DOI UNIVERSITARI DESPRE ISTORIA RECENTA A ROMANIEI

Câteva date bibliografice:

 – Titu Georgescu s-a născut în 1929, în oraşul Corabia, judeţul Olt. Absolvent al Facultăţii de Istorie, Universitatea din Bucureşti în 1952, a lucrat la Institutul de Istorie a Partidului de pe lângă C.C. al P.M.R., la Universitatea din Craiova (fiind primul ei rector 1970-1974) şi la Universitatea din Bucureşti (îndeplinind şi funcţia de prorector în anii 1975 – 1981). S-a pensionat de la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti în 1994, continuându-şi activitatea didactică la Universitatea Spiru Haret până la moartea sa, în 2003.

Aşadar, cei doi, s-au aflat în miezul evenimentelor, fiind implicaţi în problemele de cercetare şi predare a istoriei, nu numai la nivel individual, ci şi ca îndrumători, un anumit timp, de la nivelul funcţiilor politice şi administrative pe care le-au ocupat.

Maniera de realizare a cărţilor pe care le avem în vedere este diferită: Titu Georgescu a folosit însemnările zilnice, cu puţine comentarii făcute ad-hoc; Gh. Ioniţă a apelat la agendele proprii, dar şi-a rezervat posibilitatea unor reflecţii ulterioare, de după 1989. Atât Titu Georgescu, cât şi Gh. I. Ioniţă prezintă evoluţia României în ultimele decenii ale socialismului totalitar din România, starea de spirit proprie, dar şi a celor din jur, schimbarea de regim din 1989 şi consecinţele imediate ale acestui eveniment.

 

Titu Georgescu a publicat primul volum din memoriile sale sub titlul Tot un fel de istorie – în 2001, iar cel de-al doilea, la care ne vom referi pe larg, în 2002. În primul volum autorul se referă la căsătorie, familie, şcoala primară, liceul şi anii de facultate. Scris cu real talent literar volumul oferă imaginea vieţii unui copil şi adolescent în luptă cu vremurile. A izbândit, reuşind să termine Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti şi să fie încadrat, ca student încă, la Institutul de Istorie a Partidului de pe lângă C.C. al P.M.R. La vremea respectivă acest institut era „portdrapelul” istoriografiei româneşti, acolo desfăşurându-şi activitatea Mihail Roller, vicepreşedinte al Academiei Republicii Populare Române şi adjunct de şef de secţie la C.C. al P.M.R.; de acolo porneau directivele pentru întregul „front istoriografic” al României.

Titu Georgescu nu şi-a propus să înfrumuseţeze istoria, nici să se prezinte într-o altă lumină, decât cea reală. În consecinţă a publicat însemnările zilnice, aşa cum le-a scris la vremea respectivă. Tânăr şi entuziast, a fost unul dintre puţinii cercetători de la Institutul de Istorie al Partidului, care avea Facultatea de Istorie absolvită la cursurile de zi. A ajuns, în decembrie 1954, la doar 25 de ani, secretar ştiinţific, funcţie extrem de importantă pentru „frontul istoric” din România.  În scurt timp a intrat în conflict cu vechea gardă (a ilegaliştilor încadraţi în institut), astfel că în 1956 a fost eliminat din această instituţie. A revenit în 1958, după moartea lui Roller, pe aceeaşi funcţie de secretar ştiinţific, iar din 1965 a devenit şi redactor şef al revistei Anale de istorie editată de Institutul de Istorie al Partidului.

Titu Georgescu recunoaşte că însemnările sale din anii 1950-1965 „sunt marcate de o anume aliniere a concepţiei, a scrierilor, a cuvintelor, a redactării la ceva din aşa numitul limbaj de lemn, impuse toate, însuşite disciplinat.

Sigur, cu timpul se simt şi schimbările datorate maturizării, dar cu destule mentalităţi proprii unui membru al partidului, în ce priveşte idealul socialist, construirea sa, omul nou, căile de dezvoltare a României, suverană, independentă, ş.a.m.d” (p.5).

După 1958, în calitatea oficială pe care o avea, dar şi în nume personal,  s-a străduit să lărgească aria tematică a programelor de cercetare, care să nu se limiteze la mişcarea muncitorească; a urmărit, în principal, ca aceasta, inclusiv istoria P.C.R., să fie încadrată în ansamblul general al istoriei naţionale. În acest spirit a publicat cărţile Nicolae Iorga împotriva hitlerismului(1956); una din primele lucrări despre marele istoric apărută dupa 1948; Intelectuali antifasciști în publicistica românească(1967); Mărturii franceze despre 1848 în Ţările Române ( 1967).

Volumul pe care-l recenzăm[1]   se referă la perioada 1970-1990, când Titu Georgescu s-a consacrat carierei universitare. Plecarea sa de la Institutul de Istorie al Partidului a avut loc pe fondul deteriorării relaţiilor sale cu unele cadre de conducere. El scrie că în iulie 1970 a avut „o discuţie cam încordată, la direcţia institutului, care îmi cere să duc la capăt activitatea unui mare şi complex colectiv”, alcătuit de Leonte Răutu, cu misiunea de „a afla cifrele reale ale evreilor ucişi între 1940 şi 1944 în România”(p.15). Membrii colectivului au cercetat documentele de arhivă, dar nu au putut ajunge la o cifră certă. Nicolae Goldberger, director adjunct al Institutului şi  Ştefan Voicu – redactor şef al revistei Era socialistă (organ teoretic al C.C. al P.C.R. ) şi-au exprimat nemulţumirea. Titu Georgescu a afirmat „Sunt cunoscut ca un cercetător şi profesor cu mulţi prieteni evrei. Am scris despre evrei frumos, mai ales cu prezenţa lor în mişcarea antifascistă, dar nu pot minţi şi să modific cifrele. În colectiv sunt şi doi colegi evrei”. Replica lui Ştefan Voicu a fost „Mai mint şi documentele”(p.17). O reacţie similară a avut şi Nicolae Goldberger – pe care Georgescu avea să-l caracterizeze astfel: „este prototipul evreului activist, Kominternist, abil, incorect cu poporul român şi istoria lui, primejdios pentru cei cu care lucra şi nu cântau în struna sa la nivele necunoscute nouă”(p 59).

În fapt, lui Titu Georgescu i se cerea imposibilulul, deoarece această problemă nu şi-a găsit rezolvarea nici după trei decenii. Comisia Internaţională pentru Studiul Holocaustului în România, în Raportul final, publicat în 2005, menţionează: „Numărul evreilor români şi al evreilor din teritoriile aflate sub administraţie românească ucişi în timpul Holocaustului nu a putut fi stabilit cu precizie absolută. Dar concluzia Comisiei în acest sens este că ,în timpul Holocaustului, în România şi în teritoriile aflate sub controlul său au fost ucişi sau au murit între 280.000 și 360.000 de evrei români şi ucrainieni” [2] .

Neplăcerile s-au înmulţit şi în legătură cu activitatea sa în colegiul de redacţie al revistei Magazin istoric: „sunt a treia oara criticat în această toamnă, la Secţia Propagandă a Comitetului Central, pentru ce s-a publicat din amintirile lui Constantin Argetoianu”. Ilie Rădulescu „îmi atrage atenţia că nu sunt prudent în selectarea extraselor, eu dând aviz să fie unele publicate”(p 25).

Interferenţa politicului începea să-l deranjeze tot mai mult pe Titu Georgescu. În ianuarie 1971 a participat la o discuţie despre lucrarea Griviţa 1933,  alcătuită de Paul Nicolescu- Mizil, Ilie Rădulescu, Ion Popescu- Puţuri, Walter Roman. Cu acest prilej, Ilie Rădulescu a cerut ca „Gh. Dej să apară mai puţin; să nu se detaşeze de ceilalţi”. Paul Nicolescu- Mizil a precizat că lucrarea va fi luată în discuţia Comitetului Politic Executiv, „capitol cu capitol”(p38). Autorul nu comentează, dar este limpede că asemenea ingerenţe ale conducerii de partid în scrierea istoriei se datorau politicii lui Nicolae Ceauşescu vizând demolarea lui Gheorghiu- Dej, acţiune începută la Plenara C.C. al P.C.R. din aprilie 1968, când au fost dezvăluite crimele, abuzurile şi ilegalităţile fostului lider, decedat în martie 1965.

Tot din iniţiativa lui Nicolae Ceauşescu urma să se scrie istoria P.C.R. În acest scop, Institutul de Istorie al Partidului a trecut la alcătuirea unei „sinteze”, care după discuţii şi aprobări, urma „a fi iscălită de tovarăşii din conducerea partidului”. (p.43) Cu alte cuvinte, unii cu munca şi alţii cu semnătura; evident o asemenea lucrare trebuia să fie una eminamente politică.

Oltean, născut la Corabia, Titu Georgescu a militat pentru înfiinţarea Universităţii din Craiova, fiind numit de ministrul Mircea Maliţa, în noiembrie 1970, rectorul acestei instituţii de învăţământ superior. Misiunea de a conduce o universitate recent înfiinţată a primit-o cu responsabilitate şi cu decizia de a-i asigura o bază temeinică. Din însemnările publicate, rezultă limpede că rectorul a trebuit să se implice în constituirea facultăţilor, elaborarea planurilor de învăţământ, în obţinerea de noi spaţii etc. A făcut zeci şi zeci de demersuri la Comitetul Judeţean de Partid, la Ministerul Învăţământului, a pledat, a cerut şi de cele mai multe ori a obţinut.

A fost preocupat de crearea unui corp profesoral alcătuit din tineri bine pregătiţi: Titu Georgescu nota: „Mă întâlnesc cu foşti studenţi eminenţi, pe unii ca Ioan Scurtu, Ion Bulei, Liliana Popa, Horia Matei, şi alţi câţiva, tare doresc să-i aduc la Universitatea din Craiova” (p.24) Dar, dincolo de promisiuni vagi, rectorul nu a obţinut acordul dorit, fiecare din cei solicitaţi având un post la care nu doreau să renunţe. Titu Georgescu a stabilit relaţii strânse cu intelectualii din Craiova, între care poetul Marin Sorescu; la 23 februarie 1971 nota: „Întâlnirea, a doua, cu poetul Marin Sorescu, în aula Universităţii din Craiova, cu studenţii şi profesorii. Un moment rarisim! Pentru ziua mea (de naştere) nu putea fi un dar mai mare ş mai de inimă”(p 39).

Din iniţativa sa au fost invitate să conferenţieze sau să prezinte comunicări ştiinţifice numeroase personalităţi din ţară şi din străinătate (Polonia, Ungaria, Italia, Iugoslavia) etc. Cu unii profesori străini a făcut schimb de experienţă privind învăţământul superior. De exemplu, în martie 1972 a avut o discuţie cu rectorul Universităţii din Geneva (Elveţia) însoţit de câţiva colaboratori: „ Au fost uluiţi când le-am spus că în România, învăţământul, în întregime, este gratuit, că nu se plăteşte nici la înscriere, nici pentru sesiunile de examene, nici pentru cei cu patru, cinci sau şase ani de studii universitare. Au revenit cu întrebări interesându-se de studenţii merituoşi. Când le-am spus că aceştia primesc bursă, cu gratuitatea locuinţei şi cantinei, s-au uitat unii la alţii”, iar când prorectorul le-a spus că toţi absolvenţii primesc locuri de muncă „uimirea a fost totală”(p 116).

Lucrând în învăţământ, venind în contact cu „altfel” de intelectuali şi nu cu activişti de partid cum erau (şi se considerau) cei de la Institutul de Istorie al Partidului , precum şi cu numeroşi studenţi, Titu Georgescu s-a arătat extrem de receptiv la ideile noi, eliberate de dogmatismul şi sovietismul anilor ’50. A iniţiat dezbateri asupra unor probleme controversate ale istoriei, sesiuni ştiinţifice, a promovat dialogul. Din însemnările publicate rezultă că avea plăcerea dialogului deschis cu studenţii, se entuziasma la orice nouă descoperire ştiinţifică, nu numai în domeniul istoriei, dar şi al tehnicii, medicinei, agronomiei etc.

Evoluţiile politice la nivelul României, situaţia din interiorul P.C.R. erau privite atent de Titu Georgescu. Tezele din iulie 1971 ale C.C. ale P.C.R., care marcau o revenire la dogmanismul ideologic, l-au pus pe gânduri:„ Sunt cam derutat. Poate nu am înţeles eu bine. Mai aştept şi mai observ. Într-un an, doi ne dăm seama dacă tezele expuse de tovarăşul Ceauşescu înseamnă încetarea deschiderii cum îi zicem noi, universitarii, scriitorii şi gazetarii, sau e o încetinire de moment sau poate şi o negare a ce am început prin ’62-63”. A discutat cu scriitorul Paul Anghel, care i-a atras atenţia „Tocmai s-a întors tovarăşul din China şi Coreea, unde a fost impresionat de felul cum se construieşte socialismul acolo”(p 61). După Plenara C.C. al P.C.R. din  noiembrie 1971, care a adoptat Programul ideologic au început prelucrările cu activul de partid, inclusiv cu cadrele didactice. La şedinţa corpului profesoral de la Universitatea din Craiova, prelucrarea a făcut-o secretarul cu Propaganda de la Judeţ. Titu Georgescu, nota: „Nu prea sunt discuţii deoarece nu prea ai ce discuta când este vorba de sarcini”. La Centrul Academiei din Craiova a venit de la Bucureşti Mihnea Gheorghiu, preşedintele Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice”: „ne-a vorbit despre exigenţele Plenarei din noiembrie, când tovarăşul Nicolae Ceauşescu a cerut aprofundarea tratării problemelor ideologice, sociale şi politice.” Titu Georgescu reflecta: „Plenara din noiembrie, poate greşesc, îmi pare ca o dezvoltare a celei din iulie şi o trecere sub un control mai mare a deschiderilor din ultimii cinci ani”(p 91). Realitatea a dovedit că profesorul nu a greşit.

Una din ideile de bază ale Programului ideologic se referea la creşterea rolului conducător al partidului.  Activiştii locali s-au grăbit să-şi exercite acest rol, chiar peste capul rectorului. La şedinţa comună a Biroului Senatului şi Biroului de partid din 10 noiembrie 1971, Titu Georgescu a afirmat că : „Rolul conducător al partidului nu se realizează doar prin organizaţia de partid”, ci prin activitatea concretă a membrilor săi (p.93). La 19 ianuarie 1972 nota : „Secretarul de partid convoacă şedinţă cu toate cadrele didactice, a doua zi, cu reprezentanţi ai studenţilor şi ai personalului tehnic-administrativ pentru prelucrarea păstrării secretarului de partid şi de stat. N-am fost nici informat”(p101).

Asemenea practici îl deranjau vădit pe rector. O lună mai târziu, primul secretar al Comitetului Judeţean de partid şi secretarul cu propaganda i-au cerut, la ora 10.00, să convoace o şedinţă a Biroului Senatului pentru ora 14.00, „fără a şti ce vrea prin convocarea ei peste capul rectorului”. Aceştia au venit pentru a trasa sarcini cadrelor didactice şi studenţilor: „Stau şi ascult ca un invitat”(p 118). Ulterior, într-o discuţie cu primul secretar, Titu Georgescu i-a spus că el, ca rector, răspunde „în faţa conducerii de partid. Întreb care conducere – din Universitate sau forurile superioare? – Se întrepătrund, îmi răspunde”(p112).

 Pe de altă parte, fiind chemat la Comitetul Central de noul secretar cu Propaganda al C.C. al P.C.R, Cornel Burtică, rectorul notează: „Toate cele şapte puncte ale cerinţelor noastre au fost aprobate de tovarăşul Burtică. A chemat şi pe tovarăşul Maliţa”. Era ziua de 12 aprilie 1972 pe care o caracterizează printr-un cuvânt „victorie!”(p 122). Cu alte cuvinte se mai găseau în România oameni la vârf care înţelegeau problemele specifice învăţământului superior şi se implicau în rezolvarea lor.

Situaţia politică nu evolua linear, iar Titu Georgescu scria: „ca istorici, suntem decişi să folosim cât mai mult conjunctura creată în ultimii ani şi să luăm drept scut citate din cuvântările tovarăşului Nicolae Ceauşescu”(p 105).

Într-adevăr, la vremea respectivă „scutul” unor citate din Ceauşescu îi apăra pe mulţi istorici, preocupaţi să scrie o istorie adevărată. Pe de altă parte, profesorul cunoştea pe unii, fără operă, care căutau să acrediteze ideea că nu „vor să facă niciun compromis”, dar „chiar dacă ar fi alt regim social- politic, aceşti aproximativi istorici nu ar prea scrie, deaorece sunt mai mult zgomotoşi, prin exprimare orală”(p 106). Titu Georgescu avea dreptate, iar viaţa a dovedit că tocmai aceşti „zgomotoşi” aveau să devină extrem de activi după 1989, să afirme că nu au făcut concesii „regimului comunist”, lăsând să se înţeleagă că şi-au păstrat cărţile scrise de ei „în sertar”. Numai că ele nu au apărut niciodată, pentru simplul motiv că nu existau.

 În vara anului 1974, Titu Georgescu avea o discuţie cu istoricii A. Simion şi Al. Gh. Savu privind lărgirea ariei tematice a revistei lor de istorie, inclusiv referitoare la anii 1940-1944. „Contraofensiva pe care intenţionăm să o punem la cale, noi trei, ne cere lărgirea colectivului de colaboratori, de autori care să aducă mai aproape de adevăr locul lui Antonescu în istoria contemporană”(p 155). Între aceştia „tinerii asistenţi şi lectori  precum Ioan Scurtu, Sbărnă, şi doctoranzii mei pe care putem conta Neagoe, Tănăsescu, Mamina şi alţii”(p 156).

Felul cum gândea să acţioneze nu era pe placul oficialităţilor care au aflat despre acest „plan”. Titu Georgescu a fost chemat la Şecţia Propaganda a C.C. a P.C.R.  şi „atenţionat că în unele articole şi conferinţe publice sunt autori şi vorbitori pe tema Antonescu”, care se iau după ce le bagă în cap Georgescu. Mă pârâse, culmea, un general, Bantea”( p.156); acesta era directorul Centrului de Istorie şi Teorie Militară.

Viaţa politică din ţară începea să se deregleze tot mai mult. În martie 1974, Nicolae Ceauşescu a fost ales în funcţia de preşedinte al Republicii Socialiste România, după care a urmat un deceniu şi jumătate de exacerbare a cultului personalităţii sale. Titu Georgescu constata: „am senzaţia că, în mare parte, Congresul al IX-lea, de acum aproape zece ani, a fost cam anulat de Congresul al XI-lea. Cred că tovarăşul Ceauşescu nu izbuteşte schimbări  fundamentale deoarece a fost şi este înconjurat de activişti, miniştri, crescuţi la şcoala îngustimii de vederi, a dogmatismului, a închistărilor poststaliniste”. Citează câteva nume: Ilie Rădulescu, Ion Stoian, Florin Dănălache (p 157). Constând că Ceauşescu „nu renunţa la asemenea oameni” (p. 157), Georgescu – şi nu numai el credea în bunele intenţii ale lui Ceauşescu, punând în seama anturajului abaterile de la linia anunţată în 1965. Dar profesorul se înşela, după cum singur avea să mărturisească în anii următori.

Titu Georgescu a fost unul dintre promotorii istoriografiei naţionale şi a ruperii  cu perioada stalinistă. A susţinut şi a obţinut înlocuirea cursului de Istoria  Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, care se preda la facultăţile de istorie şi filosofie, cu cel intutulat Istoria Partidului Comunist Român. Din 1973 a început să militeze ca în locul acestuia să se introducă Istoria Patriei şi a Partidului; a înaintat la Ministerul Învăţământului o tematică şi chiar a editat la Craiova un asemenea curs. A luat „legătura cu câţiva colegi între care Gheorghe Ioniţă, Alexandru Savu, Ştefan Ciobanu, ultimul de la Ministerul Învăţământului. „Nu am izbutit prea mult, dar am perseverat asociind şi tineri precum Ioan Scurtu, St. Neagoe, P. Tudoran şi alţii”(p 158).

Deşi nu avea nicio împuternicire oficială, Titu Georgescu a perseverat. În 1974, a „testat” acest curs la Universitatea din Bucureşti, constatând receptivitatea studenţilor. Apreciază că la „Ministerul Învăţământului am adepţi, care susţin un curs general de istorie la cât mai multe facultăţi” (p 158), dar constată că sunt şi „conservatori ministeriali”, „kominterişti”. Pentru orice eventualitate a folosit o tactică, utilizată şi de alţi istorici: „discursurile tovarăşului Nicolae Ceauşescu, le aşez ca un fel de motto. În cazurile când sunt încolţit de mai vârstnici cu grade mari, vin cu citate din cuvântările secretarului general”(p. 160).

Desigur, munca de rector îi consumă cel mai mult timp. După un an de activitate la Universitatea din Craiova a desprins o concluzie: „Cred că încep să înţeleg câte ceva, acum când sunt oarecum detaşat de cazanul ideologic central. Dar nu este destul să înţelegi, ci să faci ceva. Nu este destul să vrei, ci să ştii ce vrei, să poţi să vrei. Cu cine? Mulţi sunt prinşi în menghina politico-ideologică, alţii s-au închis în ei şi tac, stau deoparte şi condamnă fără a face nimic, cât de cât”( p 99).

După trei ani era decepționat: „mi-ar trebui tărie, de un fel aparte, spre a avea tactul cerut când întâlnesc impostura, lipsa flagrantă de conştiinţă, nepotismul, necinstea, după paravane lozincarde”. Nu credea că putea lupta cu succes împotriva acestor racile: „Nu am experienţă pentru asemenea gen de practici şi punând deschis problemele mă aflu descoperit. Să închid ochii? Imposibil. Mai bine mă retrag ca profesor, şi voi dubla dăruirea mea pentru învăţământ”(p 149). Începea să fie tot mai tracasat pe birocraţia administrativă, de amestecul factorilor politici în actul de decizie.

La acestă tensiune se adăugau problemele de sănătate, drept care în vara anului 1974 a cerut ministrului Paul Niculescu- Mizil, eliberarea din funcţia de rector al Universităţii din Craiova. (p162)

În toamnă, după o discuţie cu ministrul, Titu Georgescu a acceptat să fie ales prorector la Universitatea din Bucureşti. De pe acestă poziţie a continuat să militeze pentru ideea introducerii cursului de Probleme fundamentale ale patriei şi partidului: „Raliez în jurul ei tot mai mulţi istorici. Se remarcă între tineri Ioan Scurtu care are o contribuţie efectivă la redactarea mai multor capitole. Cu Gigi Ioniţă mă ajut la mai multe capitole”(p 179).

Titu Georgescu nu ştia, sau nu a consemnat, faptul că nu era singurul care acţiona pentru introducerea acestui curs. De fapt, în acei ani se desfăşura o activitate paralelă. Ideea fusese preluată şi de Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu de la secţia C.C. al P.C.R. De asemenea, la Ministerul Învăţământului, Ştefan Ciobanu, inspector de specialitate la Direcţia Ştiinţe Sociale, mergea chiar mai departe, întrebându-mă dacă nu ar fi cazul să milităm pentru un curs de Probleme fundamentale privind istoria României. M-am raliat acestei ideei şi am acţionat împreună pentru a-l convinge pe Gh. P. Apostol, directorul direcţiei, să ne susţină în numele Ministerului Învăţământului.

Decizia urma să fie luată la nivelul conducerii superioare de partid. Titu Georgescu s-a implicat plenar în acest efort: „Colegul Ioniţă este în ofensivă la Secţia Propagandă spre a preîntâmpina eventualele potrivnicii, iar eu la Minister”(p 179). În toamna anului 1976, Georgescu era chemat  de Cornel Burtică şi Paul Niculescu- Mizil, în faţa cărora a argumentat necesitatea unui asemenea curs: „Acordul celor doi este însoţit de obligaţia înaintării cursului, ca machetă, până în martie 1977, urmând să fie tipărit până în toamna lui 1977 şi trimis la toate instituţile de învăţământ superior din România”. După această discuţie, Georgescu notează: „Zbor, da, am impresia că plutesc. Această aprobare îmi trebuie. Restul văd eu cum fac.”(181 p)

A trecut, din propie iniţiativă, la constituirea colectivelor de cadre didactice care să predea în instituţile de învăţâmânt superior din Bucureşti şi la redactarea cursului. „Avem unele greutăţi din partea Secţiei Propagandă a C.C. De aici, doi tovarăşi, pe care îi cunosc destul de bine, Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu, mă tot asaltează în fel şi chip cu referate critice, cu observaţii venite de la nu ştiu ce institute de cercetare şi de învăţământ”(p 181). Avea probleme şi în legătură cu „lista autorilor de pe copertă, cerându-mi-se introducerea unora care nu au contribuit cu niciun rând la proiectarea elaboratei lucrări. Mi s-a sugerat de către colegii de la Magazin Istoric şi de cei de la Secţia C.C. a P.C.R. , că astfel să nu mai întâmpin greutăţi (p182).

Surpriza a venit pe la sfârşitul anului 1976, când în urma presiunilor celor doi, Muşat şi Ardeleanu ( numiţi şi fraţii Petreuş, după numele unor interpreţi de muzică populară care apăreau numai împreună), Ministerul Învăţământului a optat pentru un alt colectiv de autori, în care nu figura niciun cadru didactic universitar, ci numai activişti de la Secţia Propagandă a C.C. al P.C.R. , Academia de Partid Ştefan Gheorghiu şi Institutul de Istorie al Partidului.”(p. 182).  Reacţia cadrelor universitare a fost negativă, astfel încât ministerul a fost nevoit să revină asupra deciziei sale.

Pe de altă parte, Titu Georgescu constata la 22 septembrie 1977: „Încrâncenată şi surdă luptă împotriva istoriei din partea celor care au persecutat-o zeci de ani” (p 208). Se realiza în fond, o bizară alianţă între vechii stalinişti- kominternişti şi noii activişti, pe o platformă antinaţională, care avea să se amplifice după Revoluţia din Decembrie 1989.

Titu Georgescu s-a alăturat Direcţiei de Ştiinţe Sociale din Ministerul Învăţământului, considerând că se poate face un pas decisiv: „Discut cu Gigi Ioniţă crearea unui grup de iniţiativă pentru definitivarea cursului Probleme fundamentale de istoria României. Grupul să fie din 56 intrând Ioan Scurtu, Gheorghe Iscru şi vom mai vedea, colegi cu substanţă patritică suficientă unei astfel de ameliorări”.(p. 243)

Între timp, stimulat de Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa din 1975, Titu Georgescu a scris cartea Argumentele istoriei pentru o nouă ordine internaţională în care conchidea: „istoria lumii, la finele secolului douăzeci, relevă capacitatea popoarelor de a se dezvolta libere, de a-şi valorifica potenţialele materiale şi spirituale şi a contribui împreună, la un alt salt al civilizaţiei omenirii”( p187). A lansat multe ideei originale şi de această dată: „ Platoşa ce mi-o asigur prin cuvântarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu cred că m-a salvat de la excomunicare în anul apariţiei cărţii, 1977” (p. 198).

În calitate de prorector al Universităţii din Bucureşti, responsabil cu activitaea ştiinţifică, a iniţiat dezbateri şi sesiuni ştiinţifice cu o largă tematică, vizând momente esenţiale în istoria României şi încadrarea lor în ansamblul general european.

Titu Georgescu scria „ La 28 septembrie 1977, sunt chemat la tovarăşa Olivia Clătici, secretară a Centrului Universitar de partid din Bucureşti, pentru programele de manifestări ştiinţifice din acest an şcolar. Îmi dictează pur şi simplu: 60 de ani de la Marea Revoluţie din octombrie; 30 de ani de la instaurarea Republicii; 30 de ani de la naţionalizare. Îi spun că nu pot să organizez, de la nivelul Rectoratului asemenea sesiuni, deoarece eu am discutat cu conducerile facultăţilor şi institutelor de cercetare pregătirea de sesiuni ştiinţifice privitoare la Afirmarea culturii medievale româneşti în cultura europeană, Premisele Revoluţiei de la 1848, Oameni de Ştiinţă, cultură şi de arme români între 1877 şi 1918, De la Dictatura lui Carol al II-lea la dictatura lui Antonescu, 30 de ani de la instaurarea Republicii, toate pe profilul facultăţilor de istorie, filosofie, ştiinţe juridice, filologie.

Îi spun tovarăşei Clătici că începem să pregătim, din 1978, Congresul mondial de istorie de la Bucureşti , şi nu-l putem îmtâmpina decât cu activităţi ştiinţifice pe un anume profil. Ne-am despărţit fără să ne înţelegem”. După cum singur avea să constate, a fost „luat în obiectiv de tovarăşa Clătici; din trei în trei zile sunt chemat, nu pentru planul de sesiuni ştiinţifice ce mi l-a propus, ci ca să dau seama ba de facultate, ba de alta, de institute, de cadre didactice pentru Problemele fundamentale ale istoriei, cam de tot ce răspund ca prorector”(p 221-222).

Informațiile pe care le transmitea Olivia Clătici veneau de la Secţia Propagandă a C.C. al P.C.R. Deşi aceasta nu voia să „desconspire sursa” unii au intuit realitatea. La începutul anului 1978, Titu Georgescu notează: „S-au afirmat la Secţia C.C. al P.C.R.  doi pseudoistorici care vor să impună obiective, disciplină,  aliniere, mai ales în frontul istoric. Acestora li s-a părut că la proiectantul curs de Probleme fundamentale ale istoriei, se îngăduise prea multă libertate, existând cadre didactice care îşi permit să spună ce nu este tipărit.  Ei au cerut Ministerului Învăţământului să fie înlocuiţi mai muţi conferenţiari şi lectori şi crearea de noi colective responsabile ale acesui curs”. (p 237).

Titu Georgescu s-a angajat şi în pregătirea Congresului internaţional de ştiinţe istorice, care urma să aibă loc în Bucureşti, în august 1980. Decizia fusese luată la Congresul de la San Francisco (SUA) din 1975. De la nivelul conducerii de partid şi de stat s-a hotărât ca, în întâmpinarea Congresului să se realizeze Tratatul de istorie a României în 10 volume. Titu Georgescu s-a implicat plenar în munca de redactare a acestei opere.

În octombrie 1978 a avut loc în biroul său de la Rectorat o şedinţă a Comitetului de coordonare şi a Comitetelor de redacţie de la primele şapte volume, tipărite în machetă. Cred că informaţiile lui Titu Georgescu nu sunt foarte exacte. După cunoştinţa mea s-au făcut machete doar pentru primele două volume, celelalte fiind în stadii incipiente de realizare. „S-a discutat calm, temeinic, cu opinii felurite şi s-a decis ca doar primele două volume să fie definitivate până la Congresul mondial de istorie […] Obiecţii a ridicat doar Mircea Muşat reprezentantul Secţiei Propagandă al C.C. al P.C.R., „care a insistat asupra dezacordurilor dintre autori, pentru a conchide că nu sunt pregătite Comitetele de readacţie spre a definitiva tipărirea, nu a două sau trei volume, ci a niciunuia”. El „ne-a dat să înţelegem că aceasta este linia conducerii partidului”. Am plecat răvăşit de la Rectorat” (p. 243-244).

Discutând ulterior cu Traian Lungu ,de la Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice, sub egida căreia trebuia realizat Tratatul, Georgescu a aflat că „Muşat nu poate fi întors uşor, fiind foarte supărat că este şi el în niciun comitet de redacţie”( p. 246). De la altcineva (o dactilografă)  a aflat că în 1977 a fost bătut la maşină „un plan de lucrare pentru istoria României în două sau trei volume, cu Ion Ardeleanu şi Mircea Muşat drept autori” (p 246). Aşadar, invidia şi subiectivismul, promovate la nivelul Secţiei Propagandă a C.C. al P.C.R. conduceau la blocarea unei opere de interes naţional, astfel că până la urmă, participanţilor la Congresul de la Bucureşti nu li s-a putut oferi o operă fundamentală privind istoria României.

O parte dintre lucrările Congresului de ştiinţe istorice urmau să se desfăşoare la Universitatea din Bucureşti. În calitatea de prorector, Titu Georgescu a constituit colective de lucru: „Ne ajută Scurtu, Constantiniu” (p 256). Consemnează că la începutul lunii martie 1980, la Prezidiul Academiei, s-a analizat stadiul pregătirilor pentru Congres”; „din partea Secretariatului Comitetului Central ne atenţionează, pe ton grav, Ilie Rădulescu. Ce o şti el de istorie? Ne critică pe noi şi Mihnea Gheorghiu, până la Ştefan Pascu”, adică cei care se ocupau de organizarea Congresului. S-a decis intensificarea muncii la Tratat, precum şi publicarea unui compediu de istorie a României în limbi de circulaţie internaţională. S-a stabilit şi o nouă distribuţie a responsabilităţilor”. De perioada modernă şi contemporană urma să răspundă generalul Gheorghe Zaharia. Profesorul notează: „ Supoare! de istoria veche şi medie urmează să răspund eu. Sunt nebuni. Mi se pune în braţe un compediu de istorie a României care să-l văd şi în cinci zile să-l dau la tradus, apoi la tipărit.”(p 258). Evident, misiunea nu a putut fi dusă la îndeplinire. Poate aceasta s-a şi urmărit. În acel timp, ambiţiile personale se împleteau cu manevrele antinaţionale de sorginte kominternistă.

La 26 mai 1980 a avut loc întâlnirea istoricilor cu Nicolae Ceauşescu, la care a participat şi profesorul. Acesta a notat: „Ne-a vorbit despre datoria ce o avem la Congresul mondial de la Bucureşti; a dat orientări generale, de principiu” (p 260). Au urmat zeci de şedinţe organizatorice, la care Titu Georgescu a participat activ.

Dincolo de orice comentarii, de atunci şi de mai târziu, mai ales după 1989, este cert că la Congresul din 10-17 august 1980 au participat 2700 delegaţi, cifră record pentru o manifestare ştiinţifică de acest fel. Preşedintele Comitetului Internaţional al Istoricilor a apreciat că românii au organizat „cel mai reuşit Congres”. Dintre toate cele 15 care au avut loc până în acel moment, T. Georgescu nu a scris nimic despre desfăşurarea Congresului, şi nici despre participarea sa. Eu, care am făcut parte din colectivul lărgit pentru organizarea Congresului, pot depune mărturie că Titu Georgescu a avut o contribuţie majoră la reuşita acestui Congres, cea mai mare şi mai prestigioasă reuniune a istoricilor organizată vreodată în România.

Lunile iunie şi iulie 1981 l-au pus pe Titu Georgerscu „în faţa unor situaţii ca pe vremea lui Roller.” Este vorba de meditaţia transcedetală’, o activitate în care au fost implicate mai multe persoane, între care şi conf. Univ. Dr. Mihai Golu, de la Universitatea din Bucureşti. A fost un prilej pentru ca Securitatea şi activiştii de partid să-şi dovedească vigilenţa, participanţii la acel experiment fiind socotiţi agenţi ai unor puteri străine etc. Am participat la şedinţa de „demascare” desfăşurată la Ministerul Învăţământului, când au fost sancţionaţi mai mulţi „vinovaţi”, între care Petre Constantin, ministru adjunct, pentru lipsa de vigilenţă. Am realizat atunci ce înseamnau asemenea şedinţe în versiunea stalinismului, când acuzatul nu avea dreptul să-şi susţină punctul de vedere, el fiind declarat „din oficiu” vinovat, drept care trebuia să fie condamnat şi pedepsit.

Titu Georgescu mărturiseşte în memoriile sale că „nu am niciun amestec cu transcedentalii sau cu mişcarea, cu meditaţia transcedentală. A auzit câte ceva dar, „nu am priceput nimic”. Cu toate acestea a fost chemat la Centrul Universitar de partid, unde Olivia Clătici l-a întrebat: „Tovarăşe prorector, cum e cu transcedentalii dumitale[…] Cum a fost posibil ca în Universitate să se înfiripe meditaţia transcedentală?” Replica lui Titu Georgescu a fost neobişnuită: „Ascultă tovarăşă Clătici, sunt aici la anchetă sau la o discuţie cu un reprezentant al Centrului Universitar? Dacă veţi continua aşa, am plecat” (p. 288). Peste puţin timp a  „plecat” şi din funcţia de prorector.

Ca urmare, după ani şi ani, Titu Georgescu  a ajuns în situaţia de a nu mai îndeplini o funcţie de conducere, astfel că avea mai mult răgaz să observe ce se petrece în jur şi să discute pe îndelete cu studenţii şi cu colegii. A putut călători în Turcia, Grecia, Egipt, Franţa, Portugalia, Belgia, Iugoslavia, Polonia, Cehoslovacia, R.D. Germană, Uniunea Sovietică, etc.

La începutul anului 1981, el scria :” Simt, în ultima vreme că speranţele mele , într-un drum bine ales pentru dezvoltarea ţării noastre ,nu mai au suporţii pe care-mi clădisem visurile. Văd, pe an ce trece, cum ne depărtăm de esenţa socialismului. Sigur, nu doar în România constatăm malformările acestui nou tip de societate. Multe putem să le prevenim, să le corectăm, dar nu se face şi alunecăm spre un gen de birocratism neostalinist, care nu are nici măcar justificările ridicole ale acestei epoci. Va trebui să ne întoarcem la Marx pentru a „repune programele comuniste în adevărate dimensiuni umane şi real populare” (p 278).

În fond, Titu Georgescu, ca şi foarte mulţi membri ai P.C.R. ,credea că socialismul este viabil, în forma lui preconizată de Marx şi nu în cea impusă de sovietici.

Însemnările din anii 1982-1988 sunt mai sumare; pe de o parte profesorul nu mai era implicat în mari probleme la nivel naţional, iar pe de altă parte devenea tot mai atent la evoluţia situaţiei internaţionale. La începutul lui 1982 scria: „Se încheie un an cu deprimări pentru mulţi în ţara noastră. […] Polonia a ocupat, anul trecut, primele pagini ale vieţii politice europene. Tot mai mulţi din ţările socialiste vecine gândesc de imitarea exemplului polonez”(p 315). Nu menţionează sindicatul Solidaritatea, dar în fapt, se referă la grevele organizate de acesta ,la represiunile autorităţilor de la Varşovia, fapte ce au generat vii comentarii în mass media occidentală.

În România, cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu devenea tot mai sufocant. Încă din decembrie 1977, Titu Georgescu constata că lua amploare; „un fel de cult al personalităţii[…] Vă imaginaţi cât costă, bani-timp-energie, scoaterea în stradă spre a defila şi a ţipa lozinci, a sute de mii, de multe sute de mii, deoarece, în oraşele mari din ţară avem pârcălabi, cu un aparat specializat în mitinguri, cu întreceri ale judeţelor care să scoată mai mulţi manifestanţi, care să ridice mai mari lozinci de mai supusă fidelitate şi de proslăvire a preşedintelui ţării”. (233-234). La 4 iunie 1982 se referă la Plenara C.C. al P.C.R. ale cărei lucrări abia se încheiaseră: „Nu suportă condeiul superlativele aşezate peste platitudini de-a valma, înecate în abundenţa linguşirilor lamentabile”(p 320). Apoi la 19 iunie: „discuţii în catedra de istorie a României. Ni se cer programe, tematice pentru fiecare curs, în lumina expunerii tovarăşului Nicolae Ceauşescu” (p 321).

Profesorul credea că datoria omului de ştiinţă este să folosească „argumentele istoriei” în aspiraţia spre mai bine. Şi-a propus să realizeze o lucrare masivă, în două volume, cu titlul Partidele politice din România 1848-1948. A stabilit şi colectivul de autori: Ion Bulei, Ioan Scurtu, Ion Mamina, Ion Alexandrescu, Horia Matei, Pompiliu Tudoran (p. 379). A luat legătura cu două edituri, care i-au spus că nu puteau publica o asemenea lucrare. Profesorul se întreba nedumerit: „De ce oare? Potrivnic nu sunt regimului socialist, dizident nu sunt, din grupări ostile partidului nu fac parte, radicalism în reformarea societăţii noastre nu manifest, atunci de ce sunt sancţionat?” (p 334). Poate că nu-şi putea imagina că într-un regim bazat pe pardidul unic, nu se acceptă o carte care acredita ideea pluripartidismului. La 18 noiembrie 1985 a discutat cu Mihai Dulea, care răspundea din partea C.C. al P.C.R  de edituri: „Refuzul este total. În spatele lui Duţea este Secţia de Propagandă, a C.C. al P.C.R. Nu dezarmez, dar nici elan prea mare nu mai am”(p 379).

Deşi nu mai îndeplinea funcţii de conducere, Titu Georgescu simţea nevoia să se implice în problemele societăţii. În 1982 înaintează Senatului Universităţii din Bucureşti un proiect privind cercetarea ştiinţifică în domeniul istoriei, în care, printre altele, propune, „finalizarea Tratatului de Istorie a României”(p 323). În acelaşi an trimite la Ministerul de Externe un material, solicitat de Ioan Ceterchi (ministru adjunct), cu privire la „prezenţa peste hotare a istoriei poporului român”( p 328-329).

Chiar dacă iniţiativele şi propunerile sale nu se materializau, profesorul nu „dezarmează” ci lansează un alt proiect: Istoria Universităţii din Bucureşti, vol II. Dar şi aici eşuează. „Îmi pare rău că nu am fost sprijiniţi Ioniţă, Scurtu şi eu de către unele cadre didactice care puteau veni cu materiale bogate” (p 370). Profesorul nu scrie mai mult, pentru că probabil ar fi trebuit să menţioneze că un capitol masiv din această lucrare se referea la activitatea ştiinţifică a cadrelor didactice, şi existau mulţi profesori, inclusiv academicieni, dar mai ales activişti în fruntea birourilor şi comitetelor de partid, care nu aveau cu ce să se prezinte. Şi atunci au adoptat tactica boicotării istoriei Universităţii.

Un succes a înregistrat totuşi: la sfârşitul anului 1982 a intrat la tipar cursul Probleme fundamentale ale istoriei României. Profesorul se întreaba: „Câţi înţeleg că numai şi titlul vorbeşte multe?”( p 324) Deoarece Titu Georgescu a scris mult despre zbaterile sale pentru introducerea acestui curs şi editarea lui, se cuvin mai multe precizări. Aşa cum am menţionat deja, pentru aceeaşi idee au militat şi alte cadre didactice, din Bucureşti şi din ţară. Comisia de Istorie a Ministerului Învăţământului (preşedinte era acad. Ştefan Pascu, seceretar Ioan Scurtu) a aprobat tematica şi nota de prezentare, după care au fost înaintate ministrului. Acesta şi-a însuşit cele două materiale şi le-a înaintat la C.C. În materialul de argumentare a fost prezentată situaţia în alte state europene şi s-a folosit modelul existent în Republica Federală Germană unde istoria se preda în toate facultăţile şi institutele de învăţământ superior (inclusiv în cele tehnice). După aprobarea venită de la conducerea partidului, am lucrat la constituirea colegiului de redacţie, a colectivului de autori şi am organizat dezbaterii pentru fiecare temă în parte pentru a asigura coerenţa impusă unei opere de sinteză. Apoi, am urmărit prin Direcţia de Ştiinţe Sociale, împreună cu Ştefan Ciobanu, întregul proces editorial.

În forma finală, cartea Probleme fundamentale ale istoriei României are pe copertă antetul Ministerul Educaţiei şi Învăţământului, iar pe pagina de gardă: Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983. Tot aici se află Colegiul de redacţie: Titu Georgescu, Gheorghe I. Ioniţă, Ioan Scurtu şi Ştefan Ciobanu; iar pe verso Autorii manualului: Ştefan Pascu, Ştefan Ştefănescu, Dumitru Berciu, Vasile Cristian, Hadrian Daioviciu, Titu Georgescu, Gheorghe I. Ioniţă, Nicolae Petreanu, Gheorghe Platon, Iulian Cârţână, Ioan Pătroiu, Ioan Scurtu, Ştefan Ciobanu, Florin Constantiniu. Referenţi ştiinţifici: Dinu C. Giurescu, Vasile G. Ionescu, Constantin Botoran. Nu am trecut titlurile didactice ştiinţifice şi academice, care figurează în caseta tehnică, dar se poate constata că sunt personalităţi marcante ale istoriografiei româneşti.

Deoarece despre acest curs s-a vorbit mult, şi în necunoştinţă de cauză după 1989, menţionez temele abordate: 1. Începurile îndepărtate ale istoriei patriei; 2. Etnogeneza românească; 3. Organizarea statală românescă şi evoluţia ei până la finele secolului al XVI-lea. Unirea Ţărilor Române sub conducerea lui Mihai Viteazul şi semnificaţia ei istorică; 4. Marile lupte ale poporului român pentru apărarea libertăţii şi a fiinţei statale în Evul Mediu; 5. Procesul social-istoric al formării şi afirmării naţiunii române; 6. Constituirea statului naţional român şi cucerirea independenţei. Evoluţia României la sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea; 7.Făurirea statului naţional unitar român; 8. Evoluţia economică şi social-politică a României în perioada interbelică; 9. Insurecţia poporului român din august 1944 – începutul revoluţiei de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă; 10. Transformările democratice revoluţionare petrecute în viaţa politică, socială şi economică a României între 23 august 1944 şi 30 decembrie 1947; 11. Conţinutul şi etapele construcţiei socialiste în România; 12. Contribuţia poporului român la istoria şi cultura universală.

Aşadar, din cele 12 teme, cu adevărat politizate erau doar trei (9, 10 şi 11); într-un regim dictatorial, nu se putea obţine mai mult. A fost, cred, cea mai reuşită sinteză de istorie a României apărută înainte de 1989.

În 1987 s-a tipărit ediţia a doua, la aceeaşi editură, a cursului Probleme fundamentale ale istoriei României, în care au fost, incluse şi o crestomaţie organizată pe cele 12 teme, precum şi 9 hărţi istorice. Astfel studenţii aveau la dispoziţie şi documentele istorice, pe care se bazau lecţiile respective. Tematica a rămas aceeaşi, precum şi colegiul de redacţie. La colectivul de autori a survenit o singură modificare: în locul lui Hadrian Daicoviciu (decedat) a fost inclusă Ligia Bârzu. Referenţii sunt aceeaşi. Autorii crestomaţiei menţionaţi în caseta tehnică: A. Loghin, Gh. Platon, I. Agrigoroaiei, V. Cristian, D. Rusu, I. Toderaşcu, Gh. Tănasă, Gh. Pungă (toţi de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi).

În mod cert, Titu Georgescu a putut trăi momente de reală satisfacţie atunci când o idee pentru care s-a zbătut ani în şir a devenit realitate, iar toţi studenţii şi nu numai ei, aveau la dispoziţie o carte privind istoria României. După atâtea eşecuri – cel  mai important fiind neapariţia Tratatului de Istorie a României care să fie oferit participanţilor la Congresul internaţional de ştiinţe istorice – se înregistra şi un succes notabil.

Dar Titu Georgescu nu era omul care să savureze prea mult o victorie. A continuat să aibă iniţiative: „Vom face un memoriu la minister în care să arătăm situaţia şi perspectivele sumbre” ale corpului profesoral (p. 384); a discutat cu diverşi filosofi, istorici, economoşti, între care I. Tudosescu, Dumitru Ghişe, Virgil Cândea, Ioan Scurtu, Dan Berindei, Florin Constantiniu, N. N. Constantinescu, Gh. Creţoiu despre „posibilităţile unei sfătuiri pentru atâtea câte avem de făcut” (p. 395); a înaintat propuneri ca „istoricii de la Academie şi din Universităţi să fie consultaţi de către forurile cele mai înalte şi să se treacă la realizarea unui plan concret de lucrări, publicaţii periodice, prezenţe la reuniuni ştiinţifice internaţionale” (p. 404); a propus organizarea Colocviilor Universităţii, la care să se dezbată probleme ştiinţifice de cea mai mare actualitate. Răspunsurile primite „sunt în doi peri” (p. 427). Unele iniţiative au avut un oarecare credit – cum a fost dezbaterea despre revoluţia de la 1848, la care au prezentat referate Dan Berindei, Liviu Maior, Nicolae Ciachir (p. 433).

Pentru luna martie 1989 era programată tema 200 de ani de la Revoluţia franceză, dar Comitetul de partid al Universităţii a comunicat că „nu e oportun un colocviu pe această tema privitoare la Franţa, câtă vreme această ţară şi-a rechemat ambasaborul de la Bucureşti. Acesta acuza că în România nu se respectă drepturile omului” (p. 435). Aşadar, factorul politic decidea până şi în privinţa desfăşurării unei dezbateri ştiinţifice.

Pe fondul deteriorării situaţiei materiale din România discuţiile cu studenţii deveneau tot mai aprinse. La 6 noiembrie 1982, profesorul notează: „Unul mă întreabă direct: Suntem minţiţi? Le explic starea de criză, nu doar economică, le vorbesc despre nevoia îndreptărilor, despre formarea oamenilor competenţi. O studentă îmi spune că nu înţelege cum se împacă marile cozi de la Alimentare cu frenezia discursurilor şi a mitingurilor. Le răspund cu metafore şi nu sunt mulţumiţi. Îi simt” (p. 334). Era şi firesc ca studenţii să fie nemulţumiţi, discrepanţa dintre vorbe şi fapte fiind uriaşă.

Notele pe anul 1983 încep cu ziua de 29 ianuarie: „datorită măsurilor care au fost luate de guvern pentru o politică de economie, luminile nu mai au voie să ardă după ora 17. Aşa că a trebuit să rearanjăm, să reprogramăm orele de curs şi seminarii cu studenţii spre a nu depăşi ziua lumină”. Pe de altă parte: „De o săptămână ţara se află într-o mare sărbătoare. Se aniversaseră ziua de naştere a preşedintelui Republicii Socialiste România. Adunări peste adunări, de toate felurile, de partid, de sindicat, de femei, de U.T.C., de pensionari, de militari, festive toate şi desigur şi cu telegrame către tovarăşul Nicolae Ceauşescu”. Maliţios, profesorul scrie: „Nu urmăresc la televizor aceste festivităţi deoarece fac economie de energie electrică şi mă conformez hotărârilor guvernului.” (p. 348).

Titu Georgescu mărturiseşte că a privit Congresul al XIII al P.C.R. la televizor: „Documentele Congresului, de fapt, Raportul secretarului general, nu mi-au spus mare lucru”; în sală „ca de obicei, aplauze prelungite, urale, cu lozinci scandate”. Dar imediat face un amendament: „Îmi dă mâna să scriu astfel, deoarece sunt acasă şi privesc ecranul cu minunile epocii de aur. Să te fi văzut Georgescule, acolo în sală, cum urlai şi tu ca toţi cei din jur pentru partid şi tovarăşul. Ai mai fi avut acelaşi condei?” (p. 370).

Venirea lui Mihail Gorbaciov la putere în U.R.S.S. (martie 1985) nu-l entuziasmează: „Încercarea de teoretizare prin „socialismul real”, a etapei grele în care a intrat Uniunea Sovietică, nu poate înşela masele înfometate, iar „perestroika” este o poveste de adormit copiii. URSS a cam obosit. După semnalele date de republicile sovietice de margine, bântuite de proiecte pentru despărţire, se pare că plenarele şi congresele P.C.U.S. nu pot amâna disoluţia colosului sovietic” (p. 380-381).

Peste un an, citind Raportul lui Gorbaciov la Congresul P.C.U.S., „obţinut de la consilierul sovietic, vecin casei mele din strada Dăniceni”, a ajuns la concluzia că analizele liderului sovietic „merită a fi cunoscute, pentru a descifra căile ce încep a se deschide socialismului, structurilor date, chiar persistenţei lui sau ba” (p. 408). Pe de altă parte, a înregistrat faptul că Ceauşescu l-a înfruntat pe Gorbaciov, cu prilejul vizitei acestuia în România, în 1987, acuzându-l de subminare a sistemului socialist” (p. 408). Adevărul este că liderul român nu a folosit cuvintele scrise de Titu Georgescu, dar ele se desprindeau din cuvântarea rostită de Ceauşescu la mitingul prieteniei româno-sovietice desfăşurat în Sala Palatului din Bucureşti.

Profesorul privea cu îngrijorare în jurul său. În februarie 1986 scria: „Nu sunt disident. Nu mă alătur unor cercuri contra, ce observ că se conturează. Nu subscriu la schimbarea regimului socialist. Îl socot mai bun decât cel capitalist, cel puţin pentru ţări slab sau mediu dezvoltate. Perseverez în convingerile mele”. (p. 387). Avea o atitudine critică faţă de cultul personalităţii şi de unele măsuri restrictive luate de regim, dar în acelaşi timp aprecia că în anii socialismului s-au făcut şi multe lucruri bune, în favoarea celor mulţi, mai ales a ţăranilor. Vizitând, în mai 1986, Corabia, oraşul copilăriei sale, constată că au apărut mai multe fabrici în acest „târg uitat de Dumnezeu”, în care lucrează mulţi oameni veniţi de la ţară: „căpătaseră case, locuinţe de bloc, li s-au construit multe blocuri pe străzile acelea drepte. Au casele lor, energie electrică şi calorifer, au aragaz şi privată în casă” (p. 392.). În Bărăgan a văzut „sute de kilmetri de conducte ce irigă ogoarele secetoase” (p. 392).

În aprilie 1988 a făcut o inspecţie pentru gradul didactic I în oraşul Victoria, care „are case desenate, cu şcoala plină de copii isteţi, aşezaţi pe carte, cu profesori solidari, buni colegi şi pătrunşi de misia lor” (p. 439). Nu uită să amintească de faptul că bucureştenii beneficiază de metrou, că s-au construit sute de şcoli, spitale, case de cultură etc.

Campania de diabolizare a regimului Ceauşescu declanşată după 1985 în Occident i-a pus la grea încercare pe mulţi dintre stăinii care cunoşteau şi apreciau România. Între aceştia, pe istoricul belgian Jaques de Launais, care în septembrie 1989 a făcut o vizită în ţara noastră şi s-a reîntâlnit cu Titu Georgescu. I-a spus că a venit în numele „unui Forum internaţional, cu centrala la Paris, pentru a cunoaşte cât e adevărat şi cât nu este din ceea ce se scrie, se spune în Europa şi America de Nord, despre situaţia tragică din România. Mai ales în privinţa distrugerii complete de sate, a dărâmării de biserici în marile oraşe, a dispariţiei de monumente istorice” (p. 489). Titu Georgescu a rămas oarecum descumpănit, deoarece se aştepta la o discuţie cu Jacques Launais pe probleme de istorie. I-a spus că se va convinge singur în timpul vizitelor pe care le va face la faţa locului, dar un fapt este cert: „Nu demolările, dărâmările sunt cele care dau faţa ţării. De când n- ai mai fost s-au făcut lucruri, să le spun interesante, în Bucureşti, de la bulevarde noi şi moderne, la metrou ş. a. Dar reţine te rog, că ce s-a făcut în Bucureşti şi în alte oraşe, în aceşti din urmă ani, cu dărâmări spre a se construi, este nimic pe lângă ce a făcut Napoleon sau Hausmann ca sa modernizeze Parisul, inclusiv în privinţa bisericilor dărâmate” (p.491). Evident, profesorul se referea la Napoleon al III-lea care în a doua jumătate a secolului al XIX-lea a dărâmat tot centrul Parisului pentru a-i asigura o nouă imagine. La vremea respectivă, mulţi francezi l-au condamnat pe Napoleon al III-lea, dar ulterior s-au mândrit cu moderna lor capitală.

Titu Georgescu constată situaţia, discuta cu prieteni apropiaţi, dar nu-şi propunea să acţioneze împotriva regimului Ceauşescu. Spera să o facă alţii, cu experienţă politică. La 2 februarie 1988 notează: „Lângă Palatul Televiziunii, în Alimentară este coadă mare pentru pâine; să tot aibă vreo 30-40 de metri. În faţă am cinci-şase aşteptători între care şi Ion Iliescu, fostul secretar al Comitetului Central, acum în dizgraţie. Ne apropiem unul de celălalt şi ne urăm de bine. Îl întreb cât mai stă canonizat. Zâmbeşte, în felul său, eu aşteptând câteva fraze. Mai mult le ghicesc. E temător?” (p. 402).

În iunie acelaşi an constata: „Prăpastia creşte între putere şi omul de pe stradă” (p. 449). Amintindu-şi de deschiderea marcată de Congresul al IX-lea al P.C.R. din 1965, profesorul conchidea: „În 1988, făcând o retrospectivă, te înspăimânţi de reculul pe care l-a cunoscut partidul marilor speranţe pentru a ajunge astăzi la încremeniri şi cult al personalităţii, cu un vulgar regim de dictatură” (p.451).

Vechiul membru de partid, care-şi datora, cariera acelui regim, scria la 27 iunie 1988: „De renegat nu reneg convingerile proprii, de stânga. Dar ce distanţă se află între nobilele idealuri despre om cu eliberarea lui în socialism şi ce se petrece acum! Pentru aceste idealuri am intrat de tânăr în partid, ca un răzvrătit necopt, împotriva nedreptăţilor, al silniciei, a sărăciei, a marginalizării ţării mele. Răzvrătit sunt şi acum, dar copt tot împotriva nedreptăţilor, a silniciei la care e supus poporul de către nişte conducători abătuţi de la ţelurile ce au animat cândva „mase largi”. Sunt un răzvrătit împotriva mascaradei cultului atotştiutorului conducător” (p. 452).

Continua chiar şi în aceste condiţii să se zbată pentru „binele comun”. Era foarte afectat că „frontul istoric nu există” (p. 431), deoarece s-au creat diverse grupuleţe, care se contestau reciproc: „constat că nu poţi aduna şapte, opt istorici pe o problemă majoră”, drept care se întreba „ dacă nu e regizată această fărămiţare a frontului istoric” (p. 431). Întrebarea avea să capete un răspuns după decembrie 1989, când au ieşit la lumină manevrele exersate în anii dictaturii, văzând compromiterea istoricilor şi a istoriei românilor. În octombrie 1988, Georgescu a mers la Constantin Olteanu, secretar al Comitetul Central al P.C.R., pentru a-i expune „un fel de programe de revigorare a frontului istoric” (p. 465). Profesorul nu precizează care a fost rezultatul, dar se subînţelege că nu a avut succes. În martie 1989 a discutat cu Aurelian Bondrea, director în Ministerul Învăţământului, „care se ocupă de doctoratură, grade didactice, concursuri, promovări. I-am vorbit despre situaţia precară de la facultatea noastră, dar şi de la alte facultăţi care nu mai au asistenţi, iar lectorii şi conferenţiarii, prea puţini, au încremenit aşa de 10-15 ani. Am discutat preţ de o oră. În final mi-a spus: nu putem face nimic, aprobările vin de sus!” (p. 471). Intr-adevăr, dosarele de concurs ale conferenţiarilor şi profesorilor erau trimise la Elena Ceauşescu, de unde se întorceau cu mare întârziere sau nu mai ajungeau la minister. În aceste condiţii nu se putea asigura o promovare normală a cadrelor didactice, iar starea de nemulţumire din universităţi se amplifica.

Ca cetăţean şi istoric, Titu Georgescu era sensibil la mutaţiile rapide care se înregistrau pe plan internaţional în 1989, la degringolada în care intrase „lagărul socialist”. În ziua de 19 august 1989, constata că în „Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia evenimentele se succed cu repeziciune, într-o direcţie radicală, nesovietică…

Recenta reuniune de la Bucureşti  a fost prohodul Pactului de la Varşovia”(p. 482-483). În fapt, Titu Georgescu avea dreptate: la această reuniune din iunie 1989 accentul s-a pus pe dimensiunea politică a Pactului, pe necesitatea reformelor, componenta militară, aflându-se pe un plan cu totul periferic.

Profesorul observa cu acelaţi prilej: „Mai toate ţările socialiste dau la o parte liderii purtători ai conservatorismului şi îi înlocuiesc cu lideri deschişi la prefacerile ce au început şi care să salveze ce se mai poate salva din socialism”(p.483). El nu menţionează deschis necesitatea înlăturării lui Ceauşescu, dar ideea apare destul de limpede.

În noiembrie 1989 urma să aibă loc cel de al XIV-lea Congres al P.C.R., astfel că alegerile la nivelele inferioare au fost mult devansate. Despre alegerile de la Facultatea de Istorie, Titu Georgescu scria la 18 septembrie 1989: „A venit sorocul, după patru ani, să alegem un nou Consiliu profesoral. Va fi ales un alt decan. Aleşii se ştiu de câteva zile, dar, mă rog, aceasta este democraţia noastră socialistă. Sau la fel va fi fiind în cealaltă democraţie. Oricum, avem un nou Consiliu şi un decan în persoana conferenţiarului Iulian Cârţână” (p. 485). Profesorul nu menţionează, sau poate nu era la curent cu situaţia concretă, pe care avea să o relateze pe larg, în memoriile sale, Gheorghe I. Ioniţă. El scrie doar că urmează „o altă cascadă de şedinţe pentru alegeri”; pronostichează că pentru Comitetul de partid pe Universitate, de la istorie „va fi realeasă tovarăşa lector Zoe Petre” (p. 486). Ştia că „aceşti aleşi în funcţie au fost mai dinainte aleşi în alte locuri; masa membrilor de partid suntem doar cu circul, cu votul, cu unanimitatea. Privesc la oameni serioşi din jurul meu, profesori reputaţi, savanţi, care în timpul şedinţelor se uită în tavan şi tac. Tac şi ridică mâna automat la vot, uneori nereţinând bine nici numele celui propus a fi ales” (p. 486). De fapt, aşa făcea şi domnia sa; era o „dedublare”, care nu mai putea dura mult.

În septembrie 1989, Titu Georgescu scria: „Mai cred într-un socialism cu îndreptări fundamentale. Am rezerve faţă de lumea capitalistă a cărei supradezvoltare, în câteva ţări, s-a făcut, se face şi se va face pe seama subdezvoltării majorităţii mari a popoarelor lumii” (p. 487). În octombrie relua ideea: „S-au dezis mulţi de socialism odată cu dezicerea de politica despotică a conducerii superioare de partid şi de stat. Eu repet, nici acum nu mă dezic de socialism, oricât mă dezic de această conducere. Cred în visul meu socialist de tinereţe, dar nu şi în modul mereu mai deformat, de aplicare, în ultimul deceniu, până la negarea substanţei socialismului”(p. 495).

Pe de altă parte, referindu-se la Plenara C.C. al P.C.R. din 24-25 octombrie, nota: „Televiziunea transmite tot. Sunt perplex după prima zi. Fără a-l prezenta cineva ca raportor, cuvântator, (Ceauşescu) se duce singur la pupitru şi timp de patru ore vorbeşte în sala Ateneului Român, întrerupt doar de uralele şi aplauzele plenariştilor, ridicaţi în picioare, probabil, cum ziceau unii, ca tovarăşul Ceauşescu să-şi mai tragă suflarea…Nu, nu pot cuprinde în însemnări, ceea ce mi-a fost dat să aud de la conducătorul unei ţări, aflată la margine de prăpastie. „Legendarul erou între eroi”, teoretizează criza lumii capitaliste prin chintesenţa gândirii sale ideologice, sociale, economice, politice pe care suntem chemaţi să o aplicăm în toate domeniile de activitate, inclusiv în artă, la catedră, în creşterea tineretului”(p. 494).

Instrucţiunile vin în cascadă şi toţi românii erau datori să se conformeze. „Congresul al XIV-lea al P.C.R. trebuie întâmpinat exemplar de către corpul profesoral, ne transmite şeful catedrei Ştefan Ştefănescu” (p. 492). Acesta era membru al C.C. al P.C.R., deputat în Marea Adunare Naţională, şeful Secţiei de Istorie a Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice, directorul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei şi figura pe lista candidaţilor pentru C.C. care urma să fie ales, astfel că trebuia să se menţină pe „linie”.

Titu Georgescu revenea obsesiv la întrebări chinuitoare: „cum a fost şi cum este posibil? Cum a ajuns aici acest biet popor?”. Răspundea automatic, dar tot cu întrebări: „Nu am aplaudat şi nu m-am asociat uralelor pentru politica de suveranitate, de deschidere a lui Nicolae Ceauşescu? Nu am reprodus, în studiile şi lucrările mele, atâtea citate din cuvântările celui incriminat de mine astăzi?”. Apoi aprecia: „Pot spune că m-am trezit, cu vârsta şi cu experienţa, că de ani buni am început să am poziţii, modeste o vreme, mai pronunţat critice în ultimul timp, în anii din urmă devenind chiar necruţător. Da, aşa este, dar o doză de culpabilitate trebuie să-mi asum.” (p. 495).

Căderea zidului Berlinului, la 10 noiembrie 1989, a marcat şi încheierea deceniilor de împărţire a Europei în „Est” şi „Vest”. Principiul „dominoului”, declanşat la mijlocul acestui an îşi urma cursul, iar valul schimbării ajunsese la graniţele României. La mijlocul lunii noiembrie 1989, Titu Georgescu scria: „Se aşteaptă dintr-un moment în altul, de la o zi la alta, evenimente importante care să dea răspuns la fierberea din ţară, mută, surdă, cum vreţi să-i spuneţi, dar care mocneşte şi are o singură direcţie: schimbarea conducerii; în primul rând înlocuirea Ceauşeştilor”.

La 25 noiembrie constata: „S-au încheiat lucrările Congresului al XIV-lea al partidului. Un discurs kilometric, care s-a vrut Raportul C.C. al P.C.R., însoţit de „îndelungi aplauze şi urale urlate”. Pe ce lume se găsesc congresiştii? Chiar ei sunt inconştienţi de ce se petrece în jurul lor…”(p. 500).

Peste trei săptămâni avea să izbucnească revoluţia. La 16 decembrie Titu Georgescu nota: „Vin evenimente noi! Vin evenimente mari!” Discuţii la Universitate, „profesori şi studenţi laolaltă, agitaţi fiecare în felul lor. Facem comentarii din cele mai diverse. Ferm nu se pronunţă nimeni contra regimului, dar nimeni nu îl susţine” (p. 503). Sentimentul că Securitatea era omniprezentă îi domina pe toţi.

Ziua de 21 decembrie este prezentată pe larg în cartea lui Titu Georgescu: „În Bucureşti, de dimineaţă, curg de pe platformele industriale muncitori în masă. Îi însoţesc studenţi, elevi şi adunatură…După portretele conducătorilor partidului şi lozincile scrise pe mari panouri, înţeleg că este o mare adunare publică organizată, cu mobilizările obişnuite, făcute de Comitetul municipal şi Sectoarele de partid”. Probabil că, din „fuga condeiului” profesorul i-a menţionat pe studenţi, dar în realitate aceştia erau în sesiune de examene şi nu au fost mobilizaţi să participe la miting. Pe la prânz, Titu Georgescu se găsea pe strada Ministerului, poate la redacţia revistei „Magazin Istoric” şi relatează: „l-am văzut pe secretarul general privind în dreapta sa, în stânga, ţintuind cu ochii mulţimea, încercând să zică ceva, privind în spate şi iarăşi în dreapta, în stânga şi din nou în spate. S-a crispat văzând cum, din juru-i, ba unul, ba altul se furişau, părăsind balconul prezidenţial. Crisparea a fost imediat urmată de întoarcerea sa în pripă şi intrarea în sediul Comitetului Central” (p. 504-505). După „spargerea” mitingului, mergând spre Piaţa Victoriei, profesorul a văzut mase de demostranţi. Se scanda: „Jos Ceauşescu! Trăiască libertatea! Se căutau fel şi chip de imnuri de la Deşteaptă-te române la Marseilleza” a văzut pe clădirea guvernului „un drapel al ţării cu o gaură mare la mijloc. Fusese decupată stema Republicii Socialiste România. Pare un detaliu, dar este foarte semnificativ”. Aici am o rezervă: din câte ştiu, drapelul cu gaură a apărut mai întâi pe clădirea Comitetului Central şi apoi şi pe cea a guvernului, în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, la câteva ore după fuga lui Nicolae Ceauşescu.

Continuăm cu însemnările profesorului: deplasându-se cu manifestanţii înspre Televiziune aude o lozincă împotriva dictatorului. „Termenul mă şochează deoarece e întâia oară când îl aud spus în public, în plină stradă.” (p. 505). Ajungând acasa îi spune soţiei ce a văzut. Ileana „zice că a privit pe postul de televiziune o bună parte dar la un moment dat s-a întrerupt transmisia”(p. 506). Într-adevăr, transmisia se întrerupsese ca urmare a vacarmului creat în Piaţa Palatului, care l-a determinat pe Ceauşescu să părăsească, precipitat, balconul C.C., retrăgându-se în interiorul clădirii.

În seara zilei de 21 decembrie, Titu Georgescu a ieşit în oraş să vadă ce se mai întâmplă: „Lume multă. Freamăt mare. Tinerii în deosebi joacă un fel de hore. Se bucură sau se încălzesc. Zărim unităţi militare, mai multe ca acum o oră, chiar tancuri. Demonstranţii nu sunt impresionaţi”. La un moment dat se aud focuri de armă: „vin în fugă câţiva tineri care strigă că sunt morţi şi răniţi în centru.” Noaptea „nu mă dezlipesc de radio, mai privim la televizor”(p. 506-507). Probabil că se referă la radio Europa Liberă, ascultat atunci cu sufletul la gură, de milioane de români.

În dimineaţa zilei de 22 decembrie: „pe la 8,30-9 sună sirenele fabricilor”. Profesorul, împreună cu Ileana, au ieşit în oraş, îndreptându-se spre Televiziune. „Dinspre Piaţa Victoriei, o uriaşă coloană de manifestanţi, în urale şi cu drapele găurite, înaintează spre Piaţa Aviatorilor”. Lozincile pe care le-a auzit: Vrem libertate!, Fără violenţă!, Nu suntem fascişti!, Ole, ole, ole! Ceauşescu nu mai e!(p.507-508). Televiziunea a fost ocupată de manifestanţi. Pe o stradă paralelă cu Televiziunea, un cetăţean a scos televizorul pe balcon: „Ne strângem câteva zeci să vedem pe ecran cinci-şase figuri care se agită. La un moment dat ecranul este plin de chipul unui tânăr. Aud în dreapta mea: ăsta e Dinescu! Cine este ăsta? Întreabă un alt privitor. Un fel de ziarist, de poet, raspunde o tânără. Apare apoi pe ecran actorul Caramitru; pe el îl recunosc mulţi dintre privitorii ecranului”(p. 508).

Apariţia lui Ion Iliescu „îmi produce un şoc deorece îl cunoşteam… Mereu se anunţă că se pregăteşte un document, o rezoluţie, un program”(p. 509).

Cel care a studiat Revoluţia franceză  de la 1789 şi Revoluţia Română de la 1848 se simţea atras de iureşul  mulţimii, dar în curând, starea sa de spirit se modifică. Reîntors acasă, profesorul a urmărit în continuare evenimentele la TV, apoi notează: „Nu mai înţeleg nimic. Se face apel la radio, la TV de către unii generali, să vină în ajutorul instituţiilor asaltate. De către cine asaltate?”(p. 509). Apoi alte apeluri şi noi întrebări: „împotriva cui vin tancurile? Neam de mai înţelege ceva.”(p. 510). Încercând o explicaţie, Titu Georgescu conchidea: „ De la apelul generalului Militaru, transmis pe posturile de televiziune: Opriţi măcelul! Şi adresat cadrelor Ministerului Apărării şi Ministerului de Interne în după-amiaza zilei de 22 decembrie şi până la executarea soţilor Ceauşescu, la 25 decembrie, a fost o anarhie totală”(p. 511). Despre uciderea celor doi, profesorul notează: „În ziua Sfântă de Crăciun au fost împuşcaţi. Păcat! Păcat pentru cucernicia românului. Păcat şi pentru că, de mai trăiau, puteam afla multe pentru istorie şi nu numai.”(p. 511).

Întrerupte la 25 decembrie 1989, însemnările se reiau în februarie 1990. Nu cunosc motivul acestei întreruperi, dar ştiu cu certitudine că profesorul a fost prezent în Facultatea de Istorie, manifestându-se ca un adevărat organizator. A iniţiat strângerea de bani pentru Fondul Libertatea din care urmau să fie ajutaţi cei răniţi în Revoluţie şi familiile celor decedaţi, să se ridice un monument al Revoluţiei în Piaţa Universităţii; ne-a prezentat chiar o schiţă, făcută de el, al acestui grandios monument. În acea atmosferă, aproape toţi am oferit salariile noastre pe o lună pentru Fondul Libertatea; care a fost gestionat, la propunerea lui Titu Georgescu, de studenţi. Nu ştiu ce s-a făcut cu banii adunaţi de la cadrele didactice, după cum nu am aflat, nici după 19 ani de la Revoluţie, cum s-au folosit banii strânşi la nivelul întregii ţări. Tot atunci. la începutul lui ianuarie 1990, Titu Georgescu ne-a propus să refacem planurile de învăţământ, să stabilim relaţii externe cât mai intense, să promovăm democraţia. Poate soţia sa, doamna Ileana Georgescu, are notele profesorului din intervalul 26 decembrie 1989 – 20 februarie 1990, le va da publicităţii şi vom avea o explicaţie a neincluderii lor în prezenta lucrare.

Cităm prima însemnare de după Revoluţie: „Reluăm cursurile la Universitate după ce am trăit lecţii de istorie răvăşitoare”. Constată o stare de tensiune: „Mai ofensive sunt cadrele didactice sau cercetătorii cu o mai slabă prezenţă ştiinţifică şi didactică îndeosebi. Ciudat, mulţi din activul de partid al facultăţilor şi Universităţii sunt şi cei mari „revoluţionari”, turnând şi fulgerând contra „odiosului” Ceauşescu” (p. 512).

Observă că, la Universitate, activiştii prezenţi până în decembrie 1989 în Comitetul Central, Comitetul municipal P.C.R., în comitetele de partid ale Universităţii şi ale facultăţilor, au devenit anticomunişti şi se precipită spre a se înscrie cu surle şi fanfare, în „partidele istorice”. (p. 515).

În memoriile sale, Gheorghe I. Ioniţă avea să fie mult mai explicit, poate şi pentru că a fost afectat personal. Titu Georgescu nu a figurat pe lista cadrelor didactice contestate de studenţi, dar nici nu a fost ales în vreo funcţie de conducere. A rămas omul iniţiativelor eşuate. În februarie 1990, propunea înfiinţarea unui laborator de Convorbiri Istorice în care să se dezbată tema Decembrie 1989 – retrospectivă şi perspectivă – în concepţia istoricilor (p. 517). Dar, în acea atmosferă, cine se mai angaja la o dezbatere ştiinţifică? Persoane cu misiuni bine precizate şi din timp instruite acţionau energic pentru a-i diviza cât mai puternic pe istorici, lansau acuze, aranjau structuri de conducere, urmarind să-şi construiască, pe spinarea altora, noi cariere politice.

Trăind parcă în afara acestor realităţi şi sperând în revenirea la o stare de normalitate, Titu Georgescu propune dialogul ca mijloc de comunicare: „La începutul lunii martie 1990 caut să o conving pe Zoe Petre asupra nevoii de dialog cu acei studenţi care tot acuză unele cadre didactice de incompetenţă şi ceauşism. Nu reuşesc. Este blocată. Tocmai ea care cunoaşte pe toţi aceia care au activat în conducerea organizaţiei comuniste a Universităţii!” (p. 528).

În aprilie 1990, la reluarea cursurilor după vacanţa de Paşti, profesorul găseşte în facultate o atmosferă „dezolantă”, atât în privinţa cadrelor didactice, cât şi a studenţilor: „patimi mărunte, confruntări, tabere” (p. 539).

Nu a publicat nimic în memoriile sale despre atmosfera în care s-au desfăşurat alegerile pentru noua conducere a Facultăţii de Istorie, dar ştiu că a receptat cu amărăciune amplitudinea disensiunilor şi a încercat să le potolească. În şedinţa Consiliului facultăţii din 7 iulie, Titu Georgescu a ţinut un lung discurs în care a pledat pentru „refacerea armoniei colectivului competent”, astfel ca istoricii să-şi îndeplinească marile misiuni naţionale. După şedinţă, conferenţiarul Nicolae Ciachir i-a replicat: „Măi Titus, ai rămas tot paşoptist şi utopic”. Aprecierea lui Ciachir l-a „pus pe gânduri” (p. 543). Realitatea este că intervenţia sa nu numai că a dus la detensionarea situaţiei, dar i-a încurajat pe „uzurpatori”, deoarece pe ei nu-i interesau marile probleme de istorie, ci propria lor carieră, îndeplinirea cât mai rapidă şi într-o manieră radicală a misiunii de demolare a valorilor naţionale, inclusiv a istoriei naţionale. Titu Georgescu nu menţionează că, în 1992, când s-a discutat în Consiliul facultăţii propunerile de conucători de doctorat, a fost respins prin „vot secret”. Aceasta era metoda prin care o persoană „neconvenabilă” era „scoasă din joc”.

Peste puţin timp, Titu Georgescu avea să constate: „Astăzi, a vorbi de bine sau ceva de bine despre ce se petrece în România înseamnă a fi catalogat cu duritate ca retrograd, comunist, securist” (p. 514). Mărturiseşte că în agendele sale „notez zi de zi ceea ce se pretrece şi las pentru eventualul cititor de peste 15-20 de ani , fapte consemnate. Cât mai corect redactate” – pe care nu le poate încă da publicităţii (p. 515). Aceasta şi pentru că „Nu reuşesc să mă obişnuiesc cât de cât cu ce se petrece în ţară” (p. 537).

Deocamdată, se concentrează asupra scrierii unor lucrări de istorie cu o reală semnificaţie naţională şi europeană, urmărind să descifreze viitorul prin prisma experienţei trecutului. A elaborat, aproape pe nerăsuflate, două cărţi: România între Yalta şi Malta (1993) şi România în istoria Europei (1997), apelând la date şi fapte concrete, dar şi formulând concluzii, în speranţa că se va ţine seama de ele.

Era foarte preocupat de problemele naţionale; îl îngrijorau situaţia din Transilvania, ofensiva revizionismului maghiar, atrocităţile împotriva românilor din judeţele Harghita, Covasna, Mureş; dar şi activitatea Fundaţiei Sörös, care recruta tineri, cu oferte tentante, astfel că aceştia „devin purtătorii nonpatriotismului, nihilismului naţional şi concepţiilor universaliste privind viitorul nostru apropiat, fără de hotare naţionale, cu bizare federalizări, regionalizări, ş.a.”; aceştia consideră marile fapte din istoria românilor ca fiind „minore” (p.567). Constată că un asemenea fenomen se înregistrează şi la Facultatea de Istorie, situaţie care se aeamănă cu cea din anii de după 1948, de această dată nonpatriotismul fiind cultivat „cu un oarecare rafinament” (p. 567).

Încearcă să dea soluţii pentru redresarea situaţiei: „Ne trebuie astăzi mari tribuni care să strige tare, să scrie apăsat durerile acestui neam, primejdiile în care se află dreptatea cauzei româneşti”(p. 567), aşa cum au fost Nicolae Iorga şi Octavian Goga, a căror activitate o evocă  în pagini de o autentică încărcătură emoţională. Dar glasul său răsuna, parcă, în pustiu.

Volumul se încheie cu câteva poezii scrise în anii 1958-1989.

Citez din poezia Mai cred datată 1979:

 

 

Gheorghe I. Ioniţă şi-a intitulat cartea O viaţă ,un destin. Istorii ştiute şi neştiute[3] . Precizează că a decis să scrie „prezenta carte de mărturii dintr-o nevoie lăuntrică imperioasă de a retrăi diversele etape ale existenţei mele şi de a ordona semnificaţiile acestora cu înţelepciunea şi experienţa câştigate prin trecerea timpului”(p.7-8). În acest scop a apelat la „experienţa directă a unor fapte trăite care îmi stăruie în amintire mai viu ca oricând, dar şi pe consemnări reţinute,în timp, pe filele jurnalelor personale, în note şi, mai cu seamă, în agendele anuale, cărora, recitindule-acum, în clipe de mai multă linişte personală, le-am putut valorifica deplin conţinutul şi spiritul în care au fost făcute la vremea respectivă”. (p.9-10). A început să scrie după împlinirea vârstei de 65 ani, „cu ambiţia de a fi cît mai obiectiv cu putinţă, de a înlătura, deci, pe cît posibil, notele de subiectivism, deşi oameni suntem!, mi se poate întîmpla si mie să cad într-o astfel de capcană”. (p.9)

Cum era şi firesc pentru o astfel de lucrare, autorul relatează anii de început: copilăria, familia, şcoala. În 1951, elev fiind, a intrat în rîndurile Uniunii Tineretului Muncitoresc (U.T.M.). În vara anului 1953, a participat, ca delegat al tineretului român la Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor, desfăşurat în Bucureşti, una dintre cele mai ample acţiuni cu caracter cultural-sportiv, dar şi politic şi din lume în aceea vreme. A devenit, în 1955, student la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti remarcîndu-se prin rezultatele obţinute la învăţătură; totodată, practica sportul de performanţă, făcând parte din echipa naţională de volei. În carte sunt relatate pe larg prima sa deplasare în străinătate, la Tirana şi meciurile disputate în Albania, precum şi turneul cu echipa de volei în R.D.Germană. În acelaşi timp, a desfăşurat o susţinută activitate obştească, fiind ales secretarul comitetului U.T.M. pe facultate; în 1959 a devenit membru al Partidului Muncitoresc Român. Profesorul precizează: „pentru mine, ca student, acest moment a însemnat foarte mult, a avut valoarea unei recunoaşteri a calităţii muncii şi condiţiei mele de până atunci”. (p.41).

          În februarie 1960, cu puţin timp înainte de absolvirea facultăţii, a fost încadrat în calitate de cercetător ştiinţific, la Instititul de Istorie al Partidului de pe lîngă C.C. al P.M.R. Era tocmai perioada când începuseră unele modificări sensibile în viaţa politică a României, marcate de retragerea trupelor sovietice, în iunie 1958, act ce a permis, conducerii de la Bucureşti să promoveze o politică de independenţă faţă de Moscova. Totodată, 1958 era şi anul morţii lui Mihail Roller , care îndrumase până atunci frontul istoric din România pe o linie pro- sovietică şi cu evidente conotaţii anti-naţionale. În marea sa calitate, Ioniţă menţionează: „Omul care m-a ajutat din primul moment, în mod deosebit să deprind tainele activităţii de cercetare în această instituţie a fost Titu Georgescu, secretar ştiinţific al institutului, un adevărat om de carte, un profesionist de ţinută ,o personalitate bine conturată.”(p.62) Între cei doi avea să se închege şi o prietenie de familie, stimulată de faptul că atât Ileana Georgescu, cît şi Elisabeta (Coca) Ioniţă fuseseră colege la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, şi lucrau, după absolvire, la Muzeul de Istorie al Partidului.

În Institutul de Istorie a Partidului lucrau mulţi ilegalişti „angajaţi acolo pentru că se găseau la o vârstă mai înaintată şi nu mai puteau lucra în funcţii operative care să îi solicite intens”. (p.61) Aceştia relatau despre viaţa şi experienţa lor, având şi rolul de a păstra „puritatea ideologică” a scrierilor referitoare la istoria mişcării muncitoreşti şi a P.C.R., care forma esenţa activităţii ştiinţifice a Institutului. Gh.I. Ioniţă nu insistă, în cartea sa, asupra problemelor ridicate de aceşti ilegalişti, fără studii, dar care exercitau o adevărată cenzură până şi asupra documentelor de arhivă .

   Ştiu din propria mea experienţă că nici la Arhiva Istorică a Institutului de Istorie a Partidului, nici la cea a Comitetului Central, cercetătorul nu avea acces la inventare, astfel i se aduceau spre studiu dosare referitoare la tema aprobată de către custozii respectivi  (după o aprobare în prealabil a şefului arhivei); notele trebuiau scrise pe fişele primite (cartonate cu antet), care rămîneau spre verificare; cele care conţineau probleme neconvenabile din punct de vedere politic şi ideologic erau reţinute, cercetătorului nedândui-se nici o explicaţie. Este probabil că, lucrând în Institutut şi având sprijinul lui Titu Georgescu, tânarul cercetător Ioniţă a putut studia documente de arhivă la care alţii nu aveau acces.

    Inteligent şi muncitor, cu o viziune nouă asupra istoriei, dobândită în anii studenţiei, el s-a remarcat de la început prin studiile vizând cu deosebire perioada 1934-1938, socotită până atunci ca reprezentând anii „fascizării ţării”. Gh.I. Ioniţă a reuşit să modifice acestă viziune kominternistă, prezentînd-o ca una în care forţele democratice au obţinut importante succese, România fiind una dintre ultimile ţări din Europa în care s-a instaurat un regim dictatorial.

      În cartea sa de memorii, Gh. I. Ioniţă aminteşte că Declaraţia C.C. al P.M.R.  din 1964, a căzut „ca un duş rece” asupra „ veşnicilor păzitori ai purităţii ideologice din Institut: Nicolae Goldberger, Walter Roman, Ştefan Voicu, Vasile Liveanu ş.a.(p.64), care au început să piardă teren.

      După moartea lui Gheorghiu -Dej (martie 1965), noul secretar general, Nicolae Ceauşescu a promovat în activul de partid tineri, apţi pentru o deschidere politică şi ideologică. Pe acest fond, în iunie 1966, Gh.I. Ioniţă a fost încadrat la Secţia Învăţămînt şi Sport a C.C. al P.C.R.: „Era pentru prima dată de la înfiinţarea acestuia institut (al C.C. al P.M.R.) cînd un cercetător din cadrul lui era ales pentru a lucra în Aparatul C.C. al P.C.R”. (p.67)

       În acestă calitate a cunoscut multe personalităţi de la vârful partidului: Leonte Răutu, secretar al C.C., era „un om extrem de inteligent, deosebit de cultivat, dar vizibil dominat de înclinaţii puternic pro-moscovite”. (p.79). Cornel Burtică –un „om admirabil” (p.95), „inginer de profesie, dar răspunzînd de un domeniu ideologic nu a avut niciodată reţineri în a întreba, a se informa, a căuta consultanţi de specialitate care să-l ajute să ia cea mai bună hotărâre. Am fost de faţă, de pildă, în nenumărate situaţii în care îl invita la dânsul, în cabinet, pe acad. Constantin C. Giurescu pentru a-i cere părerea într-o serie de probleme de istorie mai complicate”.(p 153). Chivu Stoica era un dogmatic care susţinea că social-democraţii au fost „nişte cozi de topor”, care nu ar fi avut nici un rol în timpul grevelor din 1933; el cerea să fie evidenţiat rolul lui Nicolae Ceauşescu afirmând chiar că acesta „a fost acolo şi ne-a apărat şi-n proces”(p.99). Gheorghe Vasilichi- în legătură cu acelaşi greve „nu vrea să se vorbească de Gheorghe Gheorghiu-Dej atât de accentuat pentru că, nu el, ci alţii au stat pe baricade, în primele rânduri”(p. 101). Asemenea aprecieri erau făcute în 1973, cînd se împlineau 40 de ani de la grevele petroliştilor şi ceferiştilor, la organizarea cărora Gh. Gheorgiu-Dej avusese un rol important dar acum nu mai trebuia evidenţiat, deoarece în fruntea partidului se afla Nicolae Ceauşescu, iar acesta „era făuritor de istorie” de la vîrsta de 14 ani. Gh. I. Ioniţă numeşte aceste schimbări de apreciere „ciudăţenii” şi menţionează cât de amintirile sunt relatările martorilor şi subliniază de aici necesitatea un ascuţit spirit critic.

  Deşi devenise „activist de profesie”, Ioniţă nu a abandonat activitatea ştiinţifică, fiind o prezenţă notabilă în revistele de specialitate şi în librării. În 1967 a început şi munca didactică, la Universitatea din Bucureşti. Contactul cu studenţii l-au determinat să devină mai deschis spre dialog, să depăşescă anumite canoane oficiale: „trebuie să recunosc că nu mi–am permis vreodată să opresc aceste discuţii, deşi uneori mă îngrijora vehemenţa cu care se desfăşurau”. Ţinea seminarii la cursul Istoria P.C.R. susţinut de Titu Georgescu, iar intervenţiile studenţilor erau extrem de libere. În memoriile sale, Ioniţă scrie: „ţin minte că, odată, i-am vorbit lui Titu Georgescu despre faptul că la seminariile pe care le ţineam la filosofie, adeseori „ne cam lua valul” şi începeam să mă cutremur de acuitatea judecăţilor de valoare ale studenţilor mei”. Titu Georgescu nu numai că nu s-a arătat îngrijorat, dar i-a declarat că era „bucuros că studenţii încep să arate cum gândesc ei” (p.93).

În calitate de activist la Secţia C.C. al P.C.R., Gh. I. Ioniţă a fost antrenat în elaborarea noii legi a învăţămîntului, adoptată în 1968, care marca un evident pas înainte faţă de cea din 1948, croită după modelul sovietic. A trăit, chiar în sediul C.C., momentul august 1968, când Nicolae Ceauşescu a condamnat energic intervenţia militară a U.R.S.S., Bulgariei, Poloniei, Republicii Democratice Germane şi Ungariei în Cehoslovacia. „După încheierea manifestaţiei, oamenii au rămas în faţa sediului C.C. al P.C.R.  ore în şir, aşteptând parcă un ordin de mobilizare”(p.83). Treptat, intransigenţa liderului de la Bucureşti s-a atenuat, constatând, că în fapt, nimeni nu a fost dispus să vină în ajutorul Cehoslovaciei; evident, nu ar fi venit nici în sprijinul  României în cazul unui atac sovietic.

Prudenţa a devenit nota dominantă în relaţiile cu Kremlinul.  Îmi amintesc că, în întâmpinarea celei de a 60- a aniversări a Marii Uniri din 1918, am luat iniţiativa publicării unui volum realizat de cadrele didactice şi studenţii Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti. În anul precedent, publicasem o lucrare similară, intitulată Din lupta poporului român pentru independenţă, la care contribuiseră 21 cadre didactice şi 3 studenţi. De acestă dată reuşisem să obţin studii semnate de 20 de cadre didactice şi 2 studenţi.  Volumul intitulat 60 de ani, de la făurirea statului naţional unitar român, a ajuns  la Tipografia Universităţii unde a intrat în lucru. Dar cineva, un „binevoitor” a sesizat „organele”, drept pentru care manuscrisul a trebuit să fie trimis la C.C. După câteva zile, Gh.I. Ioniţă mi-a comunicat, cu o oarecare jenă (era şi dânsul coautor) că volumului „nu i se poate da drumul” dacă nu scot studiul meu în care tratasem pe larg, în capitole distincte, unirea Basarabiei, unirea Bucovinei şi unirea Transilvaniei cu România. După ce în primăvara anului 1968 se îngăduise publicarea în revista „Magazin Istoric” a unui articol semnat de acad. Ştefan Pascu în care se folosea expresia „unirea Basarabiei” (pînă atunci se scrisese despre „cotropirea”, apoi despre „anexarea” Basarabiei de către Romînia), la sfârşitul aceluiaşi an, „conducerea superioară” impusese evitarea acestui subiect. Mă găseam în situaţia ridicolă de a fi coordonatorul unui volum în care eu nu aveam niciun material. Pregătisem pentru o revistă studiul Alegerea primului parlament al României Întregite (noiembrie 1919) pe care l-am inclus în sumarul volumului, iar cel despre Marea Unire din 1918, deja tipărit mi-a fost înapoiat, neoficial, sub formă de extrase, de către directorul tipografiei, care şi-a oprit şi el câteva exemplare. În memoriile sale, Ioniţă nu menţionează acest episod care îşi are, totuşi, semnificaţia lui.

Ca urmare a reorganizării aparatului C.C., în martie 1969, Gh.I. Ioniţă a fost trecut la Secţia Propagandă şi Presă, unde a lucrat cu Paul Niculescu-Mizil, Ion Iliescu, Cornel Burtică, Miu Dobrescu ş.a..Ca şi Titu Georgescu, el aprecia că Nicolae Ceauşescu a comis „mari greşeli” în promovarea  cadrelor prin „menţinerea pe scaune sus-puse a unor inşi semidocţi, dar carierişti”, precum Emil Bobu, Tudor Postelnicu, Ion Dincă, Iosif Banc, Petru Enache, Aneta Spornic şi alţii. Încă mă priveşte, cred că este de discutat dacă este vorba de greşeli sau despre o politică deliberată de promovare şi menţinere în funcţii a unor persoane slugarnice, fără coloană vertebrală, care să execute, fără să crâcnească, indicaţiile secretarului general.

În  septembrie 1977, Ioniţă a avut o întîlnire de „gradul zero”, cu secretarul general al P.C.R.. Fusese anunţat cu mult timp înainte despre această întâlnire şi timp de o lună şi ceva „ fusesem practic ţinut în „carantină”, cu instrucţiuni clare că nu aveam voie să părăsesc Capitala şi că în orice moment, trebuia să se ştie, la locul de muncă şi acasă unde mă aflam”. A fost primit în Cabinetul 1, Nicolae Ceauşescu punându-i cîteva „întrebări punctuale: Cu ce te ocupi la Secţie? De ce domenii de activitate te simţi atras? Ce părere ai despre?” Ioniţă scrie că a răspuns, cum a ştiut mai bine; întâlnirea, a durat 15-20 minute, iar Ceauşescu a încheiat cu „am vrut să te cunosc mai bine!”(p.122). Mult mai târziu a aflat scopul acestei întalniri: Ceauşescu urma să desemneze un secretar de stat la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, pentru care fuseseră vizate trei persoane: Romulus Dima, Ion Mitran şi Gh. I. Ioniţă. A fost numit  Romulus Dima.

Timp de cîţiva ani, Gh. I. Ioniţă a fost coleg la Secţia Propagandă cu Mircea Muşat, repartizat acolo după ce absolvise Academia Ştefan Gheorghiu. „De la început nu s-a arătat foarte preocupat de activitatea de cercetare ştiinţifică, publicistică şi nici nu aveau vreun fel de trecut în această privinţă, în  afara eforturilor pe care le depusese pentru alcătuirea tezei sale de doctorat”(p.125). La început relaţiile dintre cei doi au fost foarte bune, au publicat împreună cîteva studii, dintre care unul, intitulat Probleme fundamentale ale istoriei României a apărut în engleză, franceză, germană, rusă şi spaniolă. Momentul rupturii s-a produs  imediat după apariţia la Secţie, în calitate de colaborator extern, al lui Ion Ardeleanu, director adjunct al Muzeului de Istorie a Partidului. „Nici el nu dăduse ocazii de a fi remarcat  pentru performanţele sale ştiinţifice deosebite, nici în domeniul filosofiei (era absolvent al Facultăţii de Filosofie), nici mai ales în cel al istoriei, în care făcea,deocamdată, pionierat. Compensa, însă, aceste carenţe de ordin profesional, printr-o abilitate uimitoare de a se strecura pe sub pielea şefilor”. A ajuns să fie considerat „istoric oficial a partidului”, (aici Ioniţă îl citează chiar pe Ştefan Andrei, fost secretar al C.C. al P.C.R). Puterea dobândită de Ardeleanu, „fără să fie cuprins în vreo schemă de funcţionare ori retribuit de Secţia pe lângă care se ataşase – la   secţia C.C. al P.C.R., se datora atitudinii şefilor „care l-au cultivat pentru abilităţile lui de comunicare, dar şi pentru zelul său de oportunist, dispus oricând la orice, numai ca să le intre în graţii”(p.127). Ar fi de adăugat că regimul însuşi permitea aemenea anomalii.

Contextul în care cei doi nou veniţi la Secţie s-au putut afirma şi impune ca cenzori oficiali ai partidului a fost cel generat de Tezele din iulie şi de Programul ideologic al P.C.R., din 1971. La Conferinţa Naţională a P.C.R. din decembrie 1969 se anunţase desfiinţarea Direcţiei Presei şi Tipăriturilor, care era oficial acreditată să exercite cenzura asupra tuturor publicaţiilor. După mai puţin de doi ani, Ceauşeşcu a realizat că se impunea o supraveghere mai atentă a studiilor din domeniul istoriei, deoarece acestea puteau genera probleme în relaţiile cu vecinii. (U.R.S.S., Ungaria, Bulgaria). De aceea, ele trebuiau lăsate să apară sau să fie oprite în funcţie de conjunctura politică de moment, decizia aparţinând Secţiei Propagandă a C.C. al P.C.R.

Ion Ardeleanu a avut abilitatea de a-i sădi lui Mircea Muşat convingerea că ei doi au de jucat un mare rol, „ţinînd în frâu” întreaga istoriografie românească. Mai mult decât atât, că ei pot deveni cei mai mari istorici români în viaţă. Neavând nici timpul, nici pregătirea de specialitate necesare ei au decis să folosească în interes propriu lucrările istoricilor care veneau pentru aviz la Secţie. În cartea sa, Gh.I.Ioniţă citează din, Cuvântul înainte la Tratatul de istorie a Romîniei, vol.VIII scria: „cei doi au devenit istorici abia după ce au început să lucreze la Secţia Propagandă a C.C. al P.C.R., având grijă să ia  <partea leului > din lucrările care li se trimiteau spre avizare” (p. 128). Este citată şi aprecierea lui Florin Constantiniu dintr-un articol apărut în „Dosarele istoriei”: „mai mult decît diverse <teze> ale partidului,mai exact ale secretarului său general, aceste constrângeri erau exercitate de tandemul Muşat-Ardeleanu, devenit cu timpul, în multe privinţe, la fel de nociv ca şi Roller şi echipa sa”(p.131). Florin Constatiniu a publicat, în 2007, o masivă lucrare, intitulată De la Răutu şi Roller la Muşat şi Ardeleanu, în care prezintă pe larg rolul nociv al respectivelor personaje.

  Bazându-se pe indicaţiile lui Nicolae Ceauşescu privind publicarea lucrărilor de istorie, Muşat şi Ardeleanu au obţinut ca nicio revistă sau carte de istorie să nu apară decât după avizul Secretarului cu Propaganda al C.C. al P.C.R. pe baza unui referat întocmit de ei. Deoarece aceştia nu puteau citi toate lucrările care veneau la Secţie au creat o comisie lărgită, care avea misiunea de a întocmi referat şi propune spre avizare (publicare sau nepublicare) lucrările de istorie înscrise în planurile editurilor şi revistelor. În memoriile sale, Stan Apostol menţionează că a participat la o şedinţă a Secretariatului cu probleme ideologice al C.C. al P.C.R., unde Constantin Olteanu i-a aprobat pe membrii Comisiei de avizare: Stan Apostol, Mircea Iosa, Nichita  Adăniloaie, Alexandru Porţeanu, Georgeta Penelea, Constantin Căzănişteanu, Stelian Popescu, Nicolae Petreanu, Ion Iacoş[4].   Din câte ştiu, din această comisie au mai făcut parte: Virgil Smârcea, Ion Bulei, Marin Badea, Viorica Moisuc, Constantin Botoran, Andrei Pippidi, Ion Pătroiu, Cristian Popişteanu, Augustin Deac, Stelian Neagoe, Livia Dandara. Unii au acceptat şi chiar au dorit să facă parte din Comisie pentru a obţine mai uşor avizul de publicare a propriilor cărţi; alţii din dorinţa de a fi „şef” şi a-i bloca pe cei pe care nu-i agreau; au existat şi unii convinşi de necesitatea apărării „purităţii ideologice” a lucrărilor de istorie. Cert este că unii dintre aceştia s-au prezentat după 1989, ca dizidenţi ai regimului, anticomunişti şi luptători pentru democraţie.

Rar se întâmpla ca o lucrare să fie acceptată fără a se cere introducerea mai multor citate din Nicolae Ceauşescu şi chiar din Elena Ceauşescu, sau fără a se scoate anumite capitole sau paragrafe care puteau crea „probleme de ordin politic”. Nu erau puţine cazurile când cărţile era ţinute la Secţia C.C. al P.C.R. până când Muşat şi Ardeleanu terminau de xeroxat paginile, pe care le introduceau în propriile lor „opere”. Florin Constantiniu avea să aprecieze: „Folosind situaţia lor de paznici ideologici ai istoriografiei române, cei doi au jefuit, pur şi simplu lucrările trimise spre referat cu o neruşinare greu de imaginat” [5] . Cunosc cazul lucrării de doctorat a lui Marin Nedelea, care a fost inclusă integral în volumul II .partea I a din masivul volum România după Marea Unire (1918-1933). Ameninţaţi de autor că vor fi daţi în judecată pentru plagiat, cei doi au obţinut „stingerea conflictului” prin publicarea cărţii lui Nedelea fără ca ei să fie citaţi. La o viitoare analiză istoriografică, cineva care nu cunoaşte această realitate, poate desprinde concluzia că Nedelea i-a plagiat pe Muşat şi Ardeleanu şi nu invers. Am relatat cu un alt prilej că eu însumi am fost victimă, în repetate rânduri, abuzurilor, „fraţilor Petreuş” [6] , dar nu este aici locul să scriu despre mine, ci despre Gh. I. Ioniţă.

Publicând mult, abordând o tematică diversă, Ioniţă a trezit invidia colegului său Mircea Muşat care treptat, fiind stimulat de Ardeleanu, s-a transformat în ură. Pentru cei „din afară”, în rândul cărora mă număram, era cel puţin ciudat ca un activist de partid să-l critice public pe un alt activist de partid. Memoriile lui Ioniţă dezvăluie o realitate crudă, pe care eu, atunci, doar o bănuiam.

Muşat şi Ardeleanu au speculat cu abilitate faptul că Nicolae Ceauşescu nu agrea ideea prezentării rolului unor vechi revoluţionari, activişti de partid pentru a se putea astfel dezvolta cultul propriei sale personalităţi. Ion Popescu-Puţuri şi Titu Georgescu realizaseră în 1972 volumul Purtători de flamuri revoluţionare, iar Gh. I. Ioniţă publicase în 1973, un articol intitulat Însemnări la biografii revoluţionare, despre activitatea lui Gheorghe Niculescu-Mizil şi a soţiei sale Eufrosina Cotor. Era tocmai vremea cînd fiul lor, Paul Niculescu-Mizil, începuse să fie marginalizat de Ceauşescu. Momentul a fost bine ales de Muşat şi de Ardeleanu pentru a-l ataca pe Ioniţă, dar şi de a opri de la tipar cel de-al doilea volum în Purtători de flamuri revoluţionare. A fost un prim succes „al fraţilor Petreuş”, deoarece vizaţi erau directorul şi secretarul ştiinţific  al Institutului de Studii Istorice şi Social-Politice precum şi un activist de la Secţia Propagandă al C.C. al P.C.R. Cartea despre Gheorghe Niculescu- Mizil şi soţia sa Eufrosina Cotor, predată de Ioniţă la Editura Politică, i-a fost returnată, „fără nicio precizare asupra motivelor” (p.136).

          Mergând pe aceeaşi linie, Muşat şi Ardeleanu, cărora li s-a asociat Gh. Zaharia, director adjunct al Institutului de Istorie al Partidului, au obţinut sistarea difuzării celei de-a doua ediţii a lucrării lui Gh. I. Ioniţă, PCR şi masele populare, apărută în 1978, la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Argumentul „forte” era acela că „tovaraşul Nicolae Ceauşescu este citat de 15 ori, iar autorul se autocita de 14 ori; că era menţionat Chivu Stoica, deşi se dăduse „indicaţia expresă” ca numele său să nu mai fie citat în lucrări şi în presă şi nici să fie prezentat portretul său în expoziţii şi muzee”, sau că lucrarea „citează localităţi din Basarabia şi Bucovina”(p. 138-139). Ca urmare cartea PCR şi masele populare a fost oprită de la difuzare iar autorul a trebuit să facă numeroase demersuri pentru a se „disculpa”, fapt ce s-a soldat cu un rezultat pozitiv: „pachetele din librării au fost desigilate şi cartea a început să se vândă” (p.139) .

         Problema numărului de citări a „tovarăşului” devenise criteriul esenţial de apreciere a unei lucrări de istorie . De exemplu, în vara anului 1989, a fost retrasă din librării cartea lui G. D. Iscru, Revoluţia de la 1848 deoarece nu conţinea nici un citat din Nicolae Ceauşescu. Între cei incriminaţi pentru această „gravă greşeală ideologică şi politică”am fost şi eu (Ioan Scurtu), deoarece, la solicitarea Editurii Albatros, am făcut un referat prin care propuneam publicarea lucrării. Revoluţia din decembrie 1989 a făcut ca ancheta să rămînă nefinalizată.

      În august 1979, a apărut în librării o carte cu o banderolă albă pe care era scris cu roşu: A XXX –a aniversare a zilei de 23 August 1944. Avea un titlu interesant : Preliminarii politico-diplomatice ale insurecţiei române din august 1944, iar autorul era A. Simion, cercetător ştiinţific la Institutul de Studii Istorice şi Social Politice de pe lângă C.C. al P.C.R. Simion făcea o primă încercare de abordare ştiinţifică a perioadei 1940-1944 şi de prezentare a lui Ion Antonescu într-o lumină mai realistă, pe bază de documente, depăşind astfel, clişeele acreditate de P.C.R. de-a lungul anilor: facist, criminal, hitlerist etc. La două săptămâni de la apariţie cartea a fost retrasă din librării, ca urmare a protestelor guvernului sovietic şi al altor presiuni internaţionale. Dacă Titu Georgescu a fost implicat doar marginal în publicarea acestei cărţi, Ioniţă era referent ştiinţific, El avea să fie admonestat de Ilie Rădulescu, secretarul cu Propaganda al C.C. al P.C.R., care l-a avertizat că apariţia cărţii „a contribuit la generarea unui mare scandal la Moscova, ca urmare a încercărilor pe care Aurică Simion le făcea în lucrarea sa pentru reabilitarea politică a mareşalului Ion Antonescu”(p.146). Eforturile lui Ioniţă de a plasa discuţia pe tărâmul ştiinţific au fost „ tăiate scurt” de Ilie Rădulescu: „Nu doresc, cât timp mă aflu pe acest scaun să văd tancurile sovietice defilând pe străzile Capitalei şi nicăieri în ţara nostră” (p.148). Gh. I. Ioniţă a discutat ulterior cu redactorul Şerban Polverejan de la Editura Dacia, care i-a mărturisit că a participat la arderea cărţii lui Simion (p.150). În acei ani, prin politizarea excesivă  şi prin controlul de partid , orice lucrare de istorie era considerată ca exprimând punctul de vedere al conducerii de partid şi de stat, astfel că spusele lui Ilie Rădulescu puteau avea credibilitate.

       Acest episod a constituit un nou argument folosit de Muşat şi Ardeleanu pentru a-l ataca pe Ioniţă . Oarecum curios, pentru atitudinea unui activist de partid, Gh. I. Ioniţă nu a replicat „fraţilor Petreuş”, afirmând în cartea sa de memorii că îi era „lehamite de a mă coborî la nivelul trepăduşilor”, şi a preferat să plece de la Secţia C.C., pentru a se dedica exclusiv carierei universitare. În realitate mulţi credeau că cei doi îl „aveau cu ceva la mână”, sau că el era realmente vinovat. Peste ani, Ioniţă recunoştea: „am avut mult de pierdut procedând astfel” (p.142).

       În decembrie 1979, Gh. I.Ioniţă a fost eliberat, la cerere, din munca de partid, rămânând cu norma de bază la Facultatea de Istorie-Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Solicitarea era determinată şi de faptul că urma să concureze pe un post de profesor, dar conform hotărârilor existente, cei care aveau „munci de răspundere pe linie de partid şi de stat” nu puteau să se prezinte la concurs.

        Dosarul cu rezultatul concursului a fost trimis de Ministerul Învăţămîntului la Cabinetul 2 (Elena Ceauşescu). Întîmplarea face ca în Buletinul Oficial, partea a III-a din 14 noiembrie 1979, să se publice scoaterea la concurs a unui post de profesor, pe care a concurat Gh. I. Ioniţă şi a unui post de conferenţiar pe care am concurat eu. Am trăit împreună emoţiile celor doi ani de aşteptare, pînă cînd Elena Ceauşescu şi-a găsit timpul să scrie „DA” pe fiecare dintre dosarele noastre, astfel că, pe această bază, ministrul Învăţămîntului a putut să semneze Ordinul de numire în noile noastre posturi, începând cu data de 15 septembrie 1981.

          În anii 1984-1989, Gh. I.Ioniţă a fost decanul Facultăţii de Istorie–Filosofie, iar între 1985-1989 şi directorul Institutului de Studii Sud–Est Europene. Această a doua funcţie a considerat-o „doar o sarcină primită din partea conducerii Universităţii” (p. 163), deoarece, la vremea respectivă, printr-o decizie luată la nivelul conducerii superioare de partid, institutele de cercetare ştiinţifică fuseseră integrate în Universităţi, iar decanul trebuia să fie şi director de institut.

În calitate de decan, şi director de Institutut, Ioniţă a trebuit „ţină piept criticilor foarte ascuţite ale <celebrei> Olivia  Clătici, pe atunci secretar cu Propaganda la Centrul Universitar Bucureşti al PCR”(p.163). Aceasta era revoltată de faptul că unele cadre didactice „ ezitau intenţionat să vorbească despre Nicolae Ceauşescu” şi că aveau „accente criticiste în legătură cu anumite probleme ale realităţii româneşti din epocă”, iar decanul nu le controla şi nu lua măsuri. Relatarea lui Ioniţă este absolut corectă. Îmi amintesc că într-o primăvară am fost invitat să ţin o conferinţă în Aula Bibliotecii Centrale Universitare din Bucureşti, iar directorul Ion Stoica m-a avertizat că va asista şi tovarăşa Clătici pentru a constata dacă evit să dau citate din tovăraşul Ceauşescu. Am început conferinţa privind-o în ochi pe tovaraşa Clătici şi spunând, cu zâmbetul pe buze, că voi vorbi în „spiritul gândirii revoluţionare a tovarăşului Nicolae Ceauşescu”. După conferinţă doamna Clătici mi-a spus că a observat zâmbetul meu ironic.

Altădată, Biroul Organizaţiei de Bază de la Secţia de Istorie a decis să pună în discuţia adunării generale problema promovării cadrelor. Era o temă care îi frământa pe toţi, deoarece promovările erau blocate, ajungându-se în situaţia ca unele cadre didactice să fie la pensionare lectori sau chiar asistenţi, deşi aveau o activitate ştiinţifică meritorie. Apreciind că dezbaterea unei asemenea teme putea crea dificultăţi pe linie de partid, tovaraşa Olivia Clătici  a venit la facultate cu câteva minute înainte de începerea şedinţei şi a oprit desfăşurarea adunării generale, spre indignarea cadrelor didactice şi studenţilor aflaţi deja în amfiteatrul Nicolae Iorga.

       Am citit memoriile doamnei Olivia Clătici şi mi-am nuanţat  mult  aprecierile pe care le aveam la  adresa  domniei sale, atît eu cât şi Titu Georgescu sau Gh. I. Ioniţă. Mărturiseşte că domnia sa cunoştea situaţia reală, dar ca „un soldat devotat partidului”, se simţea obligată să acţioneze în conformitate cu indicaţiile primite, adoptând uneori un ton dur, care să nu îngăduie replici, deoarece nu ar fi avut argumente credibile. Şi atunci, „în lipsă de argumente luam documentele  [de partid ]  drept paravan” [7] .

       Era, la rândul ei, presată permanent de la Comitetul Municipal, de la Comitetul Central, criticată că nu este suficient de energică etc. Desigur, o soluţie ar fi fost demisia, dar un asemenea act era interpretat ca un refuz de îndeplinire a sarcinilor şi urmau măsuri coercitive, a căror amploare era greu de estimat.

         În memoriile sale, Gh.I. Ioniţă mărturiseşte că „i-a acoperit” pe mulţi studenţi, precum şi pe unele cadre didactice care se abăteau de la „linia partidului”, luându-le apărarea, căutând să evite anchete ale Securităţii în facultate. A trebuit să accepte asumarea unor răspunderi, care în mod evident nu-i erau pe plac. După ce a fost de acord să devină directorului Institutului de Studii Sud–Est Europene, a trebuit să consimtă la ocuparea locului de preşedinte al Laboratorului de Studii Otomane, iniţat de lect. Univ. Dr. Mihai Maxim. Aceeaşi tovaraşă Clătici a refuzat să aprobe înfiinţarea acestui laborator, „speriată ca nu cumva, în umbra acestuia să se ascundă cine ştie de practici orientale dubioase” (p.165). Abia se stinsese ecoul „meditaţiei transcedentale” şi se temea să nu apară încă o problemă asemănătoare. Ioniţă i-a declarat că îşi asumă răspunderea activităţii laboaratorului, că dezbaterile vor avea un caracter ştiinţific. În faţa acestei situaţii, tovarăşa Clătici i-a spus că aprobă înfiinţarea laboratorului dacă preia el conducerea acestuia, punându-l astfel pe decan într-o situaţie delicată. Între a nu funcţiona acest laborator şi a obţine avizul acceptând  un rol cu totul în afara specialităţii sale, Ioniţă a preferat cea de–a doua soluţie. Evident, unii, care nu cunoşteau această realitate, aveau să-l acuze că era ahtiat după funcţii şi că îi plăcea să stea în prezidiu.

       Gh.I. Ioniţă a avut cultul prieteniei. A simţit nevoia ca şi în acestă carte de memorii să evoce figura a doi prieteni apropiaţi: Milică Moldoveanu şi Ion Spălăţelu. A fost în acelaşi timp un om generos, dornic să-şi ajute semenii. A evocat pe larg cazul lui Marian Truşcă, numindu-l un „Che Guevara”autohton, pe care l-a sprijinit atât în anii studenţiei, cât şi după absolvirea Facultăţii de Istorie.

Ca decan şi director de institut, Ioniţă nu a scăpat din atenţia „fraţilor Petreuş”, care au pregătit „lovitura decisivă”. Este un fapt binecunoscut că în România se cultiva o atitudine antisovietică, iar apărarea independenţei şi suveranităţii naţionale, idee obsesivă a lui Nicolae Ceauşescu, viza Uniunea Sovietică, singura ţara care putea, cu adevărat, să ocupe România.  În dispută erau şi problemele de istorie. În 1973 s-a hotărât, la nivel guvernamental, constituirea unei comisii de istorici din cele două ţări, care să discute problemele de istorie şi să propună Ministerelor Învăţământului ameliorarea manualelor şcolare. Am participat şi eu la mai multe sesiuni ale acestei comisii şi de fiecare dată divergenţele se refereau, în principal, la problema Basarabiei (1912-1918-1940), naţiunea moldovenescă, rolul unor personalităţi (C. Stere, Ion Inculeţ) războiul din 1941-1944. Evident, sovieticii nu acceptau punctele noastre de vedere şi nici noi pe ale lor. La sfârşit se încheia un protocol, în care se consemnau rezultatele înregistrate, punctele de vedere comune şi cele în divergenţă, care urmau să fie dezbătute la întălnirile următoare. Sesiunile comisiei ofereau prilejul unui schimb de publicaţii, inclusiv volume de documente, de informare reciprocă asupra temelor de cercetare ştiinţifică etc.  Aşa cum aprecia Gh. I. Ioniţă, activitatea comisiei era „un adevărat barometru al relaţiilor bilaterale”. (p.119)

Sesiunea din decembrie 1986 s-a desfăşurat la Moscova, preşedintele Părţii române fiind Gh. I. Ioniţă. Discuţiile s-au desfăşurat în nota obişnuită; a fost semnat protocolul, iar la întoarcerea în ţară, delegaţia din care am făcut şi eu parte, a fost primită de ministrul Ion Teoreanu. Acesta a citit informarea şi protocolul, pe care a scris „De acord” punându-şi semnătura; ne-a felicitat pentru activitatea depusă şi ne-a urat „La multi ani!”. Era în preajma Anului Nou. Potrivit practicilor de atunci, cele două documente – informarea şi protocolul – au fost trimise la Secţia Propagandă a C.C. a P.C.R., unde au ajuns în mâinile lui Muşat şi a lui Ardeleanu. Cei doi au găsit un bun prilej de a-l ataca pe Ioniţă, afirmând că acesta „trădase interesele naţionale”, dăduse Basarabia şi Bucovina de Nord, pe mâna Moscovei. „Fraţii Petreuş” au cerut ministrului Ion Teoreanu ca actul de „trădare naţională” comis de Gh. I. Ioniţă să fie dezbătut cu cadrele de ştiinţe sociale din toate universităţile precum şi cu inspectoratele şcolare judeţene.

La începutul lunii ianuarie 1987, ministrul Teoreanu mi-a cerut să le organizez eu  dezbaterile cerute de „tovarăşii de la C.C.” Lucram „voluntar” (fără salariu) la Direcţia Ştiinţe Sociale şi mă ocupam de învăţământul universitar astfel că ministrul a apreciat că aş fi cel mai nimerit să îndeplinesc această sarcină. Am răspuns că dezbaterile „trebuie să înceapă cu prezentarea informării făcute de comisii pentru ca participanţii să ştie despre ce este vorba şi să se precizeze că protocolul a fost aprobat de ministrul Învăţământului. Lui Teoreanu nu i-a convenit propunerea, dar nici nu avea cum să-şi retragă semnătura, drept care a conchis: „Vezi şi dumneata cum faci, iar când vor întreba tovarăşii de la C.C., să le spunem că am făcut prelucrare”. Bineînţeles că nu am întreprins nimic şi nici „tovarăşii, nu m-au întrebat ceva, pentru că ţinta lor nu eram eu, ci Gh. I. Ioniţă. Evident, nu i-am spus lui Ioniţă despre discuţia cu Teoreanu, astfel că numele meu nu apare în memoriile sale acest eveniment. În subsol sunt menţionaţi Nicolae Ceachir care nu a făcut parte din delegaţia de atunci şi Grigore Posea, care, fiind geograf, nu avea cum să facă parte dintr-o comisie de istorie (poate că în paralel s-au desfăşurat, tot la Moscova, lucrările comisiei mixte de geografie).

Prelucrarea „cazului Ioniţă” nu a avut loc, cu excepţia unei întrurniri la Muzeul de Istorie al municipiului Bucureşti, în casa Şuţu, convocată de cabinetul de partid al municipiului Bucureşti. Totuşi, Muşat şi Ardeleanu au cerut presei să nu mai admită publicarea vreunui material sub semnătura lui Ioniţă, lăsând a se înţelege că această dispoziţie venea de sus. (p. 169). Ca urmare, din decembrie 1986 până în decembrie 1989 lui Ioniţă i s-a ridicat dreptul de semnătură. El devenise o persoană non grata, iar unii „se mirau cum de mai eram menţinut în funcţia de decan al facultăţii şi de director al unui institut academic.” (p 170).  Ulterior am aflat că Mircea Muşat, care eşuase în tentativa de a deveni directorul Institutului de Studii Istorice şi Social Politice după „cazul A. Simion”, dorea să ocupe funcţia de decan al Facultăţii de Istorie-Filosofie „printr-o dispoziţie de sus”, după care să devină cadru didactic( profesor universitar, titlu pe care nu l-a avut niciodată) la Catedra de Istoria României. Manevra a fost dejucată de Iulian Cârţână, care a acceptat să „coboare” din funcţia de prorector al Universităţii în cea de decan al Facultăţii de Istorie-Filosofie. La vremea respectivă nu am cunoscut aceste dedesupturi şi am fost mirat de discursul citit în faţa adunării generale a cadrelor didactice de Gh. I. Ioniţă (el de regulă vorbea liber), de parcă ar fi la un nou mandat, deşi nu figura pe lista de propuneri.  Era poate şi un sentiment de satisfacţie că manevra „Petreuşilor” nu a reuşit. Aşa cum singur consemnează, a fost eliberat din funcţia de decan la 1 octombrie 1989, iar peste o luna şi jumătate a izbucnit Revoluţia.

În cartea sa, O viaţă, un destin, Gh. I. Ioniţă nu prezintă situaţia incertă în care se afla: fără drept de semnătură, înlăturat din funcţia de decan, hăituit de cei doi ( Ardeleanu şi Muşat). În acel context se putea aştepta la orice.

Nu relatează, aşa cum  a procedat Titu Georgescu, ce a făcut în zilele Revoluţiei, cum a receptat evenimentul, ce speranţe şi ce iluzii îl încercau. După 1 octombrie 1989, următoarea consemnare este următoarea: „Şi uite aşa au trecut ultimele luni ale anului 1989, au venit zilele de foc ale controversatei noastre revoluţii, şi odată cu ele am ieşit şi eu din acel labirint. Dar nu am apucat să răsuflu uşurat, după toate câte îndurasem, că imediat mi-a fost dat să intru în altul, ridicat în calea mea, de noii „comisari” care s-au „ născut „ atunci şi care s-au năpustit cu nesaţ asupra mea şi asupra altor colegi de facultate, înscriindu-ne pe liste negre, afişate pe ziduri, şi pregătindu-ne pedepse exemplare  pentru colaboraţionismul cu vechiul regim”(p. 175-176).

Profesorul mărturiseşte că se afla într-o derută completă: „Resimt şi acum starea de confuzie care pusese stăpânire asupra mea atunci, căci în minte îmi erau încă vii ecourile anilor de denigrări şi persecuţii la care fusesem supus până în acel moment, şi dintr-o dată mă vedeam ţintuit la perete de alţi acuzatori, mult mai vehemenţi şi mai dezlănţuiţi, aşa cum şade bine în vremuri revoluţionare! Nu puteam înţelege de unde le venea noilor „amici”  atâta poftă de răzbunare, începând cu Zoe Petre – care se prezenta public ca o persoană neprihănită, ca o creaţie a vremurilor noi şi care avea să îşi proclame singură „alegerea” în funcţia de decan al facultăţii – şi continuând cu atâţia alţii pe care i-a manipulat cum a vrut şi care i-au dat un sprijin hotărâtor, dar şi anumite cadre didactice, cuprinse subit de o amnezie cu privire la trecutul antedecembrist.”(p 176)

Menţionează că, cu puţin timp înainte de Anul Nou, a trebuit să-şi dea demisia din funcţia de director al Institutului de Studii Sud–Est Europene, cerută pe "scările facultăţii" de Al. Duţu, unul „dintre cei mai încrâncenaţi aspiranţi la scaunul de director”. În aceste condiţii, Ioniţă şi-a redactat cererea adresată ministrului Învățământului, Mihail Şora, pe care i-a înmânat-o lui Al. Duţu, spunându-i că „nu consider necesar să vin la Institut pentru a o prezenta colectivului.”(p 177)

În cartea sa, Ioniţă citează dintr-o lucrare apărută în anul[8]  2000 unde cu Ioan Scurtu prezintă „momentul uzurpării puterii în facultate de către Zoe Petre şi ciracii săi”( p184). Am relatat acolo despre adunarea generală a cadrelor didactice, unde Zoe Petre a fost aleasă în Consiliul facultăţii după al treilea tur de scrutin, cu 12 voturi din 29 prezenţi. A fost suficient, pentru că, imediat, „un grup de studenţi, devenit foarte activ şi intransigent, a afirmat pur şi simplu că nu acceptă pe altcineva în fruntea facultăţii”.

Profesorul Ioniţă îşi aminteşte de umilinţa la care a fost supus, cu prilejul prezentării sale în faţa judecăţii studenţilor „într-o întristătoare zi de ianuarie”. A fost, recunoaşte „o mascaradă”, o „josnică înscenare”,  când „un număr de studenţi incitaţi de «păpuşarii» acţiunii s-au străduit să mă umilească prin tot soiul de întrebări şi invective de cea mai joasă speţă”. Unii dintre aceştia „drept răsplată pentru zelul lor au fost opriţi la terminarea studiilor să lucreze în facultate” (p 183). De asemenea, scria „ Îmi amintesc, totodată, de acele zile când la intrarea în sala de curs, şi eu. şi alţi colegi din cadrele puse la zid, eram întâmpinaţi de «locotenenţii» lui Zoe Petre, care, blocând uşile de la intrarea în sălile de curs, pentru noi şi pentru studenţi, ne anunţau marţial că acele activităţi nu aveau să se mai desfăşoare”(p 184).

Ţin să precizez faptul că, fiind ales şeful Catedrei de Istoria Românilor, m-am străduit să calmez situaţia, să ne îndreptăm atenţia spre elaborarea unui nou plan de învăţământ, lansarea unor programe de cercetare ştiinţifică eliberate de orice canoane ideologice, stabilirea de relaţii de colabrare cu insitituţii similare din alte ţări europene, etc.  Nu am acceptat ca vreunul dintre membrii catedrei să ne părăsească în urma acţiunilor huliganice ale unor studenţi, sau să elimin din Statutul de funcţiuni cadre didactice la indicaţia Consiliului facultăţii sau a doamnei decan. Am fost chemat de aceasta la Comisia de disciplină pe Universitate, unde domnul Mircea Flonta, a fost timp de 12 ani secretarul Biroului P.C.R. de la Filosofie, dar devenit acum un anticomunist feroce m-a întrebat de ce nu-i desfac contractul de muncă unui cadru didactic din Catedra de Istoria Românilor. Am răspuns că respectivul nu avea contract de muncă semnat de mine, ci de rectorul Universităţii, fapt pe care domnul Flonta se prefăcea că nu-l ştie. Evident dorea să scoată „castanele din foc” cu mâna mea.

Am reuşit să creez două posturi de cercetare în cadrul catedrei, dintre care unul l-am oferit domnului Ioniţă, pentru a-l proteja de contactul cu grupul de briganzi.

Nu ştiu dacă Ioniţă cunoştea demersurile mele, pentru că nu am vrut să apar ca „salvatorul” cuiva, ci acţionam în conformitate cu conştiinţa mea şi cu ceea ce consideram că trebuie să fie o reală ţinută universitară. Cert este că în cartea sa se poate citi: „În toată această nebunie, singurul meu punct de echilibru a fost, în restul perioadei petrecute în facultate, prezenţa în fruntea Catedrei de Istoria Românilor, a profesorului universitar dr. Ioan Scurtu, prestigios specialist în domeniul său de studiu, dascăl de vocaţie, pasionat istoriograf, care a scris şi a publicat mai mult decât toţi gălăgioşii revoluţionari din 89 luaţi la un loc, şi, mai presus de orice, om de ireproşabil caracter.

Unul din meritele sale esenţiale a constat şi constă în strădania de a împiedica desfiinţarea acestei catedre, iniţiativă pe care noua conducere stabilită în facultate s-a strădui mult timp să o neutralizeze. Să laşi prima Universitate din ţară fără o catedră de istorie a românilor, o catedră pe care a slujit-o ani îndelungaţi patriarhul istoriografiei româneşti, savantul Nicolae Iorga., ar fi un adevărat sacrilegiu! Şi tot lui Ioan Scurtu i se datorează preocuparea de a impune un plan de învăţământ echilibrat pentru această catedră, îmbinând clasicul cu modernul şi punând în prim-plan efortul de a păstra vie, în actul didactic, nu numai dragostea de adevăr ci şi preocuparea pentru educarea patriotică a studenţilor”. (187)

După trei ani de carantină profesorul Ioniţă a putut să-şi reia activitatea didactică   susţinând cursuri cu teme de o absolută noutate pentru studenţii de la Facultatea de Istorie: Românii de dincolo de actualele hotare ale ţări;, O jumătate de secol de istorie românească sub semnul controverse;,Metodica predării istoriei, pe care le-a şi editat la tipografia Universităţii în anii 1996-1997. A colaborat la  lucrarea monografică Istoria Basarabiei precum şi la volumul VIII al Tratatului de Istorie a României pe care l-am coordonat.

În 1996-1997 am propus ca Gh. I. Ioniţă să primească dreptul de a conduce doctorat în istorie, dar a fost respins, prin sistemul „votului secret”, dirijat de doamna decan. Profesorul nu aminteşte în memoriile sale despre acest afront. În cartea sa, Gh. I. Ioniţă scrie că în 2002, „după mai bine de un deceniu de mârşăvii la adresa mea, am luat hotărârea să mă pensionez” (p. 186). Probabil că nu a vrut să sufere şi «ultima mârşăvie». În realitate, el a făcut cerere de prelungire a activităţii, pe care colectivul Catedrei de Istoria Românilor a avizat-o favorabil şi a înaintat-o Consiliului facultăţii. Aici, decanul Alexandru Barnea a supus la vot pensionarea profesorului Ioniţă, care a fost imediat votată. Am intervenit în calitate de şef al catedrei, atragându-i atenţia că cererea se referea la continuarea activităţii. În replică, decanul a spus că a fost deja votată pensionarea; în urma insistenţelor mele a pus la vot cererea de continuare a activităţii, care a fost respinsă cu majoritate de voturi.

Profesorul Ioniţă, cel hulit de conducerea Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti, a fost dorit şi solicitat de mai multe Universităţi particulare, abia înfiinţate, urmăreau să-şi constituie un corp profesoral de elită. Este un fapt că universităţile particulare, apărute începând cu 1991, au fost create de profesori universitari din învăţământul de stat, cu capacităţi manageriale deosebite. De altfel, aproape toate noile spaţii pentru învăţământul superior din România aparţin universităţilor particulare, care s-au dovedit şi cele mai receptive la procesul de modernizare şi racordare la experienţele europene.

Dând curs, solicitărilor, Gh. I. Ioniţă a lucrat mai întâi la Universitatea Spiru Haret (1992-1996), unde a fost şi decan, apoi la Universitatea Dimitrie Cantemir (1996-2002), îndeplinind funcţia de prodecan, universitatea Hyperion (2003-2005) fiind decan. De asemenea, a predat la Facultatea de Arhivistică din cadrul Academiei de Poliţie Al. I. Cuza, la Centrul Eudoxiu Hurumuzachi pentru pregătirea românilor de pretutindeni.

Scriindu-şi memoriile după împlinirea vârstei de 65 de ani, luând o anumită distanţă faţă de evenimentele la care a fost martor, Gh. I. Ioniţă a putut să vadă şi să judece evoluţia din societatea românească, în mod deosebit din lumea intelectualior. A constatat că s-a bătut şi se mai bate încă moneda pe tema aşa zisului colaboraţionism cu regimul politic al timpului. Acest demers în sine a fost privit de iniţiatori ca o garanţie sigură şi suficientă a scoaterii din discuţie a propriilor persoane ca şi cum simplul gest de a fi ridicat piatra ar fi garantat imunitatea în faţa oricăror viitoare examene. În fond, Ioniţă avea perfectă dreptate. Îmi amintesc că în ianuarie 1990, la prima întâlnire a cadrelor didactice de la Facultatea de Istorie, lect univ. dr. Zoe Petre a cerut pe un ton energic „să o luăm de la zero”,  pentru că tot ce s-a scris până atunci nu mai era valabil. Am avut atunci o replică: „Să o ia de la zero cei care se află la zero, iar noi, ceilalţi, ne vom continua activitatea ştiinţifică”. Viaţa a demonstrat că cei care au fost în stare să publice înainte de 1989 au făcut-o şi după Revoluţie, în timp ce mult invocatele „cărţi de cercetare” nu au apărut, pentru simplul fapt că ele nu au existat. Ar mai fi de adăugat că cei mai vehemenţi antisecurişti erau tocmai cei care, în anii regimului Ceauşescu, primiseră aprobarea din partea Securităţii şi a organelor PCR, de a se deplasa în Occident, uneori pentru luni şi chiar ani de zile. Va veni o zi când vom putea citi informările pe care aceştia le făceau la întoarcerea în ţară şi modul cum s-au achitat de misiunile încredinţate de Securitate.

In capitolul intitulat România-încotro? profesorul Ioniţă se referă la schimbările produse în decembrie 1989 şi în perioada imediat următoare. „Istoria a decis atunci, în mod semnificativ pentru destinul nostru ca popor, ca ieşirea din impasul în care ajunseserăm să se producă pe cale violentă, de natură să atragă atenţia întregii lumi asupra noastră.

Cum se ştie, răsturnarea vechiului sistem s-a înfăptuit la noi, în România, printr-o mişcare spontană explozivă, cu o masivă participare a tuturor forţelor şi categoriilor sociale. Credinţa în justeţea demersului a fost hotărâtoare: pentru această cauză, s-au dat jertfe de sânge, au căzut oameni – foarte mulţi dintre ei tineri, chiar foarte tineri, copii.

Există, totodată, suficiente date şi fapte care demonstrează, mai presus de orice speculaţii sau coincidenţe, că anumite forţe au pregătit, peste hotare, o răsturnare de situaţie în România, au incitat de acolo şi chiar au fost la un pas de a interveni. Au ieşit la suprafaţă informaţii credibile, care arată că acestea au acţionat şi în interiorul României”(p. 205-206).

Ioniţă nu şi-a propus să cerceteze în detaliu evenimentele din decembrie 1989, dar ca istoric şi ca observator cu experienţă a putut desprinde concluzii pertinente. Este limpede că a existat în România o mişcare populară de mari proporţii, după cum este adevărat că factorul extern a jucat un rol important; „principiul dominoului”, potrivit căruia regimul socialist totalitar a căzut succesiv în toate statele europene, este prea evident pentru a putea fi negat.

În opinia sa „ne este încă greu să vorbim, în termeni siguri, despre ce a fost în România la finele lui decembrie 1989 – o revoluţie, un război civil, un complot, o lovitură de stat, o acţiune a forţelor interne, în strânsă legătură cu „amicii” internaţionali ai ţării noastre. În neputinţa care ne stăpâneşte, deocamdată, de a ne pronunţa cu certitudine, vom folosi deliberat terminologia de evenimentele din decembrie 1989”(p. 206). Dincolo de aprecierile ce se pot face, „ar trebui spus apăsat în actualul stadiu al cunoaşterii istorice este că evenimentele din ’89 nu au constituit proprietatea unui grup, a unei singure forţe politice, ele au fost înfăptuite cu implicarea unor mase largi populare”(p. 207). Cu alte cuvinte, Ioniţă respinge ideea loviturii de stat. Pe de altă parte, profesorul constată că definiţia clasică a revoluţiei (pregătire ideologică, programe, lideri, acţiuni coordonate) nu este aplicabilă în cazul României.

Analizând Comunicatul către ţară al Consiliului F.S.N., Ioniţă aprecia că aici „se regăsesc, de altfel, definite natura politică şi socială a răsturnării produse atunci, caracteristicile şi opţiunile ei: demolarea sistemului totalitar ceauşist, instaurarea democraţiei, respectarea libertăţii şi demnităţii umane, renaşterea societăţii româneşti pe baze normale şi solide” (p. 107). În România s-a creat un sistem pluralist şi democratic, au fost organizate alegeri libere, a fost adoptată o nouă Constituţie, au fost înregistrate progrese remarcabile în construcţia societăţii civile româneşti etc. A fost evitat războiul civil, iar România a reuşit să devină un factor de stabilitate şi echilibru în această parte a Europei. Profesorul are o atitudine pozitivă faţă de asemenea evoluţii spre democraţie.

Pe de altă parte, Gh. I. Ioniţă constată că nu s-a reuşit elaborarea unui program coerent privind tranziţia, „vechile structuri economice au fost demolate brusc, haotic, înainte de a fi create altele noi, ceea ce a dereglat circuitele economiei naţionale”, s-au înregistrat „imense distrugeri de bunuri şi instalaţii agricole”, s-au creat grave confuzii privind rolul statului, a luat amploare corupţia, astfel că „efectele pozitive ale reformei s-au răsfrânt cu precădere asupra unui segment social foarte restrâns” (p. 214).

După aceste observaţii critice, într-o manieră optimistă, Ioniţă conchide: „Răspunsul nu poate fi, în nici un caz, întoarcerea la ceea ce a fost. Dar cred cu tărie că pentru fiecare om al zilelor noastre trebuie să devină limpede că nu putem beneficia de modul de viaţă şi de bunăstarea societăţilor dezvoltate, dacă nu adoptăm şi modul lor de a munci, dacă nu ne apropiem de productivitatea lor, de formele lor de producţie şi de organizare” (p. 214). În timp ce scria asemenea fraze, Gheorghe I. Ioniţă era, în continuare, caracterizat de „amicii săi” de la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti ca un „nostalgic comunist”, pentru a justifica astfel propria lor atitudine de după 1989.

 Gh. I. Ioniţă, ca şi Titu Georgescu, a ţinut să sublinieze faptul că „am fost şi am rămas, statornic, om de stânga” (p. 218). Evident, o stângă mai curând teoretică, decât una militantă. Pornind de la răsturnările înregistrate după decembrie 1989, Ioniţă apeciază că „socialismul a fost o idee extraordinară, aplicată, din păcate, dezastruos, în ţara noastră…Socialismul de tip sovietic – expresia practică  a gândirii idealiste a celor doi filosofi, Marx şi Engels, care a înrâurit covărşitor istoria secolului trecut – a constituit o eroare istorică: a apărut într-o ţară subdezvoltată şi a fost instituit cu forţa armelor”. În ţări dezvoltate, precum Suedia, Finlanda, Norvegia, unde „aplicarea superioară a conceptelor de socializare a muncii şi a repartiţiei, de protecţie socială a dus la cristalizarea unui astfel de socialism” (p. 221).

Ca şi Titu Georgescu, profesorul Ioniţă intenţiona să scrie un nou volum de amintiri, în care să dezvolte unele idei şi să aducă completări la cele deja prezentate. Făcea, totuşi, un bilanţ: „Am satisfacţia că nu am trăit degeaba. Rămân în urma mea, cum cere proverbul, un copil, o casă şi un pom plin de roade – generaţiile de tineri pe care i-am format, cărţile pe care le-am scris, oamenii pe care i-am ajutat” (p. 230). Fiica sa, Ileana Ioniţă-Iancu aprecia că Gh. I. Ioniţă „a lăsat în urmă o viaţă plină, bogată în realizări, dar şi în decepţii” (p. 235). Iar soţia sa, Elisabeta Ioniţă, „a avut inspirata iniţiativă de a le solicita colegilor, prietenilor, apropiaţilor, celor care l-au cunoscut şi l-au apreciat, mărturii despre Tata”. Astfel în cea de a doua parte a volumului, sub titlul In memoriam semnează: Iulian Cârţână, Ioan Scurtu, Ştefan Ştefănescu, Dinu C. Giurescu, Constantin Buşe, Gheorghe Buzatu, Gheorghe Zbuchea, Ion Spânulescu, Zorin Zamfir, Ştefan Păun, Nicolae Isar, Constantin Preda Florentina Preda, Constantin Burac, Lascu Stoica, Ileana Căzan, Theodor Marinescu, Mariana Nedelcu, Elisabeta şi Costi Iorga, Gavrilă Sarafolean, Anca Ghiaţă, Marin Stănescu, Damian Hurezeanu, Octavian Gh. Botez, Nicolae Gârceag, Aurelia Apostolescu, Trifon Cărăuşu, Gheorghe Lupu, Angela Covaşă, Constanţa Ratcu, Dan Popescu, Elvira Iorgovan, Virginia Ardelean, Şerban Cristache, Mircea Giosu, Mioara Bivolaru, Ion Popescu, Marian Petcu. Fiecare a evocat momente trăite împreună, valoarea profesorului şi omului Gh. I. Ioniţă.

 

 

În fond, Georgescu şi Ioniţă au trăit decepţiile şi satisfacţiile unei întregi generaţii de istorici, care parcă s-au învârtit într-un cerc. Au început într-o epocă ostilă, cu puternice accente antinaţionale, când lumina venea de la Răsărit, şi au sfârşit în alta, cu aceeşi substanţă antinaţională, de această dată lumina venind de la Apus. Şi în anii ’50 şi în anii ’90 în fruntea istoricilor s-au aflat mulţi impostori, oameni fără operă, dar extrem de gălăgioşi şi intrasigenţi, vehemenţi, împotriva exponenţilor regimului burghezo-moşieresc, iar apoi (prin fiii lor spirituali) ai regimului comunist. În acest arc de timp, cei „aflaţi sub vremi” au luptat pentru o istorie adevărată, nepolitizată (sau cât mai puţin politizată), lăsând în urma lor opere de o reală valoare ştiinţifică.

Citind în paralel cele două volume de memorii şi confruntându-le cu propria mea experienţă, pot conchide că ele jalonează existenţa profesională a doi istorici care au parcurs mai multe etape în existenţa poporului român: s-au format în climatul de confruntare politică de după 23 august 1944, au cunoscut anii de sovietizare a României, caracterizaţi printr-o ofensivă generalizată şi agresivă împotriva tututror valorilor naţionale; au trăit cu satisfacţia unor importante realizări istoriografice în anii „dezgheţului” şi liberalizării de după Declaraţia din aprilie 1964; s-au confruntat cu neoconservatorismul şi cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, generator de abuzuri şi ilegalităţi, care au permis instalarea la „comanda istoriografiei naţionale” a unor impostori; au aşteptat şi au sperat că va urma înlăturarea unui regim dictatorial şi arbitrar; au trăit, cu intensităţi diferite, schimbarea din decembrie 1989; au devenit victimele noilor impostori, cu pretenţii reformatoare; au reuşit să se „reechilibreze” prin învăţământul particular şi prin publicarea unor lucrări privind unele teme esenţiale; au plecat din această lume cu sentimentul că şi-au făcut datoria faţă de semenii lor, rămânând ca istoria să îi judece fără ură şi fără părtinire.

 

 

 

 

 

 

[1]  Titu Georgescu, Tot un fel de istorie, vol II, Rm. Vâlcea, Editura Conphays, 2002, 637p.

[2]  Titu Georgescu, Tot un fel de istorie, vol II, Rm. Vâlcea, Editura Conphays, 2002, 637p.

[3] Gh.I. Ioniţă, O viaţă, un destin. Istorii ştiute şi neştiute. Ediţie îngrijită de Ileana Ioniţă-Iancu, Bucureşti,Editura Cartea Universitară, 2007, 348 p.

[4] Apostol stan, Revoluţia romînă văzută din stradă, Bucureşti,Editura Curtea Veche, 2007, p.123- 124.

[5] Florin Constantiniu, De la Răutu şi Roller la Muşat şi Ardeleanu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2007, p. 399.

[6] Ioan Scurtu, A fi istoric în anii 1971-1989, în Sfârşitul perioadei liberale a regimului Ceauşescu. Minirevoluţia culturală din 1971, ediţie Ana-Maria Cătănuş, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2005.

[7] Olivia Clătici, Opţiuni politice…Experienţe politice. Am fost activist al Partidului Comunist Român, Bucureşti, Editura Nicolae Bălcescu, 2007, p.293.

[8] Ioan Scurtu, Cuvânt către cititor, în O viață închinată istoriei, Constanti Bușe, București, Editura Curtea Veche, 2002