CONSIDERAŢII PRIVIND SITUAŢIA ACTUALĂ A ROMÂNIEI

 Revoltele din ianuarie 2012 – care au cuprins întreaga ţarǎ – sunt rezultatul acumulǎrii unor profunde nemulţumiri faţǎ de politica promovatǎ de guvernanţii României dupǎ decembrie 1989.

 O politicǎ de distrugere a economiei naţionale – semnal a fost dat de primul ministru în ianuarie 1990, când a declarat cǎ industria româneascǎ este “un morman de fiare vechi”. O asemenea politicǎ s-a concretizat în:

– Privatizarea pǎguboasǎ pentru România a principalelor resurse naturale şi lipsirea statului român de pârghiile necesare promovǎrii unei politice naţionale.

– Vinderea la preţuri de nimic a unor mari întreprinderi, fapt ce a permis noilor proprietari ca, în multe cazuri, sǎ le demoleze pentru a folosi terenul pe care se aflau acestea.

– Dezindustrializarea României, lichidarea fermelor agricole, distrugerea mijoacelor de transport, înstrǎinarea sistemului de poştǎ şi telecomunicaţii, a sistemului bancar etc

In aceste condiţii, România a devenit o piaţǎ de desfacere pentru firmele strǎine, care şi-au putut impune adesea preţuri de monopol, chiar peste media europeanǎ, contribuind la o şi mai accentuatǎ sǎrǎcire a românilor.

Este greu de presupus cǎ o asemenea politicǎ a fost doar rodul ignoranţei sau al presiunilor externe. Teoria “statului minimal” vehiculatǎ de un fruntaş liberal, devenit pedel-ist, a fost menitǎ sǎ distragǎ atenţia opiniei publice de la modul cum s-a fǎcut privatizarea în România şi, mai ales, de a nu fi dezvǎluite comisioanele uriaşe primite de “negociatori”.

  O politicǎ antisocialǎ, prin lipsirea de locuri de muncǎ a populaţiei şi, ca urmare, a surselor de venituri, prin distrugerea valorilor naţionale, lovind astfel în însǎşi fibra existenţialǎ a poporului român.

– Dintr-odatǎ toate întreprinderile româneşti au devenit nerentabile, iar cele care n-au putut fi vândute, au fost închise. In anii 90 s-a trecut la pensionǎri masive, iar cei trimişi în şomaj au fost mituiţi cu “salarii compensatorii”, în loc sǎ fie îndrumaţi spre noi locuri de muncǎ (de exemplu, la construcţia de autostrǎzi, reabilitarea liniilor de cale feratǎ etc). Si apoi, aceeaşi guvernanţi se lamenteazǎ cǎ pensionarii şi asistaţii sociali sunt mai mumeroşi decât forţa de muncǎ activǎ.

– In loc sǎ protejeze forţa de muncǎ naţionalǎ, preşedintele i-a îndemnat pe români sǎ-şi gǎseascǎ de lucru în strǎinǎtatea, iar circa 3 milioane de concetǎţeni ai noştri produc plus-valoare pentru alte state,  lipsind  România de importante  resurse intelectuale şi materiale.

– Prin închiderea a numeroase spitale, în loc ca acestea sǎ fie dotate corespunzǎtor pentru a face faţǎ necesitǎţilor populaţiei, starea de sǎnǎtate a românilor s-a deteriorat dramatic. In 2010, durata medie a vieţii românilor era mai redusǎ cu trei ani şi jumǎtate faţǎ de anul 1989, fiind una dintre cele mai mici din Europa.

România are cei mai puţini medici din UE la 1 000 de locuitori şi cu toate acestea preşedintele susţine cǎ  medicii români, nemulţumit de salariile din ţara noastrǎ n-au decâ  sǎ-şi caute de lucru în alte state, unde sunt mai bine plǎtiţi.

 O politicǎ anticulturalǎ, care aminteşte de anii  50, de ocupaţie sovieticǎ:

– Una dintre primele mǎsuri “revoluţionare” de dupǎ decembrie 1989 a fost reducerea duratei învǎţǎmântului general obligatoriu de la 10 clase la 8 clase, România ajungând pe ultimul loc din Europa în aceastǎ privinţǎ. O asemenea decizie aminteşte frapant de “reforma învǎţǎmântului” din 1948, când de asemenea s-a redus durata acestuia (este drept cǎ de la 7 la 4 clase).

 Ideea este aceeaşi: un popor mai puţin instruit este mai uşor de manipulat din punct de vedere politic.

– Inchiderea a peste 10 000 de şcoli, fapt ce a dus la reapariţia şi extinderea analfabetismului. In perioada interbelicǎ, dr. Constantin Angelescu se mândrea cu faptul cǎ, sub ministeriatul sǎu, au fost construite 12 000 de şcoli. Actualul ministru al educaţiei şi-a fǎcut un titlu de glorie din închiderea şcolilor şi desfiinţarea a 15 000 de posturi didactice.

Rezultatul este reapariţia analfabetismului, un flagel de care România scǎpase în urmǎ cu câteva decenii.

– Degradarea statutului profesorilor şi a intelectualilor în general, priviţi ca o povarǎ pentru bugetul de stat. Dacǎ în perioada interbelicǎ intelectualii erau socotiţi elita societǎţii şi trataţi cu respect, dupǎ 1989 aceştia – cu foarte mici excepţii, privind un grup restrâns de persoane, care s-au impus nu prin operǎ, ci prin mass-media – au devenit un fel de paria, desconsideraţi şi umiliţi de guvernanţi. Preşedintele se lǎuda în faţa elevilor (la deschiderea unui an şcolar)  cǎ el nu a fost niciodatǎ premiant şi a ajuns conducǎtor de ţarǎ. Cu alte cuvinte, calea succesului nu este învǎţǎtura, cum cautǎ sǎ vǎ convingǎ dascǎlii voştri.

– Lipsa oricǎrei perspective de dezvoltare a ţǎrii a fǎcut ca foarte mulţi tineri, care urmeazǎ facultǎţi în România, dupǎ absolvire, sǎ-şi caute de lucru în alte ţǎri. In acest fel, ţara noastrǎ, foarte sǎracǎ, îşi permite “luxul” de a  oferi gratuit  “inteligenţǎ” statelor dezvoltate.

  O politicǎ externǎ de “sǎrut mâna” ( expresia aparţine lui Ion I.C. Brǎtianu, care se referea la lipsa de demnitate naţionalǎ doveditǎ de unii români la Conferinţa pǎcii de la Paris din 1919).

– Dupǎ 1989, România nu a avut nici o iniţiativǎ diplomaticǎ semnificativǎ şi a evitat, chiar atunci când a fost solicitatǎ, sǎ se implice în rezolvarea unor probleme delicate, în care avea expertizǎ (de exemplu, în privinţa relaţiilor dintre Israel şi statele arabe).

– România este tratatǎ ca “ruda sǎracǎ” acceptatǎ, ca o favoare,  în NATO şi UE. Realitatea demonstreazǎ cǎ, dupǎ ce a devenit stat membru al Uniunii Europene, cota de contribuţie financiarǎ a României este mult mai mare decât fondurile obţinute de la bugetul acesteia. Cu alte cuvinte, ţara noastrǎ finanţeazǎ UE  şi nu invers.

 Culmea este cǎ,  deşi România nu face parte din zona euro, preşedintele nostru s-a oferit recent sǎ susţinǎ, cu “vreo cinci miliarde” aceastǎ valutǎ. Statul român nu are bani, drept care a trebuit sǎ taie salariile şi pensiile,  dar poate participa,  cu o sumǎ consistentǎ, la fondurile Bǎncii Europene. Important este sǎ “facǎ frumos” în faţa strǎinǎtǎţii.

Neprimirea în spaţiul Schengen, interzicerea românilor (cetǎţeni europeni) de a lucra în mai multe state din UE, constituie expresii elocvente a dispreţului cu care este tratatǎ clasa politicǎ de la Bucureşti.

De acelaşi tratament are parte România şi dupǎ primirea în NATO. Menţinerea vizelor pentru intrarea cetǎţenilor români în SUA, deşi România face mari eforturi umane şi materiale luptând, la solicitarea SUA, în Irak şi Afganistan, acceptând scutul anirachetǎ pe teritoriul sǎu etc. sunt expresii clare ale incapacitǎţii liderilor politici români de a promova o politicǎ de demnitate naţionalǎ

 Actualii guvernanţi susţin cǎ ei au fǎcut “ce trebuie” pentru ca România sǎ nu se prǎbuşeascǎ economic. “Ce trebuie”, adicǎ au scǎzut salariile şi pensiile românilor, au mǎrit TVA-ul, au sǎrǎcit şi mai mult populaţia. Pe de altǎ parte, au împrumutat 20 de miliarde euro cu care au menţinut “pe picioare”  bǎncile strǎine care opereazǎ în România. Pentru aceasta guvernanţii români au meritat cuvintele elogioase ale FMI şi ale Bǎncii Europene.

Nu însǎ şi ale românilor, pentru cǎ, în  realitate,  investiţiile despre care s-a vorbit atunci când au fost contractate împrumuturile, au rǎmas promisiuni deşarte. Se observǎ “cu ochiul liber” cǎ guvernanţii români nu acţioneazǎ pentru a se crea locuri de muncǎ şi a se asigura astfel cetǎţenilor o sursǎ sigurǎ de existenţǎ. Pentru ei important este cǎ fac “ce trebuie”, adicǎ ce li se cere pentru salvarea bǎncilor strǎine.

 Aceşti guvernanţi afirmǎ ca “atâta poate” sǎ suporte statul pentru plata salariilor şi pensiilor. Dar eu nu spun de ce statul român “nu poate” sǎ promoveze o legislaţie prin care sǎ  încurajeze industria naţionalǎ (cum face Germania), sǎ sprijine agricultura ( cum face Franţa), “nu poate” sǎ oblige companiile multinaţionale sǎ aibǎ o contribuţie mai substanţialǎ la bugetul statului român (cum au impus polonezii) etc. etc.

Nu cred cǎ este vorba doar de nepricepere şi de oportunism politic, ci de mult mai mult. Dovadǎ cǎ averea multor politicieni a sporit în progresie geometricǎ, sfidând prin opulenţa lor o populaţie tot mai sǎracǎ.

Este un fapt cǎ rolul decisiv în politica româneascǎ îl au finanţiştii şi mai ales contabilii, care lucreazǎ  dupǎ indicaţiile primite de la FMI, întocmind tabele şi bilanţuri, grijulii sǎ se “încadreze”  în limitele stabilite de acesta,   fiind cu total imuni la viaţa de zi cu zi a semenilor lor.

 Se evocǎ mereu cazul Greciei, dar nu se menţioneazǎ ce nivel de trai, ce salarii şi pensii au grecii, şi nici faptul cǎ, cu toate presiunile externe, guvernele acestei ţǎri nu şi-au permis sǎ taie salariile cu 25%, aşa cum a decis pentru noi, preşedintele României. Românii ar fi fericiţi sǎ aibǎ salariile, pensiile şi facilitǎţile sociale ale grecilor.

Pe de altǎ parte, se trece sub tǎcere situaţia Poloniei, şi ea fostǎ ţarǎ socialistǎ, dar care nu a cunoscut criza atât de invocatǎ de oficialii români, pentru cǎ acolo conduce o clasǎ politicǎ responsabilǎ, care-şi respectǎ propriul popor şi chiar  face “ce trebuie.”

 Criza este prea profundǎ pentru a putea fi rezolvatǎ pe “termen scurt”. Guvernul de tehnicieni, organizarea de alegeri anticipate pot detensiona  situaţia, dar este cert cǎ românii nu au încredere în actuala clasǎ politicǎ. Percepţia publicǎ este cǎ toţi politicienii sunt corupţi şi ca atare nu li se poate acorda încredere.

Rezultatul alegerilor va fi viciat datoritǎ stǎrii de sǎrǎcie în care a fost adusǎ  populaţia României (mai ales ţǎrǎnimea). Pentru un cetǎţean flǎmând este mai important sǎ obţinǎ mijloace de subsistenţǎ pentru câteva zile, decât sǎ voteze un program politic, care-i oferǎ o şansǎ teoreticǎ. Ca urmare, el va primi bucuros punga cu ulei, zahǎr, orez etc. şi va vota cum i se cere, chiar dacǎ nu-i agreeazǎ, ba chiar îi urǎşte, în sinea sa, pe respectivii candidaţi.

Deşi legea interzice mituirea alegǎtorilor, iar faptele sunt bine cunoscute,  nu s-a luat nici o mǎsurǎ impotriva politicienilor infractori. Si aceasta pentru cǎ toţi fac la fel.

  Pe termen lung – dar acţiunea ar trebui sǎ înceapǎ chiar din acest an – o adevǎratǎ reformare a clasei politice trebuie sǎ porneascǎ de la stabilirea RASPUNDERILOR.

Printr-o uriaşǎ manipulare mediaticǎ s-a acreditat ideia, cǎ “noi, cu toţii”,  suntem vinovaţi de situaţia în care a ajuns România. “Noi” am distrus industria, “noi” am distrus agricultura, “noi” am lichidat uzina de tractoare de la Braşov, “noi” am vândut flota, “noi” am bulversat învǎţǎmântul, “noi” am distrus sistemul de sǎnǎtate etc etc.

Ca urmare “noi”, cu toţii,  suntem vinovaţi pentru cǎ, într-o ţarǎ cu peste 10 milioane ha teren arabil, importǎm peste 70% din bunurile alimentare ( inclusiv cartofi din Egipt şi usturoi din China), pentru cǎ plǎtim cel mai scump preţ al petrolului importat din Rusia, cel mai scump preţ pentru un km de autostradǎ etc etc.

 A venit vremea ca justiţia sǎ nu se mai facǎ la Tv, sǎ nu ni se mai arate vameşi corupţi  ridicaţi noaptea de acasǎ sau din post şi aduşi cu elicopterul la Bucureşti dupǎ care sunt eliberaţi “pe şest”, este timpul ca şefii de la DNA sǎ nu mai facǎ declaraţii publice despre sutele de dosare pe care le au  în lucru (dar care nu se finalizeazǎ cu anii), ci sǎ pedepseascǎ pe cei vinovaţi de situaţia catastrofalǎ în care au adus România.

 Dacǎ se doreşte cu adevǎrat redresarea ţǎrii, trebuie sǎ se taie rǎul de la rǎdǎcinǎ, şi aceasta se poate face numai stabilind RASPUNDERILE, fǎrǎ nici o excepţie şi fǎrǎ nici o ingerinţǎ politicǎ internǎ sau externǎ.

În fond, acesta este mesajul românilor care în aceste zile de iarnǎ au ieşit în stradǎ, nemaiputând suporta situaţia în care au fost aduşi de politicieni – în cea mai mare parte a lor – corupţi şi iresponsabili.