Arhivele Naţionale ieri şi azi

Una dintre cele mai importante instituţii culturale din  României se numeşte Arhivele Naţionale. Am avut onoarea de a conduce această instituţie timp de cinci ani (1991-1996). Am preluat funcţia de director general al Arhivelor Statului (din aprilie 1996 – Arhivele Naţionale) la 1 noiembrie 1991, după ce timp de aproape patru decenii în fruntea acestora s-au aflat militari, cu grad de colonel sau general. Mi-a revenit onoarea de a relua tradiţia ca la conducerea Arhivelor Statului (Naţionale) să se afle un istoric, cu o activitate ştiinţifică recunoscută.

             A fost o perioadă în care societatea românească parcurgea un amplu şi chinuitor proces de transformare, caracterizat prin trecerea de la  regimul dictatorial la unul democratic. Evident, au fost pentru mine ani de muncă încordată, având ca obiectiv esenţial înscrierea Arhivele Statului (Naţionale) pe noi coordonate de evoluţie.

            După cinci ani, am apreciat că acest obiectiv a fost îndeplinit, drept care la 2 decembrie 1996, am  demisionat din funcţia de director general.

            Au trecut mai mult de două decenii de atunci, timp în care  Arhivele Naţionale au înregistrat unele succese, dar şi regrese jenante, datorate în principal atitudinii guvernanţilor:

I.     În „Raportul de evaluare a activităţilor desfăşurate de Arhivele Naţionale în 2017”, înregistrat la data de 30. 01. 2018, şi postat pe site-ul instituţiei se menţionează: „Numărul mare al pierderilor de personal a adâncit deficitul resursei umane faţă de nivelul celui înregistrat în anul 2016, coborând sub nivelul anului 1990 (629 angajaţi)”. La sfârşitul anului 2017, Arhivele Naţionale aveau 714 posturi, dintre care erau încadrate 623. Iniţiativa reducerii de posturi a aparţinut Ministerului de Interne, validată prin Hotărâri de Guvern.

            O comparaţie se impune. În cei cinci ani cât m-am aflat în fruntea Arhivelor Statului (Naţionale) – ca urmare a repetatelor demersuri şi intervenţii – am reuşit să obţin creşterea numărului de posturi de la 632 la 912.  Analizând cifrele din 1996 şi cele din 2017, se poate constata că în  21 de ani numărul posturilor nu numai că nu a crescut – deşi cantitatea de arhivă a sporit substanţial – ci s-a redus cu 198, iar al celor ocupate cu 289. S-a ajuns în această situaţie dramatică datorată unor decizii guvernamentale.

II.   La capitolul „Valorificarea ştiinţifică a informaţiilor din documentele deţinute de ANR” sunt menţionate articole şi expoziţii, precizându-se: „Neîmplinirea activităţii ANR în domeniul publicaţiilor ştiinţifice a fost legată de lipsa unui nou număr din Revista arhivelor”. Rezultă limpede că nu a fost publicat nici un volum de documente sub egida ANR şi că  numărul pe 2017 al  „Revistei Arhivelor” nu a putut fi editat. În lista publicaţiilor ANR postată pe site ultimul numar din Revista Arhivelor este 1-2/2013.

            O comparaţie:  între 1991 şi 1996 au fost editate sub egida Arhivelor Statului (Naţionale) 21 volume de documente, ceea ce reprezintă circa patru volume pe an. Între acestea, trei volume privind minorităţile naţionale din România (1918-1938), două volume despre România în anii celui de-al Doilea Război Mondial, trei volume privind viaţa politică în anii 1945, 1946, 1947, un album intitulat „Documentele Unirii” etc. S-a reuşit publicarea a câte patru numere pe an din  „Revista Arhivelor”.  Din 1992  au apărut alte două periodice  – „Anuarul Arhivelor Statului (Naţionale)” şi „Buletinul de informare şi documentare arhivistică” – nemenţionate în Raportul citat, deoarece au fost suprimate la câţiva ani după plecarea mea din fruntea instituţiei. La vremea respectivă, Arhivele Statului (Naţionale) aveau o prezenţă consistentă la târgurile de carte din ţară şi chiar din străinătate (între acestea, în cadrul Pavilionului României la Expoziţia Mondială organizată la Sevilla în 1992).

  III. În Raportul de activitate pe anul 2017 se afirmă: „O situaţie gravă se înregistrează în privinţa cunoaşterii limbilor şi paleografiilor documentelor din depozite”.

            Şi aici se cuvin câteva precizări. În calitate de director general am acţionat pentru înfiinţarea Facultăţii de Arhivistică, obiectiv realizat în 1992. În cadrul acesteia s-au constituit grupe de specializare în următoarele paleografii: latină, greacă, germană (gotică), slavă, maghiară, turcă. În Legea Arhivelor Naţionale, adoptată în aprilie 1996, se precizează că Facultatea de Arhivistică este abilitată să asigure pregătirea de specialitate a viitorilor specialişti din Arhivele Naţionale şi din instituţiile creatoare şi deţinătoare de documente de arhivă.

            Timp de un deceniu şi jumătate Facultatea de Arhivistică a pregătit specialiştii necesari Arhivelor Naţionale, dar de ceva vreme – aşa cum rezultă şi din Raportul citat –  Facultatea de Arhivistică nu-şi mai poate îndeplini rolul care-i revine, iar consecinţele sunt „grave”. Evident, vina aparţine celor care au nesocotit necesitatea pregătirii specialiştilor în paleografia documentelor istorice şi valorificarea ştiinţifică a acestora. Acest fapt a fost vizibil din momentul în care Facultatea de Arhivistică a fost evacuată din sediul său aflat într-o zonă frecventată a Bucureştilor (Bulevardul  Iuliu Maniu) şi mutată la marginea Bucureştilor unde se află Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”.

IV. La capitolul „Riscuri” în Raport  se menţionează: „Statutul inferior al ANR în ierarhia instituţională. Lipsa de informare a decidenţilor politici cu privire la rolul şi importanţa ANR în ansamblul sistemului administraţiei româneşti”. Este o apreciere corectă, dar cam „eliptică”.

            Încă de la înfiinţarea Arhivelor Statului, prin unirea instituţiilor de arhivă din Moldova şi Muntenia în 1862, acestea au fost organizate ca Direcţie Generală. Şi-au menţinut acest statut de-a lungul vremii, inclusiv în perioade tulburi, precum Primul şi a cel de-al Doilea Război Mondial, sau ocupaţia sovietică.

             În calitate de director general am acţionat pentru adoptarea legii Arhivelor Naţionale, care să prevadă un statut adecvat pentru această instituţie şi în bună parte am reuşit. Prin  legea din aprilie 1996 filialele judeţene ale Arhivelor Statului  au devenit Direcţii judeţene, iar la nivel naţional era prevăzută  Direcţia Generală a Arhivelor Naţionale, cu trei direcţii.

            În 2009, printr-o Hotărâre de Guvern, Direcţia Generală Arhivelor Naţionale a fost reorganizată ca Direcţie, iar Direcţiile judeţene un fost retrogradate la nivel de servicii şi de birouri. Toate guvernele  care au urmat au menţinut acest „statut inferior al ANR în ierarhia instituţională”. Ceea ce nu au reuşit Ana Pauker, Iosif Chişinevschi şi Leonte Răutu au izbutit democraţii de la începutul secolului al XXI-lea. În opinia mea, nu  este vorba despre „lipsa de informare a decidenţilor politici”, ci despre  dispreţul liderilor politici de decizie faţă de instituţia Arhivele Naţionale.

V. Raportul se referă la greutăţile financiare  cu care se confruntă Arhivele Naţionale, dar evită să menţioneze explicit răspunerea factorilor de conducere la nivel guvernamental şi parlamentar care propun şi aprobă bugetul instituţiilor de stat.

            În 1991-1996 au fost probleme bugetare mult mai grave, generate de prăbuşirea economiei naţionale, inflaţia galopantă, devalorizarea monedei naţionale etc. etc. Totuşi, în acei ani, ca urmare a unor mari eforturi şi stăruinţe, a început procesul de modernizarea şi de dotare  a Direcţiei Generale a Arhivelor Statului (Naţionale) şi a filialelor (direcţiilor) sale. S-au constituit laboratoare zonale de restaurare-conservare, s-au dat în folosinţă două noi sedii pentru arhivele judeţene etc. etc. Amintesc un  fapt semnificativ:  dotarea filialelor (direcţiilor) cu autoturisme, fapt  ce a uşurat  deplasările pe teren, pentru control şi îndrumare la creatorii şi deţinătorii de arhive.

            Cu toate restricţiile valutare,  din 1991 – şi nu după 2007, cum au urmărit să acrediteze  politrucii de serviciu – au fost restabilite contactele directe cu instituţiile şi organismele internaţionale, inclusiv cu Consiliul Internaţional al Arhivelor, au fost reluate  stagiile de documentare profesională în state din Occident, precum şi cercetările în arhivele străine, fiind aduse în ţară peste 70 000 file-document. Am  semnat acorduri de colaborare între Arhivele Statului (Naţionale) din România şi instituţiile similare din Italia, Rusia, Turcia, Macedonia, Serbia, Polonia, Germania, R. Moldova, Ungaria.

VI. Este cert că în intervalul 1991-1996 statutul Arhivelor Naţionale s-a îmbunătăţit, că într-un termen relativ scurt s-au realizat progrese notabile. Am îndeplinit calitatea de director general prin cumul, deoarece nu am acceptat să renunţ la postul de profesor pe care-l ocupam la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. Faptul că nu aveam cartea de muncă la Ministerul de Interne mi-a permis  o anumită independenţă şi fermitate în relaţia cu conducerea ministerului. De altfel, formula prin care aceasta mi se adresa nu era aceea de director general, ci de profesor.

            Trebuie să recunosc că, în marea majoritate a cazurilor, miniştrii, secretarii de stat, şefii de direcţii şi-au însuşit argumentele mele şi că doar de câteva ori am recurs la „arma” demisiei, declarând că eu am postul meu la Universitate şi nu pot accepta să fiu tratat ca un subordonat care trebuie să execute ordinele superiorilor. Recunosc că uneori am forţat nota, depăşind anumite limite, drept care – cu foarte mare întârziere – cer scuze celor care s-au simţit lezaţi de atitudinea mea.

            Realizările obţinute în acei ani se datoresc în mare parte conducerii Ministerului de Interne care a acceptat iniţiativele şi propunerile  Arhivelor Statului (Naţionale), dar mai ales arhiviştilor, în primul rând a cadrelor de conducere, de la nivel central şi teritorial. Port o plăcută amintire tuturor celor cu care am colaborat şi mă bucur de realizările lor.

            Am ţinut să ofer date concrete şi să fac unele comparaţii, deoarece politrucii de serviciu au urmărit şi cauta încă să aştearnă vălul uitării sau chiar să nege realităţile din anii 1991-1996, pentru a-şi crea lor o imagine  favorabilă, manipulând opinia publică.