Citind Raportul Comisiei prezidentiale

        Uneori, înflăcărarea politică şi voinţa de condamnare a tot ce s-a petrecut în România între 1945 – 1989, se află în contraducţie cu logica elementară. Voi da numai două exemple: declararea regimului politic din acea perioadă ca „ilegitim şi ilegal” şi afirmaţia că Proclamaţia de la Timişoara din martie 1990 este „adevărata cartă a revoluţiei din decembrie 1989”.

Acte legale emise de un regim ilegal?

La această întrebare ar trebui să se răspundă logic: Nu!

Dar de aici încep complicaţiile de ordin practic, deoarece ar urma să fie anulate toate actele emise de regimul „ilegitim şi ilegal”. Nu se poate ca într-un regim democratic să se menţină ca valabile actele unui „regim ilegitim şi ilegal”.

În consecinţă, ar trebui creată o agenţie pe lângă Ministerul Justiţiei, care să inventarieze toate actele oficiale emise între 1945 şi 1989 şi supuse apoi Parlamentului pentru a fi anulate. Pe această bază, instituţiile democratice să elaboreze noi acte, care să aibă valabilitate legală. Desigur, nu ar fi o muncă uşoară, dar dacă Raportul şi Preşedintele României apreciează că acel regim a fost „ilegitim şi ilegal” nu există altă soluţie; nu putem folosi, în continuare, documente ilegale.

În logica Raportului trebuie declarate ilegale toate actele de naştere, de căsătorie, dar şi cele de deces (pentru ca urmaşii să aibă dreptul legal de moştenitori). Să se anuleze diplomele de studii, actele de proprietate etc. care poartă antetul „Republica Populară Română” sau „Republica Socialistă România”. Ar fi de dorit ca această operaţiune să înceapă chiar cu membrii comisiei, pentru a da un exemplu personal.

Nu mai puţin dificile sunt problemele privind politica externă a României în anii 1945 – 1989. Exponenţii regimului „ilegitim şi ilegal” au semnat mii de documente internaţionale, care ar trebui declarate ca fiind „de drept nule”. Această obligaţie ar reveni, potrivit Constituţiei, preşedintelui României. Semnalez doar că între documentele ce urmează a fi anulate se află Tratatul de pace de la Paris din 10 februarie 1947, cererea de primire a României în ONU (1955), documentele pe baza cărora s-au stabilit, în 1946, relaţiile diplomatice cu Marea Britanie, Franţa, SUA etc.

De aceeaşi ilegalitate ar fi lovite şi iniţiativele României pe plan internaţional, dintre care unele au devenit documente însuşite de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite. Evident, trebuie retrasă semnătura lui Nicolae Ceauşescu de pe Actul final al Conferinţei pentru Cooperare şi Securitate în Europa din 1975. S-ar impune iniţierea unor discuţii cu guvernele statelor vizitate de dr. Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu, Chivu Stoica, Ion Gheorghe Maurer, Manea Mănescu, Corneliu Mănescu, Ştefan Andrei ş.a., în vederea anulării documentelor semnate de aceşti reprezentanţi ai regimului „ilegitim şi ilegal” de la Bucureşti.

Nu cred că autorii Raportului s-au gândit la asemenea iniţiative, dar logica le-ar fi cerut să facă propuneri concrete. Pentru că nu se poate trăi în duplicitate, declarând regimul „ilegitim şi ilegal” şi în acelaşi timp să fie acceptate ca legale actele şi documentele emise de acesta, ba chiar să beneficiem de pe urma lor (de exemplu, România membră a ONU). Menţinerea în vigoare a acestora ne face părtaşi la politica promovată de respectivul regim, pe care l-am condamnat cu cea mai mare indignare.

„Adevărata cartă a revoluţiei din decembrie 1989 a fost Proclamaţia de la Timişoara (11 martie 1990) care a consacrat idealurile anticomuniste”, citim la p. 623 a Raportului. La Concluzii există următorul text: „Totodată, se impune recunoaşterea oficială a Proclamaţiei de la Timişoara (din martie 1990), precum şi a manifestaţiei anticomuniste din aprilie – iunie 1990 care a avut loc în Piaţa Universităţii din Bucureşti, ca momente constitutive şi reprezentative ale Revoluţiei anticomuniste începută în decembrie 1989” (p. 636).

Aşadar, este vorba de Proclamaţia de la Timişoara din 11 martie 1990 şi nu de cea din 21 decembrie 1989. Aceasta nu este nici măcar amintită. Este cu totul regretabil ca o „comisie de istorici” să comită o asemenea omisiune. Pentru corecta informare a opiniei publice menţionez faptul că în dimineaţa zilei de 21 decembrie, când Nicolae Ceauşescu se afla încă la putere, revoluţionarul timişorean Lorin Fortuna s-a adresat zecilor de mii de persoane adunate în Piaţa Operei: „Din însărcinarea Comitetului de acţiune al Frontului Democratic Român, dau citire următoarei proclamaţii”.

În continuare, a prezentat textul acesteia, în care erau înscrise puncte importante, precum: organizarea de alegeri libere şi democratice; libertatea cuvântului, presei, radioului şi televiziunii; deschiderea imediată a frontierelor naţionale; integrarea României în rândul statelor care garantează şi respectă drepturile fundamentale ale omului; eliberarea neîntârziată a tuturor deţinuţilor politici; reforma economică, inclusiv stimularea iniţiativei particulare în mica industrie şi agricultură; reforma învăţământului în spirit democratic; libertatea tuturor cultelor religioase etc.

Această proclamaţie este primul document programatic al revoluţiei române. Nici un istoric care se respectă nu poate trece cu vederea acest document, mai ales că el a fost publicat în presă după 22 decembrie 1989, în „Caietele Revoluţiei”, în revista „Clio 1989”, editate de Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989, şi în mai multe lucrări consacrate revoluţiei de la Timişoara. Dar cea mai frapantă omisiune este cea a Comunicatului către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, citit de Ion Iliescu în seara zilei de 22 decembrie, difuzat în direct la televiziune şi la radio.

În acest document se precizează că obiectivul FSN era „instaurarea democraţiei, libertăţii şi demnităţii poporului român”. Primul punct al Comunicatului viza: „Abandonarea rolului conducător al unui singur partid şi statornicirea unui sistem pluralist de guvernământ”. Cu alte cuvinte, se punea capăt regimului totalitar şi se deschidea calea democraţiei, a pluralismului politic. Se mai preconiza: organizarea de alegeri libere în cel mai scurt timp posibil; separarea puterilor în stat (legislativă, executivă şi judecătorească); restructurarea întregii economii naţionale pe baza criteriilor de rentabilitate şi eficienţă, eliminarea metodelor administrativ-birocratice de conducere economică centralizată şi promovarea liberei iniţiative şi a competenţei în toate sectoarele economice; restructurarea agriculturii şi sprijinirea micii producţii ţărăneşti; reorganizarea învăţământului potrivit cerinţelor contemporane, aşezarea lui pe baze democratice şi umaniste; eliminarea dogmelor ideologice şi promovarea adevăratelor valori ale umanităţii; aşezarea pe baze noi a culturii naţionale; respectarea drepturilor şi libertăţilor pentru minorităţile naţionale şi asigurarea deplinei lor egalităţi în drepturi cu românii etc.

Dacă în cazul Proclamaţiei citite la Timişoara la 21 decembrie 1989 s-ar fi putut invoca faptul că aceasta a fost puţin mediatizată (deşi, cum am menţionat, ea a fost publicată), ocultarea Comunicatului din 22 decembrie de care au luat cunoştinţă zeci de milioane de telespectatori şi radioascultători din România, precum şi sute de milioane de cetăţeni din întreaga lume este un act descalificant pentru această comisie. Se pune întrebarea: înfăptuirea obiectivelor înscrise în aceste documente permitea menţinerea „regimului comunist”? Evident: Nu! Alegerile libere, libertatea cuvântului, stimularea iniţiativei particulare în economie etc sunt caracteristicile unui regim democratic.

Revoluţia a marcat înlocuirea vechiului regim totalitar şi a deschis calea dezvoltării democratice a României. PCR a dispărut de pe scena politică, iar pluralismul a devenit o realitate. La 26 decembrie 1989 au fost abrogate mai multe legi, decrete şi hotărâri adoptate în timpul lui Nicolae Ceauşescu, între care legea privind sistematizarea teritoriului şi a localităţilor urbane şi rurale; decretul privind reglementarea întreruperii cursului sarcinii; hotărârea Marii Adunări Naţionale privind aprobarea Programului de alimentaţie ştiinţifică a populaţiei. La 31 decembrie 1989 a fost publicat decretul-lege privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi a organizaţiilor obşteşti din România.

În perioada imediat următoare au apărut câteva zeci de partide şi organizaţii obşteşti, astfel că logica elementară ar fi trebuit să-i oprească pe autorii Raportului să considere că abia la 11 martie 1990 au fost consacrate „idealurile anticomuniste”. A prezenta Proclamaţia de la Timişoara din 11 martie 1990 ca document al revoluţiei din decembrie 1989 este ca şi cum un copil i-ar spune mamei sale: „Mamă, tu eşti copilul meu!” În fond, această Proclamaţie a putut fi elaborată şi difuzată tocmai ca urmare a faptului că prin Proclamaţia din 21 decembrie şi Comunicatul din 22 decembrie s-a deschis calea democraţiei, a pluralismului de opinii în România. Autorii Raportului (sau numai colectivul de coordonare) par a se fi inspirat din cărţile lui Troţki, care scria despre „revoluţia continuă”.

Tot astfel revoluţia română din decembrie ar fi continuat cu manifestaţiile din ianuarie – februarie, cu Piaţa Universităţii din aprilie – mai, a avut un recul în iunie ca urmare a intervenţiei brutale a minerilor şi s-a încununat de succes abia după „revoluţia electorală din 1996”, aşa cum se menţionează la p. 375 din Raport. Evident, adversarii politici ai FSN/FDSN/PDSR/PSD pot susţine asemenea idei, lupta politică a presupus şi chiar a impus lansarea celor mai dure atacuri la adresa celui pe care voiau să-l învingă. Proclamaţia din 11 martie 1990 a fost lansată în timpul campaniei electorale şi avea, în principal, rolul de a-l elimina pe Ion Iliescu din cursa pentru preşedinţia României.

De altfel, partidele din opoziţie, precum şi manifestanţii din Piaţa Universităţii insistau pentru aplicarea punctului 8 din acest document, care prevedea interzicerea prin legea electorală (aflată în dezbaterea Consiliului Provizoriu de Unitate Naţională) a dreptului foştilor activişti comunişti şi al ofiţerilor de securitate de a candida, pe orice listă, pentru trei legislaturi ale parlamentului; de asemenea, interdicţia foştilor activişti comunişti de a candida la funcţia de preşedinte al României. Nici un istoric serios nu-şi poate permite să înlocuiască documentele cu adevărat fundamentale ale revoluţiei, elaborate şi difuzate în decembrie 1989, cu un altul, apărut la aproape trei luni după acest eveniment.

În mod, „istoricii” care au întocmit Raportul au recurs la falsificare grosolană a realităţii prin omisiune. Sub acest aspect ei nu se deosebesc cu nimic de „istoricii” bolşevici care exacerbau rolul clasei muncitoare şi al Partidului Comunist, trecând sub tăcere realizările „regimului burghezo-moşieresc”. A nu menţiona documentele din 21 şi 22 decembrie 1989, pentru a face loc în istoria revoluţiei române unui manifest lansat în martie 1990 este o eroare impardonabilă, pe care comisia a făcut-o, dovedindu-şi astfel partizanatul politic. Raportul conţine un noian de eroari materiale, făcându-l practic inutilizabil din punct de vedere ştiinţific. Păcat de cele câteva capitole reuşite, care au fost incluse în acest material extrem de politizat.

După parcurgerea Raportului, cred că o concluzie se impune: istoricii, specialişti în perioada contemporană, trebuie să se aplece mai mult asupra anilor 1945 – 1989, să cerceteze toate sursele disponibile, pentru a oferi celor interesaţi, inclusiv oamenilor politici, o imagine corectă, echilibrată privind un capitol important din existenţa poporului român.