Interviu acordat Revistei Singur

P.P.: Stimate domnule Profesor IOAN SCURTU, cum consideraţi iniţiativa publicaţiilor Fundaţiei „Paul Polidor” pentru UNESCO de a vă promova ideile şi concepţia despre istorie, despre lume, alături de interviurile, editate de noi, cu personalităţi precum vedeta tv Marina Almăşan,  analistul   de    politică   externă  Corneliu  Vlad, actorii Eugen Cristea şi Tudorel Filimon, fostul  ministru  al turismului Dan-Matei Agathon, foştii miniştri de externe ai României, Mihai Răzvan Ungureanu şi Adrian Severin, cu Preşedintele Clubului de la Roma pentru   Europa, Călin Georgescu, într-un moment în care „Generaţia Facebook” a ieşit în stradă pentru a da jos guvernul, iar Dumneavoastră, în opinia mea, începeţi o nouă tinereţe spirituală la  împlinirea frumoasei vârste de TREI SFERTURI DE VEAC, în pragul Zilei Naţionale a României, ocazie cu care permiteţi-ne să vă urăm sănătate  şi  tradiţionalul „La mulţi ani”  ?

I.S.: Apreciez  că iniţiativa Fundaţiei „Paul Polidor” pentru UNESCO de a promova ideile despre istorie şi concepţia despre lume este excelentă. Schimbul de opinii este întotdeauna instructiv şi benefic. Mulţumesc pentru urare. Cât despre „o nouă tinereţe spirituală”, rămâne de demonstrat.

P.P.: Pot spune că analiza istoriei a devenit parte integrantă a fiinţei mele datorită unor dascăli precum Dvs. sau istoricul Alesandru Duţu, de aceea aş dori să comentăm câteva probleme de istorie, efectele cărora au înaintat în timp, uneori chiar până în zilele noastre. În  articolul “Stalin al României, răsfăţatul Occidentului”, preluat on-line de revista AGERO (Stuttgart-Germania), invoc momentul când Ceauşescu, deşi a “îndreptat” multe din beneficiile vizitelor în străinătate către folosul familiei şi rudelor sale, a reuşit să poziţioneze, altfel decât până atunci, România pe harta lumii. Cu toate acestea, într-un final, Vestul a realizat că şeful statului român îl cam păcălise cu imaginea sa de liberal al blocului comunist sau cu imaginea de apărător al drepturilor omului, al libertăţilor religioase, mai ales când dărâma biserici… Când şi-a dat lumea seama, în opinia dvs., că Ceauşescu (,,unicul comunist bun,, , cum îi spunea preşedintele american, naiv, Jimmy Carter), a păcălit Occidentul pentru a profita de răsfăţul financiar, economic şi chiar politic al acestuia ?

I.S.: Sunt bucuros că aţi rămas cu o imagine frumoasă despre colaborarea noastră în cadrul Facultăţii de Istorie. Întrebările pe care mi le adresaţi sunt extrem de diverse, unele ar necesita răspunsuri pe mai multe pagini. Mă voi strădui să fiu cât mai succint şi la obiect. Este adevărat că Ceauşescu „a reuşit să poziţioneze, altfel decât până atunci, România pe harta lumii.” Dar nu pentru că „păcălise” Occidentul, ci din motive profunde şi bine întemeiate: România dorea să se emancipeze definitiv de sub dominaţia sovietică, iar Occidentul voia să slăbească sistemul socialist, drept care a încurajat acţiunile prin care se creau dificultăţi conducerii de la Kremlin. Sunt convins că la Washingron, Londra şi Paris se cunoştea foarte bine situaţia din România, inclusiv în privinţa drepturilor omului, dar interesul   liderilor occidentali era de a-l  cultiva şi încuraja pe Ceauşescu pentru a „sparge” unitatea „lagărului socialist” şi a slăbi cât mai mult poziţia Uniunii Sovietice. Laudele lui Carter la adresa lui Ceauşescu sunt o realitate: niciodată un lider politic român nu a mai avut parte de asemenea cuvinte elogioase din partea unui preşedinte al SUA. Ele fac parte din istorie, ca şi plimbarea lui Ceauşescu alături de regina Marii Britanii, cu caleaşca, pe străzile Londrei. Era un tratament cu totul excepţional, fapt ce arată că România se bucura de un autentic prestigiu internaţional. Schimbarea de atitudine a liderilor occidentali nu se datora faptului că şi-ar fi dat seama că au fost păcăliţi de Ceauşescu, ci dintr-un cu totul alt motiv: în 1985 la conducerea URSS a ajuns Mihail Gorbaciov, care şi-a propus să „reconstruiască” (perestroika) regimul sovietic şi să-l facă transparent (glasnosti). Occidentalii şi-au dat seama că un regim totalitar nu putea fi „reconstruit” şi nici nu putea fi „transparent” decât negându-se pe sine. Ca urmare, l-au încurajat pe Gorbaciov să-şi promoveze programul, care cu certitudine ducea la prăbuşirea Uniunii Sovietice. Ceauşescu a sesizat de la început consecinţele politicii lui Gorbaciov, drept care s-a opus categoric reformelor preconizate de acesta, devenind apărătorul principiilor marxist-leniniste. În plus, Gorbaciov a deschis dialogul cu preşedinţii SUA şi Franţei, precum şi cu primul ministru al Marii Britanii, astfel că Ceauşescu nu mai era un „mediator” şi nici „eroul păcii”, cum fusese apreciat până atunci. După 1985, pe lângă sprijinul acordat lui Gorbaciov (căruia i s-a conferit Premiul Nobel), Occidentul a pornit campania împotriva celor care contestau justeţea noii politici a Kremlinului. Ca urmare, Ceauşescu a devenit ţinta campaniilor mass-media, deoarece nu aplica perestroika şi glasnosti-ul. Cu acel prilej  a „descoperit” că în România nu se respectau drepturile omului, ba chiar că Ceauşescu promova o politică agresivă faţă de minorităţile naţionale şi trecuse la distrugerea satelor locuite de unguri şi nemţi. Era o acuzaţie absolut falsă, întrucât nu a fost demolată nici măcar o casă aparţinând respectivelor minorităţi. Dar campania mediatică îşi făcea efectul, multe sate româneşti fiind „adoptate” de sate din Occident pentru a le salva de la distrugere.

P.P.: În cartea “Lideri şi contexte. Ochiul dureros al istoriei. Eseuri” reamintesc şi de forţa diabolică a intrigilor şi aranjamentelor lui Ceauşescu, anume zilele în care a fost “pus pe tuşă” specialistul în economie Alexandru Bârlădeanu, abil îndepărtat de aspirantul la poziţia supremă în stat. Citez din cartea Laviniei Betea, “Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu. Convorbiri”, Editura Evenimentul Românesc, Bucureşti, 1997, p.196: ”Lavinia Betea: Ce alte discuţii contradictorii aţi avut cu Ceauşescu? Alexandru Bârlădeanu: După moartea lui Dej, Ceauşescu s-a gândit să convoace repede Congresul IX pentru a fi pe deplin înscăunat în fruntea partidului. Pînă atunci fusese însărcinat de CC să conducă provizoriu partidul.” Bârlădeanu îşi aminteşte, în aceeaşi carte, că, în pregătirea materialelor pentru Congresul al IX-lea, s-au ivit discuţii între el şi Ceauşescu în legătură cu repartiţia venitului naţional între fondul destinat consumului şi fondul alocat  investiţiilor,  raport  care  determina fundamental politica economică şi viaţa materială a oamenilor. Bârlădeanu, fiind sprijinit în acel moment de Maurer, n-a cedat în faţa noului lider, care voia un procent mai mare pentru fondul de acumulare. Cu viclenia-i cunoscută (de sorginte tătaro-asiatică),  Ceauşescu s-a declarat de acord cu varianta Bârlădeanu, însă a făcut aşa doar pentru a nu întârzia lucrările congresului, unde trăsese sforile pentru a pune mâna pe putere oficial. După congres, nemaiavând niciun fel de susţinere, Alexandru Bârlădeanu a fost învins de Ceauşescu în problema procentului pentru fondul de acumulare,  iar   în  1966  a fost trecut “pe linie moartă, Prezidiul CPEx cerându-i să treacă din funcţia de coordonator economic şi reprezentant în CAER la Consiliul Naţional Ştiinţific.” Eu am numit această interferare a genelor tătaro-asiatoide cu viclenia oltenească “inteligenţă speculativă”. În cazul lui Ceauşescu (interesantă şi faţa de “asiat fără vârstă”, cum îl numea Blaga pe Nicolae Titulescu, şi el oltean…) sunt nenumărate ocaziile în care şi-a “spulberat” adversarii în acest mod. Psihosociologic vorbind, se credea Ceauşescu mai deştept decât toţi ceilalţi? A fost o creştere graduală a acestui “sentiment” care a culminat cu aberantele derapaje psihice şi forme de manifestare paranoice din ultimii ani de domnie ?

I.S.: În 1965 Alexandru Bârlădeanu era   un  activist  din  linia  a  doua,  nu făcea parte dintre “baronii” partidului (aceştia erau Maurer, Bodnăraş, Stoica, Drăghici) care au decis alegerea lui Ceauşescu. În realitate, la 22 martie 1965 (Dej murise la 19 martie) a avut loc o plenară a CC al PMR, la care Maurer l-a propus în funcţia de prim-secretar pe Ceauşescu, participanţii au aprobat prin vot deschis propunerea, fără nicio luare de cuvânt, iar şedinţa s-a terminat în 10 minute (relatare făcută mie de Gheorghe Apostol, cel care credea că va fi el ales în locul lui Dej). Congresul al IV-lea al PMR (al IX-lea al PCR) era planificat din timpul lui Gheorghiu-Dej şi nu numai că nu a fost convocat în grabă, ci s-a desfăşurat după patru luni de la moartea acestuia. Într-adevăr, a fost o dispută între Ceauşescu şi Maurer (cu care s-a aliat Bârlădeanu) în legătură cu fondul de acumulare şi cel de consum. Bârlădeanu a fost “tras pe linie moartă” nu în 1966, ci în 1969, până atunci fiind membru în CPEx şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. Dincolo de orice discuţii despre repartizarea bugetului, rămâne faptul că, printr-o rată foarte ridicată a fondului de acumulare, s-au putut construi uzine (între care IMGB, Oţeluri Speciale-Târgovişte, rafinăria Midia-Năvodari), combinate de creştere a unor animale şi păsări (precum cel de porci Contim-Timişoara, de berbecuţi – Călăraşi, de păsări – Piatra Neamţ), s-au irigat patru milioane de ha (cea mai mare suprafaţă irigată din Europa), s-au construit circa trei milioane de apartamente (în care s-a mutat aproape jumătate din populaţia ţării), s-a dat în folosinţă Centrul de Fizică de la Măgurele, complexul de clădiri ale Institutului (Universităţii) Politehnice Bucureşti etc, etc. Acestea sunt realităţi care aparţin României, neputând fi şterse din istorie. La vremea respectivă, FMI a încurajat această politică, a acordat împrumuturi masive pe baza unor programe concrete prezentate de România. În 1981, Ceauşescu a decis achitarea rapidă a întregii datorii externe, drept care a forţat exportul şi a introdus restricţii care au afectat grav situaţia populaţiei (cartele la produse alimentare, oprirea căldurii şi a curentului electric etc., etc.). În ianuarie 1990, la numai o săptămână de la preluarea guvernului, Petre Roman a pus un diagnostic categoric : industria românească este “un morman de fiare vechi”. A mai spus că statul îşi ia mâna de pe economie”, în condiţiile în care 90% dintre întreprinderile existente erau întreprinderi de stat. În fond, acesta a fost un îndemn la distrugerea industriei şi vinderea fabricilor ca fier vechi sau de a fi “privatizate” la preţuri de nimic către firme străine. Este adevărat că multe întreprinderi foloseau o tehnologie învechită, dar erau şi unele moderne, iar o politică raţională (patriotică) ar fi impus o analiză detaliată şi stabilirea de măsuri corespunzătoare. Realitatea este că, în scurt timp, marile combinate de pui şi de porci au fost lichidate (inclusiv Contim, cel mai mare din Europa acelor ani), românii fiind nevoiţi să cumpere carne şi alte produse alimentare venite din străinătate (inclusiv usturoi şi ardei din America Latină), sistemul de irigaţie a fost distrus, institutele de cercetare ştiinţifică au fost închise ca nefiind rentabile.

Apartamentele erau prezentate ca nişte “cutii de chibrituri”, urâte şi proaste, neglijându-se faptul că cele mai multe au fost repartizate unor oameni care nu avuseseră în viaţa lor curent electric şi apă curentă, iar closetul era în fundul curţii.

S-ar putea pune întrebarea: oare câţi tineri din ziua de azi nu ar dori să primească un apartament în asemenea “cutii de chibrituri” ?  Nu politica de acumulare a dus la “pieirea” lui Ceauşescu, ci schimbarea echilibrului de forţe pe plan mondial. Dacă în 1945 Uniunea Sovietică şi-a impus propriul ei regim politic într-o bună parte din Europa Centrală şi de Sud-Est, SUA şi-au luat revanşa în 1989. După 1985, pe scena istoriei mondiale Ceauşescu  devenise  o  piedică  pentru Occident  şi,  ca  urmare,  trebuia  nu numai înlăturat, ci şi lichidat fizic, pentru că ştia prea multe despre care nu trebuia să poată vorbi, pentru ca oamenii să nu afle la ce “jocuri” s-au pretat anumiţi lideri occidentali, dar şi sovietici. Nu ştiu ce este viclenia “de sorginte tătaro-asiatică”, dar ştiu că Asia a dat mari personalităţi politice, precum Gandhi, Nehru şi Zhou Enlai. La început Ceauşescu era relativ modest, dar   treptat  a   început  să se creadă a-toate-ştiutor, acceptând cu plăcere  să fie declarat “erou”, “genial” etc. O vină importantă revine celor din cercul apropiat – Maurer, Bodnăraş, Dumitru Popescu -, dar şi unor poeţi, pictori, muzicieni etc., care au promovat un deşănţat cult al personalităţii.

P.P.: În  acelaşi  context al interferenţelor    genetico-culturale,  v-am invocat scrierile într-un articol despre amiciţia dintre Nicolae Titulescu şi Maxim Litvinov.

Cunoscând franceza, germana, engleza şi italiana, Titulescu se adresa la şedinţele Societăţii Naţiunilor în limba celui cu care se afla „în dispută”. Un alt aspect este cel al unui soi de virulenţă verbală (posibilă combinaţie de viclenie oltenească şi inteligenţă speculativă asiatică), aspect ce i-a diferenţiat pe Titulescu şi Litvinov, dar care i-a „apropiat” pe Titulescu şi Ceauşescu. Să nu uităm momentul Cehoslovacia – 1968 şi, poate, cel mai important, procesul său  din tinereţe de la Braşov când, din acuzat, s-a transformat în acuzator. O figură de acest gen au făcut, în tinereţea lor, şi Hitler, şi Fidel Castro. Litvinov era mai ponderat şi datorită altei conjuncturi socio-politice, dar Titulescu nu ezita să schimbe, atunci când situaţia o cerea, eleganţa de diplomat cu mânia şi impetuozitatea. Concluzionând, parcă, acest aspect, dvs. scrieţi (în Istoria contemporană a României 1918-2007, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007, p.72) că ”Titulescu devenise exponentul tuturor forţelor pacifiste şi antirevizioniste din Europa. Conştient de acest rol, el intra fără a cere audienţă în biroul ministrului de externe al Marii Britanii ori în cel al ministrului Franţei, nu ezita să ridice tonul atunci când reprezentanţii acestor mari democraţii nu ţineau seama de interesele statelor mici şi erau gata să facă tranzacţii oneroase pe seama lor, călcând în picioare tratatele şi convenţiile internaţionale.” Credeţi că România a mai avut miniştri de externe de anvergura personalităţii vulcanice a lui Nicolae Titulescu, care l-a făcut „rândaş” pe minstrul de externe francez Pierre Laval pentru lipsa de reacţie a occidentalilor la ocuparea Renaniei de către Hitler ?…

I.S.: Procesul de la Braşov nu era cunoscut până în 1976, când s-a aflat că  acolo  a fost implicat Ceauşescu. S-a exagerat extrem de mult pentru a-l prezenta pe secretarul general al PCR drept un revoluţionar curajos încă din „fragedă tinereţe”. Istoricii „de serviciu” ai regimului (Muşat şi Ardeleanu) au impus să fie prezentat acel proces ca un mare eveniment naţional şi chiar internaţional. La fel s-a procedat şi în legătură cu manifestaţia  din 1 mai 1939. Momentul Cehoslovacia 1968 este o pagină luminoasă din istoria României. Eu am publicat stenograma discuţiilor Ceauşescu-Tito („Dosarele istoriei”, nr.8/1998, „Magazin istoric”, nr.2/1998), din care rezultă limpede hotărârea liderului român de a rezista în cazul unei invazii sovietice. Poziţia lui Ceauşescu s-a bucurat de o largă susţinere, atunci s-a scandat pentru prima dată în Piaţa Palatului din Bucureşti: ”Ceauşescu-România!” Pentru a arunca în derizoriu acest moment istoric, generalul de securitate Pacepa a scris că Ceauşescu se pregătea să fugă din ţară, o minciună mai mare decât Pentagonul. Titulescu a fost un diplomat remarcabil. Era un om inteligent, avea o memorie excepţională, stăpânea la perfecţie dreptul internaţional şi cunoştea în amănunt conţinutul tratatelor internaţionale semnate după 1923. În plus, s-a aflat de fiecare dată în mijlocul evenimentelor (era prezent mai mult în străinătate decât în ţară). Ca urmare, îşi putea permite să „aducă la ordine” pe cei care nu-şi respectau propria semnătură (inclusiv pe primul ministru de externe al Marii Britanii) şi care făceau concesii statelor revizioniste (mai ales Germaniei), în speranţa că vor evita un nou război. Consecinţele s-au văzut la 1 septembrie 1939.

După Titulescu, România a mai avut mari diplomaţi – Grigore Gafencu, Corneliu Mănescu, Ştefan Andrei – dar ei nu s-au ridicat la prestigiul internaţional dobândit de Titulescu. Pe de altă parte, nu poate fi negat rolul lui Ceauşescu, în timpul căruia România a devenit un centru al diplomaţiei  mondiale.  La Bucureşti s-au pus bazele păcii dintre Israel şi Egipt, încheierii războiului din Vietnam, stabilirii de relaţii diplomatice între SUA şi R.P.Chineză etc. etc. Guvernanţii de după 1989 şi „societatea civilă” au tot interesul să nu menţioneze aceste realităţi pentru a nu oferi românilor posibilitatea unor comparaţii: ce a fost “ieri” şi ce este “astăzi”. Adică, să  nu-şi pună astfel de întrebări: Are România după 1989 o politică externă proprie? Ce iniţiative internaţionale a avut diplomaţia românească în ultimii 26 ani? Care este rolul României în cadrul NATO? Dar al Uniunii Europene?  Desigur, în comparaţie cu alte etape istorice, situaţia actuală este de-a dreptul jenantă.

P.P.: Ce demnitar comunist (din perioadele Dej şi Ceauşescu) consideraţi că a procedat precum Milovan Djilas, în contextul enunţului: ”Tot mai critic (Djilas – n.n.) la adresa regimului titoist, a fost demis din funcţii, arestat şi închis în mai multe rânduri.”(p.92 din Note la volumul I se spunea Machiavelli. Ştefan Andrei în dialog cu Lavinia Betea, Adevărul Holding, 2011, Bucureşti)? De altfel, în drum spre Moscova (unde plecase, la 8 ianuarie 1948, cu trenul) Milovan Djilas face o “escală”   la    Bucureşti   pentru o cină cu Ana Pauker şi alţi demnitari de-ai noştri. Cum comentaţi enunţurile din textul comunistului iugoslav despre această întâlnire a tatonărilor reciproce, mai ales cel referitor la “conştiinţa neputinţei şi a supunerii autorităţilor româneşti” ? (reper: volumul lui Milovan Djilas, Întâlniri cu Stalin; Traducere şi postfaţă de Dorin Gămulescu, p.90; Editura Europa, Craiova):

a/-“Toţi iugoslavii, cu excepţia ambasadorului Golubović, care mai târziu a emigrat ca adept al Moscovei, au subliniat, mai mult sau mai puţin deschis, faptul că Uniunea Sovietică nu poate fi modelul absolut (subl.n.) „în construcţia socialistă“ ;

b/- “Ana Pauker tăcea atentă sau se declara fără entuziasm de acord cu câte ceva, căutând să evite discuţia (subl.n.) despre aceste probleme sensibile”;

c/-“Criticismul nostru găsea pretutindeni prilejuri, deşi prin România ne aflam în trecere. Mai întâi, atitudinea Uniunii Sovietice faţă de România şi de celelalte ţări europene: aceste ţări erau încă menţinute într-o stare de ocupaţie efectivă, iar bogăţiile lor erau însuşite în diverse moduri. /…/ Noi ştiam toate acestea. Iar imaginea de sărăcie şi conştiinţa neputinţei şi a supunerii autorităţilor româneşti (subl.n.) puteau doar să întărească dezaprobarea  noastră.”

I.S.: România nu a avut un Milovan Djilas, după cum nu a avut un Havel sau un Walesa. După 1989 au apărut tot felul de “dizidenţi”, după principiul: “Puţini am fost, mulţi am rămas”. În privinţa Anei Pauker, nu era nimic de aşteptat. Ea îl admira pe Stalin şi urmărea să introducă regimul stalinist în România. Ca urmare, era firesc ca în timpul discuţiei cu Djilas, ea să “tacă atentă”.

P.P.: Într-una din cărţile mele, Lideri şi contexte. Relaţiile româno-azere în aria interferenţelor (1992-2008), de altfel, retrasă din librării, restul tirajului mergând spre ardere,  făceam  previziunea  că Rusia nu va accepta să-i  fie  arătată obraznic independenţa energetică prin direcţionarea gazului caspic spre Occident prin România, previziune care s-a adeverit la 26 iunie 2013: proiectul Nabucco picase!… Ca   element de sociologie a puterii, nu este oare această atitudine a Rusiei faţă de noi (şi nu numai, cazul Gruziei şi al cravatei amare, printre dinţii lui Saakaşvili, este încă treaz în memoria noastră!) o reminiscenţă a psihologiei regimurilor sovietice de acum 50-60 de ani, de pe vremea Sov-Rom-urilor, care acaparaseră „frăţeşte” mare parte din resursele noastre strategice de petrol, gaze, grâne, dar şi minereuri rare (cu care au  şi finalizat în acei ani bomba atomică)?

I.S.: Am aflat că în anii regimului democratic de după 1989, în România s-au  retras  cărţi  din librării şi chiar s-au ars! Motivul este simplu: publicul nu trebuie să cunoască decât ce “trebuie”, să i se dea “adevărul” cu “linguriţa”, iar românii să înghită, fără să ştie că există şi alte puncte de vedere decât cele oficiale. Adică exact aşa cum era în anii 50 ai secolului trecut,  despre  care  s-a  scris mult. Nu însă şi despre cenzura din zilele noastre. Problema gazoductului a afectat şi afectează  România. Ea a fost foarte prost gestionată de preşedintele Băsescu, care a crezut că prin discursuri antiruseşti făcea pe plac SUA şi UE. A susţinut gazoductul Nabucco, mizând pe sprijinul UE, dar s-a înşelat. Occidentalii sunt oameni practici: l-au încurajat pe Băsescu să atace Rusia, iar ei şi-au văzut de afacerile lor (un fost cancelar german a devenit vicepreşedintele Gazprom). Mai mult, aceiaşi democraţi occidentali au stabilit, în acord cu Rusia,  noile  trasee  ale  gazoductelor, care  ocolesc,  toate,  România (aceasta apropo de rolul diplomaţilor români !). Rusia promovează o politică de mare putere încă de la începutul sec. al XVIII-lea. Este adevărat că sovrom-urile au acaparat o “mare parte din resursele noastre strategice de petrol, gaze, grâne, dar şi minereuri rare”.  Sovromurile au fost desfiinţate de Hruşciov, iar aceste bogăţii au intrat în proprietatea românilor. Ridicând această problemă, nu-mi pot reprima o întrebare: care este situaţia în prezent?  Este acum România stăpână pe aceste resurse? Constatăm că Uzinele 1 Mai din Ploieşti – care realizau cele mai moderne instalaţii din lume pentru extragerea petrolului – au fost lichidate. Combinatul de la Midia-Năvodari (retehnologizat la nivel mondial în vara anului 1989) a fost “privatizat” (afacerile lui Dinu Patriciu), iar din mare ţară producătoare de petrol, România a devenit dependentă de Austria, ţară care nu dispune de nici un gram de ţiţei. La fel s-a procedat şi cu alte valori. De exemplu, Bancorex, una dintre cele mai mari şi solide  bănci din Europa, a fost falimentată şi “înghiţită” de o firmă străină cu o cifră de afaceri modestă, realizându-se un fapt unic în Europa: “Peştele cel mic l-a înghiţit pe peştele cel mare”.

P.P.: În cartea sa, I se spunea Machiavelli (pomenită mai sus), la Note, doamna Lavinia Betea îl prezenta pe Silviu Brucan (la origine Bruckner, 1916-2006) astfel (p.45): ”A intrat în politică în calitate de secretar general de redacţie la Scînteia (1944) şi de soţ al Alexandrei Sidorovici (ilegalistă, “acuzator public” în “tribunalele poporului” şi una dintre puţinele femei-deputat în prima Mare Adunare Naţională). Ambasador al României în SUA şi la ONU (1955-1962). Semnatar al “Scrisorii celor şase” (martie 1989), cu rol neelucidat încă în evenimentele din decembrie 1989.”  Dacă Silviu Brucan a fost (şi) reprezentant al statului român în calităţile enunţate mai sus, cum comentaţi afirmaţia autorului american Larry L.Watts: “Este ilustrativ pentru problemele referitoare la rolul României în Războiul Rece faptul că, în toiul revoluţiei, agentul sovietic autodenunţat Silviu Brucan a propus şi a obţinut numirea altor cunoscuţi agenţi dubli sovietici în posturi-cheie pentru securitatea naţională, inclusiv pe ministrul Apărării, Nicolae Militaru (26 decembrie 1989-14 februarie 1990), şi pe fostul director al Serviciului de Informaţii Externe, Mihai Caraman (13 ianuarie 1990 – 23 aprilie 1992).” (reper: volumul Fereşte-mă, Doamne, de prieteni… Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România/ Larry L.Watts; trad.: Camelia Diaconescu, – Bucureşti, Ed.RAO, 2012, p.48) ? Înseamnă că Occidentul a mai avut parte de încă o păcăleală ?

I.S.: Silviu Brucan face parte din categoria oamenilor “fără Neam şi fără Dumnezeu” (l-am parafrazat pe N. Rădescu, cel care în 1945 s-a referit la Vasile Luca şi Ana Pauker). În 1944-1948, Brucan era admiratorul lui Stalin, căruia îi dedica imnuri de slavă în “Scânteia”, organul CC al PCR,  şi tot acolo condamna partidele istorice, mai ales pe Maniu şi Brătianu, cerând arestarea lor. Apoi s-a “occidentalizat”, devenind ambasadorul României în SUA. În martie 1989 i-a cerut lui Ceauşescu să aplice reformele lui Gorbaciov (scrisoarea celor şase), iar din decembrie 1989 a devenit “ideologul” regimului democratic şi a susţinut la TVR emisiunea “Profeţii despre trecut”. Rar poate fi întâlnit în istorie un asemenea cameleon! Nu cred că imediat după 1989 Occidentul ”a mai avut parte de o încă o păcăleală” în privinţa României. Realitatea este că în 1989-1991 Occidentul avea o altă prioritate: unificarea Germaniei. De această situaţie au profitat oamenii sovieticilor, dar ei nu s-au putut menţine la putere. După ce a rezolvat în favoarea sa problema gemană, Occidentul “şi-a întors faţa” şi spre România, pe care a inclus-o în sfera sa de influenţă (dominaţie).

P.P.: Îl consideraţi pe Gheorghiu-Dej un conducător mai vizionar decât Ceauşescu în relaţiile cu sovieticii, dar mai puţin prevăzător ? Altfel, trădarea este bună doar dacă serveşte interesul naţional ?  Într-unul din articolele mele chiar întrebam: retragerea trupelor sovietice din România a fost răsplata lui Dej pentru “afacerea” Imre Nagy ?…

I.S.: Gheorghiu-Dej a fost un politician extrem de abil. A suportat aproape 15 ani dominaţia sovietică, apoi a început o acţiune metodică (şi riscantă) de eliberare, care a devenit publică prin Declaraţia din aprilie 1964. Retragerea trupelor sovietice a fost ridicată în 1955 şi a devenit realitate în 1958, când Hruşciov avea nevoie de o refacere a imaginii URSS pe plan internaţional după intervenţia armată în Ungaria. Aşadar, nu a fost o răsplată a liderului sovietic pentru poziţia lui Dej faţă de Nagy, ci un calcul politic meticulos elaborat la Kremlin.

P.P.: În cartea lui Larry L.Watts (amintită mai sus, la pag.543)  se precizează că ,,Brejnev era preocupat de politica subversivă a României din Balcani. Kádár atribuia Bucureştiului rolul principal în formarea unei axe antisovietice şi anti-Pact, Beijing-Balcani./…/ Todor Jivkov, al cărui serviciu de informaţii avea responsabilitatea primară în contracararea mişcărilor României din Balcani, a spus că şi China preluase ideea Pactului Balcanic”. Consideraţi apropierea de „ieri” (prin fostul prim-ministru Victor Ponta) a României de China o nouă formă, însă voalată, a atitudinii de frondă românească faţă de fostul bloc sovietic ?

I.S.: Nu cred că Ceauşescu a urmărit să realizeze o “axă” antisovietică  în Balcani. Este greu de presupus că el credea că l-ar fi putut convinge pe obiedientul  Jivkov să se angajeze într-o acţiune antisovietică. Se mai poate vorbi astăzi de “fostul bloc sovietic”? Personal, nu cred.Apropierea de “ieri” a României, prin Victor Ponta, de China este falsă. Din contra, din exces de zel, oficialii români au evitat dezvoltarea relaţiilor cu China, pentru a nu se spune că se orientează spre o ţară comunistă. La un moment dat, Ponta vorbea despre “miliardele” pe care le va investi China în economia românească. Au rămas doar vorbe, pentru că la “sugestia” (de fapt la ordinul, dispoziţia) UE şi SUA, guvernul României a evitat realizarea unor obiective majore în colaborare cu chinezii. Se avuseseră în vedere metroul Bucureşti-Otopeni, autostrăzi  etc., dar s-au preferat firme din statele democratice: Bechtel – SUA şi  Salini Impregilo – Italia, care şi-au bătut joc de România. Desigur, cu complicitatea guvernanţilor români, care au semnat asemenea contracte în schimbul unor comisioane consistente. Pe care DNA se preface că nu le cunoaşte, şi nici nu decide confiscarea averilor dobândite prin fraudă.În acest timp, Germania, Franţa, Marea Britanie fac afaceri de mii de miliarde cu China, iar SUA are o datorie imensă faţă de acea ţară. Dar fiind ţări democratice, nu se tem că se vor “molipsi” de comunism (temerea este valabilă numai pentru români).

P.P.: V-aş întreba un lucru delicat: armata română a avut şi momente de demnitate discutabilă în istoria proprie, mai ales cea recentă, când, în teatrele de război, reacţiile populaţiei au fost ostile, iar armata română a fost considerată armată de ocupaţie ? Vă reamintesc faptul că, în chiar ziua invadării Irakului în cel de-al doilea război din Golf (20 martie 2003), în direct de la un post de televiziune, regretatul istoric Florin Constantiniu (8.04.1933-13.04.2012) a condamnat invadarea unui teritoriu al unui stat suveran de către trupele NATO, inclusiv de către armata română, contrazicând dur opinia istoricului Adrian Cioroianu, invitat în aceeaşi emisiune (există dovada filmată, în acest sens).

I.S.: Armata română a executat ordinele primite de la guverne. Ca urmare, a participat în Irak pentru a “salva” omenirea de pericolul folosirii bombei atomice de către Saddam Hussein.  Când  s-a  constatat  că  totul fusese o minciună propagandistică, s-a zis că trebuia înlăturat dictatorul pentru a se instaura democraţia în Irak. Acum, în 2015, oficialii SUA recunosc deschis că invadarea Irakului a fost o greşeală, dar  în  România nu se comentează, nu se spune că armata română a fost antrenată în această “greşeală” (pe cheltuiala statului român).

Preşedintele Emil Constantinescu justifica implicarea României în acea invazie prin faptul că firmele româneşti vor participa la reconstrucţia Irakului şi vor câştiga sume colosale. Realitatea este că nicio  firmă românească nu a fost “băgată în seamă” de oamenii de afaceri americani, englezi etc. care şi-au urmărit propriul interes. Evident, nimeni nu mai comentează acele declaraţii, dovedite a fi “vorbe în vânt”.

S-a scris şi vorbit mult despre democraţia adusă în Orient de “primăvara arabă”. Acum vedem cu ochii noştri ce au însemnat acele “revoluţii”: ţările au fost distruse, iar milioane de oameni emigrează spre Europa. Despre responsabilii acestei situaţii (SUA, NATO) nu se vorbeşte nimic în România, ci doar despre necesitatea de a-i ajuta pe emigranţi.UE a stabilit “cota” (numărul) celor care trebuie primiţi (şi întreţinuţi) de români, care nu au nicio vină că “alţii” au pus în scenă “primăvara arabă”. Cred că şi recentele atentate teroriste din Franţa sunt tot o consecinţă a “primăverii arabe”.  Să ne rugăm la Dumnezeu să-i  ferească pe români de asemenea atentate! Nu este nici o contradicţie privind aprecierea invadării Irakului de trupele NATO, inclusiv de armata română: Florin Constantiniu a exprimat punctul de vedere al istoricului, iar Adrian Cioroianu pe cel al PNL (din conducerea căruia făcea parte), aflat atunci la putere.

P.P.: Cu un an în urmă, într-o emisiune tv a fost invitat, prin telefon, un lider al comunităţii româneşti din Ucraina, care părea destul de „înfierbântat” la telefon şi, în opinia mea, mai mult un mesager al autorităţilor ucrainene decât un apărător al deznaţionalizării practicate de acestea (singurul aspect dureros, pe care l-a reamintit, a fost acela că tinerii, copiii români sunt luaţi în oastea ucraineană la o vârstă prea fragedă şi fără o pregătire militară adecvată, într-un război care nu este al lor). Cum comentaţi, din acest punct de vedere, un „contrapunct” legat de distrugerea identităţii româneşti în Ucraina, prezent într-un alt reper de jurnalism vizual, declaraţia profesoarei de origine română Zinaida Pinteac (extras din: „În premieră” // « Antena 3 », emisiunea din 8 iunie 2014; realizator: Carmen Avram): ”Ucraina culege ceea ce a semănat. Ea a semănat vrajba, anume împotriva minorităţilor. În Kiev era lozinca să fie ucrainenii pe primul plan. Ceea ce se-ntâmplă acuma în ţară este rezultatul la ceea ce a făcut Ucraina până acum cu noi, cu minorităţile naţionale şi, în primul rând, cu  comunitatea  românească; să fi  fost  pusă  corect  problema  minorităţilor naţionale, tuturor    să  li  se  fi  dat drepturile egale, azi  Ucraina n-avea probleme. Felul cum s-a comportat Ucraina cu noi, astăzi Rusia se comportă cu Ucraina!”

I.S.: Ucraina este beneficiara pactului Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939 (referitoare la Basarabia) şi a înţelegerii Stalin-Hitler din iunie 1940 (privind nordul Bucovinei). Mai mult, ca urmare a Convenţiei de armistiţiu din 12 septembrie 1944 şi a Tratatului de pace din 10 februarie 1947, prin care marile democraţii Occidentale au satisfăcut pretenţiile URSS, Ucraina a obţinut şi sudul Basarabiei. În 1991, la destrămarea URSS, Ucraina a rămas cu aceste teritorii româneşti. Totuşi,  “societatea  civilă”  (de fapt, un  minuscul grup finanţat de Fundaţia Sőros) continuă să ceară Federaţiei Ruse să denunţe Pactul Molotov-Ribbentrop (pe care l-a declarat nul încă din vremea lui Gorbaciov), deşi Rusia nu deţine nici un centrimetru pătrat de pământ românesc. În 1997, Emil Constantinescu a ratificat aceste rapturi teritoriale, semnând tratatul cu Ucraina. Acest tratat a fost încheiat în mare grabă, sperându-se că România va fi primită în NATO la summit-ul de la Madrid. Dar acolo Clinton s-a opus. Oficialii de la Bucureşti nu numai că nu s-au supărat, ci au ”lins mâna stăpânului”. După reuniunea de la Madrid, preşedintele SUA a făcut o scurtă vizită în România, unde  a fost primit cu ovaţii. Clinton se aştepta să fie huiduit, drept care nu şi-a planificat să  rămână peste noapte la Bucureşti, astfel că a plecat, seara târziu, tocmai în Suedia. Pentru a “face frumos” faţă de NATO şi UE, oficialii români nu ridică problema românilor din Ucraina, ca să nu se spună că “subminează” autoritatea acestei ţări ameninţată de Federaţia Rusă.Este o realitate că, după semnarea  tratatului din 1997, situaţia românilor din Ucraina s-a deteriorat, politica de asimilare forţată a  continuat cu şi mai mare intensitate.O vină aparţine guvernului României, care nu se preocupă de protecţia românilor din Ucraina. Guvernanţii de la Bucureşti ar fi putut lua modelul Ungariei, care a construit şcoli în Ucraina pentru minoritarii unguri, şi asigură salariile învăţătorilor şi profesorilor care se ocupă de pregătirea în limba maghiară a elevilor respectivi. În  realitate,  oficialii de la Bucureşti i-au abandonat pe românii din Ucraina, adoptând o atitudine slugarnică faţă de NATO. Constatând că aceştia nu au “coloană vertebrală”, liderii occidentali nici nu se ostenesc să le explice de ce sunt de acord cu politica Ucrainei faţă de minoritatea română.Nu mai puţin vinovaţi sunt românii din Ucraina, care şi-au constituit vreo zece organizaţii, care se contestă şi se acuză reciproc, spre satisfacţia “serviciilor” din Ucraina, care acţionează pentru dezbinarea minorităţilor  naţionale.

P.P.: Politologul  Dan  Dungaciu,  într-una din emisiunile tv de acum un an, puncta o problemă legată, în mare parte, de cripto-psihologie politică: „O parte a Occidentului joacă după o paradigmă de genul: Rusia, minte-mă, dar minte-mă frumos!”, cu alte cuvinte, devoalând subiectul problemei, „ştim că este vorba acolo despre o invazie, dar nu te du cu epoleţi, nu fă să pară o invazie!…” Acest moment nu vorbeşte oare despre o posibilă „înţelegere” tacită între capii Occidentului (în opinia mea, ai Noului Guvern Mondial) şi Kremlin ca Ucraina să fie „teatrul” de confruntare, nu numai armată, pentru marile puteri, şi nu este exclus ca scenariul să se repete în Republica Moldova, România sau Serbia ?  Plus că Ucraina are destule litigii şi contencioase de diferite tipuri, „îngheţate”, nerezolvate de zeci de ani, inclusiv cu România… Redevin Balcanii „butoiul cu pulbere” al Europei ?…

I.S.: Occidentul îşi urmăreşte propriile interese, ceea ce este firesc. Numai Saakashvili a crezut că SUA va veni în ajutorul Georgiei, intrând în război cu Federaţia Rusă. Situaţia se repetă în cazul Ucrainei. Marile puteri se vor înţelege pe seama acesteia. Mai ales că Rusia a folosit în Crimeea acelaşi scenariu aplicat de SUA în Kosovo (referendum, structură statală, recunoaştere). Cu deosebirea că în Crimeea era reşedinţa ţarilor, fiind “dăruită” Ucrainei de N.S. Hruşciov.

România ar trebui să-şi promoveze şi ea propriile interese, în primul rând protejarea românilor din Ucraina, să nu se lase antrenată într-o retorică antirusească. Sunt convins că în cazul în care “ursul” se supără prea tare, NATO nu va porni al treilea război mondial pentru a salva România. Repet: marile puteri se înţeleg pe seama celor mici (dovadă şi recenta colaborare ruso-americană în Siria).

Cu 20 de ani în urmă, în 1995, în cadrul propriului proiect „Basarabia, dragostea mea” am compus cântecele pentru caseta  audio „Generaţie de sacrificiu”, interzisă de posturile radio-tv ale vremii. Observ că viceguvernatorul Băncii Naţionale a României, Liviu Voinea  sau autorul versurilor acelei casete în care îl invoca pe Ilie Ilaşcu Românul în refrenul „Să fie război sau pace să fie / Dar salvaţi-l acum pe Ilaşcu Ilie!”, ar dori să şteargă definitiv acel moment din viaţa sa… În istorie avem mii de exemple când un cetăţean devine om politic şi se schimbă radical. De ce credeţi că proiectul „Basarabia” a fost interzis în perioada preşedinţiei lui Ion Iliescu, iar acum este mai actual ca oricând în mandatul preşedintelui Johannis (mă refer şi la imensele manifestaţii ale tinerilor basarabeni care vor ca Basarabia să se unească cu Ţara-Mamă) ? Ne va prinde centenarul Unirii din 1918 (în 2018) ca „România Mare” sau  vom  fi în război ? Dar pot exista şi alte variante de şah geopolitic…

I.S.: Constat că, pe lângă carte, regimul democratic postdecembrist a interzis şi caseta audio. Aşadar, trebuie să scriem şi să vorbim numai ceea ce “trebuie” (convine). Asemenea acte reprobabile nu sunt mediatizate de “societatea civilă”, care ar trebui să fie, cu adevărat apărătoarea regimului democratic din România.

Nu ştiu că “proiectul Basarabia” ar fi fost interzis în timpul preşedinţiei lui Iliescu.

În ce mă priveşte, am coordonat lucrarea Istoria Basarabiei, care s-a tipărit în patru ediţii, plus una în limba rusă la Chişinău. Nu am constatat că în mandatul preşedintelui Iohannis ”proiectul Basarabia este mai actual ca oricând”. Acest proiect a fost promovat de Ponta, care a construit gazoduct, şcoli, grădiniţe, a acordat sume importante de bani, iar “recunoştinţa” basarabenilor s-a văzut la vot. Ponta a obţinut 21,4%, în timp ce Johannis (care nici nu călcase vreodată pământul R. Moldova) a câştigat 78,5%.  Recent, în semn de “recunoştinţă”, preşedintele a blocat împrumutul pentru R. Moldova iniţiat de guvernul Ponta şi votat de parlament. Cred că centenarul Unirii ne va prinde nepregătiţi, ca de obicei. Nici vorbă de  “România Mare” în 2018. Să fim bucuroşi să avem ţara care este astăzi. Nu cred că va fi război, dar nici linişte, ci aceeaşi agitaţie politică păguboasă. Deocamdată, România (stimulată de Occident) joacă rolul căţeluşului gălăgios, care latră la un dulău, fără să ia în seamă ce s-ar putea întâmpla dacă respectivul dulău s-ar supăra, l-ar smocăi bine şi apoi l-ar trânti de pământ.

P.P.: Varianta occidentalo-americană, dar şi occidentalo-europeană, în caz de conflict armat, va fi, în opinia mea, să scoată „castanele din foc cu mâna altuia”, adică n-ar fi prima oară în care Vestul lasă România în ghearele Rusiei (într-un articol din 2007 chiar spuneam că Marea Britanie ar fi trebuit să ceară scuze României pentru că Churchill ne-a vândut ca la piaţă lui Stalin, deşi Churchill, dacă stau bine să judec, n-a făcut decât să apere interesele britanice…). Este posibil ca România (aşa-zisa aliată a structurilor euro-atlantice) să fie „carne de tun” pentru S.U.A. şi U.E. ? De altfel, această idee se regăseşte, într-o formă cvasi-metaforică, în părerea fostului ministru de externe, Adrian Severin: „Întrucât România este parte a alianţelor occidentale, aceasta o va implica. Dacă globalizarea va avea loc gradual, întrucât Occidentul (şi în special S.U.A) nu va accepta să se implice direct decât în ultimă instanţă, ca ţară de primă linie România va fi atrasă în confruntare mai devreme.  De aceea va fi în poziţia inconfortabilă de a se descurca oarecum singură pentru o vreme. O vreme în care Occidentul va lupta cu Rusia până la ultimul român…”

I.S.: Nu cred că se va ajunge la un război între Occident şi Rusia. La o “adică”, România va fi sacrificată de “marii aliaţi”, care se vor înţelege cu Rusia, ca şi altădată, pe seama celor “mici”.

P.P.: În finalul acestui interviu aniversar, v-aş întreba dacă regretaţi vreun proiect din scrierile proprii, istoriografice, de culturologie istorică şi politică, proiect nefinalizat sau încă nefinalizat ? Ce mesaj transmiteţi tinerei generaţii şi poporului român în aceste momente critice pentru ţară, pentru redeşteptarea naţională ?

I.S.: Consider că mi-am realizat proiectele, CV-ul meu este destul de bogat, iar lista de lucrări este consistentă. Am început să-mi scriu memoriile şi am publicat deja unele fragmente în revistele “Istorie şi Civilizaţie”, “Magazin istoric”, “Clipa”, “Pro Saeculum”. Mi-aş dori ca tânăra generaţie să nu se lase manipulată, ci să-şi urmeze drumul propriu, să se afirme şi să fie mândră de apartenenţa sa naţională. Poporului român îi urez să nu uite că am avut o Românie Mare, că trebuie să continue opera personalităţilor ridicate din rândul său. Mă gândesc la Dimitrie Cantemir, Mihai Eminescu, I.  L. Caragiale,  Nicolae  Paulescu,  N. Iorga, George Emil Palade, Henri Coandă, Mircea Eliade şi la mulţi alţii.

Interviu realizat de Paul Polidor  (nov.2015)

Apare sub egida „Editurii Cadrelor Didactice din România”

Share