Când am aflat că se reiau emisiunile de istorie la TVR m-am bucurat. Credeam că se revenea, după destul de mulţi ani, asupra deciziei privind desfiinţarea emisiunii Dosarele Istoriei care, la vremea respectivă, s-a bucurat de mult succes. Cred că în videoteca de aur a TVR se află înregistrări cu participanţi la Dosarele istoriei, precum Cristian Popişteanu, Dan Amadeo Lăzărescu, Paul Niculescu-Mizil, Serban Milcoveanu şi mulţi alţii. Este cert că nu din motive de audienţă a fost eliminată din grila de programe acea emisiune, ci pentru că nu s-a mai acceptat ca la Televiziunea Naţională să se dezbată probleme ale istoriei naţionale. Am mai aflat că noua conducere a TVR a aprobat introducerea unei emisiuni de istorie, dar nu pe programul I şi la o oră de vârf, ci pe TVR Cultural şi spre sfârşitul zilei. Mi-am zis: bine şi aşa.
Fiind un timp plecat din ţară, prima emisiune pe care am urmărit-o a fost cea din seara zilei de 4 mai 2011. Am constatat că se numeşte Controversele Istoriei, titlu inspirat, mi-am zis, deoarece oferă posibilitatea prezentării unor evenimente, fapte, personalităţi asupra cărora există puncte de vedere diferite. Dar m-a frapat decorul, dominat de fraza : « Istoria ne învaţă că n-am învăţat nimic din ea ». Si atunci, care este mesajul acestei emisiuni? Că o vom urmări fără nici un folos, pentru că şi aşa nu vom avea nimic de reţinut din lecţiile trecutului!?
Tema pusă în discuţie se referea la cultură şi propagandă în anii regimului socialist-totalitar (numit, impropriu, comunist). Nu a fost o dezbatere ştiinţifică, o confruntare de idei, pentru că moderatoarea şi cei doi invitaţi s-au plasat în poziţia de procurori, condamnând energic tot ce a însemnat cultură în timpul defunctului regim. Discutând despre revista « Magazin istoric » respectivii combatanţi au susţinut că aceasta a fost un instrument de propagandă, difuzând în rândul populaţiei ideile regimului comunist. Rar mi s-a dat să asist la o abordare atât de simplistă, care să nu ţină seama de contextul istoric şi de conţinutul publicaţiei pusă în cauză.
În realitate, apariţia « Magazinului istoric » în 1967 a fost un adevărat eveniment cultural şi ştiinţific. Timp de aproape două decenii, istoria României fusese scrisă sub controlul consilierilor sovietici, trunchiată, falsificată, denigrată, astfel că editarea unei reviste, eliberate de asemenea constrângeri, era resimţită ca o necesitate. Dovadă este tirajul extraordinar, de ordinul sutelor de mii de exemplare, care se vindeau ca « pâinea caldă ». În « Magazin istoric » s-au publicat fragmente din memoriile lui Constantin Argetoianu, din însemnările politice ale lui Armand Călinescu, interviul cu Nadia Duca (soţia primului ministru asasinat de legionari), aici a văzut lumina tiparului primul articol de după 1945 despre unirea Basarabiei cu România (semnat de Stefan Pascu), aici s-au publicat stenogramele întâlnirilor Stalin-Churchill-Roosevelt de la Teheran şi Yalta etc etc.
Este evident că asemenea materiale se publicau cu acordul regimului, dar procesul era exact invers : istoricii făceau presiuni asupra oficialităţilor pentru scrierea unei istorii corecte, pe bază de documente autentice, şi mulţi dintre ei au reuşit, publicând studii şi cărţi de o certă valoare ştiinţifică.
În emisiunea la care mă refer nu numai că nu s-a menţionat acest aspect esenţial, dar au fost împroşcaţi cu noroi mari istorici, precum David Prodan, acuzat că a făcut jocul regimului comunist scriind despre naţiunea română din Transilvania, şi Constantin C. Giurescu, prezentat ca propagandist al P.C.R. în Occident. Despre operele fundamentale ale acestora, publicate în acei ani, prin care au îmbogăţit istoriografia românească şi chiar universală, nu s-a rostit nici un cuvânt.
În dezbaterea de o oră nici măcar nu s-a menţionat că cel de-al XV-lea Congres internaţional de ştiinţe istorice s-a desfăşurat la Bucureşti în august 1980, cu participarea a circa 2 000 de specialişti din peste 80 de ţări. Prin modul de organizare şi prin libertatea de exprimare a istoricilor de pe toate meridianele Globului, acel Congres a fost, şi a rămas, cea mai amplă şi prestigioasă manifestare ştiinţifică din acest domeniu găzduită vreodată de România.
În schimb, cei trei s-au mărginit la rolul unor politruci de duzină, vehiculând lozinci despre propagandă, naţionalism, comunism etc. etc. Dacă la începutul anilor 90 aceste licenţe puteau fi înţelese, ca o expresie a luptei împotriva unui regim abia înlăturat, după două decenii o asemenea manieră aminteşte mai curând de anii 50, când Mihail Roller şi ciracii săi, în locul unei abordări ştiinţifice, se războiau cu regimul « burghezo-moşieresc ». Acum, la Controversele Istoriei direcţia a fost inversată : lupta hotărâtă împotriva « regimului comunist ».
După 1989 s-au publicat sute şi mii de cărţi (culegeri de documente, monografii, sinteze etc) pe care orice cetăţean le are la îndemână pentru a cunoaşte şi a înţelege istoria mai veche şi mai nouă, astfel că neorolleriştii nu mai pot avea credibilitatea patronului lor spiritual.
Cei care-şi respectă statutul ştiu că istoria trebuie prezentată sine ira et studio (fără ură şi fără părtinire), că au datoria să prezinte faptele aşa cum au fost, cu bune şi cu rele, că ei nu sunt nici procurori şi nici avocaţi. Cei care procedează altfel, ar trebui să nu uite că prostituţia intelectuală este mai degradantă decât cea fizică.
Share
If you enjoyed this article, please consider sharing it!
Ioan Scurtu
