ALTFEL DE MEMORII

By ioanscurtu On 17 decembrie 2025 · Leave a Comment

În ultimul timp am publicat la Editura Junimea din Iași trei cărți cu caracter memorialistic:

Povestiri adevărate. Memorii, 2022, 610 p.
Martor la impunerea, evoluția și prăbușirea regimului socialist totalitar din România (1957 – 1989), 2024, 247 p.
Istoria de după 1989 prin experiența unui istoric, 2025, 325 p.

M-am considerat dator să scriu aceste cărți, deoarece – așa cum am menționat în Povestiri adevărate – am trăit sub cinci regimuri: legionaro-antonescian, antonescian, de democrație populară, socialist, democratic. Am receptat aceste regimuri în funcție de vârsta pe care o aveam.

Primul volum începe cu copilăria și se încheie în 1989, când împlinisem 48 de ani. Volumul următor debutează cu anul 1957 – când am devenit student la Facultatea de Istorie a Universității din București și am început să fiu prezent în viața publică, participând la diverse activități, alături de colegii mei, și se termină tot decembrie 1989. Am considerat că sunt dator să scriu și despre perioada postdecembristă, ceea ce am făcut în cel de-al treilea volum, pe care l-am încheiat în toamna anului 2025, când l-am predat editurii.

Nu am urmat tiparul clasic al unor astfel de lucrări și am scris ALTFEL de memorii. Ajuns la peste 80 de ani și fiind istoric, cu o bogată activitate de cercetare științifică, am confruntat cele cunoscute și trăite de mine cu realitatea descoperită în documentele de arhivă și în alte surse: memorii, legislație, presă, cărți și studii publicate în țară sau în străinătate etc. Ca urmare, „curgerea” memoriilor este adesea oprită prin apelul la documente, care completează și adesea amendează cele cunoscute la suprafață din „surse oficiale”. Astfel, cititorii pot afla realitatea istorică, fiind o oglindă – evident subiectivă – a istoriei românilor din a doua jumătate a secolului al XX-lea și primele două decenii și jumătate din cel de-al XXI-lea.

Sper că prin această abordare am deschis calea ca și alți „memorialiști” să procedeze la fel.

Imaginile de pe copertă: Școala generală din Dochia, Școala Medie Mixtă nr. 1 din Piatra Neamț (Liceul ”Petru Rareș”) și Universitatea din București.

Capitole sau subcapitole:

De la copilărie la maturitate (în 1957, la absolvirea Școlii Medii Mixte nr. 1 din Piatra Neamț, am primit „Diploma de Maturitate”, care o înlocuia pe cea de Bacalaureat, din vremea „burgheziei”).
Coleg cu foștii profesori de la Facultatea de Istorie a Universității București – preparator, asistent, lector, conferențiar. Acomodarea cu noua realitate, activitatea didactică și științifică, obținerea titlului de doctor în istorie, alegerea mea în calitate de președinte al Comitetului Secției Sindicale și apoi secretar al BOB (Biroului Organizației de Bază) al PCR din facultate.
Mutații politice; retragerea trupelor sovietice; „demascările” din 1959, Declarația din aprilie 1964, reformele din 1967.
Viația cotidiană, căsătoria, copiii, excursiile, concediile la munte și la mare, dar și la Dochia.
Inspector general în Ministerul Educației și Învățământului – Direcția Științe Sociale, pentru Istoria în învățământul superior; deplasările și discuțiile colegiale la Iași și Cluj-Napoca unde funcționau Facultăți de Istorie.
În comisiile bilaterale pe linia Ministerului Educației și Învățământului privind reflectarea istoriei României în manualele școlare din alte state – propuneri, dezbateri, rezolvări.
Secretar al Comisiei de Istorie a Ministerului Educației și Învățământului; olimpiade școlare și alte concursuri pe teme de istorie; colaborarea cu profesori din București și din județe, discuțiile cu elevii, acordarea premiilor.
Membru în Biroul Societății de Științe Istorice din România; în redacția revistei „Studii și Articole de Istorie”, întâlnirile metodice cu profesorii din învățământul preuniversitar, cursurile de vară, „aplicațiile de teren” (excursiile).
Participarea la Congresul Internațional de Științe Istorice (București, august 1980) – cea mai mare reuniune a istoricilor din lumea întreagă, rămasă unică pentru România.
Publicarea unor cărți cu titluri de acoperire, despre Partidul Țărănesc, Partidul Național-Țărănesc, Monarhie. Premiul Academiei Republicii Socialiste România.
Sesiuni științifice în București și în provincie, articole în presă, colaborări la emisiunea „Memoria pământului românesc” de la Radio.
1981 – o decizie catastrofală luată de Nicolae Ceaușescu: achitarea înainte de termen a datoriei externe; deteriorarea gravă a nivelului de trai; starea de nemulțumire; o mare surpriză: vizita la un „coleg”, profesor pensionar, neafectat de restricțiile impuse de regim.
Criza sistemului socialist totalitar. Izolarea României pe plan internațional.
Contextul intern – disidența reală și cea „confecționată” ulterior.
Inevitabila prăbușire a regimului. România și principiul dominoului: 21 – 22 decembrie 1989.

Imaginile de pe copertă: sus – broșura cu ”Declarația din aprilie 1964”, jos în

stânga – la masa discuțiilor: Richard Nixon, președintele SUA și Nicolae Ceaușescu, președintele Republicii Socialiste România (București, august 1969); în dreapta elicopterul cu care Nicolae Ceaușescu a părăsit clădirea Comitetului Central al PCR, moment care marchează prăbușirea regimului socialist totalitar (22 decembrie 1989).

Pe coperta a patra am făcut precizarea: „Karl Marx și Frederich Engels au apreciat că societatea comunistă se caracterizează prin realizarea principiului: de la fiecare după munca sa, fiecăruia după necesități. O asemenea societate nu a existat și nu va exista niciodată, rămânând – după expresia teoriei marxist-leniniste – „visul de aur al omenirii”, adică o utopie. Realitățile din România anilor 1948 – 1989 evidențiază faptul că era un singur partid și o singură ideologie, nu s-au admis decât manifestările oficiale și au fost reprimate acțiunile de opoziție. Ca urmare, în România acelor ani a existat un regim socialist totalitar”.

Capitole sau subcapitole:

De la obediență la independență națională. Karl Marx, ”Însemnări despre români”.
Cehoslovacia. La amenințările sovietice – cultul personalității. Tezele din iulie 1971.
Participarea mea la dezbateri pe teme de istorie din alte state europene; între mandatul oficial și discuțiile „neoficiale”.
Bucureștiul – un centru al diplomației mondiale: Vizitele celor mai importante personalități ale vremii: Charles de Gaulle, Richard Nixon, Henry Kissinger, Zhou Enlai, Leonid Brejnev, Indira Ghandi, Anwar El Sadat, Golda Meir, Moshe Dayan etc.
Nicolae Ceaușescu: primit cu onoruri și elogiat de papa Paul al VI-lea, de împărați, regi, președinți de state. Jimmy Carter (1978) : „Poporul Statelor Unite este onorat să aibă ca oaspete al nostru un mare conducător al unei mari țări. Influența sa pe arena internațională ca lider al României este excepțională”.
Succese ale sportivilor români: locul al doilea din 140 de țări participante la Jocurile Olimpice (Los Angeles, 1984) – medalii obținute : aur – 20, argint -16, bronz -17; patru titluri de campioni mondiali la handbal în șapte masculin (1961, 1964, 1970, 1974); Nadia Comăneci – prima notă de 10 din istoria gimnasticii mondiale (Olimpiada desfășurată la Montréal în 1976), echipa de fotbal Steaua – câștigătoarea Cupei Campionilor Europeni (1986) ș.a.
Efortul de a-mi respecta condiția profesională; la cursuri și în activitatea științifică. Publicarea documentelor privind unirea Basarabiei și Bucovinei cu Româna, anexei secretă a Pactului Molotov – Ribbentrop, notelor ultimative sovietice etc etc.
O decizie catastrofală luată de Nicolae Ceaușescu: achitarea înainte de termen a întregii datorii externe; România în conflict cu sistemul bancar internațional; acutizarea crizei interne.
Inspecțiile speciale pentru gradul didactic I, consfătuirile metodice ale profesorilor de istorie, sesiunile de comunicări științifice etc – prilejuri de a cunoaște realitățile din țară.
Schimbarea raportului de forțe pe plan internațional: SUA – singura superputere a lumii. Gorbaciov – perestroika și glasnosti, un eșec istoric.
Diabolizarea lui Nicolae Ceaușescu. Critici din Est și din Vest; exagerări și minciuni care au continuat și după 1989.
Aplicarea principiului dominoului, creșterea stării de tensiune, revoluția, prăbușirea regimului socialist totalitar.

Imagini pe copertă: sus – Prima pagină a ziarului „Scânteia poporului” din 23 decembrie 1989, în care s-a publicat „Comunicatul către țară al Consiliului Frontului Salvării Naționale” – un adevărat program al Revoluției române; jos – Protestul sindicatelor din învățământ față de politica guvernanților (București, 8 septembrie 2025).

Capitole sau subcapitole:

Nicolae Iorga și Gheorghe I. Brătianu: doi istorici români de talie mondială.
Cinci ani de activitate în biroul lui Nicolae Iorga, în calitate de director al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”: noi programe de cercetare, revista „Historical Yearbook”, obținerea titlului de Centru de Excelență al Academiei Române.
Șeful Catedrei de Istoria Românilor. Haosul de la Facultatea de Istorie; refacerea colectivului de catedră, tematica noilor cursuri, revenirea la normalitate.
Prima carte despre revoluție, realizată împreună cu studenții: „Sfârșitul dictaturii. București, 21 – 25 decembrie 1989”.
Președintele Secției de Științe Istorice și Arheologie a Academiei Oamenilor de Știință din România. Simpozioane și sesiuni științifice. Revista „Annals. Series on History and Archaeology”. Atacurile celor care nu iubesc Istoria românilor (impunând scoaterea acestei materii din liceu) și a celor care se tem de concurență pe tărâm științific.
Director general al Arhivelor Statului; primul profesor universitar, după un lung șir de militari (1953 – 1991). Noua organigramă; preluarea Arhivei CC al PCR și a altor fonduri rămase „fără stăpân”; publicarea a 3 – 4 volume de documente pe an, revigorarea ”Revistei Arhivelor”, două noi publicații periodice: „Buletinul de informare și documentare arhivistică” și ”Anuarul Arhivelor Statului/ Naționale din România”.
Contribuția mea la înființarea Facultății de Arhivistică (1992) și a altora la desființarea acesteia (2022).
Negocierea și semnarea unor acorduri de colaborare cu conducătorii arhivelor naționale din Rusia, Ucraina, Polonia privind restituirea documentelor de arhivă către proprietarul de drept. Problema acordului cu Ungaria – opoziția guvernului de la Budapesta, cedarea guvernului de la București.
Legea Arhivelor Naționale (1996); dispute privind termenele de acces la documente. Un moment istoric: trecerea de la Arhivele Statului la Arhivele Naționale. Evoluții ulterioare: de la direcție generală la direcție, și de la direcții județene la servicii sau birouri.
Replici pozitive la adresa celor care denigrează istoria poporului român; studii privind: 1918 – victoria principiului naționalităților în Europa; Nicolae Titulescu – românul european; o arteră europeană navigabilă: Canalul Dunăre – Marea Neagră).
Complicitatea Marilor Puteri privind ocuparea Basarabiei și nordului Bucovinei de către Uniunea Sovietică, documente, analize, concluzii.
Chișinău, 27 martie 2025: inaugurarea Sălii Unirii și dezvelirea statuii reginei Maria – absența oficialităților de rang înalt de la Chișinău și București, precum și a „custodelui Coroanei”.
„Istoria nu ne învață nimic” și necesitatea unor „sacrificii istorice”: Tratatul cu Ucraina, Fundația Gojdu, Arhivele Transilvaniei, Statuia Libertății de la Arad.
Copreședinte al Comisiei româno-ruse privind Tezaurul României depus la Moscova în 1916 și 1917; realizări; tensionarea relațiilor între România și Federația Rusă, blocajul de șase ani, retragerea mea.

Rezumând, afirm că, de mic copil, am dorit să devin învățător sau profesor. Mi-am împlinit acest ideal, după ce am absolvit Facultatea de Istorie a Universității din București. Am fost repartizat la această facultate și am promovat toate treptele ierarhiei universitare, de la preparator stagiar la profesor universitar și conducător de doctorat.

Activitatea didactică a fost principala mea preocupare, dar a trebuit să îndeplinesc și mai multe funcții în învățământul superior. La 15 ianuarie 1990, am fost ales șeful Catedrei de Istoria Românilor, membru în Consiliul facultății și în Senatul Universității București.

Fundația „România de Mâine”, în cadrul căreia funcționa Universitatea „Spiru Haret” m-a solicitat să înființez Facultatea de Istorie; am fost ales primul ei decan (1991 – 1992), președintele Consiliului facultății și membru al Senatului Universității. Din 1991, activitatea didactică prin cumul, din 2004, profesor prin concurs, continuându-mi prin cumul munca la Universitatea București. Între 2004 și 2007 – prorector al Universități ”Spiru Haret” și membru în Biroul Senatului.

Am înființat Facultatea de Arhivistică în 1992 în cadrul Academiei de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, instituție de învățământ superior din structura Ministerului de Interne, și am fost primul ei decan (1992 – 1994), președintele Consiliului facultății și membru în Senatul Academiei de Poliție.

M-am adaptat fiecărei structuri de învățământ, ținând seama de gradul de interes al studenților. Nu mi-a fost greu, deoarece aveam o anumită experiență: vorbind liber urmăream reacția ascultătorilor și recurgeam la mici povestioare despre viața cotidiană din anii respectivi, comportarea unor lideri politici, momente „picante” din viața cotidiană, reușind să le captez atenția. Principala modalitate a fost dialogul cu studenții, solicitându-i să pună întrebări și să ceară lămuriri. Inițial aceștia au fost rezervați, deoarece erau obișnuiți ca la cursuri să asculte și să ia notițe, dar după două-trei prelegeri prindeau curaj, mă întrerupeau și-mi solicitau să detaliez problema despre care vorbeam. După 1989 dialogurile au devenit foarte vii, deoarece studenții aveau acces la o bibliografie amplă și erau mai bine informați, veneau cu propriile lor opinii, ceea ce asigura cursului o mare atractivitate. Am fost preocupat să asigur o atmosferă destinsă la examene, plecând de la ideea că studentul trebuie să fie stimulat să prezinte ceea ce știe, să nu se blocheze pentru că nu a reținut un nume sau o dată istorică. Aproape de fiecare dată cei care nu erau suficient de bine pregătiți îmi spuneau: „Vă rog să mă scuzați, voi veni la toamnă!”

Am fost coordonator (îndrumător științific) al multor lucrări de diplomă (licență), masterat, doctorat și pentru gradul didactic I. Am căutat să ofer studenților, profesorilor și doctoranzilor satisfacția de a realiza lucrări originale, întemeiate pe documente publicate și de arhivă. Le stabileam planul lucrării și indicam principalele surse, apoi citeam capitol cu capitol, făceam observații și propuneri într-o manieră colocvială, urmărind să conving autorul de necesitatea de a valorifica toate sursele disponibile, de a asigura o redactare clară și a realiza un aparat critic corect. În final, le spuneam că au realizat o „capodoperă” (precizându-le sensul original: început de operă) cu care puteau să se mândrească.

În 2016, guvernul Cioloș a interzis cumularea pensiei cu salariul. Ca urmare, mi-am continuat munca la cele trei facultăți în regimul plata cu ora. În 2019, am decis să renunț, după 57 de ani, la activitatea universitară pentru a mă concentra asupra cercetării științifice. Făcând un bilanț, am constatat că am ținut seminarii și cursuri la cel puțin 3 000 de studenți, am condus circa 300 teze de licență, 150 lucrări științifico-metodice pentru gradul I, 50 lucrări de masterat și 72 lucrări de doctorat.

M-a pasionat cercetarea științifică și am devenit unul dintre cei mai „harnici” istorici români. Dacă în timpul socialismului totalitar eram preocupat cum să ocolesc directivele impuse de Secția Propagandă a CC al PCR, după 1989 a trebuit să mă confrunt cu valul negaționist promovat și întreținut de noii politruci și de „civiști”. Am lucrat cu pasiune pentru promovarea adevărului istoric întemeiat documente de arhivă. Am publicat sinteze privind istoria românilor în timpul celor patru regi – Carol I, Ferdinand, Carol II, Mihai, câte un tom pentru fiecare; viața parlamentară; activitatea unor personalități politice: Ion I.C. Brătianu, Iuliu Maniu, Nicolae Titulescu, N. Iorga, Constantin Argetoianu, dr. Petru Groza, Miron Cristea ș.a. Treptat, aria investigațiilor mele s-a extins, realizând lucrări de sinteză: în 1999 – „Istoria Românilor în secolul XX”, în colaborare cu Gh. Buzatu, și singur: „Istoria Românilor de la Carol I la Nicolae Ceaușescu” (2010), „Istoria civilizației românești (2012), „Istoria românilor de la începuturi până în 1920” (2019) ș.a.

Am urmărit să antrenez și alți istorici, precum și studenți pentru realizarea unor lucrări de anvergură. Am înființat Centrul de Cercetare „Istoria Secolului XX” pe lângă Catedra de Istoria Românilor, la activitatea căruia au participat cadre didactice și studenți. Am obținut în 1998 un grant de la Banca Mondială în valoare de 100 000 dolari, pentru tema „Structuri politice în statele din Europa Centrală și de Sud-Est. Studiu de caz: România”, la realizarea căruia a contribuit un colectiv format din 10 persoane, cele mai multe absolvente după 1989; programul s-a încheiat prin publicarea în 2003 a două volume cu acest titlu, în română și engleză. Am inițiat și coordonat „Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1994”, cu patru ediții mergând până în 2003, dintre care una în limba rusă; ultima ediție a avut opt autori, trei fiind din Republica Moldova. Am coordonat și am fost principalul autor al volumului VIII al tratatului „Istoria Românilor”, apărut sub egida Academiei Române în 2003, la realizarea căruia au participat 15 istorici, economiști, specialiști în domeniile culturii, învățământului, științelor și tehnicii, literaturii și artelor; o nouă ediție s-a publicat în 2010. Am fost coordonator și coautor al manualelor de istorie pentru clasele a IX-a, X-a, XI-a și a XII-a, apărute după 1989, realizate împreună cu profesori din învățământul preuniversitar, foști studenți ai mei la Facultatea de Istorie a Universității din București.

Am publicat volume de documente, studii și cărți privind anii 1944 – 1989, în care am demonstrat că nu a fost o perioadă lineară, ci a cunoscut importante evoluții, marcate de: ocupația sovietică din 1944 – 1958, când a fost distrusă vechea elită – politică, economică și în mare parte cea culturală; s-a revenit după 1964, la o politică națională, iar în anii 1970, Bucureștiul a fost un centru al diplomației mondiale; după 1974, când Ceaușescu a fost ales președintele Republicii Socialiste România, s-a dezvoltat un aberant cult al personalității, cu consecințe negative pentru întreaga societate; din 1982 situația s-a deteriorat ca urmare a deciziei lui Nicolae Ceaușescu privind achitarea înainte de termen a datoriei externe și forțarea exportului pentru procurarea valutei necesare; starea de nemulțumire s-a generalizat, culminând cu uriașa mișcare populară din decembrie 1989, prin care regimul socialist totalitar a fost lichidat.

Până în vara anului 2025 am publicat 52 cărți de autor, 59 în calitate de coordonator și coautor, 108 – colaborator, dintre care 18 în limbi de circulație internațională. Se adaugă peste 500 de studii editate în reviste de specialitate. În 2002, Editura Ars Docendi a inclus 48 dintre acestea în volumul: Ioan Scurtu, „Studii de istorie” ( 573 p.).

Apreciindu-se activitatea mea didactică și științifică am fost solicitat să ocup unele funcții la nivel național. Am acceptat cu condiția de a-mi păstra norma de bază (cartea de muncă) la Universitate. În cadrul Ministrului Educației și Învățământului am îndeplinit funcțiile de inspector general, președinte al Comisiei de Istorie, membru în Comisia pentru Confirmarea Gradelor și Titlurilor Universitare și Științifice, președinte la olimpiadele școlare de istorie etc. etc.

În calitate de consilier de Stat la Administrația Prezidențială (2001 – 2004) am răspuns de învățământ, știință și cercetare. M-am străduit să contribui la creșterea calitativă a învățământului de toate gradele, precum și a prestigiului cadrelor didactice, la încurajarea performanței elevilor și studenților. A trebuit să mă implic în numeroase alte probleme, între care Comisia privind problema holocaustului și consecințele lui pentru România, devenită – la insistența Muzeului Holocaustului din Washington – Comisia pentru Studiul Holocaustului în România, și în cea privind originea, limba și cultura ceangăilor la solicitarea Consiliului Europei, ca urmare a depunerii unui document de către parlamentarii Ungariei prin care cereau ca aceștia să fie considerați maghiari.

S-a apelat la mine și am fost de acord să asigur conducerea unor instituții ajunse în dificultate, mai ales datorită disputelor politice din interiorul acestora. În calitate de director general al Arhivelor Statului (1991-1996) mi-am legat numele de: adoptarea Legii Arhivelor Naționale (1996), prin care s-a asigurat cel mai înalt statut al acestei instituții din întreaga sa istorie; înființarea Facultății de Arhivistică (1992) al cărei prim decan am fost; încheierea acordurilor de colaborare cu instituții similare din alte state etc.

În anii 2001 – 2006 am fost directorul Institutului de Istorie „N. Iorga”, promovând două noi programe de cercetare științifică pe teme esențiale din istoria românilor și din istoria universală, publicarea de cărți și studii în limbi de circulație internațională. Alături de patru reviste românești, am inițiat și editat revista ”Historical Yearbook”. Pentru realizările obținute în perioada mandatului meu Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” a obținut titlu de Centru de Excelență al Academiei Române.

Am susținut înființarea Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, făcând parte din Consiliul Științific cu titlul de cercetător științific gradul I (1993 – 2010). În această calitate am propus și coordonat programul „Ideologie și formațiuni de dreapta în România”, materializat în publicare a șapte volume de documente, însumând peste 2 000 pagini.

În anii 2004 – 2009 am îndeplinit funcția de director general adjunct științific al Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989 și de membru în Consiliul Științific, asigurând realizarea revistei „Clio 1989”, precum și publicarea mai multor volume de documente și lucrări monografice. În 2006 mi-a apărut cartea ”Revoluția Română din Decembrie 1989 în context internațional” (369 pagini), care a cunoscut o nouă ediție în 2009 (412 pagini text și 44 pagini cu ilustrații). Această carte a fost tradusă în franceză și spaniolă.

Am fost președintele Secției de Științe Istorice și Arheologie a Academiei Oamenilor de Știință din România (2007 – 2017), calitate în care am inițiat și condus revista „ Annals. Series on History and Archaeology” și am publicat împreună cu Corneliu-Mihail Lungu monografia „Istoria Academiei de Științe din România (1935 -1948)”, vol. I (2014, 288 pagini) și „Istoria Asociației Oamenilor de Știință din România (1956 – 1996)”, vol.II (2016, 360 pagini).

În anii 2004 – 2012 am asigurat, prin decizie guvernamentală, calitatea de copreședinte al „Comisiei Comune Româno-Ruse pentru studierea problemelor izvorâte din istoria relațiilor bilaterale, inclusiv problema tezaurului depus la Moscova în timpul Primului Război Mondial”. Am prezentat activitatea acesteia în volumul „Tezaurul României de la Moscova”, publicat în 2014 (368 p.)

Am fost prezent în mass-media cu probleme de istorie și civilizație. De-a lungul anilor am publicat articole în ziare și reviste: „Viața studențească”, „România liberă”, „Contemporanul”, „Opinia națională”, „Cotidianul”, „Pro Saeculum”, „Art Emis” , „Clipa”, „Limba Română” (Chișinău) etc. Am participat la zeci și zeci de emisiuni de Radio (Cultural, Internațional, Actualități), și televiziune – TVR (mai ales la „Dosarele istoriei”, „Omul și Timpul”), „România de Mâine” (pe probleme de învățământ, istorie și cultură) și ocazional la Antena 3, Realitatea, Trinitas, Nașul, 6 TV etc.

Am postat pe blogul meu articole de istorie cu impact în actualitate, care constituie și o replică dată denigratorilor istoriei românilor.

Am convingerea că, prin activitatea mea, am adus o contribuție la formarea mai multor generații de profesori, arhiviști, muzeografi, cercetători științifici, diplomați, ziariști și alți specialiști care și-au adus și își aduc o contribuție importantă la dezvoltarea învățământului, științei și culturii din România. Aceștia au fost principalii colaboratori la volumele ce mi-au fost dedicate cu prilejul împlinirii unor vârste notabile: 65, 70, 75, 80 și 85 de ani.

Am încheiat cele trei volume, afirmând că mă regăsesc în versurile lui Aron Cotruș:

Nu m-am născut să număr stelele pe cer

Și nici, stingher,

Aurului să-i slujesc – argat neghiob –

Și raiuri pământești să-i cer

Nici să subjug

Nici să fiu rob.

Eu m-am născut să dărui, să mă dărui.