Martie 1965: Moartea lui Gheorghiu-Dej, alegerea lui Nicolae Ceauşescu

Dupǎ ce în octombrie 1962 am fost încadrat în funcţia de preparator la Facultatea de Istorie a Universitǎţii din Bucureşti, principala mea preocupare era sǎ mǎ specializez în istoria contemporanǎ a României. Frecventam Biblioteca Academiei, unde obţinusem permis la sala III (Fond Special) şi Arhivele Statului, urmǎrind sǎ-mi fac o imagine proprie despre perioada interbelicǎ, întrucât cea dobânditǎ în timpul studenţiei nu mi se pǎrea corectǎ.

Eram foarte interesat şi de istoria pe care o trǎiam, mai ales dupǎ Declaraţia din aprilie 1964, când am participat la dezbaterile organizate la nivelul Centrului Universitar şi al Universitǎţii, prilej cu care am aflat “adevǎrul despre ajutorul sovietic”: Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944, sovrom-urile, consilierii, limba rusǎ etc etc.

Atunci am decis sǎ notez cele aflate, pentru a le reţine şi reflecta asupra lor. Mǎ gândeam uneori cǎ întoarcerea spre valorile proprii şi trecerea în subsidiar a internaţionalismului proletar, afirmarea independenţei naţionale şi criticile la adresa sovieticilor ar putea genera reacţia durǎ a Kremlinului. Pe de altǎ parte speram cǎ Gheorghiu-Dej va şti limita pânǎ la care putea “întinde coarda”, pentru a evita o intervenţie militarǎ sovieticǎ, precum cea din Ungaria în 1956.

Pe la mijlocul lunii februarie 1965 se zvonea cǎ Gheorghiu-Dej era bolnav şi de aceea nu mai apǎrea în public. În ziua de 7 martie 1965 urmau sǎ aibǎ loc alegeri pentru Marea Adunare Naţionalǎ şi am reţinut faptul cǎ Gheorghiu-Dej nu a participat la nici o întâlnire cu alegǎtorii, aşa cum obişnuia. A apǎrut o singurǎ datǎ la TV, unde a citit cu destulǎ greutate un text (se auzea în microfon o respiraţie grea). În ziua alegerilor, Gheorghiu-Dej s-a prezentat la sectia de votare pe înserate (de regulǎ vota la prima orǎ), iar singura imagine din apropiere de câteva secunde, când depunea buletinul în urnǎ, era a unui om suferind.

            Peste mai puţin de o sǎptǎmânǎ, la 12 martie 1965, a încetat din viaţǎ profesorul şi criticul literar George Cǎlinescu. Asistasem la câteva cursuri ţinute la Facultatea de Filologie, citisem excepţionala sa monografie despre viaţa lui Mihai Eminescu, savuram “Cronica optimistului” din revista “Contemporanul”, astfel cǎ moartea lui Cǎlinescu am simţit-o ca pe o pierdere personalǎ. Am participat la mitingul de doliu de la Ateneul Român, am însoţit cortegiul funerar pânǎ la cimitirul Bellu, am asistat la depunerea sa în mormânt, alǎturi de I.L. Caragiale, Mihai Eminescu, George Coşbuc şi Mihail Sadoveanu.

            Nici nu m-am dezmeticit bine dupǎ acest trist eveniment, când în ziua de 17 martie am fost anunţat cǎ sunt de gardǎ la Comitetul UTM pe Universitate de la 17,30 la 22,30. Sediul acestuia se afla la Facultatea de Drept, m-am prezentat la ora indicatǎ, împreunǎ cu alţi doi colegi, unul de la Facultatea de Geografie şi celǎlalt de la Facultatea de Biologie. Nu ni s-a spus motivul acestei neaşteptate gǎrzi, ci doar dacǎ primim telefon de la Comitetul PMR pe Centrul Universitar sǎ-i sunǎm pe secretarul Comitetului UTM, pe secretarul Comitetului PMR pe Universitate şi pe rector. Am presupus cǎ era ceva grav, care putea interveni din moment în moment. Gândul mǎ ducea spre Gheorghiu-Dej, dar nu am avut curajul sǎ discut despre ce putea fi vorba. Cred cǎ şi colegii mei gândeau la fel. Nu ne-a sunat nimeni, astfel cǎ am scris în registrul de procese-verbale cǎ “în timpul serviciului nostru nu a fost nimic de semnalat”.

            În ziua de joi, 18 martie 1965, s-a deschis sesiunea Marii Adunǎri Naţionale. Dimineaţǎ, la ora 7,30, m-am întâlnit la Facultatea de Istorie cu profesorul Ladislau Bányai, reales deputat, pentru a discuta despre seminarul special din acea sǎptǎmânǎ, pe care urma sǎ-l conduc eu, ca de obicei atunci când domnia sa lipsea. Dupǎ ce mi-a comunicat tema, mi-a spus cǎ a primit indicaţia sǎ vinǎ la şedinţa MAN în haine de culoare închisǎ.

Deputaţii au procedat în mare grabǎ la realegerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în funcţia de preşedinte al Consiliului de Stat şi a lui Ion Gheorghe Maurer în cea de preşedinte al Consiliului de Miniştri.

Dupǎ ce anunţat cǎ Gheorghiu-Dej nu putea participa la lucrǎri din motive de sǎnǎtate, Ştefan Voitec, preşedintele MAN, i-a informat pe deputaţi cǎ acesta a trimis o scrisoare, cǎreia i-a dat citire. Era un text ambigu: pe de o parte mulţumea pentru încrederea acordatǎ şi se angaja sǎ-şi consacre “întreaga energie pentru binele poporului şi a patriei”, iar pe de altǎ parte afirma necesitatea de a se acţiona, în continuare, pentru apǎrarea independenţei naţionale, dezvoltarea economicǎ a României, îmbunǎtǎţirea situaţiei materiale şi culturale a poporului român, cuvinte care semǎnau cu un testament politic.

Seara, la orele 22,30, s-a transmis la radio buletinul medical prin care se anunţa cǎ Gheorghiu-Dej suferǎ “de o afecţiune pulmonarǎ, care în ultimul timp s-a agravat prin apariţia de complicaţii hepatice cu icter şi insuficienţǎ hepaticǎ. Se aplicǎ tratamentul corespunzǎtor”. Având în vedere secretomania regimului, transmiterea acestui comunicat am considerat-o ca o dovadǎ a faptului cǎ liderul comunist nu avea nici o şansǎ de supravieţuire.

Vineri, 19 martie, am fost de permanenţǎ la Comitetul UTM pe Centrul Universitar, aflat în Casa de Culturǎ a Studenţilor, din Calea Plevnei, de la 15,00 la 21,00. Erau acolo încǎ vreo 15 utemişti din alte institutele de învǎţǎmânt superior din Capitalǎ. În acea camerǎ se afla un aparat de radio, care transmitea muzicǎ popularǎ şi muzicǎ sinfonicǎ. Buletinul de ştiri de la ora 17 a început cu un comunicat prin care se anunţa cǎ starea de sǎnǎtate a lui Gheorghiu-Dej s-a agravat, aflându-se în “stare comatoasǎ”. Constantin Popa (viitorul mare medic neurolog), student la Medicinǎ, ne-a explicat cǎ aceasta însemna “faza finalǎ”. Priveam unii la alţii, nu scoteam nici o vorbǎ, aşteptând noi veşti.

Buletinul de ştiri de la ora 18,00 a început cu o întârziere de 7 minute, când crainicul, cu o voce gravǎ, a citit Comunicatul CC al PMR şi Consiliului de Stat prin care se anunţa “cu profundǎ durere” încetarea din viaţǎ a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la ora 17,53 “dupǎ o boalǎ grea”.

Mânat de un imbold pe care nu mi l-am explicat pânǎ astǎzi, în clipele urmǎtoare, fǎrǎ sǎ anunţ pe nimeni, am plecat spre sediul Comitetului Central. Aici, erau deja adunate câteva sute de persoane şi în scurt timp s-a umplut toatǎ Piaţa Palatului. N-am scos o vorbǎ, dar ascultam ce zicea lumea: A murit prea devreme [avea 64 de ani]; Sǎ mai fi trǎit mǎcar cinci ani pentru a consolida îndependenţa României; Oare cel ce va urma va fi în stare sǎ continuie politica de independenţǎ promovatǎ de Gheorghiu-Dej? Sǎ ne fereascǎ Dumnezeu de o nouǎ ocupaţie sovieticǎ.

Dupǎ vreo douǎ ore am plecat spre casǎ. În drum spre autobuz (locuiam pe Şoseaua Olteniţei) am trecut prin faţa Casei Centrale a Armatei (Cercul Militar Naţional) unde erau înşirate tablourile membrilor Biroului Politic al CC al PMR, instalate cu prilejul deschiderii sesiunii Marii Adunǎri Naţionale. Primul era cel al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, dar el pǎrǎsise scena istoriei. Urmau ceilalţi în ordine alfabeticǎ. M-am oprit pe trotuar şi mi-am fǎcut în gând un calcul. Cine ar putea fi succesorul? Gheorghe Apostol mai fusese prim-secretar al CC al PMR în 1954-1955, deci avea o şansǎ; Emil Bodnǎraş – fusese militar, nu era potrivit; Petre Borilǎ – era bulgar şi cam şters; Nicolae Ceauşescu – tânǎr, activ, putea fi ales; Alexandru Drǎghici – general, ministru de Interne, nu prea cred; Alexandru Moghioroş – minoritar, ca şi Borilǎ, nu; Ion Gheorghe Maurer – nici el, intelectual, era foarte bine sǎ rǎmânǎ în fruntea guvernului; Chivu Stoica – prea “bolovǎnos”, nu putea fi om de prim plan. Era o judecatǎ superficialǎ, drept care mi-am continuat drumul, alungând din minte acest calcul.

Seara, la 22,30, am ascultat la Radio buletinul medical: Gheorghiu-Dej a fost rǎpus de cancer la ficat. La ora 23 s-a anunţat declararea doliului naţional pânǎ în ziua de 24 martie.

În dimineaţa zilei de duminicǎ, 21 martie, am aflat cǎ trupul neînsufleţit al lui Gheorghiu-Dej va fi depus la Consiliul de Stat (fostul Palat Regal, devenit al Republicii), pentru ca “oamenii muncii” sǎ-şi ia adio de la “ilustrul conducǎtor”. Am socotit cǎ era bine sǎ mǎ duc printre primii, deoarece mai târziu vor veni muncitorii din marile întreprinderi şi va fi aglomeraţie. M-am înşelat. De la Universitate am luat-o pe Calea Victoriei, dar în dreptul Palatului Telefoanelor era un baraj din camioane militare, care blocau accesul spre Piaţǎ. Am vǎzut oameni care se strecurau printre camioane sau se rostogoleau pe sub ele şi intrau în respectiva zonǎ. Eu am trecut prin Pasajul Victoria şi am ieşit în strada Academiei, am luat-o la dreapta pe strada Câmpineanu, spre Bulevardul Bǎlcescu, apoi la stânga pe strada Oneşti (fostǎ şi viitoare Dem I. Dobrescu) şi am ajuns în Piaţǎ. Aici era o înghesuialǎ greu de imaginat. Cei din spate impingeau cu putere şi se forma un fel de “valul mǎrii”, astfel cǎ m-am trezit lângǎ gardul de fier care înconjura Palatul, aproape sǎ fiu strivit. Cu multǎ greutate am reuşit sǎ intru pe poartǎ. Abia în curte miliţienii stǎpâneau situaţia: fǎcuserǎ un baraj, impunând formarea unui rând de câte trei persoane, care putea sǎ înainteze spre intrarea în Palat.

În holul mare de la parter, Gheorghiu-Dej era aşezat pe un catafalc înalt, în faţa cǎruia era un tablou mare al defunctului, iar de jur împrejur coroane de flori. Trecând prin dreptul sicriului am observat cǎ mâinile erau întinse de-a lungul corpului (nu pe piept), iar faţa roşiaticǎ (nu galbenǎ). Am ieşit pe uşa dinspre biserica Creţulescu, obosit şi transpirat, întrebându-mǎ în sinea mea dacǎ a meritat aceastǎ tevaturǎ de peste patru ore. Mǎ consolam cu gândul cǎ am trǎit un moment de istorie.

Ajuns acasǎ am ascultat comunicatul Comisiei de organizare a funeraliilor: publicul avea acces în Palatul Republicii pentru a-şi lua adio de la Gheorghiu-Dej în zilele de duminicǎ, 21 martie între orele 11-14 şi 16-22, precum şi de luni, 22 martie şi marţi, 23 martie între orele 7-14 şi 16-22.

            Dupǎ îmbulzeala din prima zi, s-au luat mǎsuri organizatorice ca totul sǎ intre în ordine. S-au transmis dispoziţii în instituţii şi întreprinderi privind numǎrul de cetǎţeni, locurile de adunare, traseul de strǎbǎtut, comunicarea echipelor de ordine cu miliţienii aflaţi în stradǎ. Am fost înscris pe tabelul Facultǎţii de Istorie, cerându-mi-se sǎ fiu în curtea Facultǎţii de Drept, marţi la ora 10,00. Coloana Universitǎţii a parcurs mai multe strǎzi şi a ajuns în faţa catafalcului pe la 14,30. Am constatat cǎ, în numai 24 de ore, faţa lui Gheorghiu-Dej devenise pǎmântenie, ceea ce însemna cǎ trupul intrase într-un rapid proces de descompunere.

            S-a anunţat cǎ se putea vizita cabinetul de lucru al lui Gheorghiu-Dej aflat în clǎdirea CC al PMR, dar nu m-am simţit în stare sǎ mai stau încǎ vreo douǎ ore la coadǎ.

            În paralel se desfǎşurau adunǎri de doliu în întreprinderi şi instituţii, unde se citea un text trimis de la CC al PMR. Am participat la adunarea de la Conservatorul “Ciprian Porumbescu”, unde am nimerit lângǎ renumitul bariton Petre Ştefǎnescu-Goangǎ, care mi-a şoptit: “Dragǎ, îmi pare rǎu de moartea tovarǎşului Gheorghiu-Dej, dar este un prilej sǎ ascultǎm la radio o muzicǎ adevǎratǎ, cǎ mǎ aduce la disperare zgomotul infernal al aşa-zisei muzici uşoare”.

Am cumpǎrat mai multe ziare în care se publicau articole omagiale semnate de personalitǎţi ale vieţii culturale şi ştiinţifice, dar şi de muncitori şi ţǎrani. M-a impresionat articolul intitulat Adio, publicat în “Scânteia”, de Tudor Arghezi: “Condeiule al meu de mângâieri, de consolǎri, de reverie, fǎ-te om, fǎ-te ţarǎ, fǎ-te popor, puneţi sarica de spini şi plângi la porţile lumii. Cel mai teafǎr dintre noi a trecut pe ele în nu ştiu unde haosul începe, cu o poartǎ mutǎ, cu lacǎte grele […] Gheorghiu-Dej, cǎruia îi scriam din când în când, numindu-l Iubite Tovarǎşe Dej, a pierit dintre noi […] Stau şi plâng condeiule al meu pe un mormânt, revoltat cǎ ziua s-a stins şi cǎ pǎmântul, care a primit în el unul dupǎ altul pe Domnitorii noştri, a cutezat sǎ primeascǎ şi ţǎrâna scumpului general al neamului românesc, scufundat în cea mai cumplitǎ jale”.

În timp ce lumea continua sǎ-şi ia adio de la Gheorghiu-Dej, am ascultat la Radio comunicatul, prin care se anunţa cǎ în ziua de 22 martie 1965 a avut loc şedinţa plenarǎ a C C al PMR : “La propunerea Biroului Politic plenara a ales în funcţia de prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român pe tovarǎşul Nicolae Ceauşescu”. Mi s-a pǎrut o decizie normalǎ.

S-au anunţat şi hotǎrârile privind “eternizarea memoriei” lui Gheorghiu-Dej: editarea operei şi a biografiei acestuia; ridicarea de statui în Bucureşti şi Cluj; de busturi în mai multe oraşe; aşezarea de plǎci memoriale; editarea unui timbru; amenajarea unei sǎli memoriale la Muzeul de Istorie a PMR; acordarea numelui sǎu oraşului Oneşti, precum şi unor întreprinderi şi instituţii (între care Institutul Politehnic din Bucureşti), unor strǎzi etc. etc.

Funerariile s-au desfǎşurat în ziua de miercuri, 24 martie. Vremea s-a deteriorat brusc. Dacǎ în ultima sǎptǎmâna fusese cald şi plǎcut, dintr-odatǎ cerul s-a înnorat şi a început sǎ batǎ un vânt rece.

Mitingul de doliu s-a desfǎşurat în faţa Palatului Republicii. Venisem sǎ asisat la acest eveniment, dar era prea multǎ lume, eu abia îmi fǎcusem loc în aripa dreaptǎ a Ateneului Român, nu vedeam scena amenajatǎ şi, evident, nici pe vorbitori. Am auzit, de la microfoanele instalate un bocet de bǎrbat, şi cuvintele:”Gheorghiu-Dej, Gheorghiu-Dej, cui ne laşi ? ” Am aflat ulterior cǎ era glasul lui Chivu Stoica.

Simţeam frigul în oase, “scǎpǎram” din picioare şi mǎ cuprindea rǎceala. Mi-a venit ideea sǎ ies din acea aglomeraţie şi sǎ mǎ duc la unchiul meu, Dumitru Almaş, care locuia în apropiere pentru a urmǎri procesiunea la TV. Ca urmare, m-am strecurat pe lângǎ Ateneu şi am intrat pe strada Gabriel Périe (fostǎ şi viitoare Clémenceau) şi am intrat la nr. 6 . Am urmǎrit împreunǎ cu familia Almaş la TV cuvântarile rostite de Chivu Stoica, Gheorghe Apostol, Ion Gheorghe Maurer şi mai ales de Nicolae Ceauşescu, noul prim-secretar al CC al PMR. Acesta a vorbit destul de încâlcit, cu unele dificultǎţi de pronunţie, în care parcǎ l-a imitat pe Stalin la ceremonia funerarǎ pentru V.I. Lenin, când a folosit expresia ”Iţi jurǎm tovarǎşe Lenin”. La rândul sǎu, Ceauşescu a repetat: “Iţi jurǎm tovarǎşe Gheorghe Gheorghiu-Dej, sǎ pǎstrǎm ca lumina ochilor unitatea partidului, sǎ urmǎm exemplul tǎu luminos, sǎ dǎruim tot ce avem mai bun partidului, poporului, patriei noastre dragi”.

            Am vǎzut la TV convoiul funerar care a strǎbǎtut Bulevardul Nicolae Bǎlcescu pânǎ la Piaţa Naţiunii, apoi a cotit la dreapta pe strada 11 iunie pânǎ în Parcul Libertǎţii (fost şi viitor Carol). În acest timp, televiziunea transmitea imagini de pe traseu, inclusiv cu oameni plângând pentru “greaua pierdere suferitǎ”. Sicriul a fost îngropat în incinta Monumentului ”Eroilor Luptei pentru Libertatea Poporului şi a Patriei pentru Socialism”.

            De-a-lungul anilor m-am gǎndit adesea la moartea celor doi lideri politici: Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu. Primul a murit în casa sa din Bulevardul Primǎverii, i s-au organizat funeralii naţionale, i s-au dedicat pagini întregi în ziare şi ore de transmisie la Radio şi TV, nu numai în România, ci şi peste hotare, inclusiv în SUA, Marea Britanie, Germania Federalǎ, Franţa, India, Brazilia, etc etc. Cel de-al doilea a fost împuşcat într-o unitate militarǎ din Târgovişte, iar vestea morţii sale a fost primitǎ de aproape toţi românii cu un sentiment de uşurare cǎ au scǎpat de “criminalul dictator”. Şi pe plan internaţional dispariţia lui Ceauşescu a fost consideratǎ beneficǎ pentru români, precum şi pentru Europa, pentru democraţie în general.

            Starea de spirit, mentalul colectiv au fost influenţate decisiv de ultimii ani de conducere a celor doi oameni politici.

Istoria a demonstrat cǎ cele mai dure represiuni s-au înregistrat în timpul lui Gheorghiu-Dej. Atunci au fost arestaţi sute de mii de oameni, mulţi dintre aceştia au murit în închisori, inclusiv personalitǎţi precum Iuliu Maniu, Gheorghe Bǎrtianu, Ion Mihalache. La Canalul Dunǎre-Marea Neagrǎ şi-au pierdut viaţa sute de oameni, fǎrǎ lumânare şi fǎrǎ cruce. Zeci de mii de ţǎrani au fost schingiuiţi şi obligaţi sǎ se înscrie în Gospodǎriile Agricole Colective. Aproape întreaga elitǎ economicǎ şi o mare parte din elita intelectualǎ au fost distruse. Şi totuşi, în martie 1965 foarte mulţi români îl regretau pe Gheorghiu-Dej.

S-a întâmplat un fenomen oarecum similar cu cel din 1918-1920, când Alexandru Averescu dobândise o extraordinarǎ popularitate în rândurile ţǎrǎnimii. N. Iorga nota cǎ atunci când li se amintea sǎtenilor cǎ Averescu a fost cel care a condus represiunea din 1907, aceştia replicau: “Taica ne-a bǎtut pentru cǎ noi nu am fost cuminţi”. Mentalul colectiv era dominat de amintirile recente, când generalul i-a condus în marile bǎtǎlii din Primul Rǎzboi Mondial, obţinând strǎlucita victorie de la Mǎrǎşti, bizuindu-se pe ostaşii sǎi (în covârşitoarea lor majoritate ţǎrani). Dupǎ încetarea confruntǎrilor militare, Averescu a intrat în politicǎ, înfiinţând Liga Poporului care promitea: “îndreptarea” ţǎrii; tragerea la rǎspundere a celor vinovaţi pentru “pierderile inutile” din campania militarǎ a anului 1916; vot obştesc; împroprietǎrirea ţǎranilor cu câte cinci ha de familie. Ca urmare, Averescu a dobândit o uriaşǎ popularitate, pe valul cǎreia a ajuns la putere în martie 1920.

Tot astfel, în martie 1965 mulţi români apreciau cǎ toate necazurile pe care le-au suferit în timpul lui Gheorghiu-Dej se datorau ocupanţilor sovietici şi cǎ el (Gheorghiu-Dej) a îndurat multe greutǎţi, a avut de fǎcut faţǎ ameninţǎrilor venite de la Kremlin, dar pânǎ la urmǎ a reuşit sǎ-i scoatǎ pe ruşi din ţarǎ şi sǎ porneascǎ pe calea independenţei naţionale, i-a eliberat pe toţi deţinuţii politici în 1962-1964, a desfiinţat cotele pentru ţǎrani, a asigurat o bunǎ aprovizionare a oraşelor cu produse de primǎ necesitate, mulţi intelectuali cǎrora li se interzisese sǎ publice la începutul anilor 50 erau acum reabilitaţi şi susţinuţi de regim.

În ziua de 22 martie 1965 m-am întâlnit la Catedra de Istoria României cu profesorul Constantin C. Giurescu, reîncadrat în urmǎ cu un an în Universitate. Crezând cǎ-i va face plǎcere am zis: “A murit cel cere v-a ţinut cinci ani de zile în închisoare”. Dar, spre surprinderea mea, profesorul Giurescu mi-a ţinut o lecţie de “realism politic”: Nu Gheorghiu-Dej, ci sovieticii au hotǎrât arestarea sa şi a multor altora, intelectuali şi oameni politici, dar şi ţǎrani şi chiar muncitori. Gheorghiu-Dej şi prietenul sǎu Petru Groza l-au eliberat din închisoare, l-au încadrat mai întâi la Institutul de Istorie şi apoi a fost reinstalat la catedra sa de la Universitate. Acum poate publica şi chiar este solicitat de redacţiile revistelor de istorie şi de edituri. Ar fi bine ca eu, tânǎr istoric, sǎ înţeleg cǎ politica este arta posibilului. Când a fost posibil, Gheorghiu-Dej a demonstrat cǎ era un bun român. Sǎ dea Dumnezeu ca şi Nicolae Ceauşescu sǎ dea dovadǎ de acelaşi curaj ca cel pe care l-a avut Gheorghiu-Dej. Am plecat puţin nedumerit dupǎ aceastǎ lecţie, dar am reflectat adesea la spusele profesorului Giurescu.

            În cazul lui Ceauşescu mentalul colectiv s-a manifestat exact invers. Românii (şi nu numai ei) parcǎ uitaserǎ la 25 decembrie 1989 cǎ în timpul lui Ceauşescu se realizase cel mai înalt ritm de dezvoltare economicǎ din istoria României, cǎ mai mult de jumǎtate dintre orǎşeni primiserǎ apartamente gratuite de la stat, cǎ în august 1968 l-au admirat pentru curajul de a condamna intervenţia militarǎ a sovieticilor şi sateliţilor lor împotriva Cehoslovaciei, cǎ Bucureştiul devenise un centru al diplomaţiei mondiale.

În decembrie 1989, românii îl urau pe Ceauşescu pentru cǎ dupǎ 1981 a introdus restricţii la luminǎ şi cǎldurǎ, i-a obligat sǎ stea ceasuri întregi la coadǎ pentru un pachet de unt sau chiar pentru o pâine, cǎ redusese programul TV la douǎ ore pe zi, iar cultul personalitǎţii sale şi al Elenei Ceauşescu devenise absolut insuportabil.

            Interesant este cǎ cei mai acerbi critici ai lui Ceauşescu erau tocmai staliniştii din timpul lui Gheorghiu-Dej, în frunte cu Silviu Brucan, cel care ceruse, într-un articol publicat în “Scânteia”, organul CC al PCR, din 1 august 1947, nu numai dizolvarea Partidului Naţional-Ţǎrǎnesc, dar şi condamnarea drasticǎ a liderilor sǎi în frunte cu Iuliu Maniu şi Ion Mihalache. În seara zilei de 25 decembrie 1989, acelaşi Silviu Brucan a adǎugat, cu de la sine putere, în actul de acuzare pe baza cǎruia soţii Ceauşescu fuseserǎ condamnaţi la moarte şi executaţi, încǎ un punct: “Încercarea de a fugi din ţarǎ pe baza unor fonduri de peste 1 miliard de dolari depuse în bǎnci strǎine”. Chiar cei care-şi datorau cariera politicǎ lui Nicolae Ceauşescu îl numeau acum “criminalul dictator”.

Presa internaţionalǎ – care publicase sute de articole elogioase la adresa politicii externe promovatǎ de Ceauşescu – a trecut în cealaltǎ extremǎ. Un ziar belgian scria la 27 decembrie 1989 cǎ, din ordinul lui Ceauşescu, la Timişoara “mai mult de patru mii de oameni au fost ucişi”, dupǎ ce “înainte de a fi mitraliaţi li se legau mâinile şi picioarele cu sârmǎ ghimpatǎ, corpurile erau torturate, organele genitale smulse sau contuzionate. Mulţi au fost aruncaţi de vii în groapǎ, apoi omorâţi cu apǎ fierbinte”.

În acea atmosferǎ mulţi români credeau cǎ asemenea informaţii erau corecte, prezentau realitatea, drept care au primit cu satisfacţie lichidarea soţilor Ceauşescu. Peste mai puţin de o lunǎ, mai mulţi ziarişti francezi au venit la Timişoara, pentru a cerceta situaţia la faţa locului şi au ajuns la concluzia cǎ respectiva relatare era “minciuna secolului”.

P.S. 1

În primǎvara anului 1993, plecând de la Ministerul Invǎţǎmântului spre Universitate, în faţa Conservatorului “Ciprian Porumnescu” m-a oprit un domn îmbrǎcat destul de modest, ca mi s-a adresat: “Domnule profesor Scurtu, îmi pare bine cǎ v-am întâlnit”. Dupǎ voce şi înfǎţişare l-am recunoscut pe Ştefan Andrei, fost ministru de Externe al României. “Vreau sǎ-ţi arǎt ceva!”. A deschis portbagajul maşinii sale, care era plin cu zeci de caiete cu coperţi tari, cartonate. “Sunt agendele mele” şi vreau sǎ-ţi citesc din una.

Am urcat în maşinǎ şi l-am ascutat. Era vorba despre o întâlnire a mai multor conducǎtori de partid la Scroviştea, prilej cu care Nicolae Ceauşescu a relatat despre modul cum a fost ales el prim-secretar al CC al PMR. Nu am reţinut data însemnǎrilor, dar am aflat urmǎtoarele:

În ziua de 19 martie 1965, imediat dupǎ ce a murit Gheorghiu-Dej, liderii PMR prezenţi în casa acestuia din Cartierul Primǎverii au început sǎ discute despre cine urma sǎ devinǎ liderul partidului. Nu a fost o şedinţǎ, nu era momentul potrivit, corpul lui Dej încǎ nu se rǎcise, astfel cǎ se vorbea în şoaptǎ, unul cu altul.

Ceauşescu l-a abordat mai întâi de Ion Gheorghe Maurer, cǎruia i-a spus cǎ el (Maurer) trebuia sǎ fie ales prim-secretar al CC al PMR: a lucrat mulţi ani cu Gheorghiu-Dej, are experienţe politicǎ, ştie sǎ lucreze cu oamenii, este un bun diplomat, este cunoscut pe plan internaţional. Maurer a replicat cǎ el era intelectual, iar PMR este partidul clasei muncitoare; are o anumitǎ vârstǎ; nu cunoaşte aparatul de partid. Cel mai potrivit este el, Ceauşescu: tânǎr, curajos, energic, cu o bogatǎ experienţǎ în munca de partid, cunoaşte activul în calitatea sa de secretar cu probleme organizatorice.

Ceauşescu nu a zis nimic şi l-a abordat pe Chivu Stoica, declarându-i cǎ el (Chivu Stoica), este cel mai îndreptǎţit sǎ devinǎ prim-secretar: este un vechi tovarǎş şi prieten al lui Gheorghiu-Dej, care i-a încredinţat numeroase munci de rǎspundere şi le-a îndeplinit cu succes; are origine socialǎ sǎnǎtoasǎ; este cunoscut ca unul dintre fruntaşii luptelor muncitoreşti de la Atelierile “Griviţa” din 1933; are o bogatǎ experienţǎ politicǎ. Chivu Stoica i-a spus cǎ el nu este potrivit pentru o asemenea muncǎ, a lucrat întotdeauna sub îndrumarea lui Gheorghiu-Dej, nu avea nici pregǎtirea intelectualǎ pentru a se implica în dezbaterile din mişcarea comunistǎ internaţionalǎ.

Apoi Ceauşescu i-a propus lui Emil Bodnǎraş cǎ devinǎ prim-secretar al CC al PMR: are o vastǎ experienţǎ politicǎ, ştie sǎ impunǎ disciplina de partid aşa cum a fǎcut-o şi în armatǎ ca ministru, este un activist curajos, dovadǎ fiind discuţia din 1955 cu Hruşciov când i-a cerut retragerea trupelor sovietice din România. Nici Bodnǎraş nu a acceptat, declarând cǎ el avea o origine etnicǎ încurcatǎ, a mai fost şi pe la Moscova în anii ilegalitǎţii şi nu vrea sǎ se nascǎ discuţii pe seama sa, cu consecinţe negative asupra partidului.

Ultimul cǎruia i-a propus sǎ fie ales prim-secretar al CC al PMR a fost Alexandru Drǎghici, argumentându-i: este un activist tânǎr, are cu o bogatǎ experienţǎ pe linie de partid şi de stat, a dovedit energie şi curaj în împrejurǎrile grele prin care a trecut partidul. Nici Drǎghici nu a acceptat, obiectând: el este învǎţat sǎ execute hotǎrârile partidului; în calitate de ministru de Interne a luat unele mǎsuri dure, care s-ar putea întoarce împotriva sa (Ceauşescu a dedus cǎ Drǎghici se referea la omorârea lui Lucreţiu Pǎtrǎşcanu).

            A urmat “runda a doua”. Ceauşescu i-a spus lui Maurer cǎ s-a gândit, ar putea accepta funcţia de prim-secretar, dar numai dacǎ “conu Jorj” rǎmâne în funcţia de preşedinte la Consiliului de Miniştri; el (Ceauşescu) are nevoie de experienţa lui Maurer pe linie guvernamentalǎ, mai ales în privinţa relaţiilor internaţionale. Maurer s-a învoit şi astfel a obţinut un vot extrem de important.

A mers la Chivu Stoica: el (Ceauşescu) era gata sǎ accepte funcţia de prim-secretar, dar numai dacǎ Chivu preia preşedinţia Consiliului de Stat; nimeni nu putea sǎ îndeplineascǎ ambele sarcini avute de Gheorghiu-Dej şi trebuia sǎ se facǎ o despǎrţire a celor douǎ funcţii, iar Chivu sǎ preia conducerea Consiliului de Stat. Chivu Stoica a acceptat şi Ceauşescu a mai obţinut un vot.

Discuţia cu Emil Bodnǎraş s-a purtat în acelaşi ton: el (Ceauşescu) acceptǎ funcţia de prim-secretar al CC al PMR, numai dacǎ Emil rǎmâne membru al Biroului Politic şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, pentru a se putea consulta în problemele de partid şi de stat, în care el (Bodnǎraş) are o bogatǎ experienţǎ. Bodnǎraş s-a învoit, iar Ceauşescu a mai primit un vot.

În sfârşit, discuţia cu Drǎghici: s-a gândit (Ceauşescu), acceptǎ funcţia de prim-secretar, dar numai dacǎ Drǎghici este de acord sǎ rǎmânǎ în fruntea Ministerului de Interne; la orice schimbare de lider se produc frǎmântǎri şi este nevoie de o “mânǎ de fier” care sǎ stǎpâneascǎ situaţia; bineînţeles sǎ fie şi în Biroul Politic pentru a colabora cât mai strâns. Drǎghici a acceptat, astfel cǎ Ceauşescu a obţinut sprijinul principalilor lideri (baroni) ai partidului.

            Plenara CC al PMR din 22 martie 1965 a fost o formalitate: Maurer a propus alegerea lui Ceauşescu. Fǎrǎ a solicita alte propuneri a pus la vot, astfel cǎ Nicolae Ceauşescu a fost ales în unanimitate în funcţia de prim-secretar al CC al PMR.

În cartea sa intitulatǎ Din frac în zeghe. Istoriile mele dintr-un pǎtrar de veac românesc ( Bucureşti, Editura Adevǎrul , 2013), Ştefan Andrei face doar o referire la acel moment: “Peste ani, pe când mǎ gǎseam cu alţi tovarǎşi din conducere şi cu Nicolae Ceauşescu în pivniţele de la Scroviştea, acesta scotea din butoaie, cu un furtun, diferite sortimente de vinuri şi ne turna în pahare pentru degustare. Din vorbǎ în vorbǎ, Nicolae Ceauşescu a amintit momentul desemnǎrii sale ca urmaş al lui Gheorghiu-Dej şi a subliniat cǎ atunci au adoptat o poziţie bunǎ Alexandru Drǎghici şi Chivu Stoica” (p. 56).

            Nu ştiu de ce Ştefan Andrei a evitat sǎ detalieze acel moment, relatat mie mai înainte cu zece ani.

P.S. 2

            În noiembrie 1994 l-am vizitat pe Gheorghe Apostol în apartamentul sǎu din Bucureşti, strada Barbu Delavrancea nr. 29, împreunǎ cu Virginia Cǎlin, redactor la Secţia Istorie Oralǎ a Societǎţii Române de Radio. Cu acel prilej l-am întrebat cum s-a rezolvat problema succesiunii lui Gheorghiu-Dej în fruntea partidului.

Gheorghe Apostol ne-a povestit cǎ, având în vedere starea de sǎnǎtate extrem de gravǎ a lui Gheorghiu-Dej, a discutat cu douǎ zile înainte de moartea acestuia cu Ion Gheorghe Maurer şi Alexandru Drǎghici despre desemnarea noului prim-secretar. Iniţial Drǎghici a avut o ezitare, zicând cǎ nu era bine sǎ se discute aceastǎ chestiune atât timp cât Gheorghiu-Dej era încǎ în viaţǎ, dar pânǎ la urmǎ a acceptat argumentele lui Maurer: trebuia gǎsitǎ rapid o formulǎ de conducere, nu era timp pentru ezitǎri. Cu certitudine, a apreciat Ion Gheorghe Maurer, succesorul trebuie sǎ fie Gheorghe Apostol: are origine muncitoreascǎ, absolut necesarǎ pentru conducerea Partidului Muncitoresc Român; era un colaborator apropiat şi de încredere al lui Gheorghiu-Dej; avea o amplǎ experienţǎ politicǎ pe linia mişcǎrii sindicale, a guvernului şi a muncii de partid. Argumentul suprem a fost cǎ Apostol a mai îndeplinit funcţia de prim-secretar al CC al PMR în perioada aprilie 1954 – octombrie 1955.

            Apostol nu a participat la alte discuţii, ci şi-a pregǎtit discursul pe care urma sǎ-l rosteascǎ dupǎ alegerea sa. A fost total surprins când la Plenara CC al PMR, Ion Gheorghe Maurer nu l-a propus pe dânsul, ci pe Nicolae Ceauşescu. A rǎmas pur şi simplu înmǎrmurit, cu discursul în buzunar. A înţeles cǎ a fusese “lucrat” pe la spate de Maurer, care a propus un ins pe care credea cǎ îl va putea manevra. Dar s-a înşelat amarnic. Ceuşescu nu numai cǎ nu i-a fost recunoscǎtor, dar peste nouǎ ani l-a mazilit din funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri şi l-a pus sub supravegherea Securitǎţii.

            Din cele douǎ relatǎri am dedus cǎ Ceauşescu a fost mai dibaci, a manevrat mai bine, i-a asigurat pe susţinǎtorii sǎi cǎ vor avea de jucat în continuare un important rol politic.

Apostol a crezut cǎ dacǎ a obţinut sprijinul primului ministru şi al ministrului de Interne era suficient, deoarece postul de prim-secretar al CC al PMR i se cuvenea. A rǎmas cu un gust amar şi cu o urǎ neostoitǎ împotriva rivalului sǎu, pe care a fǎcut-o publicǎ abia în martie 1989 prin “scrisoarea celor şase”.

[O formă prescurtată a acestui material a apărut în revista “Magazin istoric”, din martie 2015. pp. 5-11] Share