Codul fiscal, România și Fondul Monetar Internațional

În vara anului 2015, atmosfera politică din România a fost inflamată de inițiativa Guvernului vizând adoptarea Codului fiscal, care să prevadă reducerea TVA și creșterea salariilor. Votat de Parlament aproape în unanimitate, acest Cod a generat dispute, după ce președintele a refuzat să-l promulge, iar Partidulul Național-Liberal s-a „răzgândit” (în Parlament susținuse și chiar depusese un amendament, acceptat, de reducere a TVA de la 20% la 19%). Aceste tribulații nu au fost rodul unor analize profunde (care ar fi trebuit făcute înainte de votarea Codului fiscal), ci al indicațiilor Fondului Monetar Internațional.

Acesta s-a arătat îngrijorat de consecințele reducerii de taxe și creșterii de salarii, care ar putea afecta stabilitatea economică a României. FMI este o bancă, a cărei activitate constă în acordarea de împrumuturi către statele membre, în schimbul unor dobânzi. Ca urmare, FMI are tot interesul să acorde împrumuturi, funcționarii săi trăind din dobânzile obținute de la statele debitoare.

Uneori, chiar impunând contractarea unor împrumuturi, chiar dacă statele nu au nevoie de ele. A fost cazul celor 20 miliarde euro, împrumutați de România în 2009, care nu au fost solicitați, dar pentru care a plătit dobândă. La o analiză a relațiilor FMI cu România, se poate lesne constata că, prin acordurile semnate, acesta a impus o politică de austeritate pentru populație, care a afectat grav nivelul de trai al românilor. Datele statistice arată că gradul de sărăcie în România anului 2015 este mai mare decât cel din 1989, iar societatea românească cunoaște o polarizare extremă: alături de o masă uriașă de oameni care trăiesc în condiții extrem de precare, există câteva sute de îmbogățiți, adesea prin afaceri oneroase pe seama statului.

În urma sugestiilor (presiunilor) FMI s-au închis fabrici, mine, s-au realizat „privatizări” rapide (multe frauduloase), au fost înstrăinate principalele resurse minerale (în primul rând petrolul), a fost lichidat sistemul bancar românesc etc. Toate acestea au avut ca efect distrugerea economiei naționale. Milioane de români și-au pierdut locul de muncă, dar FMI era mulțumit că România mergea ferm pe „calea capitalismului și a democrației”.

Ne amintim că, în 2010, bordul FMI a salutat cu satisfacție reducerea salariilor bugetarilor cu 25%, impozitarea pensiilor, închiderea de spitale și școli, tăierea ajutoarelor sociale (inclusiv pentru handicapați) etc., susținând că, astfel, România va reuși să facă față crizei economice. Adevărul este că această criză, declanșată în SUA și cuprinzând Europa, a atins puternic țara noastră, iar efectele au fost devastatoare pentru viața a milioane de români.

După 1989, nemaiputând să-și asigure existența în propria țară, foarte mulți români (potrivit unor surse, peste trei milioane), au fost nevoiți să plece în „bejenie”, părăsindu-și țara, casa, copiii, bunicii în căutare de lucru. A fost, și este, una dintre cele mai grave tragedii din istoria românilor. Fiind oameni în puterea vârstei, aceștia au devenit o mână de lucru extrem de utilă pentru statele dezvoltate ale Europei și nu numai. Aflați într-o situație critică, ei au acceptat salarii de două-trei ori mai mici decât ale cetățenilor din statele respective. Astfel, prin munca și sacrificilul lor, românii au contribuit la creșterea bogăției statelor dezvoltate, în timp ce țara lor era sărăcită, fiind supusă „directivelor” FMI.

După 26 ani de la revoluție, unii guvernanți români au înțeles că politica de austeritate nu poate aduce decât sărăcie și degradare socială și că se impune o „schimbare de direcție”. Datele statistice publicate de Institutul European de Statistică (Eurostat) arată că, în prima jumătate a anului 2015, salariul mediu al unui român reprezenta doar 20% din salariul mediu din cele 28 de țări membre ale UE, iar multe prețuri din România sunt „aliniate” la cele din UE, unele fiind chiar mai mari. Pentru redresarea acestei situații, Guvernul a inițiat o legislație vizând reducerea taxelor și sporirea salariilor, care să permită creșterea consumului și, deci, a necesității de a se dezvolta producția care să satisfacă aceste cereri.

Bordul FMI a intrat în alertă, drept care și-a trimis echipe de experți la București, cu misiunea de a „demonstra” că asemenea măsuri sunt periculoase, deoarece vor deregla situația economică (mai ales financiară) a României. Când Guvernul a decis reducerea TVA la alimente, începând cu 1 iunie 2015, FMI a tras „alarma”: bugetul României va fi grav afectat, deficitul va crește peste limita îngăduită de Uniunea Europeană, există riscul ca țara să intre într-un colaps economic.

Asemenea „previziuni” nu numai că nu s-au adeverit, dar efectele au fost benefice pentru buget și mai ales pentru cetățeni, care au putut să cumpere mai multe fructe, carne, brânză, ouă etc., adică să-și amelioreze nivelul de trai. Reacția negativă a FMI și avertizările privind urmările grave ale adoptării Codului fiscal urmăresc nu numai un interes propriu (România să se afle în continuare într-o situație economică precară pentru a solicita noi împrumuturi) ci, și un altul, mai general, care vizează preocupările companiilor multinaționale și ale statelor dezvoltate.

Noile măsuri fiscale și mai ales creșterea salariilor au fost primite cu interes de românii care au fost obligați să emigreze, mulți dintre ei anunțându-și intenția de a se întoarce în țară. Aceasta înseamnă că se va diminua oferta de brațe de muncă ieftine, astfel că respectivele companii și guverne vor trebui să mărească salariile celor care rămân. Se adaugă faptul că, prin scăderea TVA, există perspectiva a România să devină atractivă pentru investitori, fapt ce ar putea duce la ieșirea ei din condiția de țară subdezvoltată, sursă de materii prime și forță de muncă ieftină.

O asemenea perspectivă este neconvenabilă pentru forțele politice și financiare internaționale, iar FMI este purtătorul lor de cuvânt. Instituțiile financiare și forurile europene, obișnuite cu politica de „sărut-mâna” a politicienilor de la București (expresia aparține lui Ion I.C. Brătianu), acceptă cu greu faptul că România poate promova o politică proprie, de demnitate națională, în favoarea cetățenilor ei. Dar, poate, cu timpul, se vor obișnui cu ideea că și această țară merită a fi tratată cu respectul cuvenit unui stat independent și suveran, membru cu drepturi depline în Uniunea Europeană. Evident, cu condiția ca politicienii români să demonstreze demnitatea necesară și firească.