Dreapta romaneasca. Structuri organizatorice si grupuri de conducere, 1927*

Întemeierea Legiunii Arhanghelul Mihail, la 24 iunie 1927, a fost urmată de o acţiune vizând structurarea acestei organizaţii, de popularizare a ideilor şi acţiunilor sale.
Documentele pe care le prezentăm cuprind tocmai perioada de început a Legiunii Arhanghelul Mihail, în care s-au ilustrat “căpitanul” Corneliu Zelea Codreanu, Ion I. Moţa, Ilie Gârneaţă, Radu Mironovici şi Corneliu Georgescu. Ele evidenţiază poziţia Legiunii faţă de problemele importante ale ţării, atitudinea autorităţilor şi reacţia opiniei publice.
Ultimul document, purtând data de 15 noiembrie 1927, reflectă “ziua Legiunii” când – la Iaşi, membrii Legiunii Arhanghelul Mihail au depus jurământul în faţa lui Corneliu Zelea Codreanu, au primit “săcuşorul de pământ” – un fel de talisman, purtat de fiecare legionar; cu acelaşi prilej s-a hotărât activizarea mişcării în vederea câştigării unui număr cât mai mare de aderenţi.

Din acest loc vom crea o mişcare idealistă tinerească voluntară, organizată pe principiul ierarhiei. În diferitele ei secţiuni vor intra toate elementele bune de orice vârstă. Scopul se cunoaşte din articolul precedent.
Hotărât lucru, timp de 5 ani, în mişcare au intrat o serie de indivizi, fără nici un control, mai ales în situaţia de conducători. Ei au influenţat într-o mare măsură ca să ajungem unde suntem.
Niciodată  nu s-a simţit o mai adâncă nevoie de curăţire, de purificare, ca acum. Ne îneacă intriga, interesul, hoţia şi nimeni nu îndrăzneşte să taie. Tăierea va trebuie să vină! Ea se poate face, şi se va face. Căci, în acest timp îndelungat, s-au răscolit toate conştiinţele acestui neam în aşa fel, încât nu este om căruia să nu i se cunoască cinstea şi credinţa lui adevărată.
Dacă cineva se va uita peste această pădure de oameni, care este mişcarea naţională, va vedea stând în picioare neclintit aici un copac, dincolo un altul, mai încolo altul şi aşa mai departe. Iar în jurul lor, o serie  întreagă putrezi, căzuţi la pământ; aceştia sunt oamenii cei slabi, cei şovăielnici, cei necredincioşi, cei necinstiţi, cei care au venit din interes, cei care au venit cu gândul de a ne specula sau chiar vinde.
Împrejurările au fost de aşa natură, încât ni i-au arătat pe toţi.
Curăţirea e simplă: nu dai afară pe nimeni, ci în mod cinstit alegi pe aceia cari, ici unul, dincolo altul, au rămas drepţi, în picioare.
Că vom rămânea puţini, nu ne înspăimântă. 100 de fraţi care să muncească cinstit, care să jertfească pentru dreptatea ţării acesteia, sunt mai buni decât o sută de mii, care să poarte intrigi, să se bată între ei, să nu muncească, să nu jertfească, ci din contră să se căpătuiască cât or putea mai bine de pe spinarea noastră.
Această purificare nu este numai necesară pentru sănătatea şi viaţa mişcării, ci ea va fi în acelaşi timp o operă de justiţie, faţă de mulţi din cei buni, care dacă nu s-au retras formal, s-au învăluit într-o dureroasă şi deznădăjduită tăcere. Pentru că de unde a intrat speculantul sau hoţul, omul cinstit a plecat.
Iată primul scop pe care trebuie să-l atingem, el fiind o condiţie necesară îndeplinirii tuturor celorlalte, despre care vom vorbi.
Obstacole: În faţa acestei operaţii de curăţire, desigur că toată puzderia de necinstiţi şi intriganţi, scoşi afară din cuiburile lor, se vor năpusti asupra noastră.
Dar se vor întoarce turtiţi, pentru că aici este suflet care n-a şovăit niciodată, şi pumn care nu tremură.
Cei hotărâţi, cei cinstiţi şi cei tineri (la suflet!) să vină! E ceasul lor.

De la icoană şi altar am pornit, apoi am rătăcit o bucată de vreme, purtaţi de valurile omeneşti şi n-am ajuns la nici un mal, cu toată curăţenia impulsurilor noastre (rămasă interioară nu impusă valului ce ne purta). Acum, cu sufletul greu, răzleţiţi, sfârtecaţi ne strângem la adăpost, la singura căldură şi alinare, tărie şi reconfortare a noastră, readucătoare de puteri, la picioarele lui Iisus, în pragul orbitoarei străluciri a cerului, la icoană.

Noi nu facem şi n-am făcut o singură zi în viaţa noastră, politică. Noi avem o religie, noi suntem robii unei credinţe. În focul ei ne consumăm şi , în întregime stăpâniţi de ea, o slujim până la ultima putere.
Pentru noi nu există înfrângere şi dezarmare, căci forţa ale cărei unelte vrem noi să fim e etern invincibilă.
Nu putem discuta deocamdată în amănunte cauzele prăbuşirii sistemului de până acum. Să fie spus doar atât, în aceste clipe de zămislire nouă, să fie spus clar şi hotărât spre a imprima caracterele noului sistem născând: lumină din lumină.
Întunericul patimilor nu va putea niciodată cristaliza un focar de lumină salvatoare. Iar ceea ce căutăm şi dorim noi din toată fiinţa noastră e lumină, e reconstituirea vieţii aşa cum a voit-o Dumnezeu: viaţă de adevăr, dreptate, virtute. În aceasta constă mântuirea cu scăparea de jidani şi de toate plăgile ucigătoare ce ne mistuie: readucerea rodului în via dumnezeiască, azi bolnavă şi stearpă în naţiunea noastră (măcar în ea), căzută în ghearele satanice, stârpitoare ale sufletului şi aducătoare de pieire. Această nouă fecundare a sufletului pierdut al unei naţiuni, nu se poate face decât prin cea mai pură esenţă de lumină, de virtute, de ceresc, strălucitoare scânteie sfântă.
De pregătirea şi cultivarea acestei esenţe am căutat noi a ne îngriji încă de mult, de când prevedeam ceasul deziluziei amare (vom dovedi la timp că am prevăzut acest ceas). Şi am ajuns la crezul că ea nu poate fi creată, păstrată, cultivată şi apoi întrebuinţată la operaţia de regenerare, decât în mediul ei creator. Ea nu poate fi găsită şi captată decât la izvorul ei: la picioarele Mântuitorului, sub iubitoarea oblăduire a lui Dumnezeu. Vrem viaţă, scânteie mistuitoare, vrem cale izbăvitoare…
“Eu sunt adevărul, calea şi viaţa” e sentinţa neclintită a lui Iisus. Deci la El, la Dumnezeu, la harul său am alergat pentru a primi scânteia vieţii pe care s-o redăm neamului nostru condamnat. La El am alergat, dar piedici şi rătăciri ni s-au ridicat în cale şi acţiunea noastră a lâncezit. Vrem să trecem peste piedici! Am şi trecut… A fost o zi dureroasă pentru noi ziua aceea, de lepădare şi îndepărtare a piedicilor, căci ne erau crescute în suflet, ba chiar le iubeam. Dar am învins durerea, am ridicat fruntea şi am călcat deasupra lor.
Acum în pustiu suntem iarăşi liberi în faţa viitorului. Cadrele ce ni le puneam de altădată, trebuie să cuprindă şi vor cuprinde crezul, dorinţa şi acţiunea salvatoare, ferindu-se de tot ce e umbră şi întuneric.
Vrem să construim deci, şi cu ajutorul lui Dumnezeu vom construi o celulă de strălucitoare lumină, care va acţiona, adică va lumina şi deci mântui, de la sine. Nu suntem creatori de lumină. Ea se află numai la Dumnezeu. Nu suntem deci făuritori ai mântuirii dorite, ci vrem să fim exemple ale acestei forţe salvatoare pe care n-o căutăm în altă parte decât în singurul loc unde se află: la Dumnezeu.
Deci, la Icoană!
Această căsuţă e, natural, un sistem. El există deja. Şi orice sistem viu e mişcat de o forţă. În sistemul societăţilor omeneşti, forţa nu se captează decât prin organizaţie. Deci sistemul nostru trebuie să aibă o organizaţie şi o are. Organizaţia însă, nu se poate naşte şi dezvolta sănătos fără rânduială, ierarhie, şi  mai ales fără un Conducător.
De aceea, organizaţia noastră are un şef neales de nimeni ci consimţit de cei ce, atraşi de o forţă tainică, au venit să constituie sub conducerea şefului, celulele ordonate şi disciplinate ale organizaţiei. Acest şef al nostru este Corneliu-Zelea Codreanu .
Sistemul nostru, această coşniţă cu rânduiala şi conducerea ei, strâns unit în jurul stâlpului credinţei în Dumnezeu (singurul ei stâlp de sprijin) îşi începe, în faţa lumii, munca, strădania de care ne e legată singura nădejde de mântuire.
Avem credinţa că, de astă dată, mergem drept la ţintă şi biruinţa ne e asigurată. Neamul va fi servit, mântuit, deoarece nu înţelegem a ne mai depărta nici o clipă de la Icoană, şi de la porunca ei. Nu mai lucrăm deci noi, ci ea, care este neînvinsă.

Celor destul de tari la suflet, pentru a ne înţelege, a ne aproba şi însoţi de pe acum, le trimitem chemarea noastră: la Icoană!
Ceilalţi, cei mulţi, vor veni mai târziu, dar vor veni sigur.

Românul nu se alarmează (nici chiar atunci când ar trebui) şi nu se prăpădeşte cu firea, oricât de mari ar fi cumpenele sorţii. E, după cât se pare, o tărie datorită atât esenţei superioare a naţionalităţii sale, cât şi oţelirilor fără seamăn ale veacurilor de uriaşe jertfe şi lupte, pentru Dreptate şi pentru dreapta lui credinţă în Dumnezeu.
E de înţeles astfel, de ce noi românii nu ne-am prea grăbit să răspundem “lordului” Rothermere, acelui jidan din Anglia, care, de curând, prin ziarele sale, a început să ceară, cu mare grabă, refacerea Ungariei – Mari, nefiind stimulat la aceasta nici de banii ce i-a primit poate de la guvernul unguresc, şi nici numai de ura deosebită a tuturor jidanilor pentru tot ce e românesc, ci fiind pus la cale de un anumit plan jidănesc, despre care vom vorbi la sfârşitul articolului. Nepăsarea noastră în faţa furiei jupânului-lord e însă cu atât mai explicabilă, cu cât nu e vorba de nici o primejdie sau grozavă cumpănă a sorţii. Văzând însă, acum, că această campanie continuă a argumenta în faţa lumii ideea unei noi “Ungarii Mari”, vom spune şi noi aici câteva cuvinte, în numele unei părţi a tinerimii ardelene, nu pentru a convinge pe jidan, ci pentru ca străinul sincer, care ar cerceta această chestiune, să aibă la dispoziţie un dosar cât mai complet.

Ion I. Moţa şi Leonida Vlad
după achitarea în procesul care li s-a intentat pentru complot în toamna lui 1924
Deunăzi, părintele Hlinka, căpetenia naţionaliştilor şi antisemiţilor slovaci din Republica vecină şi prietenă, a spus că e bine să se ştie care e voinţa neclintită, răspunsul limpede, al slovacilor, la ori-ce încercare viitoare de nouă robire a lor: Lupta pe viaţă şi pe moarte, până la ultima picătură de sânge, pentru apărarea dreptului şi pământului strămoşesc slovac!
Se pune aşadar în discuţie reîntemeierea Ungariei Mari! De ce adică – va spune jidanul cu pricina, ca şi mulţi unguri – să existe o Românie-Mare, o Jugoslavie-Mare şi nu o Ungarie-Mare? Dacă Honigman şi Rosenthal au pledat în 1915 pentru o “Românie Mare” numai de dragul banilor ruseşti, de ce n-ar fi gata să pledeze Rothermere azi pentru o “Ungarie Mare” de dragul banilor budapestani (şi când încă i-o mai ordonă şi Cahalul)? Ceea ce a mişcat ieri pe Rosenthal, de ce adică n-ar mişca azi pe Rothermere? Nici ieri la unul, nici azi la cestălalt, n-a jucat nici un rol spiritul adevărului care, în problema orânduielilor sociale ale omenirii, e cristalizat în criteriul fundamental şi sfânt al ideii naţionale.
Cu totul în alt fel se pune problema pentru ceilalţi, care atât ieri, cât şi azi, au dus şi duc lupte (şi de condei şi de altă natură) mânaţi de altceva decât de banul campaniilor subvenţionate şi ordonate. În noi vorbeşte adâncul unui suflet curat, gata de orice jertfă pentru apărarea adevărului, care ne e singurul îndemn. Noi nu vorbim de lângă sacul cu bani (şi, în eventuale zile de foc, nu ne vom apăra spusele în felul cum le vor apăra asemenea gladiatori), ci noi vorbim din pragul eternităţii în care suntem gata ori când să intrăm, pentru împlinirea acestui ceresc îndemn care se ridică din profunzimile care cuprind scânteia divină a sufletului omenesc.
Care sunt criteriile evreului acestuia şi care sunt ale noastre?
Crescut în atmosfera talmudică a spiritului jidovesc, care e dominat de criteriul de bază al stăpânirii unei singure naţiuni asupra altora, – ce coardă morală putea să vibreze revoltată în întunecatul suflet al Iudei, în clipa când acesta cerea (în mod făţarnic, ce-i drept, pentru un popor altul decât “cel ales”), ca naţiunea vecină?
Câtă eternă dreptate cuprinde legea socială care stabileşte legătura indisolubilă dintre naţionalitate şi cultură! Gândindu-mă la cinismul neruşinat cu care e atacat marele adevăr al dreptului de existenţă independentă al popoarelor, de către acest jidan (care a izbutit  a face să se vorbească atât mai mult despre el, datorită unei averi monstruoase, câştigate în felul lui Rothschild la Waterloo şi care-i permite să fie unul dintre stăpânii presei engleze), în acelaşi timp îmi aduc aminte (şi fac o paralelă între rasa ariană şi cea pseudosemită, jidovească) de un exemplu dat de naţiunea germană (de adevărata naţiune germană, demnă de Goethe şi Schiller, şi adevărata reprezentantă a naţionalităţii sale ariene, iar nu de acea naţiune germană de la 1914, înnebunită şi degradată până la josnicia criminală a lui: “Deutschland über alles”). D-l prof. Găvănescu ne povesteşte acest sublim al capacităţii de nobleţe al unei naţionalităţi ariene:
Elveţienii de naţionalitate germană, văzând, în 1914, crima Germaniei, patria lor, care se năpustise asupra Belgiei dezarmate şi a Franţei nevinovate, din simplă poftă de stăpânire trufaşă a lumii, aceşti germani elveţieni au format o Legiune de voluntari care   s-a pus la dispoziţia armatei franceze şi care a luptat cu un eroism neînchipuit împotriva fraţilor lor din armata Kaiserului, lăsând 3000 morţi pe câmpiile de onoare franceze!
Iată felul cum ştie un arian, un german adevărat, să apere ceea ce am spus că este criteriul fundamental  al orânduielilor sociale: ideea naţională (în cazul de faţă cea franceză primejduită în dreptul ei de existenţă independentă). În consecinţă, iată cum ştie să asculte acest arian de scânteia divină din profunzimile cele mai curate ale sufletului omenesc.
Din nenorocire, dacă Germania de la 1914 a fost o vinovată abatere (şi, nădăjduim, trecătoare) de la poruncile adevăratului spirit german, arian şi creştin, – jupânul-lord de la Londra nu de deloc în contrazicere cu spiritul satanic jidovesc, cu caracteristica veşnic dovedită în cursul istoriei, a acestei funeste rase.
Dar, intenţia noastră în acest articol n-a fost de a face paralela dintre însuşirile naţionalităţii jidoveşti şi cele ale naţionalităţilor nobile. Ci voiam să spunem, o vorbă şi, mai ales, o vorbă ieşită din sufletul românesc ardelean, pentru cei dornici de noi aventuri criminale:
Ne asociem în întregime patrioticul răspuns al părintelui Hlinka, în ale cărui cuvinte recunoaştem exact simţământul care ne stăpâneşte şi pe noi, şi suntem deosebit de încântaţi văzând această exactă potrivire a sufletelor noastre din care, la nevoie, se poate naşte oţelul unui piept comun şi al unei frăţii nebiruite. La toate acestea vom mai adăuga câteva lămuriri, în trei ordini de idei:
1. Ni se răspunde adesea că toată argumentaţia noastră cu “spiritul adevărului” care e cu noi, că toată argumentaţia cu “servirea voinţei dumnezeieşti” care iarăşi, spunem noi, este cu cei ce apără existenţa naţiunilor create şi voite de Dumnezeu, – ni se spune că toate acestea n-ar avea mare valoare pentru a dovedi dreptatea cauzei României Mari şi nedreptatea unei Ungarii Mari. Căci şi partea adversă, cu Rothermere şi ungurii, susţin că spiritul adevărului e cu ei, ba chiar că de partea lor e Dumnezeu, Aşa de pildă se ştie că deviza iredentismului unguresc este: “Cred în dreptatea divină, deci cred în reînvierea Ungariei”.
Aşadar cum? Spiritul adevărului e şi cu unii şi cu alţii – ni se spune  iar “sfânta dreptate divină” poate fi un argument serios în favoarea uneia din părţi, când amândouă îşi revendică eroica apărare a ei?
Răspunsul nostru e că nu vom renunţa la aceste argumente, care sunt de fapt temelia puterii noastre sufleteşti în acest conflict. Adevărul nu e relativ. Ca şi Dumnezeu, el e unul. Sau cu o parte, sau cu alta, iar nu cu amândouă. Rămâne să se vadă care e cu adevărat de partea adevărului şi în slujba lui Dumnezeu, şi deci va beneficia atât de invincibilul concurs al divinităţii, cât şi de forţa uriaşă ce se coboară tainic numai în cei ce luptă pentru adevăr, – şi care dintre cei doi, sub masca curăţeniei şi a virtuţii, e cel ce serveşte spiritul diavolesc al distrugerii operei divine. Am mai văzut noi pe cingătorile pântecelor bavareze de lipitori umflate de bere şi de huzureală pe spinarea străinului încălcat, am mai văzut noi cuvintele făţarnice, o batjocorire a cerului: “Gott mit uns!”… Şi n-a fost Dumnezeu cu ei, ci i-a doborât. Căci “nu tot cel ce zice Doamne, Doamne, va intra întru împărăţia cerurilor”, e sentinţa Sfintei Scripturi.
Cât despre controversa de azi: România-Mare – Ungaria-Mare, pentru noi lucrul e aşa de clar şi de simplu, încât nici nu mai are nevoie de multă dovedire. A susţine că naţiunile română, cehă, slovacă, sârbă, croată, slovenă, sunt toate nevrednice de a trăi independent, stăpâne pe ţara lor, şi că nu poate fi salvată cauza civilizaţiei decât punându-le sub stăpânirea naţiunii ungare, într-o “Ungarie-Mare”, a afirma asemenea lucruri a fost în trecut o ticăloşie, azi e doar o glumă. O “Românie-Mare” nu e o nedreptate, căci e statul care cuprinde pământul unei singure naţiuni, pe când o “Ungarie-Mare” ar fi întinderea statului unei naţiuni, asupra pământului şi drepturilor naţiunilor vecine. (De altfel, toată denumirea de “România-Mare” sau “Ungaria-Mare” e necorectă; România de azi nu e deloc Mare, ci e Românie pur şi simplu; iar dacă “Mare” înseamnă cuprinderea întregului teritoriu naţional, atunci Ungaria de azi e perfect o “Ungarie-Mare” şi iată deci idealul iredentiştilor realizat printr-o simplă restabilire de terminologie, fără sânge, intrigi şi Rothermeri! iar pe noi, antisemiţii români, iată-ne în sfârşit dovediţi a fi cu adevărat… slujitorii” Budapestei, aşa cum, de ani de-a rândul, s-au sbătut să ne dovedească confraţii Honigman şi Hefter, bunii sfătuitori şi îndrumători ai opiniei publice româneşti!)
Pentru orice om echilibrat, argumentul de mai sus e suficient, credem noi, pentru a decide cine are dreptul de a revendica, în această controversă, apărarea adevărului şi slujirea lui Dumnezeu, E poate suficient chiar pentru ungurii calmi şi serioşi. (Şi există de aceştia: dăunăzi, într-un tren, m-a mişcat foarte mult loialitatea cu care soţia unui ungur, care se înapoia de la Budapesta, văzută cu ochii ei, [?] şi vădita superioritate a vieţii muncitorului din România). Cât despre ungurii care se abat încă între aventură şi seriozitate, îi întrebăm doar atât: cred ei cu adevărat, în adâncul conştiinţei lor, că Ungaria veche, acel stat care a izbutit să ţină sub stăpânirea ungară 6 naţiuni străine numai graţie împrejurărilor istorice speciale ale evului mediu, în care nu avea nici un rol şi nici o putere ideea naţională, cred ei că această Ungarie veche, va mai putea fi refăcută azi, înfrângând hotărârea tuturor acestor naţiuni de a-şi apăra dreptul naţionalităţii şi pământul lor, aşa cum spune părintele Hlinka? E serioasă, posibilă, o asemenea credinţă, un asemenea ideal, judecând doar cu bunul simţ omenesc, chiar fără a face să intervină în judecată factorul credinţei divine, care, arătând idealul acesta ca nedrept îl sorteşte unei înfrângeri sigure, la nevoie chiar contra sugestiilor bunului simţ, căci nedreptatea e menită totdeauna înfrângerii? Mai pot ei şovăi în a alege între aventura primejdioasă şi realitatea aducătoare de pace şi bună rânduială? Iar acum, în ceea ce priveşte pe ungurii partizani hotărâţi ai aventurii şi înfierbântaţi încă de lovitura de la 1918 (pentru ca să ne ocupăm de toate categoriile), le răspundem mai jos.
2. N-am mai propus, în altă ordine de idei, şi mai ales cu gândul la spiritul Ardealului, să adăugăm o lămurire la cele de mai sus:
De-o fi ca toate argumentările şi bine intenţionatele noastre eforturi să n-aibă rod, de-o fi ca bunul simţ al popoarelor să se lase înşelat şi ţesături duşmane să se înfiripeze iarăşi, de va voi Dumnezeu să mai încerce credinţa acestei ţări – să se ştie că mai ales noi ardelenii, avem de spus un cuvânt: Steagurile româneşti ale regimentelor ardeleneşti sunt încă virgine? Pânza lor e nesfârtecată, vulturul lor e neîmpodobit de eroice panglici! 1919 nu însemnează aproape nimic pentru  armata Ardealului: în criză, sau încă neîntemeiată, ea n-a dat şi n-a arătat ce poate sufletul de la Albac şi de la Ţebea! Onoarea ostăşească ardeleană aşteaptă clipa zămislirii, în care să se ridice la înălţimea Rovinelor, Călugărenilor, Podului Înalt, Văii Albe, Plevnei şi Mărăşeştilor, locuri sfinte, de la care noi ardelenii am lipsit, opriţi de soartă. Să îndrăznească cineva să ne aducă această clipă! Şi atunci nefericitul duşman va vedea cât îl va costa rătăcirea de a se lua după capete nebune şi păcatul de a se atinge de această naţiune voită şi iubită de Dumnezeu şi sortită unui strălucit viitor în viaţa lumii. Noi, ardelenii alături de fraţii noştri din restul Patriei, care ne vor fi veşnic un exemplu, aşteptăm această zi, gata oricând! Dar, ca buni creştini, n-o dorim!
3. Înainte de a încheia, mai avem de făcut o ultimă precizare categorică, adresată de astă-dată numai jupânului londonez şi a lor lui. Dacă eram simpli naţionalişti, cele spuse până acum, ajungeau. Dar în judecata noastră intervine şi un alt element: conştiinţa primejdiei jidăneşti mondiale şi voinţa de a o înlătura sau, cum se mai zice, intervine “antisemitismul” nostru. Am făgăduit la începutul articolului să arătăm aici adevăratul motiv al acţiunii lui Rothermere, care, fără nici o îndoială, n-a lucrat din proprie iniţiativă, ci cu consimţământul jidănimii mondiale, în luptă spre stăpânirea globului pământesc!
Într-adevăr, un ferment deosebit de primejdios pentru jidani se observa în ultimul timp în Europa centrală şi orientală: puternice mişcări antisemite şi chiar încercări de înţelegeri internaţionale pentru rezolvarea problemei jidăneşti . Contralovitura hotărâtă de suprema conducere sionistă a fost, fără îndoială, de a căuta să se strice frăţia popoarelor creştine care se zărea la orizont. România, Polonia, Ungaria, unite contra jidanilor, erau şi vor fi o cumplită piedică pentru triumful Izraelului. Ce poate despărţi mai uşor aceste ţări şi popoare, decât o campanie ca aceea a lui Rothermere, exaltarea din nou, poate chiar în momentul când i se apropia declinul, a unei dureri şi a unei rătăciri? De aceea, nu susţinem numaidecât că banul a fost singurul motiv al acţiunii jidanului. Dimpotrivă, ar fi lucrat şi gratuit, dar desigur şi-a luat el măsurile pentru a scoate şi profita cât mai mult de această situaţie, conform obiceiului jidănesc.
Am mai spus că nu dorim un conflict cu Ungaria. Fără a renunţa la nici unul din drepturile noastre naţionale şi gata de a le apăra oricând, dorim o înfrăţire cu toate naţiunile împotriva jidanilor, şi vom lucra pentru ea.  
Iar Cahalul jidovesc să-şi noteze bine că: orice s-ar întâmpla, cel dintâi gând al nostru al tuturor, şi dintr-o tabără şi din cealaltă, va fi de a curma mai întâi dominaţia poporului jidănesc.

SECŢIA I a TINERIMII. Îşi află loc în ea toţi acei tineri trecuţi de 19 ani (cei sub 19 ani sunt la subsecţia “Frăţiei”), săteni sau orăşeni. care se prind cu noi fraţi ca să apere, să cureţe, şi să desrobească pământul nostru strămoşesc, crescând, muncind şi luptând în iubire de ţară, după principiile Legiunii. Aici îşi au locul foştii luptători din mişcarea studenţească, studenţii, meseriaşii, muncitorii şi funcţionarii, flăcăii de la sate, şi în primul rând tinerii luminători ai satelor, învăţătorii şi preoţii care năzuiesc către o viaţă nouă, către o Românie nouă.
Obligaţii pentru a putea fi înscris.
Fă 5 abonamente pe cel puţin 3 luni, pentru ca revista noastră să trăiască, şi pentru că în aceasta Legiunea vede un mijloc de recomandare şi de selecţie. Căci cine poate face 5 abonaţi, reprezintă şi garanţie morală şi putere de muncă suficientă, pentru a putea intra la Legiune.

1. Un sfert de oră pe zi pentru Legiune. Dacă munceşti 8 ore pe zi pentru tine, munceşte la urmă 1/4 de oră mai mult pentru ţara ta. Dacă munca nu se poate prelungi, dai din câştigul tău pe-o zi a 40-a parte. înaintezi suma săptămânal sau lunar. Cu banii tăi vor apărea revista internaţională la Paris şi alte cărţi, broşuri etc.

 

2. Vei face 5 fini pe care să-i botezi în credinţa Legiunii, în maximum 5 luni.

 

3. Ori unde întâlneşti un frate din Legiune, îl dai  ajutorul tău.
Cererea de înscriere:
Se adresează în scris (pe carte poştală) individual, pe adresa:
“Legiunea Arhanghelul Mihail” – la Căminul cult. Creştin, în Iaşi.
Conţinutul următor:
Am făcut 5 abonamente.
Am înaintat adresele şi suma de…
Cer să fiu înscris în Legiune, Secţia Tinerimii.
Acum lucrez, conformându-mă celor 3 obligaţii prescrise.
Înainte de începerea lucrărilor la Căminul de la Râpa Galbenă, Ungheni-Iaşi.
 În prim plan, Ion Moţa şi Radu Mironovici.

Şi mă supun Legiunii.
(Dă apoi citeţ numele, prenumele, meseria, vârsta, adresa). Solemnitatea legământului va începe după noiembrie (ziua Legiunii). Atunci se vor elibera şi carnetele de identitate celor înscrişi.

 

Îşi află loc în ea toţi oamenii maturi, de orice vârstă, care voiesc să susţie, să încurajeze şi să protejeze sforţările către o viaţă nouă creştină, românească şi disciplinată, a tinerimii din Legiune.
Organizarea.
Secţiunea de Protecţie este organizată pe nuclee.
Un nucleu este un grup 3, maximum 13 persoane care se unesc pentru a susţine după puterile lor Legiunea. Într-o localitate pot fi mai multe nuclee. Ele sunt independente unul de altul. Sunt în legătură directă cu centrul, până la posibilitatea unei organizări judeţene. Pot fi afişate sau nu.
Cererile de înscriere (pe nuclee):
formular: Subsemnaţii în număr de … dorind să sprijinim după puteri Legiunea,  ne-am constituit în nucleu azi, data de…
Cerem ca nucleul nostru să fie înscris în secţia II de Protecţie.
iscălit: (de toţi sau numai de unul singur); adresa citeţ.

Obligaţii:

 

1. Ajutor legiunii (1/4 oră pe zi pentru Legiune sau a 40-a parte din câştigul pe o zi).
– Legiunea va face astfel selecţie în mişcarea naţională şi va crea o elită morală a neamului.

2. Ajutor şi susţinere reciprocă în toate întreprinderile şi împrejurările, în special între membrii nucleului şi în general între toţi membrii Legiunii din ţară sau de peste hotare.
– Este sprijinul firesc al românilor între ei şi al părinţilor pentru copiii lor ce năzuiesc la un loc în viaţă şi la luptă pentru ţară.
(Secţia III de Ajutor a femeilor, şi Secţia IV Internaţională, în numărul viitor… De asemeni F.D.C. şi numărul total al membrilor Legiunii.)
Cu aceste 2 dintâi Secţiuni, Legiunea se pune în marş; direcţia spre inamic.
Cu Dumnezeu înainte.
Fie ca în drumul tău să te acoperi de glorie, Legiune!
Corneliu Z. Codreanu,
Ion I. Moţa,
Ilie Gârneaţă,
Corneliu Georgescu,
Radu Mironovici.

Mărirea şi decăderea neamurilor stă în raport direct cu forţa morală a femeii, a mamei: pentru că poate crea eroi sau ticăloşi.
Legiunea, în scopurile ei, crede că ajutorul mamei îi este indispensabil.
Acest ajutor poate fi material şi mai ales moral: Restabilirea morală a societăţii româneşti, care tinde să se prăbuşească în viaţa stricată sub călcâiul duşmanului.
Mama din Legiune trebuie:

Fiecare mamă să poată spune:
Am dat un soldat Ţării şi Regelui.
2. Să nu-şi lase copilele victime ale jidanilor de la Paris, scornitorii modelor, duşmani ai familiei şi ai moralei, şi să impună întregii societăţi revenirea la “virtute” şi la buna cuviinţă a legii lui Dumnezeu.
Legiunea nu este contra “eleganţei”, a “frumosului”, (ar însemna să fie contra costumului naţional românesc, cel mai elegant din lume!), ci contra frivolităţii, a dezgolirii trupului, care dezonorează, urâţeşte şi desgustă.
3. Să combată dansurile nesănătoase şi nemorale. Acestea nu trebuie să vină impuse de vreo autoritate (n-ar avea nici o valoare), ci trebuie să izvorască în mod spontan din adâncul de conştiinţă al mamei noastre.
4. Să lupte pentru ca copilele noastre de la ţară, să nu mai ajungă servitoare batjocorite la jidani. În această batjocorire barbară şi bestială, a celor mai frumoase fete de ţăran român, citim înjosirea femeii române în genere şi a însuşi numelui nostru de români.
B). Organizarea
Congresul studenţilor legionari din Iaşi ( august 1923)
Secţiunea III este organizată pe nuclee. Un nucleu este un grup de minimum 3, maximum 13 doamne. Într-o localitate por fi mai multe nuclee. Ele sunt independente unele de altele. Sunt în legătură directă cu Centrul.
C) Activitatea nucleelor.
Nucleele se întrunesc regulat la una din doamne, la ceai sau la cusut.
Aici se instruiesc solid în religia lor (mici conferinţe, lectură, discuţii).
Se instruiesc în direcţia muncii căminului propriu.
Aici se cântă durerile Patriei şi se discută mijlocul de ajutorare al ei şi al Legiunii.
Astfel, femeia română trebuie să fie: femeie de credinţă, femeie de muncă şi femeie de acţiune, răspunzând triplului ei rol: religios, familiar şi social.
Dacă acestea se vor face, pot să sărute şi de acuma ţărâna toţi duşmanii noştri.
D) Înscrierea (pe nuclee).
Formular: Subsemnatele doamne în număr de …. ne-am constituit în nucleu, în virtutea principiilor Legiunii, pe care înţelegem s-o ajutăm în toate năzuinţele ei. Cerem ca nucleul nostru să fie înscris în secţia de ajutor a Legiunii.
Semnat, (şi adresa).
Domnişoarele, de se vor putea constitui în nuclee pe aceleaşi baze şi principii, vor forma o subsecţie a Secţiunii de Ajutor, cu denumirea: Surorile Legiunii. Atunci la Icoana Sf. Arhanghel Mihail vor sta două candele de aur.
SECŢIA IV INTERNAŢIONALĂ, având ca scop:
a) Gruparea tuturor românilor aflaţi în afară de hotarele ţării.
b) Propovăduirea adevărului invaziunii pământului strămoşesc al românilor de către jidani, printr-o revistă care să apară la Paris cu numele L’Archange Michel.
c) Adunarea tuturor calomniilor debitate de către jidani la adresa românilor şi publicarea lor în ţară.
d) Prinderea legăturii cu toate organizaţiile similare din lume, în vederea rezolvării problemei jidoveşti.
Punctele b, c, d se vor executa conform directivelor de la Centru.
Punctul a:
Organizare:
Românii se grupează pe nuclee cu număr de membri nelimitat. Un nucleu pe localitate.
Activitatea:
Se întâlnesc regulat la sediul Legiunii, împodobit în culorile steagului naţional românesc. Acolo citesc revista, cântă cântecele noastre, visează şi plâng cu noi, şi iau astfel parte la toate zvâcnirile sufletului românesc.
Înscrierea:
Subsemnaţii români şi românce din oraşul… ţara… ne-am constituit în nucleu pe baza principiilor Legiunii. Am ales sediul la Dl… str. … nr. … oraşul…
Cerem ca nucleul nostru să fie înscris în Secţia IV şi să ni se trimită cele cuvenite.
Iscălit (citeţ)
NUMĂRUL MEMBRILOR LEGIUNII
Numărul maxim pe toată ţara al membrilor din toate secţiile: 3 000. Este suficient pentru crearea unui curent sănătos în ţară şi în acelaşi timp el reprezintă limita actuală a puterilor noastre de organizare, peste care nu trebuie să trecem.
Tăria şi valoarea unei organizaţii nu stă în numărul membrilor ei, ci în valoarea personală a fiecăruia şi în unitatea de gândire şi de acţiune a celor care o formează. Numărul membrilor dintr-un judeţ nu poate trece de 100.

“Frăţiile de Cruce” vor să răspundă nevoii ce se simte pentru o organizare a tinerimii române din întreaga ţară, având ca scop suprem de a crea buni ostaşi României de mâine; o cere vremea de astăzi, o cer mai ales “luptele ce vor să vie” la care tinerimea va fi chemată, trebuind să aibă o minte ageră, un suflet mare şi un pumn oţelit. O cere necesitatea apărării sufletului copiilor românismului, împotriva atacurilor sistematice ale duşmanilor.

Corneliu Georgescu, Tudose Popescu, Ion Moţa, Radu Mironovici, C.Z. Codreanu şi Ilie Gârneaţă. Închisoarea Văcăreşti, martie 1923

“Frăţia de Cruce” însemnează frăţia până la moarte în jurul Crucii, a acelora care simt în sufletele lor scânteia sfântă a iubirii pentru  ţărâna românească.
“Frăţia de Cruce” este un corp de elită a tinerimii, având un număr limitat. Minimum 8, maximum 35 membri (excepţii cu aprobarea Comitetului Central).
În oraşe F.D.C. pot fi mai multe. Câte una pe cartier.
În Căminul  de la Iaşi se aranjează actualmente sediul central al Frăţiilor din întreaga ţară.
Această organizaţie nu e nouă, ea a luat fiinţă la 8 noiembrie 1923 în închisoarea Văcăreşti şi a funcţionat ulterior, având şi în prezent organizaţii constituite, care vor fi reorganizate acum.

Cu aceste câteva generalităţi relative la F.D.C. terminăm schiţarea scheletului organizaţiei noastre, schiţare făcută pentru informarea publicului interesat a şti ce curente, ce principii, ce organizaţii de mişcare naţională are în faţă, mai ales acum când dezorientarea a cuprins rândurile luptătorilor.
Cu aceste 4 secţiuni, Legiunea “Arhanghelul Mihail” porneşte la drum şi, în bună parte, rodul strădaniilor sale atârnă de ajutorul ce i-l vor da românii care doresc o reînviere a mişcării naţionale. La acest ajutor apelăm, pentru ca izbânda, care credem că este asigurată oricum, să fie mai apropiată.
Corneliu Z. Codreanu
Ilie Gârneaţă
Ion I Moţa,
Corneliu Georgescu
Radu Mironovici

Cum a fost atacat dl Sofron Robotă. Rolul maiorului jidan Rapaport. Atitudinea dlui căpitan de jandarmi Velicu.
Deşi ne-au sosit cam târziu amănuntele despre atacul jidovesc de la Vatra-Dornei, despre care am scris pe scurt într-un număr trecut, publicăm mai jos descrierea mârşăviilor ca document:
În seara zilei de 8 august dl Sofron Robotă, gospodar fruntaş din Vatra-Dornei şi preşed. L.A.N.C., venea dinspre casă în oraş.
În dreptul băncii Schiber s-a văzut înconjurat de mai multe sute de jidani, care pândiseră până atunci prin prăvăliile vecine.
Aceştia au început a-l lovi cu beţele. Unul dintre ei, măcelarul Şmil Greisler, înjurând, striga: “Te omor. Nu mai trăieşti de acum. Porci de cuzişti. Studenţii pleacă morţi la Bucureşti. Pe Totu, îl omorâm. Nu mai trăieşte”.
Jidanul bancher Schiber striga: “Omorâţi-l, că-l plătesc cu bani”.
În acest timp două doamne românce, Artemisa Rusu, soţia pretorului şi dna Levinschi au străbătut printre sutele de jidani şi s-au aşezat în faţa dlui Sofron Robotă, care neavând cu ce se apăra ar fi fost omorât.
Între timp studentul Bugheanu, aflând de cele întâmplate, venea într-un suflet în ajutorul celui încercuit.
În clipa în care a sosit, măcelarul Greisler i-a aplicat un ciomag în moalele capului. Studentul plin de sânge a căzut jos.
“L-am omorât pe Totu”, s-a auzit un murmur printre jidani.
Maiorul Rapaport, care în acest timp găsea (din întâmplare!) în vecinătatea locului acestui oribil şi laş atentat jidovesc, a intervenit: “Arestaţi-l imediat pe ţăran”. Şi ţăranul Robotă a fost arestat şi dus la poliţie prin mijlocul a sute de jidani care-l loveau în cap cu bastoanele.
După o săptămână, deputatul Filderman de la Bucureşti a venit la Dorna.
Dl. Robotă a fost arestat din nou, de către Căpitanul de Jandarmi Velicu. În localul poliţiei în faţa jidanului Filderman, căpitanul l-a înjurat şi i-a strigat: “Te pălmuiesc, să spui adevărul imediat”.
De acolo a fost dus apoi cu baionete, 14 km pe jos, omul fiind bolnav de picioare, până în satul Coşna şi închis într-un beci murdar.
În localul primăriei din această comună căpitanul Velicu, înaintea aceluiaşi jidan Filderman, a lovit cu pumnii peste faţă pe gospodarul Leon Sandu şi pe flăcăul român Andrieş, spre satisfacţia Iudei care privea cu mulţumire râzând şi spre durerea şi necinstirea fără pereche a bieţilor ţărani români, vitejii apărători ai pământului acestuia.
Pentru ce? pentru ca să poată scoate de la ei declaraţia că Robotă este provocator.
După care avocatul, jidanul Kessler a propus bani băiatului de 14 ani Dănilă din Ilva Mare pentru ca să dea o declaraţie în acest sens.
Şi acum: plângeţi români şi jeliţi neamul românesc căzut în robie.
Dar nu deznădăjduiţi, ci suferiţi în tăcere, căci Dumnezeul părinţilor noştri nu se poate să nu se îndure de noi şi să nu ne trimită mântuirea.
Cât priveşte despre omorârea lui Neculai Totu, la care visează jidanii, să se ştie că acela care va ridica arma şi aceia care-l vor fi sfătuit, vor cădea a doua zi sfârtecaţi într-o mie de bucăţi.

În dimineaţa zilei de 8 noiembrie 1927 ne-am adunat la sediul nostru toţi legionarii din Iaşi şi câţiva care s-au ostenit a veni din alte părţi.
Nu mulţi la număr, dar puternici prin credinţa noastră neclintită în Dumnezeu şi în sprijinul Său, puternici prin hotărârea şi încăpăţânarea noastră de a  sta neclintiţi în mijlocul oricărei vijelii, puternici prin deslegarea noastră completă de tot ce este pământul, servind cauza neamului românesc şi cauza crucii.
Aceasta era nota celor care aşteptau cu nerăbdare ceasul legământului, pentru ca să formeze voioşi cel dintâi val de asalt al Legiunii. Şi oricine îşi poate închipui că nu putea fi altă notă, atunci când în mijlocul nostru, îmbrăcaţi în haine albe ca în ceasurile de urgie, se adunaseră uniţi, Corneliu Codreanu, Ion I. Moţa, Ilie Gârneaţă, Radu Mironovici şi Corneliu Georgescu, cei care, străbătând seria închisorilor, au purtat pe umerii lor toată greutatea mişcării naţionale de 5 ani încoace.
RUGĂCIUNEA
La ora 10 am plecat toţi în costum naţional, cu căciulă, cu svastică mare în dreptul inimii, în coloană de marş, direcţia Biserica Sf. Spiridon. Acolo s-a oficiat o rugăciune pentru pomenirea sufletelor lui Ştefan Voievod Domnul Moldovei, Mihail Viteazul, Mircea, Ion Vodă, Horia, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu, Domnul Tudor, Regele Ferdinand şi “pentru pomenirea tuturor voievozilor şi ostaşilor care au căzut pe câmpurile de bătaie pentru apărarea pământului românesc în contra năvălirilor vrăjmaşe”.
SOLEMNITATEA DEPUNERII LEGĂMÂNTULUI
În marş, cântând Imnul Legiunii, ne-am întors la Cămin. Acolo a avut loc duioasa solemnitate a legământului celor dintâi legionari.
PĂMÂNT STRĂMOŞESC
Această solemnitate a început prin amestecul ţărânii aduse de pe mormântul lui Mihai Viteazul de la Turda, cu ţărână din Moldova de la Războieni, unde Ştefan cel Mare a avut cea mai grea bătălie a sa şi din toate locurile unde sângele strămoşilor s-a amestecat în crunte bătălii cu ţărâna, sfinţind-o. Când se desfăcea pachetul cu ţărâna, înainte de a se turna pe masă  se citea scrisoarea din partea celui care a adus-o sau trimis-o.
Ţărâna de la Turda. (Scrisoare). “Am expediat ţărâna ce mi-aţi cerut. Asupra provenienţei vă asigur, întrucât am ridicat-o eu personal de pe mormântul lui Mihai Viteazul, eu am adus-o şi am împachetat-o.
Turda, la 18 sept 1927. Isac Mocanu, prof. la Liceul din Turda”.

Ţărâna de la Războieni. (Scrisoare) “Subsemnatul Corneliu Georgescu am fost personal la Războieni (jud. Neamţ) şi am luat pământ de lângă monumentul de la locul luptei în care s-au sacrificat 10.000 de oşteni de ai lui Ştefan cel Mare.
Corneliu Georgescu, 7 nov. 1927”.
Ce spune Istoria despre lupta de la Războieni (1476): pe locul luptei a ridicat biserică a cărei inscripţiune spune: “În anul 6984 ridicatu-s-a puternicul Mahmed împăratul turcesc cu toată ţara Basarabenească şi au ajuns la locul ce se zice Râul Alb … unde am şi făcut mare război cu dânşii în luna iulie cu voia lui Dumnezeu au fost biruiţi creştinii de către păgâni şi au căzut acolo mulţi dintre ostaşii Moldovii”. (Istoria Românilor, de Floru, pag. 184-5).
S-a adus şi s-a turnat apoi ţărână de la Sarmizegetusa. (Scrisoare) “Declarăm. Subsemnaţii atestăm că în ziua de 17 oct. 1927 am vizitat săpăturile fortului de la marginea cetăţii Sarmizegetusa şi am luat pământul de aci din diferite părţi ale cetăţii şi mai ales dintr-una din camerele dezgropate şi care a ars în cursul asediului, pentru care motiv bulgării de pământ sunt roşii, simbolizând sângele vărsat acolo din belşug. Acest fort a fost comandat de cumnatul lui Decebal şi căderea lui în mâinile romanilor  a dislocat sistemul de apărare a Sarmizegetusei care apoi căzu definitiv.
Ion I. Moţa, Corneliu Georgescu”.
Ce spune Istoria despre lupta lui Decebal. (Istoria Românilor, de Floru, pag. 38-39). “Disperarea şi furia, ura şi cruzimea dacilor se uneau cu vitejia care apără pământul patriei şi nu-l lasă cuceritorului decât grămadă de cenuşă şi de ruine. Pe Columna lui Traian se văd femei dace cum chinuiesc pe prizonierii romani. Pe unii îi ţin legaţi de mâini şi de picioare şi-i ard cu facle aprinse…
Din interpretarea reliefurilor de pe Columna lui Traian, rezultă că norocul războiului a şovăit între daci şi romani, până ce arta, ştiinţa şi numărul au biruit.
Regele (Decebal) s-a furişat pe vreo potecă de munte spre a aduna cetele risipite şi a urma lupta până la sfârşit, pe când supuşii lui cei mai de frunte, pileaţii au preferat să moară în capitala care nu mai era a lor. Strânşi împrejurul unui vas cu otravă, au ales moartea în locul vieţii fără libertate.
Iar el încercă din nou norocul armelor, până când fiind înconjurat de toate părţile şi gata să cază cu doi fii ai săi în mâinile vânătorilor romani, se străpunse cu sabia sa, lăsând învingătorilor un cadavru…”
Ţărâna de la Călugăreni. S-a turnat apoi deasupra ţărâna de la Călugăreni, unde Mihai Viteazul s-a repezit el însuşi, călare pe un cal alb, în mijlocul turcilor, cu barda în mână zdrobindu-le oastea şi punându-i pe fugă. Aici, la Călugăreni, a fost cea mai mare biruinţă a lui Mihai asupra turcilor. (Scrisoare). “M-am dus cu trenul până la Mihai Bravu şi de acolo cu o căruţă vreo 13 km prin păduri, am avut un sprijin foarte mare în pretorul Laurenţiu de la Călugăreni, care m-a condus până la locul luptei, la <<Dâmb>>, cum se zice. De acolo am luat ţărâna.
8 octombrie 1927, Ştefan Anastasescu, student.
Bucureşti (Str. Şerban Vodă, 43)”.
Ţărâna de la Podul Înalt. (Scrisoare). “Am luat această ţărână de lângă comuna Cănţălăreşti (Podul Înalt) judeţul Vaslui, locul unde a fost bătălia lui Ştefan cel Mare cu turcii.
Plutonier Rotaru, Reg. 25 Inf”.
Ce scrie istoria: … “Ştefan avea o armată mare, cum nu s-a mai strâns sub un steag românesc, până la regele Carol, 40.000 moldoveni, mai toţi ţărani… Armata turcească era de 120.000… Locul luptei a fost în judeţul Vaslui. Ziua luptei, după unele izvoare, ar fi fost 6 ianuarie 1475. Ştefan nu o precizează, ci scrie «lângă Bobotează». Aci a fost cea mai mare biruinţă a lui Ştefan cel Mare. Totuşi n-a fost luptă prin surprindere, nici câştigată fără pierderi mari, căci turcii s-au întors contra lui Ştefan care a pierdut mulţi moldoveni… Ba într-un moment lupta părea pierdută, fără intervenirea lui Ştefan care a «sărit însuşi în mijlocul turcilor şi le-a sfărâmat aripile prin minunata putere a lui Dumnezeu». În ziua de 25 ianuarie scrie Ştefan tuturor prinţilor că a fost atacat de 120000 de turci, ajutaţi de Basarab, dar pe la Bobotează «i-am biruit şi i-am călcat în picioare şi pe toţi i-am trecut sub ascuţişul sabiei mele». Ştefan a fost fără milă, ca destinul, a tăiat, a tras în ţeapă, a respins răscumpărarea oricât de mare: “ce-au căutat în ţara mea săracă, dacă sunt atât de bogaţi”… Ca să mulţumească lui Dumnezeu, Ştefan cu toţi oştenii postiră 3 zile cu pâine şi cu apă, aşa cum se legaseră în zilele de năvălire. Urmară apoi zile de veselie”. (Istoria Românilor, de Floru, pag. 181-2)
Ţărâna de la Suceava, Cetatea Neamţului, Hotin şi Soroca. S-a adus apoi ţărână de la aceste patru cetăţi şi puncte de glorie ale românilor, şi s-a vărsat pe faţa albă a mesei, deasupra ţărânei celeilalte. După ce s-a citit şi aici scrisoarea din partea legionarului Budei, care a adus ţărâna cu propria mână.
Ţărâna de la locul unde Horia a fost tras pe roată. S-a desfăcut apoi pachetul cu ţărâna de la Alba-Iulia, trimis de către dl învăţător Iordache Popa, cu următoarele rânduri: “Acest pământ este udat de sângele eroului Horia. Luat de pe locul aşa zis «Cruci», unde se desparte drumul Alba-Iulia – Pâclişa, de şoseaua Cetate – Gară. Aci a fost tras pe roată de către unguri Horia.”
Alba-Iulia, 29 octombrie 1927
Iordache Popa, învăţător, com. Drâmbar, p.u. Alba-Iulia”.
Ţărâna de pe mormântul lui Avram Iancu. S-a desfăcut pachetul trimis de dl Petru Popa, învăţător com Ribicioara, p.u. Baia-de-Criş, conţinând 1 kg de pământ “de pe mormântului Eroului Iancu”.
S-a desfăcut un al doilea pachet adus de pe acelaşi mormânt de către dl Ion I. Moţa şi s-a vărsat deasupra celeilalte ţărâne.
Ţărâna de pe dealul de la Roşcani, unde a pierit de sete oastea lui Ion Vodă cel Cumplit, adusă de d-şoara Constantinescu Ileana, studentă.
S-a adus apoi ţărâna din cimitirele şi de pe câmpurile de onoare ale ultimului război:
Ţărâna de la Jiu, unde au fost lupte cumplite. Scrisoare: “Am plecat din Craiova cu trenul pe valea Jiului până la Filiaşi, de acolo după toate informaţiunile ce le posedam şi cu cele ce mi-au fost date de localnici, am mers în sus pe Jiu vreo 7 km., până la locurile unde au fost luptele de la Peşteana şi Ţânţăreni. De acolo, colţul judeţului meu, unde se împreună Doljul, Gorjul şi Mehedinţiul, am luat ţărână atât din malul Jiului, cât şi din pădure şi alte locuri, pentru a fi mai sigur că voi avea în săculeţul meu şi ţărână adăpată cu sânge.
Iuliu Stănescu, student, com Mârşani (jud Dolj)”.
Ţărâna de la Oituz şi Caşin. Declaraţie. “Subsemnaţii mai jos notaţi declarăm că pământul luat de dl Butnaru, funcţionar Iaşi, este luat din localităţile următoare: Valea Manciugului, Grozeşti-Sticlărie, Măgura Caşinului, Sticlărie proprie şi cimitirul eroilor de la Caşin, locuri unde au avut loc cele mai crâncene lupte în război între germani, unguri şi români.
I. Butnaru
P. Plopeanu-Oneşti, T. Mocanu-Răjula, I.Gh. Buzatu-Caşin, D.R. Osudveanu-Grozeşti.
Ţărâna de la Prunaru, unde s-a dat cumplita şarjă vitejească a cavaleriei române, pierind cu toţii până la unul. Scrisoare: “Pământul este chiar dintr-un loc unde a fost îngropat un erou lovit drept în inimă.
Preot Theodor N. Iancu, Prunaru (jud. Vlaşca)”.
Ţărâna de la Turtucaia, unde au căzut mai multe mii de români, înroşind ţărâna cu sângele lor. Scrisoare. “Am plecat imediat la Turtucaia şi m-am dus la vest de oraş, de unde am luat pământul, chiar de pe reduta care a trecut de zeci de ori din mână în mână. Această redută astăzi este pustie şi pământul este luat chiar dintr-un mormânt, de unde     s-au dezgropat rămăşiţele mai multor soldaţi şi unde şi azi sunt oase. Primiţi pământul udat cu mult sânge de neamul nostru.
Sandu Snagoveanu, com. Uzumgeorman”
S-a mai adăugat şi ţărâna trimisă de părintele paroh din Turtucaia.
Inimile noastre au fost cuprinse de un adânc fior în faţa ţărânii strămoşilor şi părinţilor noştri adormiţi pe câmpul de onoare cu arma în mână şi faţa la duşman, de la soldaţii lui Decebal căzuţi sub ruinele Sarmizegetusei şi până la cei de ieri, sfărâmaţi de obuze la Mărăşeşti şi Turtucaia.
Când doi legionari s-au apropiat apoi şi au început să amestece cu sfinţenie această ţărână în timp ce toţi ceilalţi salutând tot timpul cu braţul în sus cântau din toate puterile imnul Legiunii:
“Sculaţi Români la luptă, bate ora/ Din urmă pentru neamul românesc” etc.
Momentul a fost atât de înălţător şi atât de mişcător încât nimeni dintre noi n-a putut să-şi stăpânească o lacrimă în colţul ochiului: era în cântecul acesta însuşi strigătul durerilor noastre, ale neamului românesc de azi, îndreptat către strămoşii şi vitejii care de 2 000 de ani au trăit pe aceste locuri. Era însuşi apelul la vitejie.
SĂCUŞORUL CU ŢĂRÂNĂ. TALISMANUL LEGIONARULUI
Cu ţărâna astfel amestecată s-au umplut mai multe săculeţe mici, care au fost date fiecăruia după facerea legământului pentru a-l purta la gât.
Ion Moţa a luat legământul lui Corneliu Codreanu, după care i-a încredinţat acestuia săcuşorul cu ţărână. După aceea Corneliu Codreanu a luat legământ lui Ion Moţa şi celorlalţi. Acest legământ a constat în 5 întrebări şi răspunsuri, anume:

1. Te legi ca pentru Dreptatea Patriei primejduite să înfrângi toate dorinţele şi interesele tale personale? – Răspunsul: Da!

După ce fiecare individual trecea şi răspundea la aceste întrebări, căpăta săculeţul de piele legat cu şnur de mătase.
Solemnitatea a încetat la ora 1 1/2. După masă, la ora 3, a început consfătuirea. Ea a fost prezidată de către cel mai bătrân dintre legionarii prezenţi, dl. Hristache Solomon de la Focşani.
Căminul de la Râpa Galbenă, Ungheni-Iaşi
Consfătuirea a ţinut până la ora 6 1/2 după care s-a dat citite următorului Comunicat: “1. Legiunea afirmă că mai presus de interesele personale stă Patria cu toate nevoile ei. 2. În slujba acestei Patrii încălcate de străini, toţi copiii pământului românesc trebuie să alerge cu sufletul şi cu braţul lor. 3. Legiunea salută pe toţi luptătorii cauzei româneşti şi găseşte vinovat pe cel ce loveşte în fratele său de luptă pentru ţară. 4. Faţă de somaţiunea făcută de către dl prof. Cuza pentru ca Legiunea şi revista “Pământul strămoşesc” să părăsească Căminul, face un apel la tot românul care ştie cum   s-a început şi lucrat acest Cămin de la Iaşi (Casa Nădejdilor Noastre), ca să intervie pentru a nu se săvârşi cu noi o nedreptate atât de strigătoare şi pentru ca să nu se provoace un nou conflict în mişcarea naţională, care nu se ştie unde ar putea duce, deoarece Legiunea nu cunoaşte margini întru apărarea drepturilor sale. 5. În privinţa Frăţiilor de Cruce se hotărăşte ca legionarul Moţa să preia gestiunea F.D.C. de la dl Urziceanu, căruia i-a fost predată acum 2 ani, şi a o trece asupra legionarului Radu Mironovici, însărcinat cu reorganizarea şi conducerea acestor organizaţii pe întreaga ţară. 6. Legiunea se îndreaptă către tot cel ce se simte soldat, chemându-l sub drapelul ei întru apărarea pă-mântului strămoşesc. 7. România a românilor, pentru jidani, Palestina.
Dreptate românului şi moarte trădătorului.
Trăiască în noi inima de soldat.
Trăiască! Înflorească! România Nouă”.
Astfel s-a încheiat ziua de Sf. Arh. Mihail şi Gavril. Fie ca, purtând fiecare la inima noastră ca talisman sfânta ţărână a pământului strămoşesc, să scoatem din ea sângele vitejesc şi să-l turnăm în vinele noastre.

Note:

 . Ion I. Moţa se referă la icoana Arhanghelului Mihail din biserica mănăstirii Văcăreşti, unde el s-a aflat închis, în 1923, împreună cu C.Z. Codreanu şi alţi tineri.
 . De exemplu Congresul Internaţional Antisemit de la Budapesta din anul 1925 la care delegaţii români au fost foarte bine primiţi.

 

 

* Fragment din tema de cercetare Tendinţe şi manifestări totalitare în spaţiul politic românesc interbelic. Aspecte ideologice, implicaţii sociale şi reacţii la nivelul instituţiilor de stat. Coordonator: Ioan Scurtu. Rezultatele cercetărilor vor fi publicate de I.N.S.T. într-un volum separat.