Programul ideologic al P.C.R. lansat în iulie 1971

A devenit un „un fapt comun” aprecierea potrivit căreia, în iulie 1971, după o vizită în China şi Coreea de Nord, liderul comunist român Nicolae Ceauşescu, impresionat ce cele văzute la Beijing şi Phenian, a lansat „Tezele din iulie”, care au stat la baza „minirevoluţiei culturale” din România. Stalinist convins, după ce câţiva ani a acceptat o anumită liberalizare a „regimului comunist”, Ceauşescu a decis să intervină energic, introducând în România modelul chinezesc, act ce marca o întoarcere la ideologia şi practicile anilor `50. O asemenea versiune a fost puternic mediatizată după 1989, prin radio, Tv, presă, precum şi cu prilejul unor simpozioane, conferinţe, sesiuni ştiinţifice, şi chiar în unele studii şi cărţi privind istoria României din anii `70 – `80 ai secolului trecut şi mai ales despre activitatea politică a lui Nicolae Ceauşescu. Ea a fost inclusă în cele mai multe manuale de istorie aflate în uz.

Români şi străini – acelaşi punct de vedere

Un rol important în răspândirea acestei versiuni l-a avut apropierea în timp – doar 12 zile de la revenirea în Bucureşti – după vizita efectuată de delegaţia de partid şi de stat condusă de Nicolae Ceauşescu în China (1-9 iunie), R.P.D. Coreeană (9-15 iunie), R.D. Vietnam (15-19 iunie) şi R.P. Mongolă (21-24 iunie).

Mulţi istorici străini au împărtăşit acest punct de vedere. De exemplu, francezul Jean-Marie le Breton, într-o amplă sinteză privind Europa Centrală şi Orientală între anii 1917 şi 1990 scria: „La întoarcerea sa dintr-o călătorie în Coreea şi în  China (1971), Ceauşescu luă un anumit număr de măsuri privitoare la tineret şi la inteligenţia. Atunci a fost destituit şi tânărul secretar de partid Ion Iliescu”¹. Mult mai explicit este germanul Thomas Kunze,  în lucrarea consacrată biografiei lui Ceauşescu: „Vizita în China a devenit piatra de hotar pentru dezvoltarea ulterioară a lui Ceauşescu. Acesta a fost fascinat de schimbarea care s-a petrecut în China între prima sa vizită din 1964 şi cea din 1971. Consecvenţa cu care Mao Zedung şi-a impus principiile de conducere l-a impresionat tot aşa de mult ca şi cultul pentru şeful statului şi Partidului Comunist Chinez”². 

În Raportul final elaborat de Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România  se afirmă: „Înclinaţiile staliniste ale lui Ceauşescu au fost accentuate de o vizită pe care a efectuat-o în China şi Coreea de Nord în mai 1971 (greşeală în text, corect iunie 1971 – nota I.S.). Se pare că acesta a luat în considerare posibilitatea de a importa modelele de îndoctrinare folosite în timpul Revoluţiei Culturale a lui Mao. Aceasta nu era numai o problemă de preferinţă personală: Ceauşescu încerca să stăvilească mişcarea de liberalizare din România, să limiteze frământările din rândurile intelectualităţii şi să-i împiedice pe studenţi să-i urmeze pe rebelii lor colegi din alte state comuniste. El încerca, de asemenea, să-şi consolideze puterea personală şi să se descotorosească de acei membri ai aparatului care ar fi putut visa la un « socialism cu faţă umană. De aceea, în iulie 1971, el a făcut publică o propunere de îmbunătăţire a activităţii ideologice, un monument de obscurantism jdanovist. Ceea ce a urmat a fost o restalinizare radicală şi apariţia unui cult al personalităţii fără precedent care îl înconjura la început numai pe Ceauşescu, iar după 1974 şi pe partenerul său politic cel mai apropiat: soţia sa, Elena”. Asemenea aprecieri şi etichetări caracterizează întregul Raport, deoarece respectiva Comisie avea menirea de „a fundamenta intelectual şi moral actul de condamnare a comunismului”. Cu alte cuvinte, aceasta a lucrat pe baza unor concluzii prestabilite, autorii lucrând ca nişte procurori care aveau misiunea politică de a demonstra că „regimul comunist din România (1945-1989) a fost nelegitim şi criminal”³.

Ruperea de şabloane

Au existat şi istorici care au exprimat alte puncte de vedere, cerând să se analizeze contextul internaţional şi mai ales relaţiile româno-sovietice după 1964. Între aceştia, Florin Constantiniu şi Ioan Opriş, cu prilejul unei dezbateri ştiinţifice organizate în 2004 de Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului. Se pare că ei nu au convins, iar lucrarea cu comunicările respectivei sesiuni a fost publicată în 2005 cu titlul Sfârşitul perioadei liberale a regimului Ceauşescu. Minirevoluţia culturală.

La patru decenii de la consumarea acelui eveniment şi la mai mult de două decenii de la moartea lui Ceauşescu, este timpul să se părăsească anumnite şabloane lansate în anii `90, şi să se formuleze aprecieri pe baza documentelor vremii.

 Este un fapt că, după Declaraţia C.C.al P.M.R. din aprilie 1964, în România a avut loc un proces de liberalizare a regimului politic, marcat de eliberarea deţinuţilor politici, derusificarea culturii şi învăţământului, revenirea la valorile naţionale etc. S-a înregistrat o mai largă posibilitate de informare, inclusiv din publicaţii apărute în Occident, traducerea unor autori străini, includerea în repertoriul teatrelor şi cinematografelor a unor opere realizate în Franţa, Italia, SUA etc.  tipărirea unor lucrări de istorie cu o bază documentară solidă ş.a. Este semnificativ faptul că, după două decenii de propagandă ateistă, cu prilejul sărbătorilor de Paşti din 1968 au fost puse în vânzare felicitări cu ouă roşii şi urarea “La Mulţi Ani!”.

În aprilie 1968, au fost condamnate abuzurile şi ilegalităţile comise de Securitate în timpul lui Gheorghiu-Dej şi au fost reabilitate mai multe persoane, între care Lucreţiu Pătrăşcanu.

În Declaraţia din aprilie 1964 au fost formulate principiile politicii externe a României: independenţa şi suveranitatea naţională, neamestecul în treburile interne şi avantajul reciproc. Pe această bază, au fost respinse planurile de integrare economică a statelor membre ale CAER, precum şi propunerile de instituire a unui comandament militar unic al Tratatului de la Varşovia. Pe de altă parte, au fost extinse relaţiile cu statele occidentale, cu rezultate spectaculoase, precum stabilirea de relaţii diplomatice cu R.F. Germană (1967), sau vizitele în România ale preşedintelui Franţei, generalul de Gaulle (mai 1968) şi preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Richard Nixon (august 1969). Totodată, ţara noastră a început să-şi modernizeze economia cu tehnologie achiziţionată din Occident.

Ceuşescu l-a „devansat” pe Dubcek

La Plenara din 5-6 octombrie 1967 au fost dezbătute Directivele C.C. al P.C.R. cu privire la perfecţionarea conducerii şi planificării economiei naţionale corespunzător noii etape de dezvoltare socialistă a României, care au fost supuse aprobării  Conferinţei Naţionale a P.C.R. din 6-8 decembrie 1967⁴. Cu acel prilej, s-a abordat, pentru prima dată într-un stat socialist, problema rentabilităţii şi a economiei de piaţă, s-a adoptat un program vizând descentralizarea deciziilor economice şi creşterea responsabilităţii întreprinderilor, încurajarea unor iniţiative private (construirea de locuinţe proprietate personală, înfiinţarea unor ateliere meşteşugăreşti, deschiderea de restaurante şi cofetării de către mandatari) etc. Aceste decizii au generat ostilitatea Moscovei şi a sateliţilor ei, care acuzau P.C.R. că neglija teza leninistă potrivit căreia proprietatea privată generează capitalism, ceas de ceas şi în proporţie de masă.

Dintr-o abordare cronologică se poate observa că reformele iniţiate de conducerea P.C.R. le-au devansat pe cele din Cehoslovacia, care aveau să fie anunţate în primăvara anului 1968. Este semnificativ faptul că Ota Sik, ambasadorul Cehoslovaciei în România, a devenit vicepreşedintele Consiliului de Miniştri cu misiunea de a conduce procesul de reforme economice din ţara sa.  În februarie 1968, Nicolae Ceauşescu a efectuat o vizită la Praga, prilej cu care a discutat cu Dubcek şi ceilalţi lideri cehoslovaci despre întărirea colaborării între cele două partide şi state.

Dar, în timp ce în România reformele se derulau într-o atmosferă de linişte şi calm, sub un control riguros de la nivel central, în Cehoslovacia, Aleksander Dubcek s-a lansat într-o campanie propagandistică pentru un „socialism cu faţă umană”, lăsând frâu liber intelectualilor să se manifeste în voie, desfiinţând practic cenzura şi controlul de partid asupra mass-media.

Atitudinea României: contrarevoluţionară, antisovietică

Leonid Brejnev, secretarul general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, a apreciat că evoluţiile din Cehoslovacia şi România puneau în pericol existenţa socialismului în aceste state. El a elaborat o doctrină proprie, potrivit căreia atunci când socialismul se afla în primejdie într-o ţară, celelalte aveau dreptul şi obligaţia să intervină prin orice mijloace, inclusiv militare.

Încă de la începutul lunii martie 1968, liderii politici din URSS, Bulgaria, Ungaria, Polonia şi R.D.Germană au avut consfătuiri în legătură cu evoluţiile din Cehoslovacia şi România, hotărând să-şi exprime public dezacordul în cadrul forurilor proprii de partid.

Ca urmare, la Plenara C.C. al P.C. Bulgar din 29 martie 1968, Todor Jivkov declara : „Suntem obligaţi să luăm măsuri pentru introducerea ordinii în Cehoslovacia, ca şi în România”. Apoi, punea întrebări la care tot el răspundea: „Care este linia urmată de conducerea României? Contrarevoluţionară, antisovietică! În favoarea cui este o asemenea linie politică? Cine le permite conducătorilor români să se joace cu soarta clasei muncitoare din România, cu interesele sistemului nostru, pentru care ne-am luptat atâţia ani? Cine le-a permis asta, cine le-a dat acest drept ?… trebuie să acţionăm”⁵.

La rândul său, Leonid Brejnev aprecia la Plenara C.C. al PCUS din iulie: „Conducerea României a ţinut să se disocieze de acţiunea colectivă a partidelor frăţeşti cât de repede a putut. Conducerea României joacă un joc dubios, ca să mă exprim cu blândeţe. Bucureştiul îşi arată simpatia faţă de conducerea Partidului Comunist Cehoslovac şi o aplaudă pentru abordarea unui aşa-zis drum politic independent. Conducătorii Partidului Comunist Român intenţionează clar să acţioneze critic faţă de acţiunile convenite de partidele frăţeşti referitoare la evoluţiile din Cehoslovacia. Trebuie să spunem clar, tovarăşi, că această poziţie, care corespunde cu linia politică generală a conducătorilor români, se află la distanţă  kilometrică de internaţionalismul proletar”⁶.

La 20 iulie, un ofiţer de informaţii polonez, membru al Grupului de intervenţie din cadrul Tratatului de la Varşovia, l-a informat pe un coleg al său român că „Brejnev personal, împreună cu Andropov – şeful KGB  şi comandanţi ai Armatei Roşii au pregătit o invazie în Cehoslovavia, România şi Iugoslavia”⁷, oferind detalii care cuprindeau grafice, planuri, modul de acţiune etc. Ca urmare a acestor informaţii, conducerea de la Bucureşti a creat la nivelul C.C. al P.C.R. „un grup de criză”, alcătuit din Nicolae Ceauşescu, Ion Gheorghe Maurer şi Emil Bodnăraş, care a început că lucreze împreună cu ministrul Apărării Naţionale, şeful Marelui Stat Major, şeful Direcţiei Securităţii Statului, şeful Comitetului pentru Rezervele de Stat la elaborarea planurilor de acţiune în cazul unei invazii.

„Primăvara de la Praga” divizează blocul comunist

În timp ce Leonid Brejnev şi supuşii săi colaboratori János Kádár, Walter Ulbricht, Todor Jivkov şi Władisław Gomułka aprobau decizia de invadare a Cehoslovaciei⁸, Nicolae Ceauşescu vizita Praga (15-17 august) unde făcea declaraţii publice de susţinere a politicii promovate de Aleksander Dubcek : „Partidul şi întregul nostru popor au urmărit şi urmăresc cu caldă simpatie eforturile Partidului Comunist din Cehoslovacia, preocuparea sa intensă pentru perfecţionarea vieţii sociale şi de stat, pentru dezvoltarea democraţiei socialiste, corespunzător cu năzuinţele şi aspiraţiile popoarelor ţării dumneavoasatră”⁹.

La conferinţa de presă organizată cu prilejul încheierii vizitei, un ziarist l-a întrebat ce atitudine va adopta România în eventualitatea unei intervenţii a trupelor Tratatului de la Varşovia împotriva Cehoslovaciei, la care Ceauşescu a răspuns că acesta a fost creat pentru a riposta în cazul unei agresiuni imperialiste şi nicidecum împotriva unei ţări membre.

Imediat după întoarcerea la Bucureşti, Ceauşescu a informat Comitetul  Executiv despre rezultatele vizitei şi starea de tensiune existentă între conducerea de la Praga şi cea de la Moscova: „Este, într-adevăr, aici vorba de o confruntare între două concepţii, tovarăşi, între o concepţie care vrea să menţină ca principiu de rezolvare a problemelor interne teroarea şi represiunea şi consideră partidul ca un aparat de represiune, şi concepţia care merge pe calea ca problemele să fie rezolvate în mod democratic, pe calea convingerii, ca să atragă poporul la rezolvarea problemelor ţării sale şi a făuririi victoriei sale”¹⁰. Această declaraţie arată limpede că Ceauşescu era adeptul rezolvării problemelor pe cale democratică, în cadrul sistemului politic existent, el susţinând că în România socialismul se construia „cu poporul, pentru popor”.

La numai trei zile după vizita lui Ceauşescu a avut loc invazia militară a celor cinci state în Cehoslovacia. Liderul român a condamnat cu vehemenţă această agresiune. Documentele infirmă alegaţiile lui Pacepa, potrivit cărora principala grijă  a lui Ceauşescu în acel moment a fost de a se salva, fugind în China¹¹, precum şi pe cele ale lui Tismăneanu, care a scris că actul de condamnare a intervenţiei în Cehoslovacia „nu a fost altceva decât o mascaradă”¹². Declaraţia lui Ceauşescu, transmisă în direct de TVR s-a bucurat de o fermă susţinere din partea poporului român şi a avut un extraordinar ecou internaţional.

Brejnev intenţiona să invadeze şi România

Leonid Brejnev nu i-a iertat niciodată lui Ceauşescu această atitudine, iar ideea unei acţiuni similare cu cea împotriva lui Dubcek nu l-a părăsit nicio clipă. Istoricul american Larry L.Watts a prezentat mai multe documente care demonstrează faptul că în  1969, conducerea sovietică a decis să treacă România din rândul statelor socialiste deviaţioniste (alături de China şi Albania) cum era până atunci, în categoria adversarilor Tratatului de la Varşovia, în rând cu ţările membre ale NATO¹³.

În presa din Bulgaria, Ungaria, R.D.Germană, Polonia şi URSS apăreau periodic articole prin care România era acuzată că subminează unitatea statelor socialiste, făcând jocul ţărilor imperialiste, în primul rând ale SUA.

Serviciile secrete române şi occidentale au reuşit să cunoască planurile sovietice de invadare a României. Un document al spionajului est-german din ianuarie 1969 menţiona: „Moscova va folosi aplicaţiile comune /din România/ pentru a încerca să obţină, aşa cum a fost în Cehoslovacia, staţionarea permanentă a trupelor sovietice şi, de asemenea, înlocuirea unor înalte oficialităţi de partid şi de stat, care s-au opus, într-un fel sau altul, liniei sovietice”¹⁴.

Aflând de această intenţie, regimul de la Bucureşti a decis să nu mai permită aplicaţii militare ale Tratatului de la Varşovia pe teritoriul României şi luat măsuri de apărare, între care înfiinţarea unor noi unităţi de mecanizate şi consolidarea apărării pe Prut şi în Dobrogea.  Sovieticii au reuşit să intre în posesia acestor planuri în 1971, ca urmare a trădării generalului Serb.

În preajma Congresului al X-lea al P.C.R., Ion Gheorghe Maurer a pus în discuţia  Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. modul în care sovieticii l-au  înlăturat pe Aleksander Dubcek din fruntea partidului: folosindu-se de un grup de complotişti, la o Plenară a Comitetului Central. Pentru a se evita în România o asemenea situaţie, el a propus ca secretarul general să nu mai fie ales de Comitetul Central, care putea fi convocat în câteva ore, ci de congresul partidului, întrunirea acestuia  necesitând un timp mai îndelungat¹⁵. Ca urmare, Congresul, desfăşurat în august 1969, a decis modificarea Statutului, iar Nicolae Ceauşescu a devenit secretarul general al Partidului Comunist, nemaifiind subordonat Comitetului Central.

În mai 1970, au avut loc ample discuţii la Moscova între delegaţia de partid şi de stat a României condusă de Nicolae Ceauşescu  şi cea sovietică în frunte cu Leonid Brejnev¹⁶. Atmosfera a fost extrem de tensionată.

Brejnev: „nu putem trece peste acestea”

Spicuim din afirmaţiile lui Leonid Brejnev: „Poziţia României este pusă uneori în contradicţie deschisă cu a celorlalte ţări socialiste”, dovadă fiind stabilirea de relaţii diplomatice cu R.F. Germană ; P.C.R. „a întreprins demonstrativ paşi pe arena internaţională împotriva acţiunii comune a ţărilor socialiste”; vizita preşedintelui american Nixon la Bucureşti (în august 1969) „a avut un caracter de cochetărie cu puterile imperialiste”; „România vrea să obţină avantaje economice prin schimbarea cursului său”; „Poate că România nu mai doreşte să mai participe la Tratatul de la Varşovia. În acest caz, ar fi bine să o spună deschis”. După asemenea aprecieri, liderul sovietic a conchis: „nu putem trece peste acestea”.

În replică, Ceauşescu a declarat: „România  respinge în mod categoric aprecierile, acuzaţiile şi insinuările” conducerii sovietice şi a ţinut să precizeze că P.C.R. „este un partid marxist-leninist care duce o politică de solidaritate internaţionalistă, alături de celelalte ţări şi partide comuniste”; România promovează o politică externă independentă;  „în ceea ce priveşte legăturile diplomatice nu poate exista obligaţia de a ne consulta”; vizita unui şef de stat (respectiv a lui Nixon) „nu putea constitui o problemă a relaţiilor româno-sovietice”.

Starea de tensiune dintre cele două ţări este reflectată şi de faptul că, deşi în februarie 1968 expirase Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală între România şi Uniunea Sovietică, semnat în 1948,  Brejnev refuza să dea curs invitaţiei de a veni la Bucureşti pentru a reînnoi acest document, lăsând să planeze un echivoc privind relaţiile bilaterale. Abia în iulie 1970, tratatul a fost semnat la nivel de prim-miniştri, respectiv de Aleksei Kosîghin şi Ion Gheorghe Maurer.

Pe de altă parte, Nicolae Ceauşescu a participat la Congresul al XXIV-lea al PCUS din aprilie 1971, unde a ţinut un discurs care venea în contradicţie flagrantă cu „doctrina Brejnev”, pledând pentru independenţă, suveranitate, neamestec în treburile interne.  Vădit afectat, Brejnev a organizat întâlniri particulare cu toţi secretarii generali din ţările socialiste care făceau parte din Tratatul de la Varşovia, mai puţin cu Nicolae Ceauşescu. Gestul liderului sovietic a fost viu comentat de mai multe publicaţii Occidentale.

NOTE

1. Jean Marie le Breton, Europa Centrală şi Orientală între 1917 şi 1990. Traducere Micaela Slăvescu, Bucureşti, Editura Cavallioti, 1996, p. 222.

2.  Thomas Kunze, Nicolae Ceauşescu. O biografie. Traducerea Alexandru Teodorescu, Bucureşti, Editura Vremea, 2002, p. 239.

3. Raport final. Editori: Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, pp. 140-141.

4. Vezi, pe larg, Conferinţa Naţională a Partidului Comunist Român. 6-8 decembrie 1967, Bucureşti, Editura Politică, 1968.

5. Larry Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni… Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România. Traducere din limba engleză Camelia Diaconescu, Bucureşti, Editura RAO, 2011, p.367 (în continuare se va cita Watts).

 6. Ibidem, p. 368.

7. Cristian Troncotă, Duplicitarii. O istorie a Serviciilor de Informaţii şi Securitate a regimului comunist din România.1965-1989, Bucureştiu, Editrura Elion, 2004, p.128.

8. Vezi, pe larg, Mihai Retegan, 1968. Din primăvară până în toamnă, Bucureşti, Editura RAO, 1988.

9. « Scânteia » din 16 august 1968.

10. Arh.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. Cancelarie, dos. 131/ 1968, f. 4-10.

11. Vezi, pe larg, Ioan Scurtu, Un falsificator al istoriei: Ion Mihai Pacepa, în « Istorie şi Civilizaţie »,  noiembrie 2009.

 12. Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Iaşi, Editura Polirom, 2005, p.238.

13. Watts, p.368-369.

14. Ibidem, p.451

15. Paul Niculescu-Mizil, De la Comintern la comunismul naţional, Bucureşti, Editura Evenimentul Românesc, 2001, p. 442.

16. Vezi textul stenogramei în Paul Niculescu-Mizil, op. cit., pp. 518-552.