AMINTIRI, REFLECȚII ȘI APRECIERI PRIVIND ISTORIA RECENTĂ. Cuvânt explicativ

În 2022 am publicat cartea ”Povestiri adevărate. Memorii” (610 p.), urmată în 2024 de „Martor la impunerea, evoluția și prăbușirea regimului socialist totalitar din România (1957 – 1989)”, 247 p., ambele  apărute la Editura Junimea din Iași.

După o serioasă reflecție, am decis să scriu „Istoria de după 1989 prin experiența unui istoric”, pentru a oferi o mărturie cuprinzătoare din viața unui om care a trăit timp de șase decenii în secolul al XX-lea și alte două și jumătate în cel de-al  XXI-lea. Am ajuns la conclzia că situația actuală a României  – de profundă criză economică, politică, socială și morală, fără o politică externă proprie, având la conducere persoane lipsite o minimă pregătire pentru funcțiile pe care le ocupă – este rezultatul unei evoluții, care trebuie cunoscută.

În 1989 eram conferențiar la Facultatea de Istorie a Universității din București, unde predam cursul Istoria contemporană a României (1918 – 1940). Aveam o consistentă activitate științifică; am devenit cunoscut în 1967, când am publicat  în „Studii. Revistă de Istorie”, editată de Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei R.S. România, studiul „Lupta partidelor politice în alegerile parlamentare din decembrie 1937”.

Până în 1989 am abordat o multitudine de probleme privind  mai întâi  perioada interbelică, apoi treptat mi-am extins aria spre epoca modernă și spre cea de după 1940.  Am insistat asupra Marii Uniri din 1918, reușind să depășesc restricțiile oficiale, care permiteau numai referirea  la unirea Transilvaniei cu România. În 1988 am publicat la Editura Sport-Turism – care nu trebuia să trimită manuscrisele spre aprobare la Secția Propagandă a CC al PCR – cartea „Alba Iulia. 1 Decembrie 1918”, în care am prezentat Rezoluția adoptată de Sfatul Țării la 27 martie 1918 privind unirea Basarabiei cu România (pp. 73 – 74), Hotărârea Congresului General al Bucovinei întrunit la Cernăuți în ziua de 28 noiembrie 1918 despre unirea Bucovinei cu România (pp. 82- 83) și, bineînțeles, Rezoluția Adunării Naționale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 asupra unirii Transilvaniei cu România (pp. 86 – 87). De asemenea, am introdus extrase din tratatele de la Saint Germain (10 septembrie 1919) prin care se ratifica unirea Bucovinei, de la Trianon (4 iunie 1920) privind unirea Transilvaniei, și Paris (28 octombrie 1920) prin care se recunoștea unirea Basarabiei cu România (pp. 159 – 160). Cartea s-a tipărit în 20 000 de exemplare, un tiraj mediu pentru acea perioadă (volumul „Viața politică din România. 1918 – 1944”, pe care l-am publicat la Editura Albatros în 1982, a avut 30 000 de exemplare).

Încă de la sfârșitul anilor 1970 eram preocupat de evoluția situației internaționale,  ascultam posturile de radio „Europa liberă” și „Vocea Americii” (care nu erau bruiate), căutând să descifrez cum va fi soarta României în eventualitatea unor schimbări la nivel planetar. Ulterior mi-am completat cunoștințele, studiind documente din arhive, memorii ale celor implicați în luarea deciziilor, volume dedicate unor momente și evenimente internaționale. Urmărem cu interes schimbarea raportului de forțe între marile puteri stabilit la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, cu speranța că va permite refacerea granițelor României de după Marea Unire.

Am  reținut faptul că în 1983, președintele american Ronald Reagan a numit Uniunea Sovietică ”imperiul răului”, care trebuia să dispară. După mai mulți ani am aflat că în laboratoarele secrete de la Washington s-a stabilit că SUA trebuia să preia inițiativa, sprijinind lupta popoarelor  pentru emancipare și desprinderea lor din aria de influență (dominație) a URSS, urmând ca statele care făceau parte din alianța militară numită Tratatul de la Varșovia  să adere la NATO, iar cele din CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc) să facă parte din Comunitatea Economică Europeană (devenită în 1991, Uniunea Europeană).

După 1989 mi-am continuat activitatea didactică până în  2019 când m-am pensionat definitiv, iar cea științifică și după această dată. Până în  vara anului 2025 am publicat 52 cărți de autor, 59 în calitate de coordonator și coautor, 108 – colaborator, dintre care 18 în limbi de circulație internațională. Se adaugă peste 500 de studii apărute  în reviste de specialitate. În 2002, Editura Ars Docendi a inclus 48 dintre acestea în volumul: Ioan Scurtu, „Studii de istorie” (573 p.).

Apreciindu-se activitatea mea didactică și științifică am fost solicitat să ocup unele funcții la nivel național. În cadrul Ministrului Educației și Învățământului am îndeplinit calitatea de președinte al Comisiei de Istorie (1990 – 1997), membru în Comisia pentru Confirmarea Gradelor și Titlurilor Universitare și Științifice (2002– 2006), președinte la olimpiadele școlare de istorie etc.

Consilier de Stat la Administrația Prezidențială (2001 – 2004) am răspuns de învățământ, știință  și cercetare. M-am străduit să contribui la creșterea calitativă a învățământului de toate gradele, precum și a prestigiului cadrelor didactice,  la încurajarea performanței elevilor și studenților.   A trebuit să mă implic în numerose alte probleme, între care  Comisia privind problema holocustului și  consecințele lui pentru România, devenită – la insistența Muzeului Holocaustului din Washington – Comisia pentru Studiul Holocustului în România, și în cea despre originea, limba și cultura ceangăilor – la solicitarea Consiliului Europei, ca urmare a  depunerii unui document de către pralmentarii Ungariei prin care cereau ca aceștia să fie considerați maghiari  și declarați minoritate națională în România.

S-a apelat la mine  și am fost de acord să asigur  conducerea unor instituții ajunse în dificultate.  În calitate de director general al Arhivelor Statului (1991-1996) mi-am legat numele de: adoptarea Legii Arhivelor Naționale (1996), prin care s-a asigurat cel mai înalt statut al acestei instituții din întreaga sa istorie;  înființarea Facultății de Arhivistică (1992) al cărei prim decan am fost;  încheierea unor acorduri de colaborare cu instituții similare din alte state în care a fost inclusă prevederea: „restituirea arhivelor către proprietarul de drept”.

În anii 2001 – 2006 am fost directorul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”, promovând  programe de cercetare științifică pe teme esențiale din istoria românilor și din istoria universală, editarea unor noi volume de documente, publicarea de cărți și studii în limbi de circulație internațională. Alături de patru reviste românești, am  inițiat și editat revista ”Historical Yearbook”.   Pentru realizările obținute în perioada mandatului meu Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” a fost declarat Centru de Excelență al Academiei Române.

Am susținut înființarea Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, făcând parte din Consiliul Științific al acestuia cu titlul de  cercetător științific gradul I (1993 – 2010). În această calitate am propus și coordonat programul „Ideologie și formațiuni de dreapta în România”, materializat în publicarea a șapte volume de documente, însumând peste 2 000 pagini.

Am îndeplinit  în anii 2004 – 2009  funcția de director general adjunct științific al Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989 și de membru în Consiliul Științific al acestuia, asigurând realizarea revistei „Clio 1989”, precum și publicarea mai multor volume de documente și lucrări monografice. În  2006 mi-a apărut cartea ”Revoluția Română din Decembrie 1989 în context internațional” (369 pagini), care a cunoscut o nouă ediție în 2009 (412 pagini text și 44 pagini cu ilustrații). Această carte a fost tradusă în franceză, engleză  și spaniolă.

Am fost președintele Secției de Științe Istorice și Arheologie a Academiei Oamenilor de Știință din România (2007 – 2017), calitate în care am  inițiat și condus  revista  „Annals. Series on History and Archaeology”  și am publicat împreună cu Corneliu-Mihail Lungu monografia „Istoria Academiei de Științe din România (1935 -1948)”, vol. I (2014, 288 pagini) și „Istoria Asociației Oamenilor de Știință din România (1956 – 1996)”, vol.II (2016, 360 pagini).

În anii 2004 – 2012 am asigurat, prin decizie guvernamentală, calitatea de copreședinte al „Comisiei Comune Româno-Ruse pentru studierea problemelor izvorâte din istoria relațiilor bilaterale,  inclusiv problema Tezaurului depus la Moscova în timpul Primului Război Mondial”. Am prezentat activitatea acesteia în volumul „Tezaurul României de la Moscova”, publicat în 2014  (368 p.).

Consider că prin vârsta, activitatea  și cunoștințele  dobândite de-a lungul vremii, sunt dator să prezint pe blogul meu o suită de materiale, sub formă de tablete, purtând titlul generic „Amintiri, reflecții și aprecieri privind istoria recentă”. Am decis să mă refer la politica externă a României, ajunsă astăzi într-o situație similară cu cea de  la începutul anilor 1950.

Atunci „toate drumurile” duceau la Moscova, principalul obiectiv era condamnarea imperialismului american care invadase Coreea, poporul coreean era sprijinit cu alimente, îmbrăcăminte și medicamente. România a primit mii de refugiați din calea bombardamentelor, mai ales copii, care erau  întreținuți de poporul român. Astăzi situația se repetă, cu schimbarea datelor geografice și a situațiilor concrete: Bruxelles, Federația Rusă, Ucraina.

Pentru mine, ca și pentru foarte mulți români, 22 decembrie 1989 a însemnat deschiderea unei noi etape în evoluția României, de progres, prosperitate și demnitate națională. Treptat, între speranțe și realitate s-a căscat o prăpastie. Voi exemplifica în episoadele următoare.

1990. VIZITE LA CERNĂUȚI  ȘI  CHIȘINĂU.

”Unde sunt iluziile mele, pe care le-am pierdut ?”

În 1990 credeam că se va repeta situația din 1918, astfel  că teritoriile ocupate de Uniunea Sovietică – Basarabia și nordul Basarabiei –  vor reveni la România. Cu această convingere, am dorit să cunosc la fața locului starea de spirit a românilor de acolo și am profitat de ocaziile care mi s-au ivit pentru a vizita orașele Cernăuți și Chișinău.

În ianuarie 1990, conducerea Institutului Pedagogic de 3 ani din Suceava a solicitat  aprobarea Ministerului Învățământului pentru transformarea acestuia în Universitate. Am fost delegat de ministrul Mihai Șora să analizez la fața locului situația și să-i prezint concluziile. M-am deplasat la Suceava, unde am discutat cu rectorul Emanuel Diaconescu și cu membrii Senatului privind structura avută în vedere, cadrele didactice și aparatul administrativ,  am vizitat spațiile de învățământ, laboratoarele, biblioteca, locurile de cazare, cantina și celelalte utilități. Ca urmare, am făcut referat pozitiv, iar Universitatea „Ștefan cel Mare” a luat ființă la 7 martie 1990. L-am felicitat pe rectorul Emanuel Diaconescu și l-am întrebat dacă era de acord să ținem cursurile de vară ale Societății de Științe Istorice din România la proaspăta Universitate. S-a declarat „onorat” și m-a asigurat de tot sprijinul său, inclusiv pentru o deplasare la Cernăuți.

Cursurile s-au desfășurat în zilele de 21 – 31 iulie 1990 pe fondul unor  importante evenimente internaționale, care prevesteau destrămarea URSS. La 16 iulie 1990, parlamentul  de la Kiev a adoptat ”Declarația suvernității  de stat a Ucrainei”, în care erau stabilite principiile: autodeterminarea națiunii ucrainene, democrație, independență politică și economică, prioritatea legii ucrainene în fața legii sovietice. Speram că se deschidea  calea spre „redeșteptarea națională” a românilor din nordul Bucovinei și sudul Basarabiei, teritorii  făcute cadou Ucrainei de către I.V. Stalin.

În ziua de 25 iulie, cei 34 de cursanți  ne-am deplasat  la Cernăuți  cu un autobuz pus la dispoziție de Universitatea „Ștefan cel Mare”. Atât la ieșirea din România, cât și la intrarea în Ucraina  a fost un control sumar: confruntarea numelor înscrise în tabel cu buletinele și persoanele respective. Ne-a preluat un ghid care ne-a condus la hotelul „Ceremuș” recent dat în folosință: modern, curat, primitor. La restaurantul acestui hotel am servit masa pe parcursul sejurului.

Am dorit să cunosc orașul, oamenii și atmosfera. Nu mi-a fost greu să observ că nu se deosebea de orașele rusești pe care le vizitasem în calitate de membru  în Comisia româno-rusă de istorie organizată la nivelul Academiilor din cele două state.  Numele străzilor și firmelor erau scrise în rusește; la chioșcuri – ziare în limba rusă, în librării – nici o carte în limba română  (cu litere latine). Alimentarele erau mai mult goale, se puteau cumpăra „la liber” conserve de mazăre, fasole, pește și macaroane.

În adresa trimisă la Cernăuți propusesem un schimb de exeriență cu profesori de istorie, dar la fața locului ghidul ne-a  explicat că Universitatea era închisă, deoarece cadrele didactice și studenții se aflau în vacanță. Ni s-a promis o întâlnire la sediul unui institut de istorie. Am solicitat să vizităm Catedrala Mitropolitană dar ni s-a spus că aceasta era în renovare; am fi vrut să vedem sala în care s-a desfășurat Congresul din 28 noiembrie 1918 care a decis unirea Bucovinei cu România, dar n-a fost posibil.  Am putut vizita „Casa Mihai Eminescu”, în curtea căreia se afla bustul poetului, instalat în 1989, cimitirul cu mormintele lui Aron Pumnul, familiei Sbierea, familiei Hurmuzachi ș.a.

Ne-am deplasat la Hotin, unde am vizitat cetatea; ghidul ne-a  spus că a fost construită de turci. Când i-am spus că făcea parte din șirul de cetăți ridicate de Ștefan cel Mare la granița de răsărit a Moldovei, a dat din umeri, zicând  că el nu a auzit de așa ceva.  Apoi la Storojineț, unde locuiesc puțini români; unul dintre aceștia ne-a mărturisit că ar dori să citească în limba română, dar nu există astfel de cărți la bibliotecă.

„Schimbul de experiență” s-a desfășurat la sediul filialei Cernăuți a „Institutului pentru Țările Socialiste și Străine” din Kiev la care au participat  vreo 15  cercetători și intelectuali români. Am aflat de la  Ilie Zegrea, președintele Asociației pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu”, înființată în mai 1989,  că aceasta  are filiale în 34 sate. Am aflat că în raionul Cernăuți sunt 85 de școli cu predarea în limba română, iar la Universitate există o secție în limba română, la care se înscriu doar 2-3 studenți, astfel că, nu poate funcționa; motivul este că nu primesc repartizare decât cei care au absolvit cursuri în limba rusă. Serghei Grigorișin, șef de secție la acest institut, a popus să elaborăm împreună o carte privind tradițiile prieteniei româno-ucrainene. Discuțiile au continuat privind posibilitatea unor colaborări și vizite reciproce.

La un moment dat, Eugen Patraș, vicepreședintele Asociației pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu”, mi-a făcut semn să ieșim  pe holul institutului, unde am avut o discuție „între patru ochi”:  mi-a spus că ucrainenii cultivă o aparență de democrație, dar în realitate promovează un naționalism agresiv; aplică o cenzură foarte drastică, confiscă de la poștă cărțile trimise din România și m-a rugat să-i trimit direct, prin persoane care vin la Cernăuți, cărțile publicate de mine. Intelectualii români sunt timorați, deoarece se simt tot timpul urmăriți. O speranță există în satele românești unde se menține un spirit național românesc. Locuitorii au aflat că pot trece în România fără pașaport, pe bază de liste și s-au înscris deja peste        5000  de   persoane pentru a participa la festivitățile din 15 august de la Putna, ctitoria lui Ștefan cel Mare.

M-am întors la Suceava  cu bucuria de a fi vizitat pentru prima dată nordul Bucovinei ocupat de sovietici, dar și cu un sentiment de insatisfacție, deoarece am constatat că  românii de acolo sunt foarte timorați, extrem de prudenți și preocupați să nu iasă din cadrul oficial (ucrainean). Totuși, exista preocuparea de a-și păstra ființa națională, grav afectată de politica oficialităților sovietice.

Am ajuns la concluzia că românii din nordul Bucovinei   trebuie sprijiniți și încurajați  pentru a se elibera de complexul de teamă și a dobândi o stare de spirit pozitivă, să cunoască România și să se realizeze legături pe multiple planuri pentru crearea și  dezvoltarea unui curent favorabil Unirii, similar cu cel din 1918.

Tot în 1990, în zilele de 29 noiembrie – 4 decembrie,  am reușit să merg la  Chișinău,  fiind  inviat de Victor Crăciun, președintele Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor. Am călătorit într-un autobuz plin, eram vreo 40 de persoane, multe participaseră la „podul de flori” creat peste Prut și mai vizitaseră Chișinăul astfel că era o atmosferă foarte optimistă. Cazarea a fost asigurată  la hotelul „Chișinău”, unde am servit și masa.

Am participat la mai multe manifestări: depunerea unei coroane de flori la statuia lui Ștefan cel Mare;  vizitarea Parcului Central în care era proiectată  ”Aleea scriitorilor români”;  dezvelirea statuii Lupoaica  cu puii, dăruită de  Asociația pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu”, care a fost instalată în fața Muzeului de Istorie. De asemena, la  sesiunea de comunicări științifice „Istorie și cultură românească” desfășurată la Academia de Științe, unde am prezentat comunicarea „1 Decembrie 1918 – Ziua Națională a Românilor” (la 31 iulie 1990, parlamentul de la București stabilise că 1 Decembrie este Ziua Națională a României),  la o amplă dezbatere cultural-științifică organizată la sediul Uniunii Scriitorilor. S-a vorbit deschis, fără nici un fel de inhibiții și s-a cerut unirea Republicii Moldova cu România. Ministrul culturii Ion Ungureanu a declarat: „Nu trebuie să așteptăm conjuncturi favorabile, ci să acționăm după deviza: Acum ori niciodată!”

M-am întors de la Chișinău convins optimist, deoarece românii cu care am venit în contact și pe care i-am ascultat erau extrem de activi și pătrunși de un autentic spirit național.

Scrisesem despre evenimentele din 1917 – 1918, când imperiul rus s-a destrămat și Basarabia era asaltată  de bolșevicii organizați la Odesa de Cristian Racovski și de ucrainenii de la Kiev care preconizau  un stat propriu cu granița pe Prut. Mă gândeam la faptul că în acei ani două treimi din teritoriul României era ocupat de trupele Puterilor Centrale,  sute de mii de români se retrăseseră în Moldova, capitala se mutase la Iași, iar inamicul amenința să ocupe întreaga țară. Și cu toate acestea, basarabenii s-au organizat, au ales Sfatul Țării, care la  2 decembrie 1917 a proclamat Republica Democratică Moldovenească, decisă  să-și ia  „soarta în propriile mâini”. În fața amenințării bolșevicilor, ucrainenilor  și armatei ruse care se retrăgea de pe frontul din Moldova, liderii Republicii Democratice Moldovenești au cerut sprijinul militar al guvernului de la Iași. Deși România se afla într-o situație critică, oficialitățile române și-au asumat această răspundere istorică, au fost de acord. Trupele române au trecut Prutul și la 10 ianuarie 1918 s-au pus la dispoziția Sfatului Țării. Sub comanda generalului Ernest Broșteanu, acestea au restabilit ordinea în Basarabia, astfel că la 27 martie s-a votat în liniște unirea Basarabiei cu România.

Situația s-a repetat în Bucovina: la 14/27 octombrie 1918 s-a întrunit la Cernăuți, Adunarea Constituantă  care a hotărât „Unirea Bucovinei integrale cu celelalte țări românești într-un stat național independent”  și a ales un organ de conducere numit Consiliul Național. Actul unirii a fost atacat de ucrainenii care au constituit „Republica Populară Vest-Ucraineană” și au trimis bande înarmate, numite haidamaci (nu aveau o armată națională), în Bucovina. Pentru a pune capăt actelor de violență ale acestora împotriva populației locale, Consiliul Național a cerut sprijinul guvernului României, care i-a fost acordat. La 11 noiembrie trupele române comandate de generalul  Iacob Zadik au intrat în Cernăuți, iar  haidamacii au fugit. A fost ales Congresul general al Bucovinei  – alcătuit din români, ruteni, germani și polonezi – care la 28 noiembrie a votat în  unanimitate „Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei cu Regatul României”.  

Apreciam că în 1990 situația României era infinit mai bună decât în 1917 – 1918. Din păcate, nu mai aveam o generație capabilă să-și asume răspunderi istorice fundamentale, chiar dacă riscurile erau extrem de mici. Liderii politici din România, Basarania și nordul Bucovinei  nu s-au inspirat (poate nici n-au dorit să  cunoască) din activitatea regelui Ferdinand, reginei Maria, a lui Ion I.C. Brătianu, Alexandru Marghiloman, Constantin Coandă, Nicolae Iorga, precum și a lui Constantin Stere, Ion Inculeț, Pantelimon Halippa, Iancu Flondor, Ion Nistor  și a tuturor celor care au reprezentat generația Marii Uniri. Nu au avut orizontul istoric, nici curajul și nici patriotismul necesar. Nu au abordat problema Unirii și nu au  încercat să o realizeze, punând marile puteri în fața faptului împlinit, așa cum făcuseră înaintașii lor la 24 ianuarie 1859, 10 mai 1877, 27 martie, 28 noiembrie și 1 decembrie 1918. Au adoptat o atitudine pasivă, așteptând să le vină „un semnal” din partea marilor puteri (Franța, Marea Britanie, SUA).

Ulterior, unii fruntași basarabeni au afirmat că s-au deplasat la București unde   au discutat cu  Ion Iiescu problema Unirii, dar acesta s-a opus.  Nu neg cele relatate, dar  consider că  această nu era o chestiune de culise, ci de voință populară. Unirea Basarabiei cu România trebuia ridicată în fața celor 750 000 de oameni adunați la 27 august 1990 în centrul Chișinăului, care s-au constituit în  Marea Adunare Națională, for reprezentativ și decizional.

Istoria a dovedit că ca marile puteri erau preocupare de propriile lor  interese. În 1917- 1918  – încheierea războiului mondial și pregătirea tratatelor de pace; după 1989 –  destrămarea URSS, reapariția statelor naționale, unificarea Germaniei.  Semnale din afară nu au venit pentru unirea Basarabiei și nordului Bucovinei cu România, iar eu am rămas în minte cu versul unui celebru cântec fredonat de Tamara  Buciuceanu: „Unde sunt visele mele, pe care le-am pierdut?”

„Semnalul” a venit pentru un cu totul alt obiectiv: integrarea euroatlantică, iar liderii de la București s-au conformat. La 21 iulie 1995, toate partidele parlamentare au semnat „Declarația de la Snagov” prin care-și exprimau acordul față de strategia națională pentru pregătirea aderării la Uniunea Europeană, elaborată de un grup de economiști, la propunerea președintelui Ion Iliescu. Acesta a fost prezentat ca „programul de țară”, original și benefic pentru toți românii. Disputele interne nu s-au referit la locul pe care trebuia să-l ocupe România în noile alianțe, ci dacă Uniunea Europeană urma să devină un stat supranațional, sau o federație de state, care  să se integreze în această comunitate, renunțând la  atributele suveranității naționale.

Pe acest fond,  liderii politici de după 1989 au evitat să folosească cuvintele patrie, patriotism, independență națională, demnitate națională. Experiența dobândită de-a lungul secolelor,  nu trebuia invocată în privința raporturilor cu alte state și a relațiilor internaționale în general,  deoarece era o piedică în calea integrării euroatlantice. Acea experiență nu mai trebuia cunoscută și ca urmare, au decis eliminarea istoriei românilor din învățământ.