Aprilie 1964: Ion Gheorghe Maurer: „Eu cand mananc nu vorbesc”

În acest timp, conducerea de la Bucureşti avea o atitudine extrem de rezervată, evitând să se înscrie în „corul lăudătorilor”. Explicaţiile sunt multiple, dar, în ultimă instanţă, era vorba despre deosebirile de vederi tot mai pronunţate dintre Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nichita Sergheevici Hruşciov, despre starea tensionată dintre P.M.R. şi P.C.U.S., între conducerea de stat a României şi cea a Uniunii Sovietice.
Teza lui Nichita Sergheevici Hruşciov vizând integrarea economică a ţărilor socialiste membre ale C.A.E.R. şi programul unic de dezvoltare a acestora, lansate în 1962, au fost respinse categoric de Biroul Politic şi de C.C. al P.M.R., care apreciau că aplicarea acestora ar afecta independenţa şi suveranitatea statelor respective.
Pe acest fond, liderii români deveniseră tot mai reticenţi faţă de Nichita Sergheevici Hruşciov şi politica sa, neezitând să constate că acesta călca pe urmele lui Stalin. Astfel, după ce la Congresul al XX-lea al P.C.U.S. (1956), îl criticase pe Stalin, între altele şi pentru că îşi însuşise realizările altor fruntaşi ai partidului bolşevic, după câţiva ani, Nichita Sergheevici Hruşciov proceda la fel.

În şedinţa Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din februarie 1962, Dumitru Coliu observa că istoria celui de-al doilea război mondial „începe să devină istoria făurită de alţi lideri, de Nichita Sergheevici Hruşciov, pornind de la Stalingrad”. Într-adevăr, denumirea localităţii Stalingrad, unde a avut loc una dintre cele mai crâncene bătălii (septembrie 1942 – februarie 1943), a fost schimbată în Volgograd, pentru a-l scoate pe Stalin din istorie, şi de a nu se aminti că sub conducerea lui Armata Roşie a obţinut acolo o victorie decisivă împotriva Germaniei hitleriste. Într-un film documentar, Nichita Sergheevici Hruşciov era prezentat pe front şi se sugera că el era, de fapt, comandantul suprem al armatei sovietice.
La aceeşi şedinţă, din februarie 1962, Gheorghe Apostol aprecia că în U.R.S.S. „a început de la un timp, de la Congresul al XXII-lea al P.C.U.S., să se folosească aceleaşi metode, acelaşi stil care a fost folosit în timpul lui Stalin”, menţionând faptul că în documente oficiale se utiliza formula „guvernul sovietic, personal tovarăşul Hruşciov”. Iar Gheorghe Apostol punea întrebarea: „Cine este guvernul şi cine este tovarăşul Hruşciov? Dar mai înainte cum se spunea când era Stalin, nu se spunea tot la fel?” Gheorghe Apostol a evocat festivitatea care avusese loc la Moscova cu ocazia împlinirii a 40 de ani de la înfiinţarea Armatei Roşii: „La sfârşit se citeşte o telegramă adresată Prezidiului Comitetului Central şi personal tovarăşului Hruşciov şi el era în prezidiul acelei adunări. Nu era acelaşi lucru ca înainte?”, adică în timpul lui Stalin.

Un alt membru al Biroului Politic, Emil Bodnăraş, aprecia că liderul sovietic dădea dovadă de „multă incoerenţă, mult capriciu, ambiţie şi arbitrariu peste tot”, referindu-se la unele decizii hazardate, reveniri şi schimbări de atitudine incompatibile cu un adevărat conducător. Cazul cel mai evident s-a înregistrat în 1962, când Nichita Sergheevici a decis trimiterea de rachete în Cuba, după care a negat acest fapt, pentru ca, peste puţin timp să anunţe retragerea lor, sub presiunea S.U.A. O opinie la fel de negativă, despre liderul de la Kremlin, avea şi Ion Gheorghe Maurer care, într-o discuţie cu Zhu Enlai, a apreciat că „Hruşciov are un spirit de aventurier”.

La începutul anului 1964, conducerea P.M.R. a decis să se implice în conflictul chino-sovietic, cerând încetarea polemicii între P.C.U.S. şi Partidul Comunist Chinez. Această iniţiativă nu era bine văzută de liderii altor partide „frăţeşti”, între care János Kádár, care a apreciat că cele două partide nu trebuiau puse pe acelaşi plan, deoarece numai P.C. Chinez era vinovat de situaţia creată. În şedinţa Biroului Politic al C.C. al P.M.R., din 28 februarie 1964, Gheorghe Gheorghiu-Dej califica astfel poziţia lui János Kádár: „Sluga este totdeauna mai catâr decât stăpânul”, iar pe liderii maghiari drept „nişte slugi ordinare”. El avea în vedere faptul că sovieticii acceptaseră să înceteze polemica pe timpul demersului întreprins de P.M.R., dar „tovarăşii maghiari” continuau să-i încrimineze pe chinezi.

Vizita delegaţiei C.C. al P.M.R. condusă de Ion Gheorghe Maurer în China, discuţiile şi întâlnirea cu Nichita Sergheevici Hruşciov la întoarcere spre ţară au oferit conducerii de la Bucureşti prilejul de a se pronunţa public şi în deplină cunoştinţă de cauză, asupra problemelor mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale.
De mai multe luni, un larg colectiv de activişti lucra la un document, care urma să fie supus dezbaterii unei Plenare a C.C. al P.M.R. Întâmplător sau nu, această plenară a fost programată în zilele de 15 – 22 aprilie, paralel cu festivităţile care urmau să se desfăşoare la Moscova pentru aniversarea lui Nichita Sergheevici Hruşciov.

Gheorghe Gheorghiu-Dej ştia că Nichita Sergheevici pusese la cale sărbătorirea sa, la cei 70 de ani, cu mult fast, sugerând cum să se procedeze, cine să participe, ce decoraţii să i se ofere. Primul secretar al C.C. al P.M.R. avea să aprecieze că felul cum a fost regizat programul „a fost un circ. S-a spus că tovarăşul Hruşciov nu procedează ca Stalin pentru că Biroul Politic al P.C.U.S. nu a luat o hotărâre în privinţa sărbătoririi sale. Însă lucrurile au fost organizate în culise. L-a chemat pe tovarăşul Ulbricht şi i-a spus probabil: eu am participat la sărbătorirea ta şi ţi-am acordat titlul de Erou al Uniunii Sovietice. Tu ce-mi dai? Pe tovarăşul Kádár la fel. Cu tovarăşul Gromulka a procedat altfel: el s-a dus mai devreme în fruntea unei delegaţii de partid şi guvernamentale şi lucrurile au fost potrivite în aşa fel ca să fie la Moscova de 17 aprilie”.

Nichita Sergheevici Hruşciov dorea să fie decorat şi de liderii de la Bucureşti cu titlul de Erou al Republicii Populare Române. Emil Bodnăraş a relatat că delegaţia C.C. al P.M.R., care venea din China, s-a oprit la Gagra (15 – 16 martie 1964), unde l-a informat pe Nichita Sergheevici Hruşciov despre convorbirile avute cu Mao-Zedung. Cu acel prilej, liderul de la Kremlin a propus să-i acorde lui Gheorghe Gheorghiu-Dej titlul de Erou al Uniunii Sovietice. Ion Gheorghe Maurer a sesizat că, prin această propunere, Nichita Sergheevici Hruşciov urmărea ca şi el să obţină titlul de Erou al Republicii Populare Române, cu prilejul apropiatei sale aniversări.

În consecinţă, delegaţia română nu a fost de acord, apreciind că acest act putea genera o reacţie ostilă din partea chinezilor, dar a sugerat să i se acorde Ordinul Lenin, ceea ce ar fi semnificat aprecierea consecvenţei cu care Gheorghe Gheorghiu-Dej milita pentru traducerea în viaţă a concepţiei lui Lenin despre relaţiile dintre partidele comuniste.

La începutul lunii aprilie a fost trimis în România un lucrător în aparatul P.C.U.S. să tatoneze situaţia: acesta a spus că pe 17 aprilie vor fi la Moscova primii secretari ai partidelor comuniste şi muncitoreşti din ţările prietene (membre ale C.A.E.R.). „Ne-a întrebat ce o să facem noi, să nu cumva să fim puşi într-o situaţie delicată dacă unii vor merge şi noi nu”. Cu alte cuvinte, era absolut normal ca la aniversarea lui Nichita Sergheevici Hruşciov să fie prezent şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, primul secretar al C.C. al P.M.R.

Acesta nu a dat curs sugestiei şi a hotărât ca delegaţia română să fie condusă de Ion Gheorghe Maurer, membru în Biroul Politic, preşedintele Consiliului de Miniştri al României. De asemenea, să i se acorde lui Nichita Sergheevici Hruşciov Ordinul Steaua Republicii Populare Române, clasa I. Totodată, Ion Gheorghe Maurer a primit indicaţia să nu ţină nici un discurs, în afară de felicitările de rigoare cu prilejul înmânării decoraţiei.

În timp ce presa din U.R.S.S. şi din celelalte state socialiste membre C.A.E.R. a publicat articole elogioase la adresa lui N.S. Hruşciov, mass-media din România a fost extrem de rezervată. Ziarul „Scânteia” – organ al C.C. al P.M.R. – a publicat la 18 aprilie o corespondenţă de la Moscova sub titlul A 70-a aniversare a lui N.S. Hruşciov, prin care cititorii erau informaţi că, în ziua de 17 aprilie, prin decret al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, lui Nichita Sergheevici Hruşciov i s-a acordat Ordinul Lenin şi Medalia „Steaua de Aur” pentru „merite remarcabile faţă de partidul comunist şi statul sovietic în construirea societăţii comuniste, întărirea puterii economice şi de apărare a Uniunii Sovietice, dezvoltarea prieteniei frăţeşti a popoarelor din URSS, promovarea unei politici externe leniniste de pace, pentru merite excepţionale împotriva cotropitorilor hitlerişti în perioada Marelui Război pentru Apărarea Patriei şi cu prilejul împlinirii a 70 de ani”.

Se menţiona că Ion Gheorghe Maurer a înmânat lui Nichita Sergheevici Hruşciov Ordinul Steaua Republicii Populare Române, clasa I, conferit de Consiliul de Stat al R.P. Române. De asemenea, Nichita Sergheevici Hruşciov a primit Ordinul Leul Alb, gradul I cu lanţ de aur, din partea R.S. Cehoslovace, Ordinul Suhe Bator, al R.P. Mongole, Ordinul „Karl Marx” al R.D. Germane, precum şi titlul de Erou al R.P. Bulgaria.

„Scânteia” mai informa că C.C. al P.C.U.S., Prezidiul Sovietului Suprem şi Guvernul sovietic au oferit în marele Palat al Kremlinului un prânz în cinstea lui N.S. Hruşciov. Nu s-a menţionat nimic despre modul cum a decurs acest prânz şi nici care a fost atitudinea şefului delegaţiei române.

La Kremlin, conform obiceiului, s-au ţinut discursuri. În cuvântul său, Wladislaw Gomulka, primul secretar al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Unit Polonez (comunist) a apreciat că Nichita Sergheevici Hruşciov era „cel mai mare marxist-leninist al vremurilor noastre”.

După Wladislaw Gomulka a fost invitat să vorbească şeful delegaţiei române, Ion Gheorghe Maurer, dar acesta a răspuns că nu a cerut cuvântul; la insistenţa gazdelor, Maurer a replicat: „Eu, când mănânc, nu vorbesc”. Evident, era o afirmaţie de circumstanţă, care arăta limpede că nu dorea să vorbească şi să-l elogieze pe liderul sovietic. Desigur, s-a creat o situaţie delicată. Pentru a atenua ecoul unui asemenea refuz, a luat imediat cuvântul liderul bulgar, Todor Jivkov, care l-a „tămâiat” pe Nichita Sergheevici Hruşciov, ridicându-l în slăvi pentru calităţile sale de comunist şi mare lider politic.
În acest timp, la Bucureşti se desfăşura Plenara lărgită a C.C. al P.M.R., care s-a încheiat la 22 aprilie, cu adoptarea Declaraţiei cu privire la poziţia Partidului Munictoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale, care avea să fie apreciată ca un adevărat act de independenţă a României.