştiam că teama de a fi asasinat de Kremlin era, la el, călcâiul lui Ahile, dar asta a fost prima mea  întâlnire în faţă cu frica paranoică de Kremlin a lui Ceauşescu. Când şi-a revenit, ne-a ordonat să instalăm blindate ale trupelor de Securitate în jurul reşedinţei sale şi să întocmim un Plan de măsuri pentru a-l scoate pe furiş din ţară în cazul unei invazii sovietice. « Pekin», a murmurat Ceauşescu, temându-se, parcă, să nu fie auzit (p. 84 – 85)”.

Minciuni grosolane, nu „adevărata istorie” a României

Aşadar, Pacepa relua ideea că Ceauşescu, la aflarea veştii despre invadarea Cehoslovaciei, a rămas stupefiat, iar “pijamaua atârna pe el ca un sac de cartofi”. Fostul general de securitate nu a mai menţionat că avea veşti de la „omul de la cabinetul lui Dubcek”, nici de la „ambasada noastră la Praga”, ci s-a limitat să menţioneze doar „transmisiunile radio sovietice”. Dacă aceste „scăpări” pot fi scuzate, este de-a dreptul stupenfiantă afirmaţia că Ceauşescu „ne-a ordonat să instalăm blindaje ale trupelor de securitate în jurul locuinţei sale”. Orice militar ştie că numai Ministerul Apărării Naţionale avea în dotare tancuri şi că securitatea nu a dispus niciodată de asemenea blindate. În calitatea sa de general de securitate, Pacepa cunoştea prea bine că această instituţie nu dispunea de blindate şi ca atare Ceauşescu – comandantul suprem al Armatei Române – nu putea da un asemenea ordin. Uitând că se adresa publicului român, şi nu celui american, pe care-l putea minţi cu uşurinţă, deoarece acesta nu cunoştea realităţile din ţara noastră, Pacepa lansează o minciună grosolană. Doamna Hossu este părtaşă la această falsificare a istoriei, lăsând neamendată o asemenea afirmaţie. Cred că ar fi fost util ca interlocutoarea să fi citit măcar o carte despre Securitate (de exemplu cea semnată de Marius Oprea, intitulată Banalitatea răului. O scurtă istorie a Securităţii în documente. 1949 – 1989, Iaşi, Polirom, 2002) pentru a nu se lăsa „redusă” de interlocutorul său, ale cărui calităţi le elogiază cu entuziasm, socotind că prin declaraţiile sale contribuie la cunoaşterea „adevăratei istorii” a României.

În 2009, Pacepa a reluat afirmaţiile făcute în 1987 privind „planul de măsuri” pentru eventualitatea unei invazii sovietice, al cărui principal scop trebuia să fie „protejarea secretarului general al partidului”, de această dată precizând că acest plan viza scoaterea lui pe furiş din ţară şi refugierea la Pekin (Beijing).

Dacă în 1987 asemenea afirmaţii păreau credibile, după 1989 situaţia s-a modificat, ca urmare a publicării memoriilor unor participanţi la luarea deciziilor şi cunoscători ai realităţilor din acele zile şi nopţi, precum şi a publicării documentelor esenţiale, aflate în Arhiva C.C. al P.C.R.

Documentele infirmă spusele lui Pacepa

În anul 1998, Mihai Retegan a publicat o carte consacrată evenimentelor din 1968, în care a inclus extrase din stenograma şedinţei Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. din 17 august 1968[i]  (textul integral a fost publicat în anul 2008 în revista „Historia”)[ii]. În acelaşi an, Ioan Scurtu a publicat în revistele „Magazin istoric” şi „Dosarele istoriei”, stenograma întâlnirii Ceauşescu – Tito desfăşurată în localitatea Vârşeţ (Iugoslavia) în ziua de 24 august 1968. Pe această bază se poate reconstitui, ceas de ceas şi chiar minut de minut atitudinea conducerii de la Bucureşti faţă de invadarea Cehoslovaciei în noaptea de 20/21 august în zilele şi nopţile următoare.

Vom apela la aceste mărturii şi documente, din care rezultă limpede că scrierile şi declaraţiile lui Ion Mihai Pacepa sunt mincinoase, având menirea de a falsifica grosolan o pagină importantă din istoria României.

În cartea sa, O istorie trăită, Paul Niculescu-Mizil, secretar general al C.C. al P.C.R. şi membru în Comitetul Politic Executiv, scrie că în ziua de 21 august 1968, la ora 3.00 dimineaţa a fost depus la C.C. al P.C.R. un plic din partea ambasadei URSS la Bucureşti: „Plicul a fost depus după ce, în miez de noapte, în jurul orelor unu, am fost informat telefonic, acasă, de Eugen Ionescu, trimis special de mine la Praga. După convorbirile telefonice cu el, l-am sculat pe Ceauşescu din somn şi s-a decis convocarea organelor de conducere ale partidului (subl. ns.)”[iii].

Este posibil ca Pacepa să-l fi informat pe Ceauşescu, poate chiar înaintea lui Mizil, dar reacţia liderului de la Bucureşti nu a fost cea relatată de generalul de securitate, ci de secretarul C.C. al P.C.R. Este cert că, în acele momente Ceauşescu nu era preocupat de fuga sa din ţară, pentru a-şi „salva pielea”, ci de adoptarea unei atitudini politice, din partea conducerii de partid şi de stat. Documentele atestă faptul că în dimineaţa zilei de 21 august 1968, de la orele 6.30 a avut loc şedinţa CPEx, convocată în timpul nopţii. Nicolae Ceauşescu a precizat scopul acestei şedinţe: „Azi-noapte, după cum am fost informaţi din Praga – de altfel a fost şi un comunicat oficial al agenţiei TASS – trupele sovietie şi ale celorlalte ţări au ocupat Cehoslovacia. La ora 3 noaptea, un funcţionar de la Ambasada Sovietică din Bucureşti a adus o notă, nesemnată, pe care a lăsat-o la cancelaria Comitetului nostru Central, în care se arăta istoria evenimentelor din Cehoslovacia, că acolo există elemente contrarevoluţionare şi faţă de această situaţie, la cererea majorităţii Prezidiului Comitetului Central al Partidului Comunist din Cehoslovacia, au intervenit în această ţară. Din materialele pe care le avem, trupele străine au ocupat sediul Comitetului Central, un post de radio şi alte instituţii. De altfel, toată Cehoslovacia a fost pur şi simplu ocupată de trupe sovietice. Într-o convorbire cu un secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist din Cehoslovacia, însărcinat de Dubcek, acesta ne-a informat că cei cinci nu au nici o legătură cu Comitetul Central al Partidului din Cehoslovacia, că toată această acţiune este făcută peste capul Comitetului Central, peste capul Guvernului Cehoslovaciei, că ei nu intenţionează să se adreseze celor cinci în această situaţie şi consideră că ar fi bine ca România, care este şi membră a Tratatului de la Varşovia, să facă ceva”. Din cele prezentate de Ceauşescu rezultă că el avea informaţii din mai multe surse, inclusiv de la un secretar al C.C. al P.C. Cehoslovac. Cu alte cuvinte, nu doar pe linia serviciilor secrete de informaţii, aşa cum încearcă să acrediteze Pacepa.

Secretarul general al C.C. al P.C.R. nu numai că nu era preocupat să-şi facă bagajele pentru a fugi din ţară în cazul unei intervenţii sovietice, dar a propus că „astăzi în jurul orei 10.00 să aibă loc Plenara Comitetului Central, împreună cu Guvernul”  pentru „a analiza şi stabili care este poziţia României faţă de această situaţie”. El a ţinut să precizeze că „această acţiune constituie o gravă încălcare a principiilor pe care se bazează relaţiile între ţările socialiste”, că „este o gravă greşeală intervenţia militară în Cehoslovacia”. Toţi membrii CPEx au susţinut punctul de vedere formulat de Nicolae Ceauşescu.

Memoria scurtă a lui Maurer

Aici se cuvin câteva precizări, deoarece unii lideri ai PCR au făcut, după 1989, declaraţii incorecte. Astfel, Ion Gheorghe Maurer avea să afirme că la revenirea delegaţiei de partid şi de stat din Cehoslovacia „chiar în aceeaşi zi [17 august 1968], ambasadorul sovietic la Bucureştui ne-a comunicat că va avea loc invazia şi ne-a cerut să participăm şi noi. Aici, în asemenea discuţii nu se mai făceau teorii, nu se mai aduceau justificările din comunicatele de presă sau din cuvântări. Ni s-a comunicat, pur şi simplu, ce avem de făcut, în calitate de membri ai Tratatului de la Varşovia. Am refuzat”[iv].

Relatarea lui Maurer, făcută la mai mult de un sfert de secol de la consumarea evenimentelor, este fantezistă. În realitate, toate pregătirile pentru invadarea Cehoslovaciei s-au făcut în secret, fără ca România, care făcea parte din Tratatul de la Varşovia, să fie informată. Nici vorbă de a fi solicitată să participe la acest act de agresiune împotriva unei ţări cu care Ceauşescu tocmai semnase un tratat de prietenie. Inexactă este şi afirmaţia lui Maurer potrivit căreia secretarul general al CC al PCR nu ar fi exprimat punctul de vedere al conducerii de partid la adunarea populară (cuvântarea a fost rostită din balconul C.C. al P.C.R.) şi că „Ceauşescu s-a pus pe cuvântat. A făcut şi atunci ce-l tăia capul”. Lavinia Betea, care i-a luat interviul şi cunoştea realitatea (studiase documentele), l-a întrebat pe Maurer dacă nu s-a discutat în prealabil despre poziţia conducerii P.C.R., iar Maurer a răspuns sec: „Nu”. Memoria i-a jucat feste fostului premier, sau el nu a vrut, sau nu a putut, în climatul de după 1989, să fie sincer. Stenograma şedinţei CPEx din 21 august 1989 consemnează nu numai faptul că a avut loc o asemenea discuţie prealabilă, dar şi că Maurer a luat cuvântul. Cităm din intervenţia sa: „Eu sunt absolut de acord cu propunerile făcute de tovarăşul Ceauşescu şi cred că nu există alt drum pentru a asigura nu numai dezvoltarea liberă a României, dar şi pentru a asigura socialismului prestigiul pe care îl merită în lume”.

Ceaușescu a știut foarte bine ce face

Un alt memorialist, Alexandru Bârlădeanu participant la şedinţa CPEx, menţiona în 1998: „Ştiam că invazia este iminentă şi că situaţia este încordată. În şedinţă ni s-a comunicat [de Ceauşescu] că a avut loc invazia. S-a discutat care va fi atitudinea noastră şi am hotărât ce vom face. La acordul tuturor de împotrivire, s-a hotărât convocarea unei adunări populare, la care Ceauşescu să expună situaţia”. Bârlădeanu a formulat o rezervă: „Ce pot să mai spun este că, la adunarea populară, l-a luat limba pe dinainte pe Ceauşescu. S-a înflăcărat şi s-a montat singur”[v]. Pentru o corectă informare a cititorilor, menţionăm din stenograma şedinţei CPEx, intervenţia lui Bârlădeanu: „Eu cred că ceea ce s-a întâmplat azi-noapte în Cehoslovacia, a aruncat masca pe care o serie de afirmaţii, care căutau să amorţească ţările socialiste. Este vorba de o mare putere împotriva căreia dacă te opui te aşteaptă aceeaşi mare nenorocire. Această situaţie îl aşteaptă pe oricine altul care gândeşte altfel şi în primul rând pe noi. Consider că propunerile propuse aici de tovarăşul Ceauşescu reprezintă o linie de apărare a intereselor partidului şi poporului nostru. Făcând acest lucru, noi încercăm să apărăm nu numai interesele noastre dar şi interesele socialismului în toată lumea. Cele ce se întâmplă în Cehoslovacia aruncă socialismul cu 20 de ani în urmă, compromit ideile pentru care luptă popoarele, ideile socialismului”.

Şedinţa CPEx s-a încheiat la 8.10, iar la ora 10.00 s-a desfăşurat Plenara CC al PCR la care au participat membrii Guvernului, Consiliului de Stat şi alţi activişti pe linie de partid şi de stat. Plenara a validat punctul de vedere expus de Ceauşescu şi a stabilit ca acesta să fie prezentat, de la balconul Comitetului Central, mulţimii adunată în Piaţă, şi să fie transmisă în direct la radio şi televiziune.

Aşadar, Ceauşescu nu „s-a trezit vorbind”, nu a spus ce-l tăia capul, ci a expus punctul de vedere al României, pe baza celor stabilite de CPEx şi în Plenara CC al PCR.

O politică externă consecventă

În fond conducerea României era consecventă cu poziţiile anterioare, cu linia trasată încă de la Plenara CC al PMR din aprilie 1964. Referindu-se direct la situaţia din Cehoslovacia, menţionăm că în zilele de 15 – 17 august 1968, Nicolae Ceauşescu a efectuat o vizită oficială în Cehoslovacia, prilej cu care şi-a manifestat solidaritatea cu politica promovată de Aleksander Dubcek. La revenire în ţară a avut loc la 17 august, şedinţa CPEx, în cadrul căreia secretarul general al CC al PCR a declarat: „Am constatat că Dubcek se bucură de autoritate, de sprijin, de încredere peste tot şi-n general populaţia, muncitorii sprijină orientarea şi cursul în care merg cehii”. El a apreciat că nu putea fi vorba de contrarevoluţie (aşa cum afirmau liderii sovietici, polonezi, unguri, bulgari, est-germani). Nicolae Ceauşescu a făcut o apreciere esenţială: „Aici este vorba de o confruntare între două concepţii, tovarăşi, între o concepţie care merge pe calea ca problemele să fie rezolvate în mod democratic, pe calea convingerii, ca să atragă poporul la revolzarea problemelor ţării sale şi a făuririi victoriei. De aceea, noi am considerat că în faţa acestei situaţii nu putem sta ca simpli spectatori pentru că este o problemă deosebită şi nu am stat până acum, pentru că ceea ce am făcut în ultimii ani este îndreptat în direcţia aceasta” (subl. ns.).

El se referea la hotărârile adoptate de Conferinţa Naţională a P.C.R. din decembrie 1967 la care s-au stabilit o seamă de măsuri vizând descentralizarea deciziilor politice şi economice, acordarea unei mai mari autonomii intreprinderilor industriale. În declaraţiile publice făcute la Praga, Ceauşescu a apreciat reformele iniţiate de Dubcek şi i-a urat succes în înfăptuirea lor.

La adunarea populară desfăşurată în ziua de 21 august, după oa 12.00, Nicolae Ceauşescu a exprimat punctul de vedere al conducerii partidului şi statului, condamnând ferm intervenţia în Cehoslovacia. Cuvântarea sa, aplaudată de cei peste 100.000 de participanţi, a fost puternic mediatizată pe plan internaţional. Ca urmare, România s-a bucurat de o largă apreciere, inclusiv în SUA, Marea Britanie, Franţa etc.

Cu acel prilej, Ceauşescu a cerut românilor să acţioneze „calm şi cu fermitate”, să fie gata „să ne apărăm în orice moment patria socialistă, România”[vi]. În acest scop au fost luate măsuri concrete: punerea în stare de alarmă a trupelor, convocarea unor contingente de rezervişti, înfiinţarea gărzilor patriotice înarmate, etc. Totodată, s-a avut în vedere continuarea luptei şi după eventuala ocupare a ţării.

Convorbirile Ceaușescu – Tito

În acele zile, Ceauşescu nu s-a gândit să fugă la „P-Pekin” cum afirma Pacepa, s-a deplasat în Iugoslavia unde a discutat cu Tito despre o posibilă colaborare în eventualitatea că România ar fi fost ocupată de sovietici şi aliaţii lor. Întâlnirea a avut loc în ziua de 24 august în localitatea Vîrşeţ. Redăm câteva extrase din stenograma convorbirii.

Nicolae Ceauşescu: În ce priveşte eventualitatea unei intervenţii din partea lor, noi am luat hotărârea unanimă, a întregului Comitet Central de a respinge cu armele orice încercare de păstrundere pe teritoriul ţării noastre. Ne dăm seama că raportul de forţe nu e chiar egal ca să zic aşa. Dar considerăm, că nu există altă posibilitate, dacă se va ajunge acolo. Însă dorim şi vom acţiona ca să excludem această eventualitate. Dar, după cele întâmplate în Cehoslovacia, se pare că oamenii aceştia nu mai au nici un fel de judecată …

Dorim şi vom acţiona în direcţia de a face totul să nu se ajungă aici, dar nu depinde de noi. Dacă ar depinde de noi, lucrurile ar fi simple. În acest sens, noi avem în vedere, dacă se ajunge în această situaţie, să avem legături mai strânse cu dv. dacă veţi fi de acord, să vedem ce gândiţi şi dv. dacă e bine cum gândim noi şi contăm într-o anume măsură pe o poziţie mai activă, de sprijin a chinezilor.  

Iosif Broz Tito: E de înţeles că Marea Neagră o pot bloca cu totul pentru noi. Prin Marea Neagră nu vom putea primi ajutoare. Aici aveţi spatele frontului. Acum e altă problemă: problema dacă vă strâmtorează pe dv. şi veţi trece frontul în Iugoslavia, cu echipament militar cu tot. Dacă veţi veni cu echipament militar aici nu veţi putea opune rezistenţă. Aici noi vom opune rezistenţă. Atunci, vă vom accepta ca militari, însă armamentul pe care îl aveţi trebuie lăsat. Mă înţelegeţi ce am în vedere, că URSS să nu ne atace şi pe noi. Să nu-i dăm pretext”. (subl.n.s.)

Din aceste documente – care nu erau destinate publicităţii şi nici nu au fost difuzate în timpul vieţii lui Nicolae Ceauşescu – rezultă limpede că problema esenţială era de natură politică, şi anume solidarizarea cu reformele efectuate în Cehoslovacia, dezavuarea intervenţiei militare în această ţară, decizia conducerii României de a rezista cu arma în mână în cazul unei agresiuni externe.

Documentele atestă faptul că Nicolae Ceauşescu nu numai că nu intenţiona să fugă din ţară (cum afirmă Pacepa, care nici nu menţionează întâlnirea de la Vârşeţ), ci era hotărât să organizeze şi să conducă lupta de rezistenţă împotriva unei invazii sovietice. El i-a solicitat sprijin lui Tito, ca în caz de înfrângere să organizeze lupta de pe teritoriul Iugoslaviei, dar interlocutorul i-a declarat limpede că în eventualitatea în care armata română s-ar retrage pe teritoriul ţării sale, aceasta va trebui să depună armele, iar oamenii politici vor fi trataţi după normele internaţionale ale neutralităţii (adică nu vor putea desfăşura nici o activitate politică).

Pacepa a preferat să acrediteze ideea că Ceauşescu era un fricos, preocupat doar de viaţa sa, fiind gata să lase de izbelişte ţara în fruntea căreia se afla. Acest scenariu, lansat de Pacepa în 1987, a fost vehiculat şi-n zilele de 22 – 23 decembrie 1989, când mass – media internă şi internaţională susţinea că Ceauşescu ar fi fugit departe de ţară, în Iran, China sau Coreea de Nord.

Prin cărţile şi prin interviul său, Pacepa a urmărit să arunce în derizoriu un moment important şi pozitiv din istoria României şi să-l ridiculizeze pe Ceauşescu. În urmă cu 20 de ani asemenea alegaţii păreau credibile, deoarece documentele nu fuseseră publicate pentru ca cititorii să-şi formuleze propriile puncte de vedere.

Acum, în 2009, ar fi fost de aşteptat ca el să ceară scuze cititorilor şi ascultătorilor (cărţile sale au fost difuzate, în serial, de postul de radio Europa Liberă), dar nu a făcut-o, şi vine cu aceleaşi „gogoşi” umflate. Dacă Pacepa s-a menţinut pe linia minciunilor şi a dezinformării (specifice securiştilor), interlocutoarea sa avea datoria să se informeze, să citească documentele publicate, să încerce să restabilească adevărul şi nu să popularizeze minciuna şi dezinformarea.

Insert

Ce spune Pacepa:

„Ştiam că teama de a fi asasinat de Kremlin era, la el, călcâiul lui Ahile, dar asta a fost prima mea  întâlnire în faţă cu frica paranoică de Kremlin a lui Ceauşescu. Când şi-a revenit, ne-a ordonat să instalăm blindate ale trupelor de Securitate în jurul reşedinţei sale şi să întocmim un Plan de măsuri pentru a-l scoate pe furiş din ţară în cazul unei invazii sovietice. „Pekin”, a murmurat Ceauşescu, temându-se, parcă, să nu fie auzit”.

Care era realitatea:

Orice militar ştie că numai Ministerul Apărării Naţionale avea în dotare tancuri şi că securitatea nu a dispus niciodată de asemenea blindate în calitatea sa de general de securitate, Pacepa cunoştea prea bine că această instituţie nu dispunea de blindate şi ca atare Ceauşescu – comandantul suprem al Armatei Române – nu putea da un asemenea ordin.

Cum s-a acționat cu adevărat:

„În ce priveşte eventualitatea unei intervenţii din partea lor, noi am luat hotărârea unanimă, a întregului Comitet Central de a respinge cu armele orice încercare de pătrundere pe teritoriul ţării noastre. Ne dăm seama că raportul de forţe nu e chiar egal ca să zic aşa. Dar considerăm, că nu există altă posibilitate, dacă se va ajunge acolo. Însă dorim şi vom acţiona ca să excludem această eventualitate. Dar, după cele întâmplate în Cehoslovacia, se pare că oamenii aceştia nu mai au nici un fel de judecată …”. Din discuțiile lui Ceușescu cu Tito.