Mai 1866. Prinţul Carol – O călătorie cu emoţii şi o primire festivă

După înlăturarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în urma complotului din noaptea de 11/12 februarie 1866, s-a căutat un nou domnitor, dintr-o dinastie străină. Acesta a fost găsit de Ion C. Brătianu în persoana prinţului Carol-Ludovic de Hohenzollern,  în vârstă de 27 de ani,  fiul guvernatorului Renaniei, rudă cu regele Wilhelm I al Prusiei.

După o discuţie cu cancelarul Otto von Bismarck, prinţul a decis să pornească spre România, incognito, deoarece urma să treacă prin Austria, ţară cu care Prusia se afla în preajma războiului. El era ofiţer prusac şi ca atare considerat inamic, putând fi luat prizonier sau chiar împuşcat.

În ziua de 29 aprilie (stil vechi) s-a deplasat în Elveţia, la Zurich, unde a obţinut un paşaport fals pe numele Karl Hettingen, „călătorind la Odessa pentru afaceri”. Semnalmentele înscrise în paşaport erau: „ochi albaştri, păr negru, nas vulturesc, mustăţi şi barbă mijind pe obraji, statură sveltă”.

Însoţit de consilierul von Werner şi de şambelanul Mayenfisch, prinţul a plecat cu trenul în ziua de 3 mai pe ruta Augsburg – Munchen – Salzburg – Viena – Pesta – Timişoara – Baziaş (ultima staţie a căilor ferate austriece).

La Salzburg a avut mari emoţii. Cităm din memoriile sale:

„Trecând de Rosenheim, trenul ajunse la Salzburg, graniţa dintre Bavaria şi Austria. Cu inima palpitând, prinţul coboară în gară. Toţi călătorii trebuiseră să părăsească vagoanele şi prinţul îşi făcu drum pe peronul plin de oameni spre sala de aşteptare.

La intrare fu oprit de un funcţionar vamal care trebuia să vizeze paşapoartele. Pe un ton nepoliticos, întrebă pe prinţ cum îl cheamă. Domnul de Werner, care venea îndată după tânărul domn, întinse funcţionarului sacul său de voiaj, zicând: „Am să declar nişte ţigări!”. În grabă, prinţul uitase ce nume adoptase. Îşi scoase însă paşaportul şi-l întinse funcţionarului nepoliticos. Din fericire, era cu ochelarii pe nas.

Între timp, mulţimea îl silea să treacă în sala de aşteptare şi se aşeză cu dl. von Werner la o masă, să guste ceva. Nişte ofiţeri austrieci intraseră atunci în sală şi prinţul recunoscu pe câţiva din Regimentul  „Regele Belgiei”  cu care fusese, în anul 1864, în Silezia. Se ascunse îndărătul unei gazete şi părea cufundat în citire, pe când ofiţerii se plimbară de două ori pe lângă masă.

În sfârşit, se dădu semnalul urcării în tren. După ce prinţul şi însoţitorii săi asistaseră la o revizuire superficială a bagajelor şi-şi reprimiră paşapoartele pe peron, îşi luă fiecare locul, şi anume prinţul într-un vagon de clasa a doua, plin de lume, cam dubioasă, amestecată.

Înainte de plecarea trenului, funcţionarul cu paşaportul intră fără veste în vagonul în care se afla prinţul. Acestuia i se păru că el ar fi obiectul examenului atent al funcţionarului, şi când îl văzu pe urmă însemnându-şi ceva în carnet, trebui să se teamă că funcţionarul bănuise ceva şi acum avea de gând să raporteze despre dânsul la Viena, ca să fie observat acolo. La ora 6 seara, trenul plecă din Salzburg.

Călătoria prin noaptea foarte răcoroasă era chinuitoare pentru prinţ şi i se părea nesfârşită. Gândul că îndrăzneaţa-i întreprindere putea să nu izbutească nu-l lăsa să doarmă şi se ocupa cu cumpănirea tuturor eventualităţilor, ca să fie pregătit la orice.

Fără alte incidente şi emoţii, prinţul Carol a ajuns cu bine la Baziaş. Aici  a trebuit să aştepte două zile vaporul pentru a trece Dunărea la Orşova, pe pământ românesc. Era 8 mai 1866 şi peste două zile avea să ajungă în Bucureşti, pentru a depune jurământul în faţa Adunării Deputaţilor şi Senatului în calitate de domnitor al României.