CINCI ANI DE ACTIVITATE ÎN BIROUL LUI NICOLAE IORGA

Am avut o mare șansă în viață:  m-am născut la 27 noiembrie 1940, ziua în care a murit Nicolae Iorga; am fost profesor la Facultatea de Istorie unde a predat N.Iorga; am fost directorul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” și am lucrat timp ce cinci ani, la propriu, în biroul marelui istoric.

Numit,  într-o conjunctură dificilă, directorul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” m-am străduit să readuc acest institut la prestigiul de odinioară

În ziua de 14 februarie 2001 am primit un telefon de la  Dorina Rusu, secretara Secției de Științe Istorice și Arheologie a Academiei Române, prin care mă anunța că Dan Berindei, președintele acesteia, mă invită la o discuție. Am convenit pentru vineri, 16 februarie, întâlnirea având loc în sala Secției  respective în prezența Dorinei Rusu. Dânsul a început prin a-mi mulțumi  că am acceptat să coordonez volumul VIII al Tratatului de Istoria Românilor inițiat de Academia Română (eu nefiind membru al acesteia). Tratatul este privit de unii cu ostilitate, dovadă fiind campania de presă promovată  de directorul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”, Șerban Papacostea, care atacă ideea de Tratat, care ar fi de sorginte comunistă, dar a desfășurat și continuă să  facă o amplă campania împotriva sa deoarece, în calitate  de președinte de Secție, care coordonează această operă și a lui Eugen Simion, președintele Academiei, susținătorul proiectului. Apoi mi-a descris în culori sumbre situația Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” care, din „nava amiral a istoriografiei românești”, a ajuns să nu mai producă aproape  nimic.

Directorul Papacostea nu recunoaște autoritatea științifică a Academiei Române, susținând că institutul trebuie să aibă o autonomie deplină, rolul Academiei fiind doar să asigure salariile și cheltuielile de întreținere. În raportul de activitate științifică solicitat fiecărui membru al Academiei, dânsul, în calitate de membru corespondent din noiembrie 1990, a trimis tăieturi din ziare cu articolele și interviurile sale în care atacă Tratatul, mai ales volumul IV, pe  Eugen Simion și pe Dan Berindei. A amenințat de mai multe ori că își dă demisia din funcția de director, iar în decembrie 2000 a trimis o „notă” la Academie prin care anunța că,  având 72 de ani, a decis să se pensioneze.

După această relatare, Berindei mi-a spus că a discutat cu Eugen Simion să-mi propună mie funcția de director. Știe că sunt foarte ocupat, dar fiind un om organizat și eficient pot restabili situația, fără a fi prezent zi de zi în institut. Pentru a evita o reacție  negativă din partea mea, Berindei mi-a sugerat „să mă gândesc” și să-i dau răspunsul peste vreo săptămână.

Nu mă așteptam la o asemenea propunere. Cunoșteam institutul din 1962 când, fiind încadrat preparator la Facultatea de Istorie, am fost  dat sub îndrumarea profesorului Ladislau Bȧnyai, care mă  chema adesea la Institutul de Istorie (care în 1965 a reprimit numele întemeietorului), unde era director adjunct. În 1967 am publicat primul studiu în revista institutului, care mi-a adus o oarecare notorietate. În 1975, ca urmare a integrării Institutului „Nicolae Iorga” în Facultatea de Istorie, am fost ales în Consiliul Științific, fapt ce mi-a permis să cunosc bine activitatea acestuia și să mă împrietenesc cu cercetătorii din domeniul istoriei contemporane. În decembrie 1989, institutul a revenit la Academie, dar am continuat să țin legătura cu mai mulți cercetători. Directorul Șerban Papacostea m-a invitat la o ședință a Consiliului Științific unde am vorbit despre Alexandru Averescu, Partidul Poporului, fruntașii acestuia, între care și Petre Papacostea, tatăl său. Cu un alt prilej  am participat la expunerea  directorului despre cele îndurate de dânsul sub „regimul comunist”: pentru că a împrumutat cărți de la Institutul Francez din București a fost anchetat de Securitate și trimis în lagărul de muncă de la Canalul Dunăre – Marea Neagră pentru șase luni (martie – octombrie 1950) și apoi a fost  urmărit de Securitate până la 22 decembrie 1989.

După propunerea lui Berindei, am discutat cu Florin Constantiniu  și Ioan Chiper, care  mi-au relatat că, după fuga lui Ceaușescu, un cercetător (Anastase Iordache) l-a luat de gât la propriu pe directorul Ștefan Ștefănescu și l-a aruncat afară din institut;  locul lui  a fost luat de Șerban Papacostea, despre care se știa că fusese oprimat de regimul comunist. Acesta este medievist și a stabilit ca institutul să lucreze la două programe :  „Surse și instrumente de lucru” și „Țările Române și Marea Neagră în evul mediu”. Specialiștii în istoria modernă și contemporană nu au fost cuprinși în nici un program și trăiesc într-o stare de incertitudine: unii țin cursuri la diferite universități particulare, alții publică  pe cont propriu cărți fără a menționa că lucrează la Institutul de Istorie ”Nicolae Iorga”, cei mai mulți vin în institut și așteaptă. Toți primesc salariu după o grilă  aprobată de director. Institutul a rămas cu o singură revistă, dar și aceasta apare cu întârziere; în anul 2000 nu a apărut nici un număr. Am discutat și cu fostul meu student Eugen Denize, directorul adjunct al institutului, care mi-a spus că  el nu poate face nimic, singurul care decide este directorul. Ședințele Consiliului Științific durează câte 5 – 6 ore; neavând lucrări pentru a fi validate, se discută probleme administrative: procurarea de mături, detergenți, cârpe de șters praful, mâncare pentru câinele institutului etc etc, dar mai ales politică. Datorită relațiilor proaste cu Academia, institutul nu a primit bani pentru înlocuirea cazanului de încălzire a apei, astfel că iarna toți tremură de frig.

Împins de un impuls pe care nu mi-l pot explica nici după 24 de ani,  i-am spus lui Dan Berindei că accept propunerea sa, dar numai prin cumul, norma mea de bază este la Universitate. A zis că speră să-l convingă pe președintele Eugen Simion să accepte condiția mea. Concursul a avut loc în ziua de 28 martie 2001: am prezentat un „Plan managerial” care a fost apreciat ca foarte bun și am fost declarat admis. Președintele Eugen Simion a ținut să aibă o discuție cu mine: după ce mi-a mulțumit că am acceptat să mă prezint la concurs și m-a felicitat pentru succes, a afirmat că „postul de director al celui mai mare institut de istorie din țară este prea important pentru ca funcția de director să fie exercitată prin cumul” și m-a rugat să vin cu normă întreagă la Academiei. I-am spus că eu sunt profesor și nu pot renunța la meseria mea pentru o funcție temporară. Nu a mai insistat și a semnat ordinul de numire cu data de 13 aprilie 2001.

După două săptămâni, Dan Berindei m-a anunțat că „ceremonia” de instalare va avea loc în ziua de miercuri 2 mai, de la ora 10; vom pleca împreună din curtea Academiei la ora 9, 30. M-am conformat: am venit cu mașina de la Președinție (unde eram consilier de stat) și am constatat cu mirare că în curte erau  două automobile în care au urcat Eugen Simion – președinte, Viorel Barbu – vicepreședinte, Andrei Țugulea – secretar general și Dan Berindei – președinte de secție. În mai puțin de 15 minute am ajuns la poarta Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”; eu am coborât, dar academicienii au rămas în mașini. L-am întrebat pe Simion de ce nu coboară și mi-a spus că așteaptă să vadă dacă nu ni s-a pregătit o manifestație ostilă. L-am asigurat că istoricii se ocupă de manifestații și revoluții făcute de alții. Au coborât și m-au rugat să intru eu primul. Așa am făcut. În hol ne așteptau Eugen Denize – directorul adjunct și Viorel Achim – secretarul științific, care ne-au poftit în biroul lui N. Iorga. Cu acest prilej am aflat că Simion, Barbu și Țugulea nu au intrat niciodată în acest institut, iar Dan Berindei de „numai” de 10 ani. Eugen Simion a stabilit că în prezidiu vor fi dânsul, Dan Berindei, Ioan Scurtu și Eugen Denize care va conduce „festivitatea”.  La 10 fix am intrat în sală, care era plină, cei mai mulți s-au sculat în picioare, alții au rămas pe scaunele lor. Denize a anunțat scopul întrunirii și a dat cuvântul lui Berindei care a citit ordinul de numire a profesorului Ioan Scurtu în funcția de director al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”; apoi a evocat anii când dânsul a lucrat aici ca cercetător științific și a încheiat cu speranța că profesorul Scurtu va asigura „dinamismul necesar activității  institutului”.  Eugen Simion i-a mulțumit lui Șerban Papacostea  – care nu era prezent – „pentru activitatea desfășurată timp de zece ani în calitate de director”, dar și-a declarat „amărăciunea” că Institutul de Istorie „N. Iorga” a refuzat să colaboreze la elaborarea Tratatului de Istoria Românilor. Și-a exprimat „convingerea” că noul director, profesorul Scurtu, „va da un impuls activității celui mai important institut de istorie din România”. Eugen Denize a dat cuvântul „domnului director”; am rostit un discurs de vreo 15 minute în care am spus că sunt legat sufletește de acest institut, întrucât m-am născut  în ziua, luna și anul când a murit Nicolae Iorga și mi-am început activitatea științifică publicând  un studiu privind istoria contemporană a României în opera acestuia; am menționat că am făcut parte din Consiliul Științific, am participat la sesiuni științifice desfășurate chiar în această sală, mi-am creat cunoștințe și relații în rândul cercetătorilor, astfel că vin în mijlocul unor colegi.  Am anunțat că voi iniția două noi programe de cercetare, voi asigura reapariția revistelor care și-au încetat activitatea de mai mulți ani, voi sprijini publicare lucrărilor realizate de cercetătorii institutului. Am conchis că este mult de lucru și  nu va fi timp pentru politică în institut, iar cei preocupați de politică să meagă la club. Am încheiat cu speranța unei rodnice colaborări și am rugat membrii Consiliului Științific să ne întâlnim peste 15 minute.

„Ceremonia” a durat circa o oră, după care am mers împreună cu oaspeții în biroul lui Iorga, care era folosit de directorul institutului. Toți m-au felicitat și în timp ce sorbeam cafeaua adusă de Tatiana Denize, secretara tehnică a institutului, s-au emis impresii: Eugen Simion a apreciat că a fost o „ceremonie” neașteptat de frumoasă, Berindei a spus că profesorul Scurtu este cunoscut și apreciat de cercetători, Viorel Barbu că – după câte rele a aflat despre acest institut – nu se aștepta la o asemenea atmosferă liniștită, iar Țugulea mi-a spus că nu voi avea o misiune ușoară, dar este convins că voi reuși. La rândul meu am mulțumit pentru aprecieri și mi-am exprimat speranța că Academia mă va sprijini pentru realizarea proiectului managerial.

I-am condus pe oaspeți la mașini, după care am intrat în Sala de Consiliu unde așteptau membrii acestuia. Le-am spus că regret neparticiparea domnului director Papacostea, iar Ștefan Andreescu, pe un ton țâfnos, a spus că nu a fost anunțat. Am rugat-o pe doamna Denize să-l caute la telefon pe domnul director și în mai puțin de un minut mi-a făcut legătura pe speaker pentru ca membrii Consiliului să asculte convorbirea. Mi-am cerut scuze că nu a fost anunțat pentru ședința de astăzi, iar dânsul a afirmat că a fost anunțat, dar nu a putut veni pentru că are o indispoziție stomacală. I-am spus că dânsul este directorul onorific al institutului, îl aștept oricând are timp să discutăm, biroul lui Iorga îi rămâne deschis. Mi-a mulțumit. M-am uitat la Andreescu, iar acesta a lăsat capul în jos. Am declarat că trebuie să colaborăm și am anunțat că ședințele lunare ale Consiliului Științific vor avea  loc în  ultima zi de miercuri din lună de la ora 13, iar  la prima ședință, din 23 mai,  voi prezenta  propunerile mele privind programele de cercetare pentru a fi incluși toți cercetătorii, precum și cele privind activitatea institutului.

În zilele următoare am lucrat împreună cu Denize și Achim la materialele pentru ședința de Consiliu. În ziua de 23 mai am prezentat obiectivele mele. Am menținut că la cele două  programe – I) „Surse și instrumente e lucru” și II) reformulat:  „Europa Centrală, spațiul Pontic și Țările Române în evul mediu” – am adăugat alte două: III) „ Europa și românii în secolul al XIX-lea” și IV) „Europa și românii în secolul al XX-lea și începutul celui de-al XXI-lea”. Astfel, toți cercetătorii  vor fi cuprinși în programele institutului, având  posibilitatea de a aborda o paletă foarte largă de teme. Am rugat ca până la ședința următoare să se facă înscrieri la noile  programe, să propună șefi  și  teme de cercetare pentru patru ani. 2) Colegiul de redacție al ”Revistei Istorice”  va fi reorganizat, se va reveni la șase numere pe an și  va fi propus proiectul de sumar pentru anii 2001 și 2002. 3) Va fi reluată apariția revistelor ”Studii și Materiale de Istorie Modernă” și „Studii și Materiale de Istorie Contemporană”; specialiștii în cele două perioade istorice să se întrunească, să alcătuiască câte un proiect de sumar pentru 2001 și 2002, să propună colegiile de redacție respective cu menționarea redactorului șef. 4) Directorul adjunct mă va înlocui în absența mea  din institut și va rezolva problemele punctuale. Secretarul științific va prezinta spre aprobare temele de cercetare și ale sesiunilor științifice, sumarul revistelor, va supune spre validare lucrările științifice, va încheia și va semna procesul-verbal de ședință.  5) Șefii de programe vor asigura realizarea temelor aprobate, vor supune dezbaterii lucrările încheiate și vor elabora pentru fiecare un referat științific pe care-l vor prezenta Consiliului Științific; lucrarea va fi depusă la secretariatul institutului cu 10 zile înainte de ședință pentru ca membrii acestuia să o poată citi și exprima puncte de vedere avizate.  6) Directorul adjunct, secretarul științific și șefii de programe vor realiza în termen de două luni o grilă de apreciere a fiecărui cercetător, în funcție de gradul științific al fiecăruia; pentru cei cu gradele  I și II lucrările publicate vor avea o pondere de peste 50%. Pe baza acestei grile, directorul va stabili nivelul de salarizare pentru anul următor.

Am întrebat dacă au de ridicat vreo problemă și a intervenit Ștefan Andreescu, destul de agitat, declarând cu nu este de acord cu „stilul” noului director, care nu ține seama de faptul că institutul este condus de Consiliul Științific, care care  poate lua  orice decizie; dacă directorul nu execută hotărârile Consiliului, acesta poate vota  demiterea lui și alege alt director. Am răspuns calm: regret că domnul  șef al  programului ”Țările Române și Marea Neagră în Evul Mediu” nu cunoaște Statutul Academiei Române în care se precizează că postul de director este obținut prin concurs validat de Prezidiul  Academiei și numit prin ordin semnat de președinte; ca urmare, nefiind ales  de Consiliul Științific, directorul nu este subordonat acestuia; directorul conduce institutul și este răspunzător de întreaga sa activitate; acordă calificativele anuale pe baza cărora stabilește salariile pentru anul următor; reprezintă institutul în relațiile interne și externe. Toți cei prezenți m-au ascultat cu interes, unii și-au notat, de parcă le-aș fi spus niște noutăți. După acest „incident”, Viorel Achim a prezentat tematica ședințelor Consiliului Științific până în luna decembrie inclusiv, după care am declarat că  întâlnirea noastră s-a încheiat. Ședințele următoare s-au desfășurat conform programului, toate materialele fiind pregătite din timp, discuțiile desfășurându-se la obiect, cu durata de  o oră, cel mult o oră și un sfert. În calitate de director a trebuit să rezolv o multitudine de probleme. Menționez câteva:

După o lună de la instalarea mea, mai mulți cercetători de la programul I au dorit să aibă o întâlnire cu mine și le-am ascultat păsurile: 1) Ei nu pot promova, deoarece volumele de documente, la care lucrează întregul colectiv, apar cu  întârzirere  de doi – trei ani; neavând lucrări individuale publicate, nu întrunesc punctajul necesar pentru avansare. 2) Directoarea de program nu studiază în arhive pentru a depista, copia și analiza  documentele care urmează a fi introduse în colecție, ci folosește manuscrisele realizate de cercetători care s-au pensionat, aflate în arhiva institutului, neinventariată și unde are acces oricine.

Am satisfăcut doleanțele lor. Prima, propunând Consiliului Științific ca – având în vedere greutățile de publicare a volumelor de documente, care stau cu anii la Editura Academiei –  cercetătorii de la programul I să poată lua teme de cercetare de la celelalte programe, pe care să le  poată valorifica prin publicare. Consiliul a aprobat ca tema respectivă să aibă ponderea unei jumătăți de normă. A doua problemă nu am vrut să pun în discuția Consiliului Științific pentru a nu da naștere la discuții – „respectiva doamnă”, absolventă de filologie, fusese numită de fostul director – ci am rezolvat-o printr-o inițiativă personală. Fiind profesor la Facultatea de Arhivistică, l-am rugat pe decanul Constantin Burac să repartizeze pentru practica în arhive zece studenți îndrumați de două cadre didactice la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”. A fost de acord; i-am primit în sala de Consiliu și le-am explicat că institutul are o vechime de 65 de ani, timp în care s-a creat o arhivă valoroasă, care este depozitată fără forme de evidență; ca urmare îi rog să o prelucreze după normele științifice predate la facultate. Au lucrat cu spor și la sfârșitul celor două săptămâni de practică mi-au predat inventarul. Am trimis decanului Constantin Burac o scrisoare de mulțumire. Inventarul, scris la calculator, a fost depus la  bibliotecă, cu precizarea că documentele pot fi solicitate pe bază de cerere, dosarele vor fi studiate în sala de lectură a bibliotecii, cercetătorul va semna în fișa de folosire. Am aflat că după instituirea acestor reguli, „respectiva doamnă” nu a solicitat nici un dosar din arhiva institutului.

De fiecare dată când primeam un vizitator străin (nu numai istorici, dar și directori,  ambasadori, miniștri etc) trebuia să prezint istoricul institutului și nu eram convins că  respectivul reținea cele spuse de mine. Am propus și doamnele Irina Gavrilă, Violeta Barbu și Mariana Mihăilescu au realizat o broșură, care a fost tipărită la Editura Curtea Veche în excelente condiții grafice, cu fotografii color și pe hârtie cretată, cu texte în română și engleză. Pe prima copertă era imaginea institutului, iar pe cea de a patra tabloul  lui Nicolae Iorga și aprecierea lui A.D. Xenopol: „Te întrebi cu înmărmurire, cum a putut un creier să conceapă atâtea lucruri și o mână să le scrie”. Ofeream broșura oaspeților noștri, care o primeau cu multă plăcere. De asemenea, am reușit să deschidem o pagină pe internet prin care făceam cunoscută activitatea institutului și avem acces la informații utile.

Câțiva cercetători aflaseră că Societatea de Științe Istorice din România, al cărei președinte eram, organiza cursuri de vară în diverse zone din țară la prețuri modice. Într-adevăr, an de an aveau loc asemenea cursuri, contribuția participanților reprezentând cam un sfert din ceea ce ar fi trebuit să plătească unei societăți de turism. Prin relații personale cu rectorii Universităților din Suceava și  Cluj-Napoca (membri în Biroul de Conducere a Societății),  inspectori școlari din județe și directori de licee (mulți foști studenți ai mei la Facultatea de Istorie) se asigura cazarea în cămine și masa la cantine pentru studenți sau elevi, aflați în vacanță, excursii cu autobuze contractate de unităților școlare respective. Comunicările și dezbaterile pe teme de istorie alternau cu excursii la muzee, monumente istorice și de artă. Am sugerat  cercetătorilor respectivi să se înscrie în Societatea de Științe Istorice și să participe la activitățile desfășurate de aceasta. Așa au făcut.

Sesiunile de comunicări științifice desfășurate la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” au devenit, prin tematică și participare, adevărate evenimente  la nivel național. De exemplu, în ziua de 22 iunie 2001, când se împlineau 60 de ani de la intrarea României în războiul pe care l-am numit „pentru eliberarea Basarabiei și nordului Bucovinei ocupate de sovietici în 1940”, eu am deschis sesiunea cu comunicarea „Situația internațională a României în perioada 23 august 1939  – 22 iunie 1941”. Au prezentat comunicări: Gheorghe Buzatu – directorul Centrului de Istorie și Civilizație Europeană – Iași, Vasile Pușcaș – profesor la Universitatea „Babeș – Bolyai” din Cluj-Napoca, Mihai Ionescu – directorul Institutului de Studii Politice de Apărare și Istorie Militară, Dinu C. Giurescu – profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea București, Florin Constantiniu – membru al Academiei Române, Eugen Denize și Ioan Chiper  – cercetători la  Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”.

În anii 2001 – 2002, conducerea Academiei a fost receptivă la solicitările mele. A aprobat: șase noi posturi de cercetător ai institutului și a două postruri pentru istoricii din Republica Moldova, care să fie ocupate prin rotație, cu durata de șase luni; achiziționarea a trei  calculatoare; susținerea financiară a deplasărilor în străinătate a mai multor cercetători pentru studiul în arhive și pentru participarea la manifestări științifice; propunerile de redactori șefi ai revistelor; Regulamentul privind organizarea și funcționarea Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” ș.a.

Într-o ședință a Consiliului Științific am fost sesizat că Dan Berindei a preluat în 1995 revista ”Revue Roumaine d’Histoire” la Academie, iar Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” rămăsese fără nici o publicație periodică în limbi străine și mi s-a sugerat să o aduc înapoi. În februarie 2002 am discutat cu Dorina Rusu care mi-a spus că Berindei nu va accepta să renunțe la această  publicație. Ca urmare, am propus Consiliului Științific să scoatem o revistă în limba engleză – „Historical Yearbook”; am prezentat cererea lui Eugen Simion, care a scris „De acord” și a trimis-o la Secția de Științe Istorice, unde Dan Berindei a adăugat: ”Fără finanțare din partea Academiei Române”.

Din 2003 au început problemelor financiare, aproape toate sumele solicitate Academiei Române de Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”  fiind blocate. Am alcătuit sumarul pentru  „Revista Istorică”, cu șase numere pe an și am depus două numere la Editura Academiei, dar nu au fost trimise la tipar  sub motiv că editura nu are bani. Am discutat cu șeful Serviciului financiar și cu președintele Secției de Științe Istorice  care mi-au dat același răspuns: „Academia Română nu are bani”. Am avut o lungă discuție cu Eugen Simion, care mi-a ținut un discurs despre programele inițiate de dânsul – între care Tratatul „Istoria Românilor” și „Opera Omnia” – care întâmpină mari greutăți financiare, despre demersurile pe care le-a făcut la guvern și la parlament dar fără rezultatul dorit. Nu mi-a  spus-o direct, dar a rezultat  că  Academia nu poate finanța proiectele Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”.

Ca urmare, a  trebuit să mă „descurc” singur, folosind relațiile pe care le aveam. Am trimis adrese la mai multe bănci prin care solicitam anumite sume de bani pentru editarea revistelor, organizarea de activități științifice etc  De la trei bănci am primit răspunsul că au virant sumele respective în contul Academiei Române, ordonatorul principal de credite. Am cerut șefului Serviciului financiar sumele respective, dar mi-a răspuns că au fost folosite pentru necesitățile Academiei. Participând la o ședință a Consiliului Științific al Academiei Oamenilor de Știință din România, în calitate de președinte al Secției de Științe Istorice, l-am abordat pe Nicolae Dănilă, președintele Secției de Științe Economice, președinte și director general al Băncii Comerciale Române, cerându-i un sfat; mi-a sugerat să înființez o fundație în contul căreia pot fi virate sumele solicitate. Ca urmare, au fost făcute formele necesare și s-a legalizat „Fundația Nicolae Iorga”, cu banii primiți putând rezolva unele probleme financiare curente.

Am folosit calitatea mea de membru al Comisiei pentru finanțarea cărților și revistelor culturale, înființată de Ministerul Culturii și am pledat pentru finanțarea celor cinci reviste ale Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”; colegii din comisie au aprobat în unanimitate solicitarea mea. Ca urmare, institutul a devenit o instituție extrem de activă în plan istoriografic; s-a realizat și o mai largă colaborare cu istorici din alte state, care au publicat în revistele noastre, iar mai mulți cercetători din Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” au fost solicitați să participe cu studii la reviste din străinătate. De asemenea, prin „Historical Yearbook” s-a realizat un schimb cu publicații de largă circulație internațională, care au intrat în fondul bibliotecii institutului. Pentru publicarea cărților realizate de istoricii din institut am folosit relația mea cu Augustin Buzura, președintele Institutului Cultural Român, care avea și o editură, unde am publicat în 2003 cărțile ”Structuri politice în Europa Centrală și de Sud-Est (1918 – 2001)” și „Istoria Basarabiei”   coordonate de mine. I-am propus lui Buzura să publice lucrări realizate de cercetători de la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”; a fost de acord cu condiția ca manuscrisul să fie recomandat printr-un referat științific și să fie însoțit de procesul-verbal de recepție al Consiliului Științific. Așa s-a făcut.

In anii 2001 – 2005 , am fost cel mai „harnic” cercetător de la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, oferind un exemplu demn de urmat. Menționez  „Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1994” –  cea dintâi  sinteză apărută în România după 1989, privind teritoriul dintre Prut și Nistru, cu mențiunea că Republica Moldova este lipsită de partea sud și ca urmare nu are ieșire la Marea Neagră, și de nord care-i asigura o parte din Munții Carpați. Acest volum realizat de cinci autori,  a apărut în 1994 și avea 410 pagini. Pentru  ediția a II-a, „până în 1998”, am cooptat trei istorici din Basarabia, cu ajutorul cărora a fost realizată și o ediție   în limba rusă, tipărită la Chișinău  în format mare (353 pagini, plus 6 pagini ilustrație).  Ediția a treia -„Istoria Basarabiei de la începuturi până în 2003”, revăzută și adăugită,  tipărită în 2003, a ajuns la 608  pagini.

 Cartea ”Structuri politice în Europa Centrală și de Sud-Est (1918 – 2001)”, având două volume, au  fost și au rămas – după cunoștința mea – un unicat istoriografic, prin tematică și structură.  În primul volum am abordat evoluția teritorială a Poloniei, Cehoslovaciei (Cehiei și Slovaciei), Ungariei, Bulgariei, Iugoslaviei, Croației, Greciei, Albaniei; organizarea politico-statală; dinamica  structurilor  politice; elitele politice (cu scurte biografii). Analiza a fost organizată pe etape istorice: perioada interbelică (1918 – 1939), anii celui de-al Doilea Război Mondial (1939 – 1945), tranziția spre noi structuri politice (1945 – 1945),  specificul anilor 1948 – 1989 și 1990  -2001. Volumul al doilea, cu caracter documentar, este consacrat României: Constituțiile, rezultatele alegerilor parlamentare, guvernele, șefii de stat, președinții Consiliului de Miniștri (prim – miniștri). Fiecare volum are 325 pagini și câte patru hărți, este însoțit de  bibliografie stelectivă și indice de nume. Un amănunt: Editura a achitat suma de 1 000 euro pe care i-am împărțit în mod egal autorilor și a oferit cu titlu gratuit 100 de exemplare, fiecare primind același număr.

Deoarece Secția de Științe Istorice și Arheologie a Academiei Române nu avea nici un specialist în istoria contemporană,  Eugem Simion și Dan Berindei m-au solicitat pe mine să coordonez volumului VIII (1918 –  1947).  Am acceptat, cu condiția ca acesta să trateze distinct anii 1918 – 1940, singura perioadă din istoria românilor când granițele statului aproape că s-au suprapus peste cele etnice. Președintele și șeful secției au fost de acord, iar titlul a devenit „Istoria Românilor. România Întregită. (1918 – 1940)”. Am avut deplină libertate în alegere  colaboratorilor; aceștia au provenit în majoritate din mediul universitar. Am asigurat volumului o structură proprie, introducând subcapitole distincte privind: concepții și idei, mentalul colectiv, majoritari și minoritari, biserica și școala, politică și strategie,  cartea și rolul ei,  societatea (populația și mediul de locuire, ocupațiile și condițiile de muncă, venituri și cheltuieli, familia, locuința, îmbrăcămintea, moda, alimentația, igiena și sănătatea, timpul liber). La realizarea volumului au participat 15 autori, un rol important avându-l  istoricul Petre Otu, în calitate de secretar științific al volumului.  Eu am fost autor sau coautor la 15 din cele 19 capitole ale volumului. Tratatul a apărut în 2003, având 856 pagini și 48 de planșe.

În 2002, Dan  Berindei a constatat că Academia Română nu avea în pregătire nici o lucrarea consacrată împlinirii a 85 de ani de la Mare Unire și a apelat la mine în calitate de coordonator. Am dat  titlul „Marea Unire din 1918 în context european”  și am recurs la o „inovație”: despre unirea  Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei să scrie istorici din teritoriile  respective, iar pentru problemele comune specialiști din vechiul regat. Dan Berindei a fost unul dintre cei 14 coautori. Eu am colaborat la capitolul V –„Consecințele Marii Uniri din 1918”, cu studiul „Viața politică din românia în anii 1918 – 1923”. Secretarul volumului a fost Marian Stroia, cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”. Cartea a apărut în decembrie 2023,  sub egida Editurii Academiei și Editurii Enciclopedice  având 448 p.

Dintre lucrările la care am fost singur autor, publicate în timp ce lucram în biroul lui Nicolae Iorga,   menționez:  „Istoria românilor în timpul celor patru regi. vol. I – Carol I, vol. II – Ferdinand, vol. III – Carol al II- lea,  vol. IV – Mihai, însumând 1 053 pagini ( prima ediție în 2001, edița a doua – 2004, ediția a treia -2010); „Studii de istorie”, apărută în 2003 (573 pagini), cuprinzând  o seamă de studii publicate în diverse reviste; tot în 2003 mi-a apărut cursul universitar  ”Istoria contemporană a României (1918 – 2003)” cu 205 pagini.

Tinerii cercetători din institut mi-au propus să aibă o cameră a lor – unde să discute și să colaboreze la realizarea unor lucrări științifice comune – pe care au identificat-o la subsol. Am fost de acord, dar trebuia mobilată. Eram în relații foarte apropiate cu Gheorghe Buzatu, am publicat împreună  volumul „Istoria Românilor în secolul XX” (Editura Paideia, 1999, 685 p.), care s-a bucurat de mult succes. Din anul 2000, Buzatu era vicepreședinte al Senatului României și-l vizitam adesea la sediul din clădirea fostului CC al PCR. I-am relatat despre nevoia de a mobila o cameră de la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”. L-a chemat pe Constantin Sava, secretarul general al Senatului, care a declarat că mi-a citit mai multe cărți și că este bucuros să mă cunoască și  să mă ajute. I-am spus despre ce era vorba, iar dânsul m-a asigurat că se rezolvă:  Senatul și-a cumpărat mobilier nou, iar cel vechi, care  este  în stare bună, a fost depus în subsol și pot să-mi aleg.  Peste câteva zile am venit cu doi tineri cercetători și cu administratorul institutului, am coborât în subsol unde se aflau mobilă și covoare de tot felul. Constantin Sava ne-a spus să luăm cât vrem, dânsul ne pune la dispoziție un camion. Am identificat șase birouri, 20 de scaune, două mese lungi pentru holuri, 12 covoare, toate în foarte bună stare. Când am ajuns la institut cu camionul plin, mai mulți cercetători au venit să descarce și m-au rugat să fac „repartizarea”. După ce tinerii și-au luat ce aveau nevoie, am cerut șefilor de programe să-și împartă mobilierul prin bună înțelegere.

Am rămas în relații bune cu Constantin Sava care știa că lucrez la istoria Senatului, volum ce urma să apară în 2004, când se împlineau 140 de ani de la înființarea acestuia. Mi-a spus că din biblioteca Parlamentului lipsesc cinci volume din „Dezbaterile Senatului” și m-a rugat să văd dacă nu se află în biblioteca institutului. Mi-a dat lista și bibliotecara a constatat că le avem. Secretarul Senatului a trimis la institut două xerox-uri de mare capacitate și  50 de pachete de hârtie; operațiunea de copiere a durat circa 10 zile, iar aparatele și restul pachetelor au rămas în „dotarea” institutului.

Academia Română avea un plan de relații externe la realizarea căruia era nominalizat și Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”.  Pentru noiembrie 2002 era planificată întâlnirea în România a Comisiei mixte de istorie româno-ruse, dar șeful Serviciului financiar mi-a transmis că  Academia nu are bani decât pentru plata diurnei oaspeților. Nu puteam renunța la activitatea stabilită, fiind  în joc imaginea României. Una dintre teme era ”Petrolul ca factor intern și internațional în istoria României și Rusiei. Aspecte economice, politice și militare”.

Participând în calitate de consilier de stat pentru Învățământ, Știință și Cercetare Științifică la ședința Consiliului Național al Rectorilor am discutat cu Nicolae Napoleon Antonescu, rectorul Universității de Petrol și Gaze din Ploiești, căruia i-am spus despre tema Comisiei mixte de istorie româno – ruse. Dânsul m-a întrebat dacă au fost înscriși în program și profesori de la universitatea sa.  I-am spus că sunt doi conferențiari:  Gheorghe Calcan și Gavriil Preda. Rectorul s-a oferit să găzduiască lucrările acesteia, dar m-a rugat să-i trimit o solicitare scrisă pe baza căreia să poată decide alocația bugetară. I-am trimis adresa cu antetul Administrației Prezidențiale, dar am semnat director al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”. Întâlnirea de la Ploiești a durat de la 10 la 17 noiembrie.  La festivitatea  de deschidere a luat cuvântul și rectorul Nicolae Napoleon Antonescu, care a spus: „ Această întâlnire nu putea să aibă loc decât în capitala industriei petroliere românești, în orașul care are atât institute de cercetare, cât și industrie de prelucrare a petrolului”. S-au prezentat 19 comunicări, cea susținută de mine fiind intitulată „Problema petrolului la Conferința păcii de la Paris din 1919-1920”.  După sesiune au urmat vizitarea obiectivelor istorice și turistice din Ploiești, precum și excursii la Târgoviște, Mănăstirea Dealu și Slănic Prahova.

Încă din primul an de directorat m-am confruntat cu o situație foarte gravă: instalația termică a institutului era căzută de trei ani și în iarna 2001/ 2002 am stat în frig. Era o situație mai mult decât penibilă: cercetătorii și celelalte persoane stăteau îmbrăcați cu paltoane,  cu căciuli și  mănuși. Am  stăruit ca Academia să intervină, dar în zadar, primeam același răspuns: „Nu sunt bani”. Sumele adunate la „Fundația Nicolae Iorga” erau infime față de suma necesară.

Într-o zi i-am spus președintelui Iliescu despre situația de la institut și dânsul a zis doar atât: ”Să vedem!”. Peste vreo săptămână șefa sa de cabinet  mi-a dat telefon spunându-mi să vin la ”domnul președinte”.

Când am intrat i-am văzut pe Adrian Năstase – prim ministru, Mihai Tănăsescu – ministrul finanțelor publice, Octav Cosmâncă – ministrul administrației publice, și Șerban Mihăilescu – ministru pentru coordonarea Secretariatului general al guvernului, pe care-i cunoșteam de la unele activități desfășurate la Cotroceni.

Iliescu m-a invitat să iau loc și să prezint situația de la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”. Am început să relatez că „institutul nu are căldură de trei ani, cercetătorii nu pot lucra în asemenea condiții…”

Năstase m-a întrerupt: ”Am înțeles. Aveți nevoie de o nouă instalație termică. Mihai putem să ne implicăm ?” Mihai Tănăsescu: ”Putem, domnule prim-ministru!”

Năstase: „Șerbane, să ții legătura cu profesorul Scurtu”. Mihăilescu: „Am înțeles, domnule prim ministru!”

Zâmbitor, președintele mi-a făcut semn că întâlnirea s-a încheiat. M-am înclinat și am plecat destul de nelămurit: a fost o discuție trei – patru minute, prea scurtă pentru a fi și eficientă. După vreo două săptămâni Șerban Mihăilescu mi-a spus la telefon că guvernul a aprobat suma necesară  înlocuirii instalației termice de la Institutul de Istorie „ N. Iorga”.

Am așteptat trei zile și  neprimind nici un mesaj de la  Serviciul financiar,  m-am dus eu la Academie. Șeful serviciului mi-a declarat că Academia Română a făcut repetate solicitări la guvern și „probabil” că acesta a virat  recent o suma de bani.  Am mers la președintele Eugen Simion, căruia i-am relatat despre numeroasele mele demersuri, inclusiv despre discuția de la Cotroceni, dar dânsul  mi-a ținut aceeași lecție: Academia are nevoie de bani, iar suma primită acoperă o parte din  cele necesare pentru proiectele în derulare. I-am dat telefon lui Șerban Mihăilescu, iar dânsul mi-a spus că va fi adoptată o nouă hotărâre de guvern în care se va preciza că suma virată în contul Academiei este pentru înlocuirea instalației termice de la Institutul de Istorie „N, Iorga”.

S-a ținut de cuvânt: peste vreo două săptămâni șeful Serviciului financiar al Academiei mi-a comunicat că va trimite doi ingineri care să analizeze situația de la institut. Aceștia au venit cu instrumentele necesare și după primele zile mi-au spus  că  trebuie   înlocuită și  instalația  electrică. Am fost de acord, gândindu-mă că ar putea contribui cu o sumă de bani și „Fundația Nicolae Iorga”. După o lună inginerii mi-au prezentat o notă de șapte pagini cu date concrete, privind fiecare cameră, hol, debara etc. Academia a organizat licitația  și a stabilit firma câștigătoare, iar în aprilie 2003, institutul a devenit un șantier, care a durat până în septembrie. A fost schimbată întreaga instalație termică, a fost achiziționat un cazan modern și eficient, cu reglarea automată a temperaturii. A fost înlocuită toată instalația electrică – cabluri, întrerupătoare, contoare etc. În octombrie echipa de la Academia Română a recepționat lucrarea, astfel că situația căldurii și luminii din Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” a intrat în normalitate.

La începutul lunii februarie  2005 i-am anunțat pe Dan Berindei și pe Eugen Simion că se apropie încheierea contractului meu cu Academia Română și să pregătească un succesor.  Amândoi mi-au  spus că mă așteaptă la un nou concurs, dar eu le-am declarat limpede că nu accept un nou mandat. Au trecut câteva luni peste cei patru ani ani și  la 10 noiembrie 2005 am depus la Registratura Academiei Române o scrisoare adresată președintelui Eugen Simion prin care-l anunțam că, întrucât contractul meu a expirat, nu voi mai îndeplini funcția de director al Institutului de Istorie „N. Iorga” și ca urmare „vă rog să dispuneți  ca încă de acum să se sisteze plata drepturilor mele salariale” (nu am folosit cuvântul demisie). Am ținut să amintesc că „în adresa din 8 iulie 2005, transmisă de conducerea Academiei Române, s-a comunicat că, întrucât Institutul de Istorie „N.Iorga”  a obținut calificativul maxim în anii 2001 – 2004, a fost declarat Centru de Excelență al Academiei Române; consider că această decizie este și o apreciere a muncii mele pe care am desfășurat-o în funcția de director al institutului”.

Am precizat că voi  continua să îndeplinesc această calitate până la instalarea noului director. În aceeași zi am  lipit această scrisoare la avizierul institutului pentru ca toți să afle decizia mea. Mai mulți cercetători mi-au  rugat să-mi retrag „demisia”, am făcut foarte multe pentru institut și ar fi păcat să plec. Le-am spus  că un capitol din cariera mea s-a încheiat. Peste câteva zile, Dan Berindei, ales vicepreședinte al Academiei, m-a căutat, declarându-mi că a fost „extrem de impresionat de scrisoarea adresată președintelui” și a insistat să rămân în continuare la direcția institutului, asigurându-mă că „toată lumea este  extrem de mulțumită” de activitatea mea. I-am spus că „nu-mi stă în fire” să renunț la o decizie luată. Văzând că nu mă poate  convinge, m-a întrebat „pe cine văd” director. I-am răspuns: pe Eugen Denize, director adjunct cu o mare experiență, care m-a ajutat foarte mult, este un om echilibrat, muncitor, are o bogată activitate științifică, a dobândit recent titlul de profesor universitar.

La 25 noiembrie 2025 am primit din partea lui Alexandru Zub, ales președintele Secției de Științe Istorice și Arheologie, acceptarea solicitării mele: „Vă adresăm mulțumiri călduroase pentru felul cum ați condus, timp de patru ani, Institutul de Istorie N. Iorga” și-mi transmitea „asigurarea celei mai alese considerații”.

Când am scris că-mi voi continua activitatea până la instalarea noului director nu mi-am imaginat că situația se va prelungi timp de patru luni. La concurs s-au înscris  Eugen Denize și Bogdan Murgescu, profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea București. Comisia și Secția de Științe Istorice l-au dat câștigător pe Denize, dar Murgescu a contestat rezultatul la Prezidiul  Academiei Române.

Neprimind satisfacție, a trimis scrisori primului ministru, președintelui Senatului, președintelui Camerei Deputaților și președintelui României prin care  cerea analizarea modului cum s-a desfășurat concursul și contesta victoria lui Eugen Denize, care-i era cu mult inferior din punct de vedere științific și managerial. Toate instituțiile sesizate au trimis comisii la  Academie și la Secția de Științe Istorice, fapt ce a întârziat foarte mult validarea concursului. În acest  interval, eu veneam la institut în biroul lui Nicolae Iorga, dar nu luam decizii, mulțumindu-mă cu rolul de sfătuitor  al lui Denize, care mi se adresa în continuare cu „domnule director”.

În ziua de 25 martie 2005, Eugen Simion a semnat decizia de numire a lui Eugen Denize în funcția de director al Institutului de Istorie ”Nicolae Iorga”. Doamna Tatiana mi-a spus că a primit telefon de la Secția de Științe Istorice și de la Prezidiul Academiei  care au anunțat că nu va veni nimeni pentru instalarea noului director. Amintindu-mi că în cazul meu  au venit președintele, un vicepreședinte, secretarul general și președintele de secție, nu-mi venea să cred că de această dată conducerea Academiei va lipsi în totalitate.

Eugen Denize m-a rugat să particip eu la instalarea sa. „Festivitatea” a avut loc în ziua de vineri 27 martie, de la ora 13,00 în Sala de conferințe. În prezidiu  – eu și noul director. Am citit decizia de numirea a lui Eugen Denize în funcția de director al Institutului de Istorie ”Nicolae Iorga”, semnată de Eugen Simion, președintele Academiei Române, după care am evocat cei aproape cinci ani în care am lucrat în biroul lui Nicolae Iorga și i-am urat succes noului director. Eugen Denize mi-a mulțumit pentru „tot ce am făcut pentru institut” și a declarat că se va strădui să fie „un demn urmaș” al directorului Ioan Scurtu. Ceremonia s-a încheiat în mai puțin de  30 de minute cu aplauze.

Am părăsit biroul lui Nicolae Iorga cu sentimentul că am onorat funcția de director al institutului fondat și condus de marele istoric.

Share