Un document pentru istorie: Moscova, 23 aprilie 1992 (II)

Marţi, 21 aprilie – la Ambasadă, care a organizat masa rotundă cu tema Independenţa de stat a României. Relaţiile româno-ruse. 1877-1878, participă circa 50 de persoane, cele mai multe de la Institutul de Slavistică, de la Institutul de Istorie al Federaţiei Ruse şi de la Institutul de Relaţii Internaţionale. O bună parte dintre participanţi îmi sunt cunoscuţi de la comisiile mixte pe linia Ministerului Invăţământului şi a Academiei.

Ambasadorul Sandru rosteşte cuvântul de deschidere, după care mă invită pe mine. Reuşesc să mă încadrez în timp, marcând principalele momente: situaţia Principatelor Române după Războiul Crimeii, Unirea Principatelor în 1859, încercările de obţinere a independenţei pe cale diplomatică, convenţia româno-rusă din 4 aprilie 1877, proclamarea independenţei de stat, participarea armatei române la război şi luptele desfăşurate de trupele române şi ruse sub comanda domnitorului Carol I, pacea de la San Stefano, Congresul de la Berlin, deteriorarea relaţiilor româno-ruse, ocuparea celor trei judeţe din sudul Basarabiei, ameliorarea treptată şi vizita Ţarului Aleksandru la Constanţa în 1914, participarea comună la Primul Război Mondial, Unirea Basarabiei cu România în 1918.

Am subliniat necesitatea abordării relaţiilor româno-ruse pe bază de documente şi am exprimat speranţa că vom realiza o bună colaborare pe linia arhivelor din cele două state.

Au urmat discuţii care au durat mai mult de două ore: Antosiak, Vinogradov, Grosul, Fildman, Seviakov, Spivacovski din partea rusă, Buzatu şi Chiper din partea română, care s-au desfăşurat într-o notă civilizată, deşi au fost şi puncte de vedere opuse (de exemplu, Vinogradov a spus că România a cunoscut în dezvoltarea sa două bariere: una otomană şi una europeană, iar Buzatu a susţinut că România a avut de înfruntat două imperialisme: hitlerist şi bolşevic). S-a discutat şi despre accesul la documente, metodologia abordării evenimentelor istorice, manualele şcolare etc.

A urmat o masă, ambasadorul  Sandru fiind încadrat de mine şi de Pihoia.

În apartamentul lui Buzatu şi Chiper, împreună cu Buga, formulăm în limba română textul articolului pe care intenţionez să-l propun în acord. Domnul Buga îl va traduce şi dactilografia în ambele limbi.

Miercuri, 22 aprilie – Facem o vizită la Arhiva de Stat pentru Revoluţia din Octombrie (TGOR). Suntem primiţi într-un birou mic, cam de 3/3 m, de directoare, o doamnă de vreo 50 de ani, îmbrăcată într-un halat albastru, care a venit din depozit. Ne invită să luăm loc pe nişte scaune vechi de lemn, iar ea se aşează la biroul pe care se afla un maldăr de dosare. Nu mi-a oferit cartea de vizită, deşi eu i-am înmânat-o pe a mea, astfel că nu i-am reţinut numele.

A început prin a spune că denumirea Arhivei nu este conformă cu realitatea. Aici se păstrează 3,5 milioane documente, începând cu anul 1801 şi până în prezent. Declară că este derutată: legea secretului de stat a fost desfiinţată şi nimeni nu ştie ce se poate da şi ce nu la studiu. Este asaltată de cei care au suferit represiuni din partea puterii sovietice, de evrei, de cei care studiază graniţele dintre republici. Personalul este foarte nemulţumit: gestionează documentele, vin străini care microfilmează mii de file, iar banii îi ia Rosarhiv. Nu ştie dacă nu va fi trasă la răspundere mai târziu, pentru că a dat dosare care nu trebuiau văzute. Se plânge de condiţiile de muncă, salariile mici care se plătesc cu întârziere.

Îmi arată câteva volume tipărite de documente privind relaţiile Rusiei (Uniunii Sovietice) cu fostele ţări socialiste. Zice că specialiştii români au refuzat să colaboreze la acest corpus de documente. Am prezentat câteva aspecte privind Arhivele Statului din România, dorinţa de colaborare etc. La plecare, doamna ne spune, cu un oftat, că toată această debandadă se datorează lui Gorbaciov, care a fost omul americanilor. Am plecat cu convingerea că aici se munceşte, dar directoarea nu are forţă şi personalitate, astfel că este trasă pe sfoară de cei de la Rosarhiv.

Mergem la Centru Rus pentru Păstrarea şi Studierea Documentelor Istoriei Contemporane (RTNDI). Înainte de 1991, fiind la Moscova cu comisia pe linia Academiei, când ne-am apropiat de această clădire, am fost conduşi pe trotuarul de vizavi (Tatiana Pokivailova mi-a şoptit că acolo se află arhiva Cominternului). Este o clădire modernă, luminoasă. În hol statuia lui Lenin, la picioarele căruia se află o vază cu flori proaspete. Urcăm la etajul I, într-un birou mare cu mobilă nouă, modernă. Avem o discuţie cu directorul Kiril Anderson şi cu directorul adjunct Oleg Naumov (numele îmi spunea ceva…). Ambii erau eleganţi, îmbrăcaţi cu haine cu croială modernă, batistă la buzunarul mic asortată cu cravata.

 

Complexul rezidențial Kotelnicheskaya care face parte din grupul de zgârie-nori în stil stalinist „Șapte surori”, construite în perioada 1947 – 1953.

(Sursa foto: Flickr/Jaime Silva)

Îmi spun deschis că deţin arhiva Cominternului. Au semnat multe contracte cu arhive din Occident care plătesc bine; valuta este folosită pentru modernizarea activităţii şi pentru salariile personalului, care este foarte mulţumit. Arhiva este bine organizată, pe structuri: Prezidiu, Secretariat, Federaţia Comunistă Balcanică etc. Sunt gata să colaboreze cu Arhivele Statului din România, care pot microfilma întrega arhivă a P.C.R.

Prezint, pe scurt, situaţia de la noi, inclusiv problema arhivei C.C. al P.C.R., după care îi întreb dacă am putea vedea câteva dosare privind P.C.R. (mi s-a părut că lejeritatea cu care au vorbit despre accesul la documente era nefirească).

Domnul Anderson ne-a condus – pe mine, pe Mavrodin şi Popa – la sala de lectură, mare, luminoasă, cu doi pereţi de sticlă, cu cititori mulţi. Pe baza paşaportului, doamna de la pupitru ne-a făcut pe loc un permis. Eu am primit inventarul P.C.R., mi-a înmânat cartonaşul pe care era scris  locul în sală; am făcut comandă de 15 dosare referitoare la Congresul al V-lea al P.C.R. şi în circa 10 minute un custode mi le-a pus pe masă. Erau dosare masive, de 180-200 file. Neavând timp, am răsfoit şi am citit în „diagonală” câteva documente, conţinând materialele pregătitoare ale Congresului, tabele statistice privind populaţia României (pe medii de locuire, ocupaţii, origine socială), situaţia economică pe ramuri (agricultură, industrie, comerţ etc.), proiectul de rezoluţie şi o multitudine de amendamente (unele scrise la maşină, altele cu stiloul sau cu creionul, în limbile rusă, română, germană, polonă), liste de participanţi, procesul-verbal al dezbaterilor pe zile, rezoluţiile adoptate (tipărite în română şi rusă) etc. etc. În unele dosare am văzut tabele cu sume de bani (ruble) şi bijuterii (denumire, greutate, valoare), indicându-se persoanele care le-au primit, utilizarea şi decontarea lor.

Am plecat cu convingerea că cine a dus-o bine înainte de 1991 o duce bine şi acum, doar firma (denumirea) arhivei s-a schimbat.

23 aprilie – La Rosarhiv, discutarea acordului de colaborare între cele două instituţii. Pihoia ţine un mic discurs despre semnificaţia momentului, după care îmi dă mie cuvântul.

Eu am recurs la o „învăluire”: este, cu adevărat, un moment important în relaţiile dintre instituţiile noastre, dar şi în istoria celor două state. Ambele au înlăturat regimul dictatorial bazat pe comanda unică, pe o ideologie unică şi au păşit pe calea democraţiei şi a reformelor. O condiţie esenţială pentru realizarea în fapt a democraţiei este recunoaşterea dreptului de proprietate. Acest drept trebuie recunoscut în toate domeniile, inclusiv şi în cel al arhivelor. Este, deci, firesc ca documentele aparţinând fondului arhivistic al unei ţări care se află într-o altă ţară, să fie restituit proprietarului de drept. Arhivele Statului din România au în Rusia un număr important de documente, între care cele depuse oficial la Moscova în anii 1916 şi 1917 pe baza unui acord oficial semnat între cele două guverne, dar şi altele: cum ar fi Cabinetul Mareşalului Antonescu sau din epoca feudală (am citat mai multe arhive, fonduri şi cote, pe care le obţinusem din ţară de la mai mulţi cercetători români care descoperiseră acele documente).

Rudolf Pihoia a rămas surprins de argumentaţia mea, a avut câteva schimburi de cuvinte cu Tarasov şi Prokopenko, după care a urmat următorul dialog:

Pihoia: Dreptul de proprietate este şi pentru noi un principiu important.

Scurtu: Atunci, să consemnăm acest principiu şi în documentul pe care urmează să-l semnăm.

Pihoia: Să găsim o formulare adecvată.

Scurtu: Noi am pregătit un text, în limbile română şi rusă, care ar putea deveni articolul 6 al acordului.

Am citit acest articol privind restituirea arhivelor către proprietarul de drept.

Domnul Buga i-a înmânat textul în limba rusă, cei trei s-au consfătuit timp de câteva minute între ei, după care Pihoia a declarat:

– Suntem de acord!

A urmat o pauză, pentru redactilografierea celor două texte ale acordului (cel românesc a fost scris de domnul Buga), ca urmare a introducerii noului articol. În acest interval de timp a apărut ambasadorul Vasile Sandru şi Liviu Iurea, corespondentul postului Radio România Actualităţi. După câteva minute s-a desfăşurat ceremonia de semnare, urmată de discursurile exprimând satisfacţia încheierii cu succes a vizitei şi paharul cu şampanie.

Liviu Iurea mi-a solicitat un interviu în direct pentru Radio România Actualităţi, pe care l-am acordat cu paharul de şampanie în mână.

Liviu Iurea a făcut o introducere, spunând: „Dragi ascultători, asistăm la un moment istoric, care deschide calea înlăturării unor nedreptăţi ale trecutului şi a colaborării fructuoase între Arhivele Statului din România şi Comitetul de Stat pentru Arhive al Federaţiei Ruse. Profesorul Scurtu şi-a legat numele de acest succes. Să-l ascultăm.”

În intervenţia mea am subliniat semnificaţia înscrierii în document a angajamentului reciproc de restituire a documentelor aparţinând celeilalte ţări. Domnul Liviu Iurea m-a întrebat dacă putem spera la retrocedarea arhivelor noastre aflate în Rusia, la care eu am răspuns că  s-a deschis calea spre retrocedarea acelei părţi a tezaurului românesc transportat la Moscova în 1916-1917, care este reprezentată de arhive. Am folosit deliberat cuvintele tezaur şi Moscova, ştiind că ele au o puternică rezonanţă în conştiinţa românilor. Am subliniat că trebuie acţionat rapid în perioada imediat următoare, pentru ca prevederile acestui acord să fie transpuse în realitate.

Înainte de a ne despărţi, l-am invitat pe domnul Pihoia şi trei dintre colaboratorii săi să vină în România pentru a da consistenţă colaborării noastre.

În drum spre Ambasadă, domnul Sandru mi-a spus că este surprins de uşurinţa cu care Pihoia a acceptat introducerea articolului propus de noi, pentru că, după ştiinţa sa, textul acordului fusese aprobat de conducerea rusă.

23 aprilie – Revin la Bucureşti. Şoferul Cristi îmi spune că interviul meu s-a bucurat de o mare audienţă; s-a difuzat şi la televiziune şi a fost preluat de mai multe ziare şi că toată lumea este bucuroasă că am obţinut acordul ruşilor de a ne restitui tezaurul.

Acesta a fost principalul rezultat al vizitei. Din acest moment, 23 aprilie 1992, există un document oficial în care se consemna acordul părţii ruse de a ne înapoia documentele care fac parte din fondul arhivistic naţional al României.