Academia Oamenilor de Ştiinţă din România

Cu prilejul discutării bugetului pe anul 2021,”civiştii” au dezlănţuit un nou val de insulte şi calomnii împotriva Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România şi a membrilor săi. I-am numit „civişti”, pentru a-i deosebi de adevăraţii exponenţi ai societăţii civile. Aceşti „civişti” acţionează precum staliniştii anilor 1950, care  au distrus economia, învăţământul şi ştiinţa – de fapt România – în numele unei ideologii.

Academia Oamenilor de Ştiinţă funcţionează pe baza unei legi, dar în România încălcarea legilor, începând cu Constituţia, a devenit o practică obişnuită. De-a lungul celor trei decenii care s-au scurs de la „schimbarea” din 1989 a fost distrusă economia naţională, dar nimeni nu a fost tras la răspunere pentru privatizările – recunoscute ca fiind frauduloase. Nici preşedinţi, nici şefi de guverne, nici miniştri, nici negociatori şi nici semnatari de contracte păguboase pentru statul român. Justiţia – cea „independentă”  – nu a auzit, nu a cunoscut şi nu ştie că au dispărut flota României, Uzina de Tractoare din  Braşov, Uzina Electroputere din Craiova, Uzina 1 Mai din Ploieşti, Uzina Semănătoarea din Bucureşti, şi nici de lichidarea Combinatului de creştere a porcilor din Timişoara (Contim), nici…nici… nici. Totul pluteşte într-un  anonimat ceţos, acoperit de formula „noi am distrus economia naţională” – subiect colectiv şi neidentificabil.

O analiză a alocaţiilor bugetare de-a lungul celor trei decenii demonstrează dispreţul faţă de instituţiile de învăţământ şi de ştiinţă. Există o lege care prevede alocarea 6% din PIB pentru învăţământ. Nici un guvern nu a respectat-o, dar nici nu a fost tras la răspundere.  A devenit o obişnuinţă ca acestui domeniu esenţial pentru dezvoltarea României să i se repartizeze 2 – 3 % din PIB, în timp ce statele dezvoltate alocă 10 – 12 % din PIB-ul lor.

Pe guvernanţii români, învăţământul – şi mai ales cel privind Istoria – îi  deranjează. Dovadă este faptul că disciplina Istoria Românilor a fost scoasă din învăţământul liceal, iar în noile programe se are în vedere eliminarea cu totul a acesteia, prin contopirea cu alte materii.

Această decizie  are la bază  un obiectiv foarte limpede: „civiştii” şi guvernanţii nu vor ca tinerii – şi românii în general – să cunoască trecutul, pentru că ar putea face comparaţii cu situaţia actuală, punându-şi întrebări. De exemplu, de ce după 1989 nu au urmat dezbateri şi confruntări de idei privind calea de evoluţie a României, aşa cum au avut loc după două evenimente memorabile: Independenţa de Stat  din 1877 şi după Marea Unire din 1918?

Alocaţiile pentru ştiinţă sunt derizorii – cele mai mici din Uniunea Europeană. Ca urmare, au fost distruse renumite şcoli, cu care România se mândrea încă de la începutul secolului al XX-lea. Cei mai mulţi absolvenţi de politehnică şi de medicină au plecat din România în ţările unde li se oferă condiţile necesare pregătirii şi aptitudinii lor.

Divide et impera a fost şi este metoda prin care „civiştii” au reuşit să-i învrăjbească pe tineri cu bătrânii, pe muncitori cu intelectualii, pe oamenii de ştiinţă unii cu alţii.

Dovada cea mai clară este tensionarea relaţiilor dintre Academia Română şi Academia Oamenilor de Ştiinţă din România pe care „civiştii” au promovat-o cu mult sârg.  Eugen Simion, preşedintele Academiei Române în anii 1998 – 2006, prin numeroase interviuri şi articole în presă a contestat dreptul de existenţă a AOSR, susţinând că aceasta „subminează” autoritatea şi prestigiul Academiei Române şi cerând ca  alocaţiile  bugetare pentru AOSR să revină instituţiei în fruntea căreia se afla. A lăsat să se înţeleagă că AOSR beneficia de sume foarte mari, când în realitate acesteia nu i se repartizau decât  0,01% din bugetul ţării şi între 1 şi 1,5% din fondurile de stat alocate pentru finanţarera academiilor înfiinţate prin lege. Istoria a dovedit că domnul Eugen Simion a fost o victimă a „civiştilor”, care urmăresc demolarea tuturor instituţiilor de ştiinţă şi cultură, inclusiv a Academiei Române.

Situaţia a cunoscut o calmare relativă în anii în care funcţia de preşedinte al Academiei Române a fost deţinută de Ionel Haiduc (2006 – 2014 ) – care şi-a dat avizul pentru proiectul legii privind organizarea şi funcţionarea Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România adoptată în ianuarie 2007 – şi Ionel Valentin Vlad (2014 – 2017) – membru al Secţiei de Fizică a AOSR.

 Succesorul lor la funcţia de preşedinte al Academiei Române, istoricul Ioan-Aurel Pop (ales în 2018) – care făcuse parte din Asociaţia Oamenilor de Ştiinţă din România devenită Academia Oamenilor de Ştiinţă din România, dar demisionase la presiunea lui Eugen Simion şi a lui Dan Berindei, preşedintele Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie (1993 – 2005), ca o condiţie pentru primirea sa în Academia Română (2001) – a reluat atacurile împotriva AOSR folosind aceleaşi „argumente”:  instituţie care afectează prestigiul Academiei Române, membrii sunt nişte veleitari, bugetul trebuie îndreptat spre singura instituţie care reprezintă ştiinţa şi cultura la cel mai înalt nivel.

Preşedintele AOSR, Adrian Badea,  nu a ripostat, ci i-a trimis o scrisoare foarte politicoasă preşedintelui Academiei Române, în care menţiona: „În realizarea obiectivelor sale, Academia Oamenilor de Ştiinţă din România recunoaşte Academia Română ca cel mai înalt for naţional de consacrare ştiinţifică şi culturală”. Ca urmare, acuzaţia că AOŞR ar urmări să se substituie Academiei Române nu are nici un suport. A exprimat dorinţa unei colaborări între cele două instituţii în vederea realizării multiplelor obiective care stau în faţa societăţii româneşti.

Cu acest prilej, i-a  transmis cele două volume publicate la Editura RAO de Ioan Scurtu şi Corneliu-Mihail Lungu: Istoria Academiei de Ştiinţe din România. 1935 – 1948, şi Istoria Asociaţiei Oamenilor de Ştiinţă din România, publicate în 2014 şi respectiv 2016. Din parcurgerea acestora se puteau reţine câteva fapte:

1). Actul constitutiv al Academiei de Ştiinţe din România[1] a fost semnat de 26 personalităţi, precum dr. Constantin Angelescu, Dragomir Hurmuzescu, Nicolae Coculescu, Dimitrie Călugăreanu, Ştefan Minovici, Andrei Popovici-Bânzoşanu, Anton Davidoglu, Constantin Kiriţescu, Ion Borcea, Alexandru Borza, Eugen Bădărău, Marin Drăcea.

2). Academia de Ştiinţe din România a fost desfiinţată prin decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale a RPR din 9 iunie 1948,  care a hotărât ca „toate bunurile mobile şi imobile” ale acesteia să treacă „în patrimoniul Academiei Republicii Populare Române”[2].

3). La 20 mai 1956 s-a constituit Asociaţia Oamenilor de Ştiinţă din România, având ca preşedinte pe  Traian Săvulescu – preşedintele Academiei RPR,  şi ca vicepreşedinţi pe academicienii Mihai Ralea, Ştefan Bălan şi Ştefan Milcu. În ziua de 3 octombrie 1996,  Asociaţia Oamenilor de Ştiinţă din România a devenit Academia Oamenilor de Ştiinţă din România.

 4).  Legea din 15 ianuarie 2007  prevede: „Academia Oamenilor de Ştiinţă este continuatorul şi unicul legatar al Academiei de Ştiinţe din România care a funcţionat în perioada 1935 – 1948 şi al Asociaţiei Oamenilor de Ştiinţă din România înfiinţată prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1012 din 20 mai 1956”[3] . Acestă instituţie a fost condusă de reputatul medic chirurg Vasile Cândea,  şi apoi de prof. dr. inginer Alexandru Badea, ale cărui contribuţii ştiinţifice sunt larg recunoscute pe plan intern şi internaţional.

 Academia Română este  – conform art. 1 din Statutul său – „cel mai înalt for naţional de consacrare, de cercetare ştiinţifică şi creaţie”. Membrii acesteia sunt consideraţi „nemuritori” prin opera lor, recunoscută şi confirmată pe plan naţional şi internaţional.

  Nu poate fi contestată această realitate, dar nu se poate afirma că Academia Română cuprinde numai elitele intelectuale ale naţiunii.  În 2003, Eugen Simion scria: „Academia a făcut, evident, şi alegeri neinspirate (l-a preferat, de pildă, pe obscurul Dumitru Petrino, detractorul lui Eminescu”)[4] .

 Este greu de crezut că numai datorită unor „alegeri neinspirate” nu au fost primite în Academia Română personalităţi precum:  Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Ion Creangă, Alexandru Macedonski, Aurel Vlaicu, Nicolae Paulescu, Oberth Hermann, Traian Lalescu, Garabet Ibrăileanu, Eugen Lovinescu, George Bacovia, Ion Barbu, Vasile Voiculescu, Mircea Eliade, Ştefan Luchian, Ion Andreescu, Constantin Brâncuşi. Aceştia au fost primiţi post-mortem în Academia Română, cei mai mulţi în 1948.

 Pe de altă parte – probabil că tot în urma unor „alegeri neinspirate” – au fost primite în rândul „nemuritorilor” persoane pe alte criterii decât cele ştiinţifice şi culturale. Dovada cea mai clară este că la schimbările de regim, din 1948 şi 1989, Academia RPR şi Academia Română au reacţionat politic. În 1948 i-a exclus pe  cei care nu corespundeau viziunii noului regim, iar în 1990 i-a primit pe mulţi dintre aceştia şi a exclus pe alţii.

 Studiind lucrarea Membrii Academiei Române. Dicţionar 1866/2003, publicată de Dorina Rusu, se poate constata că, şi după ultimele „revizuiri”, din  Academia Română      continuă că facă parte persoane a căror activitate ştiinţifică şi culturală este modestă. Între aceştia, Constantin C. Arion – în calitate de ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, „a reuşit să impună votarea legii prin care se acorda Academiei Române suma de 3 milioane lei pentru construirea unui local special destinat bibliotecii (1912)”[5];  Dumitru Theodor Neculuţă –  „nu a putut să-şi termine şcoala primară, fiind însă un autodidact. A fost cizmar, strâns legat de mişcarea muncitorească, ajutându-l pe I. C. Frimu la refacerea Partidului Social-Democrat […] A fost considerat drept primul poet-muncitor din literatura română”[6]; Ion Inculeţ –  „a publicat o serie de articole de popularizare a ştiinţei, precum şi câteva biografii ale unor savanţi”[7];  Alexandru Bârlădeanu – nu este citat cu nici o lucrare ştiinţifică, dar se precizează că a fost ales vicepreşedinte al Academiei Române în februarie 1990, meritul său constând într-o bogată activitate politică, atât înainte, cât şi după 1989[8];  Ion Gheorghe Maurer – deţinătorul unor „funcţii de mare răspundere pe linie de stat”[9], dar fără a i se menţiona măcar o lucrare ştiinţifică.

Demersul preşedintelui AOSR, Adrian Badea, vizând stabilirea unor relaţii de colaborare şi desfăşurarea unor activităţi comune spre binele ştiinţei şi culturii româneşti nu a avut ecoul aşteptat. Ion Aurel Pop şi-a continuat campania împotriva AOSR, prezentată ca o adunătură de veleitari, şi a cerut  încetarea finanţării acesteia  de la bugetul statului, apreciind că sumele respective se cuvin Academiei Române. Probabil că a primit cu satisfacţie vestea că obiectivul rămânerii AOSR fără finanţare de la buget a fost atins. Nu ştiu dacă va fi mulţumit cu bugetul acordat Academiei Române.

Mai mult decât faţă de problemele financiare, Academia Română şi-a manifestat ostilitatea privind membrii acesteia. „Civiştii” – care urmăresc învrăjbirea celor două instituţii  – şi-au atins scopul. Eugen Simion, Dan Berindei, Ioan-Aurel Pop, precum şi o parte a presei au promovat teoria potrivit căreia AOSR este o adunătură de indivizi fără operă, care urmăresc să submineze prestigiul Academiei Române, cel mai înalt for ştiinţific şi cultural  din România.

Dincolo de orice discuţii, aceste aprecieri dovedesc egoismul şi invidia „nemuritorilor”, teama lor de concurenţă şi de comparaţii. Aceasta este – după convingerea mea – esenţa  atitudinii ostile a conducerii Academiei Române faţă de AOSR.

Orice om de bună credinţă nu poate accepta o asemenea etichetă, având în vedere faptul că în prezent din AOSR fac parte personalităţi de seamă, inclusiv  membri ai Academiei Române: Aureliu Emil Săndulescu, Constantin Bălăceanu-Stolnici, Leon Dănăilă, Ioan Cristian Hera, Răzvan Theodorescu. De asemenea, alţi exponenţi ai ştiinţei şi culturii româneşti, precum: Mărgărit Pavelescu, Doru Sabin Delion, Alexandru Badea, Gheorghe Mencinicopschi, Ecaterina Andronescu, Radu Mircea Damian, Valeriu Tabără, Petru Andea, Nicolae Dănilă, Emilian Dobrescu,  Paul Sterian, Angela Felicia Botez, Mihai Golu, Constantin Vlad, Ion Solcanu,  Dan Zamfirescu.

 Am citat aceste nume pentru ca ignoranţii politruci din mass-media, care au afirmat că AOSR este o „instituţie fantomatică” (cum au scris cei de la DIGI 24 şi de la  G -4 Media.ro), să citească un dicţionar sau măcar să caute pe internet de unde ar fi  aflat că este vorba de personalităţi remarcabile ale ştiinţei româneşti şi chiar universale (menţionez doar de doctorul Leon Dănăilă şi pe fizicianul Aureliu Săndulescu – ambii fiind academicieni).

Preşedintele AOŞR, Adrian Badea, în scrisoarea menţionată, precum şi în interviurile pe care le-a acordat ulterior s-a referit la activitatea concretă a acestei instituţii, care este profund implicată în promovarea ştiinţei şi culturii naţionale. Rapoartele de activitate se află pe internet şi puteau fi consultate de cei care scriu în necunoştinţă de cauză, pentru că „aşa trebuie”.

Realitatea este că, prin activitatea membrilor săi, AOSR are o bună cotaţie ştiinţifică pe plan intern şi internaţional.

Nu există un consens privind evaluarea activităţii ştiinţifice, dar nu se poate face abstraţie de datele publicate  de SCIMAGO INSTITUTIONS RANKINGS pe anul 2020 din care rezultă că au fost publicate 519 lucrări în reviste ISI cu afiliere la AOSR. În clasamentul internaţional care cuprinde primele 800 de instituţii de cercetare din lume, SCIMAGO menţionează din România doar două nume: Academia Română – locul 676 şi AOSR – locul 794

Nu poate fi ignorat Google Academic, unde mulţi membri ai AOSR sunt înregistraţi cu citări. Cele mai numeroase – de-a dreptul impresionante – sunt la ştiinţele exacte: Aureliu Emil Săndulescu – 5 713, Ecaterina Andronescu – 4 709, Doru Delion – 3375, Adrian Badea – 1 521 etc etc.

În bazele internaţionale de date puse la dispoziţie pentru luna februarie 2021 de Google Academic, privind numărul de citări, figurează şi membrii Secţiei de Ştiinţe Istorice: Ioan Scurtu – 789, Răzvan Theodorescu – 355, Octavian Buda – 248, Ştefan Gorovei – 178, Mihai Retegan – 149, Constantin Hlihor -115, Ioan Opriş –  118, Gheorghe Onişoru – 73, Gheorghe Cliveti – 26, Sorin Damean – 45, Radu Ştefan Vergatti – 35, Petre Ţurlea – 47, Lascu Stoica – 35, Valentin Ciorbea – 37, Ion Zainea – 25, Ion Solcanu – 13.  Situaţia este onorabilă dacă avem în vedere faptul că de la Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei Române  pe Google Academic figurează doar trei membri: Ioan-Aurel Pop cu 857 citări,  Ioan Bolovan  cu  542 şi Andrei Pippidi cu 410.

Este evident că actualii guvernanţi şi troglodiţii lor susţinători prin mass-media nu au consultat aceste surse internaţionale, ci au executat o comandă politică: să cultive discordia între cele două instituţii şi să justifice tăierea fondurilor de la buget pentru AOSR.

Este un fapt că specialiştii colaborează, indiferent de afilierea lor instituţională, spre binele ştiinţei şi culturii naţionale. Multe dintre lucrările  apărute sub egida Academei Române nu sunt realizate doar de membrii acesteia, ci şi cu participarea unor „muritori de rând”, uneori numai cu contribuţia lor. Spre exemplu, printre autorii vol. VIII al Tratatului Istoria Românilor, publicat în 2003 (ediţia a II-a, 2010), nu figurează nici un membru al Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei Române. Patru dintre aceştia (Ioan Scurtu – coordonator, Gheorghe Buzatu, Ştefan Iancu, Mihai Retegan) sunt membri ai AOSR. Sinteza Istoria Românilor, 2 vol., 2018 (coordonator Dan Berindei în colaborare cu Dorina Rusu), are 24 coautori, dintre care 12, adică jumătate, nu sunt membri ai prestigiosului for ştiinţific şi cultural.

După o „pregătire” prin atacuri mass-media, guvernele Orban şi Cîrţu – care au pus la baza activităţii lor teoriile   „civiştilor”  – au decis să taie orice finanţare a AOSR de la buget. Este dovedit prin fapte că guvernanţii actuali au un total dispreţ pentru ştiinţă şi cultură, precum şi pentru poporul român în general. Ca şi în anii stalinismului se urmăreşte lichidarea valorilor naţionale  şi ştergerea identităţii poporului român.

Într-o carte publicată în 2014, actualul preşedinte al Academiei Române scria: „Fireşte, locul şi rolul României şi românilor în Europa de astăzi nu sunt unele confortabile şi onorabile”, şi că: „Pentru reuşită  este nevoie de mari eforturi, în orice domeniu”. Aceste eforturi trebuie depuse în comun de toţi cei care doresc să stopeze procesul de degradare a societăţii şi să asigure dezvoltarea morală, materială şi culturală a României.

[1] Ioan Scurtu şi  Corneliu Mihail Lungu, Istoria Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România. 1935 -1948, Bucureşti, Editura RAO, 2014, p. 26

[2] „Buletinul oficial” din 9 iunie 1948

[3] „Monitorul oficial” din  15 ianuarie 2007

[4]. Eugen Simion  Cuvânt înainte,  la Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române. Dicţionar. 1866/2003 Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, 2003, p. 15

[5] Ibidem, p. 53

[6] Ibidem, p. 575

[7] Ibidem, p. 398

[8] Ibidem, pp. 97 – 98

[9] bidem, p. 518