AMINTIRI ŞI CONSIDERAŢII PRIVIND ADOPTAREA LEGII ARHIVELOR NAŢIONALE (aprilie 1996)

Dupǎ revoluţia din decembrie 1989, în disputa politicǎ din România s-au aflat şi Arhivele Statului. Se pǎrea cǎ românii au devenit brusc interesaţi de cunoaşterea istoriei “adevǎrate”, pe bazǎ de documente. Şi cum cele mai multe  documente se aflau la Arhivele Statului, aceastǎ instituţie a devenit obiect de controverse.

În noiembrie 1991, când am preluat  eu funcţia de director general, disputa era în toi. În presǎ  apǎreau aproape zilnic articole, la Radio şi TV, dar şi la sediul Grupului de Dialog Social din Calea Victoriei se organizau dezbateri, care vizau, în principal, douǎ probleme: scoaterea Arhivelor Statului din structura Ministerului de Interne şi accesul neîngrǎdit la toate documentele.

Fiind solicitat, nu m-am dat în lǎturi sǎ acord interviuri şi sǎ particip la dezbateri privind Arhivele Statului. Socoteam cǎ era o obligaţie a mea. Una dintre ideile pentru care pledam şi care prin transpunerea ei în practicǎ putea diminua avalanşa atacurilor era adoptarea unei noi legi, democratice a Arhivelor Statului. Susţineam cǎ o nouǎ lege era necesarǎ, întrucât cea din timpul regimului socialist-totalitar suferise numeroase modificǎri şi se impunea o lege unitarǎ, care sǎ reflecte noua realitate istoricǎ.

 Din discuţiile avute cu mulţi politicieni şi reprezentanţi ai “societǎţii civile” mi-am dat seama cǎ nu interesul ştiinţific prima, ci succesul mediatic şi rǎfuiala politicǎ. În ziare, mai ales în “România liberǎ”, apǎreau aproape zilnic documente despre unii oameni politici, cu scopul de a-i compromite, sau din contra de a-i prezenta ca dizidenţi, opuşi regimului Ceauşescu.  Aceste documente fuseserǎ sustrase din arhiva Securitǎţii, iar ziariştii urmǎreau sǎ  “punǎ mâna” şi pe documente de la Arhivele Statului, mai ales din Arhiva CC al PCR, unde se aflau dosarele de cadre ale activiştilor PCR.

Într-un fel, tonul delaţiunii a fusese dat de Silviu Brucan, considerat ideologul noului regim, care în februarie 1990 a apǎrut la TVR cu dosarul sǎu de cadre, “salvat” din arhiva Securitǎţii, chiar în momentul când era sǎ fie ars, pentru a nu exista mǎrturia cǎ el a luptat pentru dǎrâmarea lui Ceauşescu. Dosarul avea urme de fum şi un colţ lipsǎ. Ştiam cǎ Silviu Brucan fusese unul dintre cei mai înverşunaţi stalinişti, care desfǎşurase în anii 1945-1948, prin ziarul “Scânteia”, organul  CC al PCR,  campanii extrem de dure împotriva partidelor istorice şi liderilor acestora – Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Dinu Brǎtianu, Gheorghe Brǎtianu etc. În 1983, când am publicat cartea privind istoria Partidului Naţional-Ţǎrǎnesc, am citat articolul din 1 august 1947, în care se saluta arestarea liderilor PNT şi desfiinţarea acestui partid, ca fiind o “sentinţǎ a istoriei”[1] , dar nu am dat numele autorului, deoarece  Silviu Brucan, devenise un anonim oarecare. Vǎzând tupeul cu care acelaşi personaj îşi aroga dupǎ 1989 rolul de promotor al democraţiei, în ediţia a doua, din 1994, a acestei monografii am dat un amplu citat din respectivul articol, cu  titlul: Falimentul Partidului Naţional-Tǎrǎnesc – o sentinţǎ a istorie, şi am menţionat autorul acestuia:  Silviu Brucan[2] .

La 25 octombrie 1992, în timp ce participam la Ambasada Turciei, unde se sǎrbǎtorea Ziua Naţionalǎ a acestei ţǎri (29 octombrie), Silviu Brucan a venit la mine, întrebându-mǎ: “Ce noutǎţi mai sunt pe la Arhivele Statului ?” I-am rǎspuns cǎ lucrez la  o adresǎ cǎtre Tribunalul Municipiului Bucureşti, prin care cer trimiterea lui în judecatǎ pentru sustragerea de documente din instituţii publice. Ochii sǎi albaştru s-au învolburat, mi-a întors spatele şi a plecat.

          Un asemenea demers în justiţie era absolut legitim şi Brucan ştia prea bine cǎ se putea aştepta la pedeapsa cu închisoarea de la 2 la 4 ani. Dar, în atmosfera de atunci, o asemenea solicitare din partea mea putea fi consideratǎ ridicolǎ. În condiţiile în care se furau uzine întregi, care erau vândute la fier vechi fǎrǎ ca justiţia sǎ intervinǎ, cum şi-ar fi consumat timpul cercetând sustragerea unui dosar din arhive?

          Unii susţineau cǎ Arhivele Statului ascundeau documente, care trebuiau scoase la luminǎ, deoarece acum România nu mai avea secrete, mai ales faţǎ de cei din Occident, care ne îndrumǎ paşii pe calea democraţiei.

          Nu era vorba doar de dorinţa de a cunoaşte trecutul, ci şi de ceva mult mai practic. În martie 1990, din iniţiativa ministrului Culturii Andrei Pleşu, a fost adoptat decretul privind abrogarea legii patrimoniului cultural naţional, prin care acesta a fost lǎsat fǎrǎ nici o protecţie, fapt ce a permis devalizarea muzeelor şi a altor instituţii de culturǎ. Ministerul de Interne a depus mari eforturi pentru a stǎvili exodul peste graniţǎ a valorilor culturale, dar acţiunea sa era taxatǎ ca o atitudine “comunistǎ”, cǎreia trebuia sǎ i se punǎ capǎt. Trecerea Arhivele Statului la Ministerul Culturii şi eliminarea prin lege a oricǎrei restricţii privind accesul la documente oferea unora şansa de a duce o luptǎ politicǎ eficientǎ, sau de a obţine sume consistente, la acest început de capitalism cu specific românesc.

A existat şi ideea trecerii Arhivelor Statului în subordinea autoritǎţilor locale. Unul dintre primele   telefoane pe care le-am primit pe “scurt” dupǎ instalarea mea în funcţia de director general, a venit de la preşedintele Consiliului Judeţean Covasna care, dupǎ ce m-a felicitat pentru numire în “înalta demnitate”, mi-a spus cǎ îmi va trimite, “pentru luare la cunoştinţǎ”, adresa cu numele celui care urmeazǎ sǎ fie numit de Consiliul Judeţean în funcţia de şef al filialei Covasna. Mi-a precizat cǎ, fiind un judeţ cu o populaţie covârşitor maghiarǎ, acesta va fi un etnic ungur. I-am mulţumit pentru urǎri şi i-am spus cǎ democraţia înseamnǎ înainte de toate respectarea legii. Conform legislaţiei actuale, şeful de filialǎ este propus de directorul general şi numit de ministrul de Interne. Mi-a mulţumit pentru informaţie şi a spus cǎ UDMR va solicita includerea în lege a unui articol privind  numirea şefilor de arhivǎ de consiliile judeţene.

Dupǎ aceastǎ discuţie pentru mine a devenit clar cǎ se urmǎrea preluarea Arhivelor Statului de cǎtre autoritǎţile politice şi administrative locale.  Ca urmare, dacǎ, spre exemplu, un cercetǎtor ar fi dorit sǎ cerceteze situaţia românilor din judeţul Covasna putea fi lesne refuzat de Consiliul judeţean, cu o pondere majoritar maghiarǎ. Cu alte cuvinte, istoria trebuia scrisǎ numai pe baza documentelor puse la dispoziţie de respectivele consilii judeţene.

În aceeaşi idee am primit scrisori de la şefii unor culte religioase – catolic, greco-catolic, luteran – prin care se cerea ca Arhivele Statului sǎ le restituie documentele “confiscate de regimul comunist” . Le-am comunicat cǎ respectivele arhive nu au fost confiscate, ci predate, conform legii, la Arhivele Statului, unde puteau fi cercetate de oricine. Interesul nostru este ca documentele sǎ fie pǎstrate în condiţii corespunzǎtoare, sǎ poatǎ fi studiate şi sǎ se scrie o istorie realǎ despre cultele respective. În noua lege s-ar putea prevede ca aceste instituţii sǎ primeascǎ copii (xerox-uri sau microfilme) de pe documentele proprii.

Şi Academia Românǎ avea pretenţiile ei. Directorul Bibliotecii Academiei, Gabriel Ştrempel, publica articole în presǎ, adresa memorii Parlamentului, Preşedintelui şi Guvernului în care cerea sǎ i se restituie documentele “furate” de Arhivele Statului. Am considerat cǎ nu era firesc ca Arhivele Statului sǎ se confrunte cu cea mai prestigioasǎ instituţie cultural-ştiinţificǎ a României.

Aflându-mǎ la sfârşitul lunii noiembrie 1991 la Academia Românǎ pentru a discuta cu secretara Secţiei de Stiinţe Istorice şi Arheologie, doamna Dorina Rusu, despre elaborarea unui tratat de istoria României, mi-a venit idea de a mǎ întâlni cu preşedintele Academiei, domnul Mihai Drǎgǎnescu. Doamna Dorina Rusu a sunat la cabinet, de unde i s-a spus cǎ preşedintele era gata sǎ mǎ primeascǎ.

Am avut cu preşedintele Drǎgǎnescu o discuţie extrem de amiabilǎ. Domnia sa mi-a spus cǎ ştia despre disputa dintre Academia Românǎ şi Arhivele Statului, socotind cǎ  dreptatea era de partea lui Ştrempel. Eu nu am ridicat problema apartenenţei documentelor respective, ci a pǎstrǎrii lor în bune condiţii, precum şi a posibilitǎţii de a fi cercetate. I-am explicat cǎ acestea se aflau în cel mai bun depozit al Arhivelor Statului, unde se asigurǎ microclimatul necesar (cǎldurǎ, umiditate), paza foarte strictǎ, nimeni nu le putea sustrage sau distruge, aveau inventare, cercetǎtorii au la dispoziţie o salǎ de studiu mare şi comodǎ, unde documentele pot fi studiate fǎrǎ nici o îngrǎdire. Biblioteca Academiei nu are asemenea condiţii, şi ca urmare şi-ar asuma o rǎspundere foarte mare în cazul deteriorǎrii documentelor, iar cele câteva locuri din sala de la Fondul Manuscrise, pe care o frecventasem, nu erau nici acum suficiente. L-am invitat  sǎ facǎ o vizitǎ la Arhivele Statului pentru a se convinge.

Preşedintele Mihai Drǎgǎnescu mi-a mulţumit pentru explicaţiile date şi mi-a mǎrturisit cǎ era îngrijorat de faptul cǎ Academia Românǎ avea multe valori de patrimoniu, în special tablouri, dar şi manuscrisele lui Eminescu, care nu sunt  bine conservate şi asigurate. Ar fi bucuros ca Ministerul de Interne sǎ asigure paza acestora, iar Arhivele Statului sǎ restaureze unele manuscrise şi cǎrţi de patrimoniu. I-am propus sǎ semnǎm un protocol de colaborare între Arhivele Statului şi Academia Românǎ, iar dânsul a fost întrutotul de acord.

La puţin timp dupǎ aceastǎ discuţie a avut loc o sesiune ştiinţificǎ la Arhivele Statului, la care l-am invitat pe academicianul Mihai Drǎgǎnescu, iar Domnia Sa nu numai cǎ a venit, dar a şi rostit cuvinte elogioase la adresa acestei instituţii şi a directorului ei general

A fost un moment istoric, prin care s-a pus capǎt unei dispute inutile (care avea sǎ se reia dupǎ plecarea mea, iar prin legea din 14 octombrie 2010, respectivele fonduri au fost scoase din patrimoniul Arhivelor Naţionale şi predate Academiei Române).

Prin astfel de discuţii am pregǎtit, într-un fel, terenul propice pentru adoptatea unei noi legi a Arhivelor. Când am venit eu în fruntea Arhivelor Statului se lucra deja la proiectul legii Arhivelor, rolul cel mai important avându-l Corneliu Mihail Lungu – director, şi Adrian Adamache – şeful Serviciului Metodologie şi Control. Se preconiza  schimbarea  numelui din Arhivele Statului în Arhivele Naţionale, deoarece acestea deţineau nu numai documente ale statului, ci şi ale unor instituţii (mǎnǎstiri, biserici, asociaţii, uniuni, fundaţii etc) şi particulare (fonduri personale). Era şi o aliniere la denumirea unor mari instituţii similare, ca de exemplu Arhivele Naţionale ale Franţei sau Arhivele Naţionale ale SUA.

Pe fondul campaniei privind trecerea Arhivelor Statului la Ministerul Culturii, prezentat ca un minister deschis şi democratic, spre deosebire de MI, considerat un fel de relicvǎ comunistǎ, trebuia gǎsitǎ o formulǎ beneficǎ pentru instituţie şi pentru salariaţii acesteia. Pentru mine era clar scopul urmǎrit de mulţi promotori ai acestei campanii, ambalatǎ într-o frazeologie anicomunistǎ:  posibilitatea de a sustrage documente de importanţǎ istoricǎ, adicǎ de a devaliza Arhivele Statului aşa cum reuşiserǎ, în bunǎ parte, cu muzeele.

Ca urmare am devenit susţinǎtorul ideii ca Arhivele trebuie sǎ rǎmânǎ la Miniusterul de Interne, chiar dacǎ aveam sǎ suport criticile celor care declarau cǎ reprezintǎ societatea civilǎ.

În acelaşi timp, din discuţiile avute cu salariaţii am înţeles cǎ pentru ei era bine ca Arhivele Naţionale sǎ facǎ parte din structura Ministerului de Interne, deoarece beneficiau de sporuri însemnate, specifice acestui minister, care se urcau la 30-40% din salariu.

De asemenea, foarte important era faptul cǎ Ministerul de Interne asigura  baza logisticǎ a Direcţiei Generale şi a filialelor din cele 41 de judeţe ale ţǎrii.

Problema cea mai complicatǎ a fost cea privind accesul la documente. Am adus de la Congresul

Internaţional al Arhivelor desfǎşurat în Canada în august 1992, un volum consistent, conţinând legile din domeniul arhivelor existente în mai multe state. Am rugat sǎ se facǎ un tabel, pe ţǎri, cu privind categoria de documente şi limitele de acces. Am constatat cǎ cele mai restrictive erau arhivele din Marea Britanie, cu termene foarte lungi pentru acces. În general, termenul era 50 de ani. Am gǎsit şi câteva state în care accesul era permis dupǎ 30 de ani de la crearea documentului respectiv.

Am hotǎrât sǎ nu ne conducem dupǎ o lege anume, ci sǎ luǎm termenele cele mai scurte existente în oricare lege. Ca urmare, am înscris în proiectul de lege cǎ documentele pot fi consultate dupǎ 3o de ani de la crearea lor. S-a prevǎzut cǎ documentele  care nu au împlinit acest termen puteau fi consultate  cu aprobarea conducerii unitǎţii creatoare sau deţinǎtoare.

Pe mǎsurǎ ce definitivam proiectul legii Arhivelor Naţionale primeam telefoane, scrisori, vizite din partea unor cadre de conducere de la Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Justiţiei, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Protecţie şi Pazǎ, Serviciul de Informaţii Externe, Departamentul Cultelor care cereau  ca arhivele instituţiilor respective sǎ fie exceptate de la legea Arhivelor Naţionale. Am reuşit sǎ-i conving cǎ nu se punea problema ca Arhivele Naţionale sǎ preia arhivele respective, ci ca acestea sǎ-şi desfǎşoare activitatea pe baza unei singure legi. Aceştia au înţeles, astfel cǎ situaţia s-a calmat.

Dupǎ ce colectivul de la Arhivele Statului a definitivat  proiectul de lege, în ziua de 30 septembrie 1992 l-am  trimis ministrului de Interne Victor Babiuc, cu rugǎmintea de a-l promova în guvern şi apoi în Parlament. La mijlocul lunii noiembrie 1992, proiectul legii Arhivelor Naţionale a fost deput la Senat.

În perioada urmǎtoare am avut discuţii cu mulţi senatori pe care-i cunoştean – între care Ion Aurel Stoica, Radu Timofte, Emil Tocaci, Ion Solcanu, Doina Ignat, Vasile Vetişanu, Ion Senciuc, Gheorghe Dumitraşcu – rugându-i sǎ acţioneze pentru luarea în dezbatere a proiectului de lege privind Arhivele Naţionale. În cadrul discuţiilor s-a conturat ideea ca aceastǎ instituţie sǎ fie organizatǎ la nivel de Departament, cu buget propriu.

In ziua de 7 februarie 1993, reprezentanţii Arhivelor Statului au fost invitaţi de Comisia senatorialǎ pentru Administraţie Publicǎ, Administraţia Teritoriului şi Echilibrul Ecologic pentru a participa la dezbaterea proiectului de lege. Au fost prezenţi Ioan Scurtu – director general, Corneliu Mihail Lungu şi Virgil Teodorescu – directori, Adrian Adamache – şef serviciu.

 Preşedintele Comisei, Augustin Crecan (PUNR – Partidul Unitǎţii Naţionale a Românilor), ne-a adresat douǎ întrebǎri esenţiale:

1) Care ar trebui sǎ fie nivelul de organizare a Arhivelor Naţionale: Direcţie Generalǎ sau Departament ?

Noi, reprezentanţii Arhivelor, am optat pentru Departament la nivel central şi direcţii la nivelul judeţelor, argumentând cǎ astfel vom obţine mai multe resurse financiare şi vom rezolva mai bine multiplele probleme cu care ne confruntam.

2) Unde este mai bine sǎ fie plasate Arhivele Naţionale, la Ministerul de Interne, sau la Ministerul Culturii?

Am apreciat cǎ la Ministerul de Interne, deoarece acesta dispune de o bazǎ logisticǎ puternicǎ în toate judeţele, care poate fi utilizatǎ şi de Direcţiile judeţene ale Arhivelor Naţionale, în timp ce Ministerul Culturii nu dispunea de suficiente resurse la nivelul judeţelor

Comisia a decis, prin vot, organizarea Arhivelor Naţionale ca Departament în cadrul Ministerului de Interne, conduse de un secretar de stat, iar în judeţe ca Direcţie, condusǎ de director

Urmǎtoarea şedinţǎ a Comisiei s-a desfǎşurat în ziua de 8 martie 1993, când s-a analizat articol cu articol, fiind aduse mici modificǎri, specifice limbajului juridic.

Luni, 26 aprilie 1993, eram la Facultatea de Istorie, unde aveam curs, când am fost anunţat de la Secretariatul Senatului cǎ trebuia sǎ particip la dezbaterea în plen a proiectului Legii Arhivelor Naţionale, planificatǎ de la orele 18,30. Am dat telefon secretarului de stat Nicolae Crǎciun, care rǎspundea de Arhive. Dânsul mi-a spus cǎ fusese anunţat, dar m-a rugat sǎ avem mai întâi o discuţie, pentru cǎ s-a ivit o problemǎ delicatǎ. M-am deplasat la Minister, unde Nicolae Crǎciun mi-a spus cǎ ministrul George Ioan Dǎnescu era foarte supǎrat pe mine, pentru cǎ am manevrat ca Arhivele sǎ devinǎ Departament. Chiar s-a exprimat: “Ce vrea profesorul Scurtu, sǎ fie secretar de stat şi apoi ministru?”

Am rǎmas uimit, i-am declarat domnului Crǎciun cǎ nici prin cap nu mi-a trecut aşa ceva, eu  sunt profesor universitar şi nu doresc sǎ-mi abandonez meseria. Dupǎ cum  dânsul ştie, eu la Arhive am venit prin cumul, neacceptând sǎ-mi pǎrǎsesc Catedra. Nu înţeleg sǎ fac figuraţie în acest post, ci sǎ lupt pentru ca instituţia în fruntea cǎreia mǎ aflu sǎ obţinǎ statutul pe care îl meritǎ.

Secretarul de stat mi-a mai zis cǎ ministrul Dǎnescu a cerut ca eu sǎ iau cuvântul în plenul Senatului şi sǎ cer ca Arhivele Naţionale sǎ rǎmânǎ Direcţie Generalǎ în cadrul Ministerului de Interne. I-am spus cǎ eu nu pot contesta hotǎrârea unei Comisii parlamentare şi am plecat la sediul Central al Arhivelor Statului. Peste câteva minute m-a sunat pe “scurt” generalul Dǎnescu şi am avut urmǎtorul dialog:

–  De ce vǎ ţineţi de prostii, domnule profesor ?

–  Nu ştiu la ce vǎ referiţi, domnule ministru .

 – La legea Arhivelor, pe care vreţi sǎ le faceţi Departament.

 – Este decizia Comisiei senatoriale, nu a mea.

 – Vǎ rog sǎ luaţi cuvântul la începutul şedinţei şi sǎ spuneţi cǎ Ministerul de Interne susţine ca Arhivele sǎ rǎmânǎ Direcţie Generalǎ.

 – Domnule ministru, eu nu pot vorbi în numele Ministerului, vǎ rog sǎ-l desemnaţi pe domnul secretar de stat Crǎciun, care are aceastǎ calitate.

La ora 18,15 m-am prezentat, conform programǎrii, împreunǎ cu Nicolae Crǎciun, la sala Omnia, unde se desfǎşurau lucrǎrile Senatului. Aici am aflat de la domnul Dénes Seres, secretarul Comisiei pentru Administraţie, cǎ Direcţia Juridicǎ a Ministerului de Interne trimesese la Biroul Senatului o notǎ în care se cerea ca Arhivele Naţionale sǎ rǎmânǎ la nivelul de Direcţie Generalǎ, dar Comisia îşi menţine decizia luatǎ.

Şedinţa a fost condusǎ de vicepreşedintele Senatului, Doru Ioan Tǎrǎcilǎ (PDSR – Partidul Democraţiei Sociale din România). Dénes Sereş a prezentat Raportul Comisiei, dupǎ care preşedintele de şedinţǎ l-a invitat la tribunǎ pe reprezentantul Ministerului de Interne, iniţiatorul proiectului.

Nicolae Crǎciun a declarat, cam fǎrǎ convingere, cǎ propunerea Ministerului este ca Arhivele Naţionale sǎ fie Direcţie Generalǎ.

Au urmat discuţii, vorbitorii susţinând proiectul de lege, aşa cum a fost prezentat de Comisie. Vasile Vetişanu (PNL) şi Doina Ignat (PUNR) au cerut ca Departamentul Arhivelor Naţionale sǎ aibǎ decizia actului de conducere, Ministerul de Interne rǎmânând  numai cu rolul de a asigura baza logisticǎ şi paza clǎdirilor în care erau depozitate documentele. La ora 20,00, Doru Ioan Tǎrǎcilǎ a anunţat cǎ timpul s-a epuizat, discuţiile se vor relua  la o datǎ care va fi anunţatǎ.

A doua zi m-am întâlnit cu secretarul de stat Nicolae Crǎciun, care mi-a mǎrturisit cǎ ministrul Dǎnescu era extrem de nemulţumit de modul cum a “apǎrat” punctul de vedere al Ministerului şi a cerut Direcţiei Juridice  sǎ întocmescǎ o “notǎ beton”, în care sǎ argumenteze necesitatea ca Arhivele sǎ rǎmânǎ Direcţie Generalǎ. Nota sǎ fie semnatǎ de Nicolae Crǎciun – secretar de stat, colonelul Lungu – şeful Direcţiei Juridice şi de Ioan Scurtu – directorul general al Arhivelor Statului. I-am spus domnului Crǎciun cǎ eu nu am calitatea sǎ semnez în numele Ministerului de Interne.

Joi, 29 aprilie 1993 –  la Senat, continuarea discuţiilor în plen privind proiectul legii Arhivelor Naţionale. S-a votat mai întâi luarea în consideraţie a proiectului de lege, dupǎ care i s-a dat cuvântul lui Nicolae Crǎciun, care a citit Nota Ministerului de Interne, în care se propunea ca Arhivele Naţionale la nivel central sǎ fie Direcţie Generalǎ. Aşa s-a stabilit prin legea din 1925 şi este bine sǎ revenim la tradiţia democraticǎ.

Mi s-a cerut punctul de vedere. Am evitat sǎ intru în conflict cu ministrul de interne, drept care am fǎcut “doar” câteva precizǎri: Arhivele Statului au fost constituite ca Direcţie Generalǎ încǎ din 1862, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, iar comparativ cu 1925, cantitatea de arhivǎ este de zece ori mai mare. Între timp au apǎrut activitǎţi noi, precum microfilmarea, restaurarea, informatizarea, plus editarea de documente şi alte publicaţii.

S-a pus la vot propunerea ca Arhivele sǎ devinǎ Departament în cadrul Ministerului de Interne, iar la nivelul judeţelor sǎ fie  Direcţii judeţene. Rezultatul a fost: 76 voturi pentru, 6 contra, 10 abţineri

.

A urmat discuţia pe articole, în cursul cǎrora s-au fǎcut mai multe propuneri: Arhivele Naţionale sǎ  preia arhiva naţoinalǎ de filme, sǎ recupereze documentele de la persoanele particulare care le-au sustras în timpul revoluţiei pentru a se pune astfel capǎt “dosariadei”,  din Consiliul Stiinţific al Arhivelor Naţionale sǎ facǎ parte şi persoane propuse de Academia Românǎ etc.

Votul final: 75 pentru, 6 contra, 2 abţineri.

Socoteam cǎ am obţinut un important succes, pe care ostilitatea ministrului Dǎnescu putea sǎ-l anuleze, cel puţin în parte. Temerea mea s-a adeverit.

 În ziua de  11 mai 1993 am fost convocat la o şedinţǎ a Colegiului Ministerului de Interne, fǎrǎ sǎ mi se comunice ordinea de zi. Am trecut, ca de obicei, pe la Nicolae Crǎciun, care mi-a spus cǎ a aflat dimineaţǎ de la radio cǎ a fost schimbat din funcţia de secretar de stat. Ieri fusese toatǎ ziua în minister, discutase şi cu generalul Dǎnescu, dar acesta nu i-a spus nimic despre o eventualǎ demitere. Am rǎmas surprins de metodǎ, iar dânsul a afirmat cǎ demiterea ar putea sǎ fie şi în legǎturǎ cu poziţia sa faţǎ de legea Arhivelor Naţionale.

La şedinţa de Colegiu, ministrul Dǎnescu a anunţat triumfǎtor eliberarea din funcţie a doi  secretari de stat: Nicolae Crǎciun şi Gheorghe Carp. Noul secretar de stat, care urma sǎ coordoneze activitatea Arhivelor, a fost numit Ghiciu Paşcu, fost procuror în judeţul Giurgiu. Ghiciu Paşcu s-a dovedit a fi un domn elegant, cu mult respect faţǎ de instituţia Arhivelor.

Peste aproape un an, în ziua de 6 martie 1994,  Doru Ioan Tǎrǎcilǎ, jurist, a fost numit ministru de Interne, dar generalul George Ioan Dǎnescu rǎmânea în acest minister în calitate de secretar de stat.

Am crezut cǎ dupǎ adoptarea legii Arhivelor Naţionale de cǎtre Senat, în perioada imediat urmǎtoare va începere dezbaterea proiectului în Camera Deputaţilor. M-am întâlnit de câteva ori cu preşedintele Camerei, Adrian Nǎstase, mai ales la recepţii oferite de unele ambasade din Bucureşti, şi de fiecare datǎ mi-a spus cǎ proiectul nu a fost primit de la Senat. L-am rugat pe ministrul Tǎrǎcilǎ sǎ intervinǎ, dar şi dânsul mi-a dat acelaşi rǎspuns.

Am intervenit la zeci de deputaţi pe care-i cunoşteam, rugându-i sǎ clarifice aceastǎ problemǎ. Singurul receptiv la solicitarea mea a fost Gabriel Ţepelea, vicepreşedinte al PNT-CD, preşedintele Comisiei de Culturǎ din Camera Deputaţilor, care a apelat la consilierul sǎu Alexandru Badea (absolvent al Facultǎţii de Istorie), pentru a-i da unele “clarificǎri”. Acesta m-a vizitat la Arhive în ziua de 15 noiembrie 1994, punându-mi douǎ întrebǎri:

1) Este bine ca Arhivele Naţionale sǎ depindǎ de Ministerul de Interne?

Am rǎspuns cǎ din motive materiale este mai bine sǎ rǎmânǎ în cadrul Ministerului de Interne.

2) Nu ar fi mai bine ca acestea sǎ devinǎ Agenţie pe lângǎ Guvern?

Am apreciat cǎ nu, deoarece la Guvern sunt foarte multe agenţii, mai ales cu caracter economic, iar Arhivele ar rǎmâne pe undeva la coadǎ şi chiar uitate.

Trecuserǎ mai mult de doi ani de când legea fusese votatǎ de Senat şi nu ajungea în dezbaterea Camerei Deputaţilor, iar demersurile mele nu dǎdeau roade. M-am gândit sǎ intervin la preşedintele Ion Iliescu, dar nu cerându-i audienţǎ, ci într-un moment mai relaxat, nu neapǎrat oficial.

Prilejul s-a ivit în ziua de 30 noiembrie 1995, când am fost invitat la ceremonia festivǎ de la Palatul Cotroceni, dedicatǎ Zilei Naţionale a României. Dupǎ ce a rostit discursul, Ion Iliescu a venit sǎ ciocneascǎ paharul de şampanie cu  participanţii, prilej cu care schimba câteva vorbe cu fiecare. Când ajuns la mine, a întrebat: “Cum merg Arhivele?” Am rǎspuns: “Fac bine, vǎ invit sǎ le vizitaţi”. A rǎspuns: “Am sǎ vin !” şi s-a îndreptat spre alt oaspete.

În ziua de 22 decembrie 1995 am fost sunat de consilierul Gheorghe Fulga, care m-a întrebat dacǎ sunt de acord ca preşedintele Iliescu sǎ viziteze Arhivele între Crǎciun şi Anul Nou. Am rǎspuns pozitiv. Apoi, la 27 decembrie, Fulga mi-a spus cǎ preşedintele ar dori ca vizita sǎ aibǎ loc în ziua de 29 decembrie, de la 9,45 la 11,45, rugându-mǎ sǎ fac o propunere de program pe care sǎ o trimit prin fax la Cotroceni. Am discutat cu directorul Corneliu Mihail Lungu, am scris un “desfǎşurǎtor” pe ore şi pe minute, pe care l-am trimis la Preşedinţie. Peste câteva ore, domnul Fulga mi-a comunicat cǎ preşedintele este de acord cu programul propus de noi.

L-am anunţat pe secretarul de stat Ghiciu Paşcu, care rǎspundea de Arhive, cǎ “este posibil” ca preşedintele Iliescu sǎ ne viziteze în ziua de 29 decembrie. Dânsul mi-a spus cǎ “ştia”, probabil cǎ fusese informat pe linia serviciilor de informaţii.

         În dimineaţa zilei de 28 decembrie a avut loc şedinţa Colegiului Ministerului de Interne, din care fǎceam parte în calitate de director general al Arhivelor Statului. A fost o întâlnire de sfârşit de an, cu felicitǎri şi  urǎri de mulţi ani. Când m-am întors la Arhive, aici era un adevǎrat şantier: era înlocuitǎ mocheta de pe scara principalǎ, s-a pus un uriaş covor în holul de la intrare, se spǎlau geamuri, se puneau becurile lipsǎ, se aduceau scaune în sala de Consiliu. Colonelul Buzatu mi-a spus cǎ executa ordinul şefului Direcţiei Generale de Logisticǎ, viceamiralul Cico Dumitrescu.

         Vineri, 29 decembrie 1995, la ora 9 a venit la Arhive consilierul prezidenţial Gheorghe Fluga, împreunǎ cu care am parcurs traseul comunicat. Nu a avut nici o observaţie. Când am coborât la etajul I am constatat cǎ deja se instalaserǎ SPP-işti. Fulga m-a asigurat cǎ “dispozitivul” va fi ridicat imediat dupǎ plecarea preşedintelui. În biroul meu sosiserǎ deja ministrul de Interne Doru Ioan Tǎrǎcilǎ, secretarul de stat Ghicu Paşcu, consilierii prezidenţiali Mişu Negriţoiu şi Traian Chebeleu.

Peste câteva minute am fost anunţaţi cǎ preşedintele a sosit. Am coborât cu toţii în hol, Iliescu tocmai intra pe poartǎ, a dat mâna cu ministrul Tǎrǎcilǎ şi cu mine, apoi şi cu ceilalţi oficiali. L-am invitat la Sala de Consiliu de la etajul I, unde am avut o discuţie extrem de lejerǎ. Iliescu a început cu: “Am venit, pentru cǎ m-ai invitat dumneata, am vǎzut programul şi l-am acceptat aşa cum l-ai propus”. Apoi tot dânsul a spus cǎ ştie cǎ stǎm prost cu spaţiul, m-a întrebat dacǎ “existǎ ceva perspective”.

I-am rǎspuns cǎ Arhivele Statului se aflau în crizǎ de spaţiu de dinainte de 1989, mai ales dupǎ ce s-au demolat clǎdirile din incinta mǎnǎstirii Mihai Vodǎ. Iniţial ni s-a oferit clǎdirea Muzeului Naţional, aflatǎ în construcţie, dar specialiştii din Minister au apreciat cǎ amenajarea ei pentru Arhive era extrem de costisitoare şi s-a renunţat. Am spus cǎ exista un spaţiu foarte bun pe strada Ministerului, unde fusese depozitatǎ Arhiva CC al PCR, dar am constatat cǎ blocul respectiv, de şase etaje, fusese preluat de anumite persoane particulare. Am fǎcut demersuri pentru reuperarea acestui spaţiu, dar în zadar. Dupǎ opinia mea, dislocarea Arhivei CC al PCR, în ianuarie 1990, a fost o greşealǎ, în Bucureşti situaţia se calmase, nu era nici un pericol sǎ fie devalizatǎ. Iliescu s-a declarat întrutotul  de acord.

Am spus apoi cǎ noi ne strǎduim sǎ valorificǎm informaţiile din arhive, publicând volume de documente şi alte lucrǎri prin efort propriu. Iliescu a înţeles cǎ nu plǎteam drept de autor, şi ne-a povestit cǎ a cunoscut  câţiva scriitori foarte avizi de bani. Între aceştia, Mihail Sadoveanu, care accepta sǎ discute timp de o orǎ cu pionierii, numai dacǎ i se oferea o sumǎ consistentǎ, cam de douǎ ori salariul mediu al unui muncitor pe timp de o lunǎ. Am relatat şi eu ceea ce-mi spusese profesorul Almaş, unchiul meu, în legǎturǎ cu Arghezi. Când s-a scos revista “Magazin istoric”, în 1967, Leonte Rǎutu, secretar al CC al PCR, a cerut sǎ se solicite cuvinte de “bun venit” unor personalitǎţi importante. Almaş, preşedintele Colegiului de redacţie, a mers la Tudor Arghezi, care a fost de acord, cu condiţia sǎ i se plǎteascǎ 100 de lei de semn. Dupǎ ce a apǎrut revista, Almaş a mers la Arghezi, oferindu-i primul numǎr şi plicul cu bani. Arghezi a scos banii, i-a numǎrat şi l-a înapoiat: “Lipsesc 200 lei”. Almaş a rǎmas mirat, numǎrase de mai multe ori literele şi hârtiile de 100 lei şi ieşise bine. Vǎzându-l nedumerit, Arghezi a precizat: “Eu am spus 100 lei de semn, nu de literǎ. Şi punctul este semn, şi semnul exclamǎrii este semn”. Almaş s-a întors la CC unde a discutat cu Rǎutu, acesta a dispus sǎ se mai adauge 200 lei, care au fost înmânaţi lui Arghezi cu scuzele de rigoare.

Dupǎ aceste povestiri, l-am invitat pe preşedintele Iliescu sǎ vizitǎm câteva Servicii. Am urcat la etajul II, la Serviciul Tehnic, unde se microfilmau documente pentru Muzeul Holocaust. Nu era ceva  aranjat, doamna Graţiela Bobulescu a explicat cǎ se executa o nouǎ comandǎ primitǎ de la  Muzeul Holocaust din Washington. Aflasem cǎ în timpul vizitei preşedintelui în SUA, în septembrie 1993, cei de la Muzeul Holocaust ne reclamaserǎ cǎ nu vrem sǎ cooperǎm cu ei, nu le trimitem microfilme dupǎ documemtele comandate. I-am precizat preşedintelui cǎ realitatea o vede cu ochii sǎi. Iliescu a dat din cap, în semn de aprobare, le-a urat succes şi “La mulţi ani” celor de aici, dupǎ care am coborât la parter.

În depozitul de documente medievale, şeful de serviciu Marcel Ciucǎ a prezentat mai multe documente, frumos scrise şi ornamentate. Mişu Negriţoiu a rugat sǎ i se arate un document conţinând “capitulaţiile”, precizând cǎ dânsul a citit multe despre aceste contracte între Ţǎrile Române şi Poarta Otomanǎ. Ciucǎ a explicat cǎ în realitate nu au existat asemenea documente, ci doar  afirmaţii ale unor istorici români.  Apoi a scos din raft  condica mǎnǎstirii Cotroceni, demolatǎ în timpul lui Ceauşescu. Iliescu a precizat cǎ în vechiul Palat domnesc este amenajat Muzeul Naţional Cotroceni, iar Preşedinţia României funcţioneazǎ în corpul de clǎdire construit de Ceauşescu. Demolarea bisericii a fost o “aberaţie”,  acum se elaboreazǎ documentaţia pentru reconstruirea acestei biserici.

 La depozitul de documente privind istoria modernǎ şi contemporanǎ, directorul Corneliu Mihail Lungu a prezentat oaspeţilor actul de abdicare a lui Alexandru Ioan Cuza, precizând cǎ acesta a fost semnat pe spatele unui militar în noaptea de 10/11 februarie 1866, domnitorul fiind  realmente ameninţat cu pistolul. Apoi a arǎtat actul  de abdicare a regelui Mihai, semnat în ziua de 30 decembrie 1947,  pe biroul din Palatul Elisabeta.

Dupǎ aceste vizite am urcat la etajul I, unde în sala de Consiliu se adunaserǎ şefii de servicii şi de birouri, precum şi oficiali din Ministerul de Interne şi de la Administraţia Prezidenţialǎ.

La biroul din faţǎ s-au aşezat Ion Iliescu, Doru Ioan Tǎrǎcilǎ, Ghiciu Paşcu, Gheorghe Fulga şi Ioan Scurtu.

În calitate de gazdǎ, am deschis reuniunea cu cuvintele: “Doamnelor şi Domnilor!  Trǎim un moment istoric. Pentru prima datǎ în existenţa de 164 de ani a instituţiei noastre, un şef de stat ne viziteazǎ”. Cuvintele au fost primite cu zâmbete, deoarece toţi au înţeles cǎ am folosit cuvintele rostite de Ion Iliescu în seara zilei de 22 decembrie 1989:

 “Cetǎţeni şi cetǎţene,

Trǎim un moment istoric. Clanul Ceauşescu, care a dus ţara la dezastru, a fost eliminat de la putere”.

         Am fǎcut un istoric al Arhivelor Statului, subliniind  câteva idei: Arhivele Statului reprezintǎ una dintre cele mai vechi şi importante instituţii ale României; valoarea excepţionalǎ a documentelor pe baza cǎrora se scrie adevǎrata istorie; calificarea superioarǎ a personalului, care lucreazǎ cu documente scrise în mai multe limbi;  înfiinţarea în 1992 a Facultǎţii de Arhivisticǎ prin care se asigurǎ formarea, în continuare, de specialişti; efortul de valorificare prin publicare a documentelor; organizarea de expoziţii, simpozioane şi alte manifestǎri cultural-ştiinţifice; implicarea Arhivelor Statului din România în comunitatea internaţionalǎ a arhiviştilor. Am oferit preşedintelui douǎ volume recent apǎrute: “Minoritǎţile naţionale din România. 1918-1925” (coordonator Ioan Scurtu) şi “Diplomaţia europeanǎ şi mişcarea Memorandistǎ” (autor Corneliu Mihail Lungu). Am prezentat apoi greutǎţile cu care ne confruntam, în primul rând lipsa spaţiilor de depozitare a documentelor, a aparaturii necesare – calculatoare, xerox-uri etc. Am insistat asupra necesitǎţii adoptǎrii unei legi noi, moderne şi democratice, declarând cǎ nu-mi pot explica de ce o lege adoptatǎ de Senat în 1993, nu era introdusǎ în dezbaterea Camerei Deputaţilor. Mi-am exprimat speranţa cǎ  domnul preşedinte, cu influenţa sa bine cunoscutǎ,  ne va sprijini. Am mulţumit pentru vizitǎ şi l-am rugat sǎ ne spunǎ impresiile sale.

         Ion Iliescu a declarat cǎ a fost plǎcut impresionat de activitatea care se desfǎşoarǎ în aceastǎ instituţie, de profesionalismul şi responsabilitatea personalului. A subliniat importanţa Arhivelor pentru societatea româneascǎ şi necesitatea ca “factorii responsabili” sǎ se implice mai mult în sprijinirea acestora. Se pot gǎsi soluţii privind spaţiile de depozitare, de exemplu în subsolul clǎdirii Parlamentului, care era liber. A argumentat pe larg necesitatea ca România sǎ se integreze în Europa democraticǎ şi a apreciat cǎ societatea viitorului va fi una informatizatǎ, bazatǎ pe cunoaştere. A încheiat prin a ura tuturor “sǎnǎtate şi la mulţi ani!”

         L-am rugat sǎ scrie în Cartea de Onoare a Arhivelor Statului, pentru a rǎmâne, peste timp, o mǎrturie a prezenţei sale în aceatǎ instituţie. A rǎspuns cu plǎcere invitaţiei şi a scris:

“Mǎ bucur sǎ fi avut prilejul de a vizita sediul central al Arhivelor Statului – instituţie fundamentalǎ, pǎstrǎtoarea celui mai preţios tezaur naţional – documente şi mǎrturii asupra faptelor înaintaşilor noştri – componentǎ esenţialǎ a patrimoniului naţional.

Cu sentimente calde de preţuire şi urǎri de bine,

 I. Iliescu.

29. XII. 95”.

Apoi a acordat autografe. Pe cartea “Revoluţia trǎitǎ”, aflatǎ în Biblioteca Arhivelor Statului, a scris: “Arhivelor Statului – instituţie pǎstrǎtoare a celui mai preţios tezaur naţional – mǎrturie a acumulǎrilor în timp a faptelor înaintaşilor.

Cu stimǎ şi consideraţie pentru munca celor ce pǎstreazǎ şi faciliteazǎ valorificarea acestui tezaur.

I, Iliescu

dec. 1995”

Pe cartea “Revoluţie şi reformǎ” pe care i-am prezentat-o, a scris:

 “Domnului prof. I. Scurtui – un fragment de istorie condensatǎ, decisivǎ pentru dezvoltarea României contemporane.

 Cu stimǎ,

 I.Iliescu

29 dec. 1995”.

A acordat autografie şi altor colegi, care au intrat în sala de Consiliu cu cǎrţile semnate de Iliescu în mânǎ. Se aflase de vizita preşedintelui, astfel cǎ multe persoase se adunaserǎ sǎ-l salute.

 La plecare, Iliescu a dat mâna cu toţi cei prezenţi, mai multe doamne l-au sǎrutat, gest ce i-a fǎcut plǎcere. În holul central a rǎspuns unor întrebǎri puse de  reporterii  Radio şi  TV, între care şi de ce a vizitat Arhivele Statului? Iliescu a rǎspuns în sensul celor afirmate cu câteva minute mai înainte.  Am fost şi eu întrebat ce semnificaţie are aceastǎ vizitǎ şi am rǎspuns: ” Este prima vizitǎ pe care un şef de stat o face la Arhivele Statului, fapt ce constituie o mǎrturie a importanţei ce se acordǎ acestei instituţii”.

În câteva minute dupǎ plecarea lui Iliescu a fost ridicat şi “dispozitivul” SPP-iştilor, astfel cǎ totul a revenit la normal. Ministrul Doru Ioan Tǎrǎcilǎ m-a felicitat cǎ am reuşit sǎ-l aduc la Arhive pe “domnul preşedinte” şi a apreciat cǎ vizita a fost foarte bunǎ. Aceeaşi idee a rezultat şi din discuţia pe care am avut-o cu directorii, şefii de servicii şi de birouri.

Vizita preşedintelui României a avut un puternic impact mediatic – radioul, televiziunea, o bunǎ parte a presei – relatând evenimentul, Arhivele Statului aflându-se timp de câteva zile în atenţia opiniei publice. Dar, pentru mine, mult mai important era efectul practic, care nu a întârziat sǎ se producǎ.

În ziua de 15 ianuarie 1996 am fost invitat la Comisia pentru Administraţia Publicǎ de la Camera Deputaţilor, în vederea discutǎrii legii Arhivelor Naţionale. Am mers împreunǎ cu directorul Corneliu Mihail Lungu. Am fost bine primiţi de preşedintele Comisiei, Mircea Ciumara (PNT-CD), pe care-l cunoşteam de la Institutul Naţional de Cercetǎri Ecomomice. Acesta a spus cǎ Ministerul de Interne insistǎ ca Arhivele Statului sǎ fie reprezentate la nivel de Direcţie Generalǎ, nu avea rost sǎ mai discutǎm, respectivul articol va fi  trimis la Comisia Comunǎ de mediere a Senatului şi Camerei Deputaţilor.

Cele mai aprinse discuţii au vizat articolul 22, care prevedea: “Documentele a cǎror cercetare poate afecta interesele naţionale, drepturile şi libertǎţile cetǎţenilor, prin datele pe care le conţin, sau cele a cǎror integritate fizicǎ este în pericol nu se dau în cercetare”, decât dupǎ anumite termene, care depǎşeau 30 de ani. Şerban Rǎdulescu-Zoner cerea eliminarea acelui articol, sub motiv cǎ prevederile sale erau de sorginte “comunisto-ceauşistǎ”. Acum România trebuia sǎ se integreze în Europa, unde nu se mai promoveazǎ interesele naţionale, ci doar cele europene. Am încercat, eu şi Lungu, dar şi mai mulţi membri ai Comisiei sǎ argumentǎm cǎ Europa nu este o noţiune fictivǎ, ci o comunitate de state naţionale, dar în zadar, Rǎdulescu-Zoner parcǎ era în transǎ, nu voia sǎ audǎ decât propriile sale vorbe. Au urmat alte douǎ şedinţe, în 15 şi 21 februarie 1996, au fost votate toate articolele, cu excepţia articolului 22, care urma sǎ fie trimis la Comisia Comunǎ de mediere, alcǎtuitǎ din patru senatori şi patru deputaţi.

         În ziua de 4 martie 1996 a avut loc şedinţa Comisiei de mediere, la  care reprezentanţii Camerei şi ai Senatului au decis ca nivelul de organizare a Arhivelor Naţionale sǎ nu fie prevǎzut strict prin aceastǎ lege, în ideea cǎ atunci când Ministerul de Interne nu va mai obiecta la conferirea statutului de Departament pentru Arhivele Naţionale sǎ se poatǎ realiza, fǎrǎ lungi dezbateri, acest obiectiv. Pânǎ atunci în lege se  menţiona cǎ aprobarea Regulamentului de funcţionare a Arhivelor Naţionale, precum şi a creatorilor şi deţinǎtorilor de arhivǎ care putea deţine documente care fǎceau parte din Fondul Arhivistic Naţional trebuiau aprobate de directorul general al Arhivelor Naţionale.

 La discutarea articolului 22 s-a autoinvitat Şerban Rǎdulescu Zoner, care nu fǎcea parte din aceastǎ Comisie, dar a ţinut sǎ-şi exprime, ca istoric – persoanǎ calificatǎ – punctul de vedere. A pledat cu aceeaşi înverşunare, dar Comisia nu a fost convinsǎ, astfel cǎ a decis ca în plenul Camerei Deputaţilor sǎ se pǎstreze textul existent, în care sǎ se facǎ trimitere la o anexǎ. Împreunǎ cu Corneliu Mihail Lungu am redactat pe loc respectiva anexǎ (despre categoriile de documente şi termenele de  punere la dispoziţia publicǎ discutasem de zeci şi zeci de ori). Anexa a primit numele “Lista termenelor dupǎ care pot fi date în cercetare  documentele privind interesele naţionale, drepturile şi libertǎţile cetǎţenilor”. Aceasta a fost aprobatǎ de Comisia de mediere.

În aceeaşi zi de 4 martie 1996, s-a considerat cǎ Legea Arhivelor Naţionale a fost adoptatǎ de Senat, dupǎ ce trecuserǎ patru ani de la votul în plen.

         Pe mine mǎ intriga înverşurarea lui Rǎdulescu-Zoner, pe care-l cunoştean de la Institutul de Istorie “N. Iorga” şi-l apreciam mai ales pentru cartea ”România şi Tripla Alianţǎ”, pe care o publicase în colaborare cu Nicolae Gh. Cǎzan, lector la Facultatea de Istorie. De-a lungul anilor, mǎ întâlnisem şi discutasem de foarte multe ori cu domnul Zoner la Facultatea de Istorie, unde soţia sa, Marie Lise, era bibliotecarǎ. Atitudinea sa de acum, mi se pǎrea cel puţin bizarǎ.

Din iniţiativa sa, în ziua de 8 martie 1996 a avut loc la sediul Alianţei Civice din Calea Victoriei o dezbatere privind Legea Arhivelor Naţionale. Moderator era Sorin Antohi, despre care avea sǎ se afle cǎ se erijase la Budapesta în conducǎtor de doctorat, deşi el însuşi nu avea titlul ştiinţific de doctor. “Eu nu am citit textul legii” a ţinut sǎ declare Sorin Antohi, astfel cǎ era un moderator sui generis. Pe parcurs am aflat cǎ numai Rǎdulescu-Zoner cunoştea legea şi putea discuta în cunoştinţǎ de cauzǎ.  Cel mai  incisiv a fost Stelian Tǎnase, care a criticat conducerea Arhivelor Statului cǎ nu asigura accesul neîngrǎdit la documente şi a menţionat Fondul Gheorghiu-Dej, din care a cerut mai multe dosare, dar nu i s-au pus toate la dispoziţie. Am replicat cǎ “peste tot în lume” nu se dau în cercetare fonduri neinventariate, iar pentru dânsul s-a fǎcut o excepţie, aducându-i-se dosare de la Piteşti din aceastǎ arhivǎ, pe mǎsurǎ ce era inventariatǎ. Corneliu Lungu a menţionat cǎ Arhivele Statului au xeroxat pentru Stelian Tǎnase peste 1 000 de file document. Stelian Tǎnase a recunoscut aceastǎ realitate, iar eu am rugat sǎ  nu se recurgǎ la principii pentru rezolvarea unor interese personale.

Dinu C. Giurescu a afirmat cǎ studenţii şi doctoranzii sǎi, cǎrora le-a stabilit teme privind perioada de dupǎ 1944, au studiat la Arhivele Statului, fǎrǎ nici o îngrǎdire.

Rǎdulescu-Zoner a relatat “lupta” sa împotriva celor care, animaţi de concepţii comuniste şi naţionaliste, vor sǎ introducǎ într-un articol de lege apǎrarea intereselor naţionale, concept comunisto-ceauşist, şi antieuropean. S-a angat sǎ continuie “bǎtǎlia” în plenul Camerei Deputaţilor.

Am replicat cǎ, într-un stat democratic, decizia Parlamentului trebuie respectatǎ.

În ziua de 12 martie 1996, am fost convocat la Camera Deputaţilor, unde urma sǎ se dezbatǎ Legea Arhivelor Naţionale. Am mers la sediul din Dealul Patriarhiei împreunǎ cu Ghiciu Paşcu. În maşinǎ acesta m-a rugat sǎ prezint eu punctul de vedere al Arhivelor, pentru cǎ sunt în problemǎ. Preşedinte de şedinţǎ era Ion Raţiu (PNŢ-CD), vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor. Încǎ de la început, acesta a dorit sǎ ştie cine va susţine punctul de vedere al Arhivelor, iar Ghiciu Paşcu a spus: Domnul profesor Scurtu. Preşedintele de şedinţǎ m-a invitat la tribunǎ pentru a da rǎspuns la eventuale nelǎnuriri şi întrebǎri. M-am conformat.

În Camera Deputaţilor discuţiile au fost mult mai aprinse decât la Senat. S-au fǎcut multe propuneri, mai ales din partea deputaţilor UDMR care cereau: numirea directorilor de cǎtre Consiliile judeţene; restituirea documentelor aparţinând cultelor religioase; eliminarea referirii la Facultatea de Arhivisticǎ etc.  De fiecare datǎ se ridicau din salǎ alţi deputaţi, care susţineau prevederile din textul legii. La rândul meu, interveneam din când în când cu argumente suplimentare. Neavând succes,  UDMR a adoptat  o altǎ tacticǎ: un deputat al sǎu cerea ca la votul fiecǎrui articol sǎ se facǎ mai întâi prezenţa nominalǎ. Domnul Raţiu se conforma, începea strigarea “catalogului”, mulţi deputaţi spuneau “prezent” şi apoi ieşeau din salǎ.

Aveam emoţii cǎ nu va exista cvorum, sau cǎ discuţiile se vor prelungi şi legea nu va putea fi adoptatǎ. Aceste emoţii mi-au sporit, când domnul Şerban Rǎdulescu Zoner insista şi iar insista sǎ se elimine din lege referirea la interesul naţional şi la categoriile de documente care puteau fi date în cercetare peste limita de 30 de ani. A mers pânǎ acolo încât a afirmat cǎ dânsul a fost “recent” la Arhivele Naţionale din Franţa, unde a constatat cǎ nu exista nici o limitare de acces.

Nu m-am mai putut abţine şi am declarat, de la tribuna la care mǎ aflam, cǎ “domnul deputat spune un mare neadevǎr”. Am citat din legea francezǎ, care stabilea cǎ termenul de acces la documente este de 50 de ani, iar pentru unele categorii de documente de 200 de ani. Am precizat cǎ eu însumi am cerut în 1993 un document din 1926 despre optanţii unguri şi nu mi s-a dat. Mi s-a sugerat sǎ fac o cerere cǎtre preşedintele Franţei şi m-am conformat, iar aprobarea mi-a venit dupǎ şase luni, cu precizarea cǎ nu aveam dreptul sǎ-l copiez sau sǎ folosesc informaţiile din acel dosar. Tahsin Gemil din salǎ a completat cu glas tare: “Domnul deputat Zoner minte!”

S-a creat o stare tensionatǎ şi pentru a calma spiritele, Adrian Nǎstase, sosit între timp şi aşezat în bancǎ, a propus sistarea discuţiilor asupra Legii Arhivelor Naţionale şi trimiterea articolului 22 la Comisia de mediere. Am replicat imediat cǎ acest articol a fost la mediere, iar Comisia a hotǎrât menţinerea lui în forma existentǎ. Mircea Ciumara a confirmat spusele mele. Ion Raţiu a apreciat cǎ “ar fi pǎcat” sǎ întrerupem discuţiile, nicǎeri în lume nu exista acces nelimitat la documentele de arhivǎ, dânsul cunoaşte situaţia din Marea Britanie, unde termenele sunt mai lungi decât cele prevǎzute în legea noastrǎ.

          Au mai fost unele şicane privind cvorumul, dar pânǎ la urmǎ proiectul legii Arhivelor Naţionale a fost adoptat în aceeaşi zi.

Am fost atât de obosit şi enervat de situaţiile prin care am trecut, încât nu mi-am notat numǎrul de voturi, dar mi s-a spus cǎ au fost cu mult peste peste cele douǎ treimi, cerute pentru o lege organicǎ.

Legea a fost promulgatǎ de preşedintele Ion Iliescu la 1 aprilie 1996 şi publicatǎ în “Monitorul oficial al României”, nr.71 din 9 aprilie 1996, fiind cunoscutǎ şi sub numele le Legea 16.

Legea din 1996 a marcat un moment istoric în existenţa Arhivelor: trecerea de la Arhivele Statului la Arhivele Naţionale[3].

A fost o luptǎ de uzurǎ, desfǎşuratǎ pe parcursul a patru ani, soldatǎ cu rezultate pozitive. Am pledat pentru creşterea rolului Arhivelor în societarea româneascǎ şi am reuşit în bunǎ parte. Faptul cǎ un corp legiuitor, Senatul României, a votat aproape în unanimitate ca Arhivele Naţionale sǎ devinǎ Departament cu buget propriu reprezintǎ cel mai reidicat nivel atins vreodatǎ de instituţia Arhivelor din ţara noastrǎ. Nu am  reuşit pânǎ la final, datoritǎ opoziţiei unor cadre de conducere din Ministerul de Interne şi în primul rând a ministrului  George Ioan Dǎnescu. Totuşi, am obţiut urcarea filialelor de la nivelul de servicii la cel de Direcţii Judeţene. În 1996, România avea una dintre cele mai moderne şi democratice legi pentru Arhive, fapt recunoscut şi de Comitetul Internaţional al Arhivelor.

Evident, pe parcursul anilor au fost aduse unele perfecţionǎri, ţinând seama de noile realitǎţi, şi în primul rând de necesitatea instituirii sistemului informatic şi de relaţiile cu creatorii de arhive electronice. Dar, în esenţa ei, legea din 1996 s-a dovedit a fi o lege bunǎ, care a depǎşit deja 18 ani de existenţǎ.

Pe baza acestei legi s-a desfǎşurat un proces de modernizare şi de deschidere a Arhivelor spre societate. O bunǎ bucatǎ de timp, instituţia Arhivelor s-a aflat în atenţia factorilor de conducere din România – Guvern, Parlament, Preşedinţie – fapt ce a permis o îmbunǎtǎţire a dotǎrii cu aparate de multiplicat, calculatoare, automobile etc

De asemenea, prin eforturi stǎruitoare din partea conducerii acestei instituţii, s-a putut obţine o sporire a numǎrului de angajaţi. Dacǎ în noiembrie 1991, când am preluat funcţia de director general, Arhivele Statului aveau 632 de posturi, la plecarea mea, în decembrie 1996, acestea au ajuns la 912 posturi, ceea ce înseamnǎ un spor de 280 de posturi.

         Acest trend pozitiv a fost blocat dupǎ circa un deceniu[4]. Profitând de criza economicǎ, dar mai ales dintr-un dispreţ nedisimulat faţǎ de ştiinţǎ şi culturǎ, precum şi faţǎ de slujitorii lor, guvernanţii s-au nǎpustit şi asupra Arhivelor Naţionale.

Prin “reforma statului” s-a urmǎrit diminuarea rolului instituţiilor de ştiinţǎ şi culturǎ, cu deosebire a celor care au un rol important în promovarea istoriei şi conştiinţei naţionale. Acest obiectiv s-a realizat cu complicitatea celor care s-au aflat în fruntea acestor instituţii, care au adoptat o atitudine defetistǎ, fiind preocupaţi mai mult de menţinerea lor în posturile pe care le ocupau, decât de promovarea, în cazul de faţǎ a Arhivelor Naţionale, pe o treaptǎ cât mai înaltǎ în societatea româneascǎ.

Prin Hotǎrârea de Guvern din 25 noiembrie 2009, Arhivele Naţionale au fost retrogradate la nivelul de Direcţie, adicǎ mai jos de statutul pe care l-au avut din 1862. Timp de 147 de ani, România a trecut prin douǎ rǎzboaie mondiale, a cunoscut mai multe regimuri autoritare şi dictatoriale, inclusiv ocupaţa strǎinǎ (sovieticǎ), dar nimeni nu a îndrǎznit sǎ retrogradeze instituţia Arhivelor de la statutul de Direcţie generalǎ la nivel de Direcţie. A fost chiar o tantativǎ, reuşitǎ parţial, prin votul Senatului României din 1993, de a le acorda la statutul de Departament.

Ca urmare a acestei Hotǎrâri din 2009, Arhivele Naţionale sunt conduse de un director, funcţia de director general fiind desfiinţatǎ, iar Direcţiile de la nivel central au fost transformate în servicii,

Direcţiile judeţene şi Direcţia Municipiului Bucureşti ale Arhivelor Naţionale au fost retrogradate la nivelul de servicii, conduse de câte un şef de serviciu.  S-a ajuns ca şapte direcţii judeţene (Cǎlǎraşi, Giurgiu, Ilfov, Teleorman, Olt, Tulcea şi Vaslui) sǎ fie retrogradate la nivel de birouri, conduse de câte un şef de birou.

Dintr-o anumitǎ jenǎ pentru situaţia în care au ajuns,  serviciile şi birourile judeţene menţin pe site-ul lor denumirea de Direcţii judeţene, dar conduse de şefi de servicii sau de birouri.

În 2011 s-a mers şi mai departe pe linia demolǎrii acestei instituţii. Prin Hotǎrârea de Guvern din 30 iunie 2011, s-a stabilit ca numǎrul maxim de posturi ale Arhivelor Naţionale este de 729, deşi între timp cantitatea de arhivǎ a crescut, iar operaţiunile arhivistice au devenit mai complexe.

Aceastǎ politicǎ nu a fost caracteristicǎ doar unui guvern sau regim. Dovadǎ este cǎ prin Hotǎrârea de Guvern din 3 decembrie 2013 s-a stabilit: “Numǎrul maxim de posturi pentru Arhivele Naţionale este de 714”[5] .

Astfel s-a ajuns ca în 2014 numǎrul de posturi sǎ fie cu 198 mai puţine comparativ cu 1996. Prin blocarea posturilor, absolvenţii Facultǎţii de Arhivisticǎ, nu mai pot fi încadraţi în Arhivele Naţionale, iar facultatea însǎşi, înfiinţatǎ în 1992, riscǎ sǎ fie lichidatǎ.

În Raportul prezentat de directorul Arhivelor Naţionale la adunarea de bilanţ din februarie 2014, se aprecia: “S-a accentuat în 2013 discrepanţa tot mai îngrijorǎtoare dintre sarcinile instituţiei – în mod obiectiv în creştere continuǎ – şi resursele umane şi materiale existente, în regres. În regres pare sǎ fie, din pǎcate, şi motivaţia profesionalǎ a angajaţilor, frustraţi de condiţiile materiale extrem de precare în care sunt obligaţi majoritatea sǎ-şi desfǎşoare activitatea”[6]. O apreciere tristǎ, dat adevǎratǎ.

Este de înţeles cǎ în acest context, munca înaintaşilor este trecutǎ sub tǎcere sau chiar blamatǎ, pentru a face loc vorbelor despre “reformarea statului”, “democratizarea arhivelor” , “competenţǎ” etc.  Numai cǎ, adevǎrul, mai devreme sau mai târziu, iese la ivealǎ. Între care şi cel privind munca desfǎşuratǎ pentru adoptarea legii Arhivelor Naţionale din aprilie 1996.

Share