Intrarea României în războiul pentru unitate naţională

În momentul izbucnirii Primului Război Mondial (15/28 iulie 1914), România avea, din 1883, un Tratat de alianţă cu Germania şi Austro-Ungaria. Pentru stabilirea poziţiei statului român, regele Carol I a convocat Consiliul de Coroană, care s-a întrunit la Sinaia în ziua de 21 iulie/3 august 1914. Marea majoritate a participanţilor s-a pronunţat pentru neutralitatea României şi adoptarea măsurilor de întărire a armatei. Profund afectat de această decizie, Carol I a intenţionat să abdice, dar nu şi-a putut duce la îndeplinire această idee, deoarece a încetat din viaţă la 27 septembrie/10 octombrie 1914. Potrivit Constituţiei, revenea principelui Ferdinand. În ziua de 28 septembrie/11 octombrie 1914 acesta s-a prezentat în faţa Parlamentului, pentru a depune jurământul, după care a rostit un discurs prin care a dat asigurări că va fi „un bun român”.

Nicolae Iorga aprecia: „Nu se poate începe o domnie în mai grele împrejurări decât a lui Ferdinand I, astăzi rege al României”[1]. Marele istoric scria că, la urcarea pe tron, regele Ferdinand „era pentru cei mai mulţi un necunoscut şi un neţinut în seamă, pentru câţiva o taină, aproape pentru nimeni o siguranţă”[2]. O idee similară formula şi regina Maria: „Soţul meu era cel mai credincios urmaş al unchiului său, cel mai răbdător şi cel mai ascultător moştenitor al lui, dar era pentru poporul său ca o carte închisă, nimeni nu ştia ce simţea”[3]. În acel moment, pentru România problema esenţială era atitudinea faţă de război, găsirea modalităţilor adecvate de acţiune în vederea întregirii statului naţional român prin eliberarea teritoriilor aflate sub dominaţie străină. Situaţia era complicată, deoarece Transilvania (cu Banatul, Crişana, Maramureşul) şi Bucovina se aflau în Austro-Ungaria – care făcea parte din gruparea politico-militară a Puterilor Centrale, iar Basarabia, anexată de Rusia – care era parte a Antantei.

La întrunirile publice organizate de antantişti se cerea ca România să intre în război pentru eliberarea Transilvaniei. În ziua de 15 februarie 1915, Nicolae Filipescu se adresa regelui Ferdinand: „Vei fi cel mai mare voievod al ţării, împodobindu-te cu titlurile lui Mihai Viteazul: «Domn al întreg Ardealului, al Ţării Româneşti şi al Moldovei»… mărirea ce-ţi doresc, Sire, este să te încoronezi în Alba Iulia sau să mori pe Câmpia de la Turda”[4]. Cei care susţineau intrarea României în război alături de Puterile Centrale, în frunte cu Petre P. Carp, erau mai puţin vocali, dar la fel de vehemenţi. După doi ani de neutralitate, guvernul prezidat de Ion I.C. Brătianu a semnat cu Antanta, la 4/17 august 1916, o Convenţie politică şi o Convenţie militară prin care Franţa, Marea Britanie, Rusia şi Italia recunoşteau dreptul României de a-şi anexa teritoriile locuite de români în Austro-Ungaria, se angajau să o ajute cu trupe şi armament. La rândul său, România trebuia să intre în război la zece zile după semnarea acestor documente[5].

La Consiliul de Coroană, desfăşurat la Cotroceni, în ziua de 14 (27) august 1916[6], regele a declarat că i-a convocat pe mai marii ţării nu ca să le ceară un sfat, căci hotărârea sa era luată, ci ca să le solicite sprijinul, precizând că „în situaţia actuală neutralitatea nu mai este cu putinţă”. Ca urmare, România, trebuind să aleagă, „nu putea decât a se pune cu Înţelegerea în contra Imperiilor Centrale”. Ferdinand a declarat că, pentru a lua o asemenea decizie s-a învins pe sine, făcând aluzie la faptul că România urma să intre în război cu Germania, ţara sa de origine.

Ion I.C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri, a apreciat că România era datoare să între în acţiune, „căci cine ştie dacă în decursul veacurilor vom mai găsi un prilej atât de prielnic ca cel de azi. Iată de ce nu putem să mergem decât alături de Aliaţi şi în contra Puterilor Centrale”. Cel care s-a opus cu vehemenţă acestei decizii a fost P. P. Carp, care a spus că îl „roagă pe Dumnezeu ca armata noastră să fie bătută, căci numai aşa România va putea scăpa. Altfel e pierdută”. Adresându-se regelui, a afirmat:
– Să nu-şi închipuiască Majestatea Voastră că o Rusie învingătoare va tolera vreodată în România o dinastie de Hohenzollern.
Regele a replicat:
– Dinastia mea este română! Este o greşeală să afirmi că este străină, germană! Nu, ea este română! Românii nu l-au adus pe unchiul meu Carol să fondeze o dinastie germană la Gurile Dunării, ci pentru a fonda o dinastie naţională. Consiliul de Coroană s-a pronunţat, aproape în unanimitate, pentru intrarea României în război alături de Antanta, având ca obiectiv eliberarea Transilvaniei.

În seara zilei de 14 (27) august 1916, Edgar Mavrocordat, ministrul României la Viena, a prezentat ministrului de Externe al Austro-Ungariei declaraţia de război a României. A doua zi dimineaţa a fost difuzată „Proclamaţia către ţară”[7], semnată de regele Ferdinand şi de membrii guvernului, în care se aprecia: „După vremuri îndelungate de nenorociri şi de grele încercări, înaintaşii noştri au reuşit să întemeieze statul român prin Unirea Principatelor, prin războiul Independenţei, prin munca lor neobosită pentru renaşterea naţională. Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor, închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă: unirea românilor de pe cele două părţi ale Carpaţilor”. În calitate de „cap al puterii armate” (conform articolului 93 din Constituție), regele. Ferdinand s-a adresat ostașilor, îndemnându-i să lupte, să învingă şi să fie convinşi că „De-a lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta și vă va slăvi”[8].

În noaptea de 14 (27) – 15 (28) august 1916 armata română s-a avântat peste crestele Carpaţilor trecând la eliberarea fraţilor din Transilvania. A început Războiul pentru Unitatea Naţională, la sfârşitul căruia avea să se realizeze cel mai scump ideal al poporului român: Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Patria Mamă.

Notă: Textul face parte din comunicarea prezentată în cadrul Sesiunii de comunicări și dezbateri ştiințifice „2017 – 140 de ani de la Războiul de Independenţă, 100 de ani de la bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, 75 de ani de la confruntarea de la Cotul Donului – Stalingrad”, organizată sub egida Academiei Oamenilor de Știință din România, în zilele de 8-9 septembrie 2016, de Filiala Maia-Catargi a Asociației Cavalerilor de Clio și Asociația ART-EMIS.

[1] N. Iorga, Regele Ferdinand. Cu prilejul încoronării, Iaşi, Editura Porţile Orientului, 1996, p. 58
[2] Idem, Istoria Românilor, vol X, Bucureşti, 1939, p. 352
[3] Maria, Regina României, Povestea vieţii mele, vol. II. Ediţie Ioana Cracă, Bucureşti, Editura Eminescu, 1991, p. 397
[4] Nicolae Filipescu, Pentru România Mare. Cuvântări de război. 1914-1916, Bucureşti, 1925, p. 24
[5] Arhivele Naţionale Istorice Centrale , fond Casa Regală, dos. 19/1918, f.1-2; Stelian Neagoe, Istoria Unirii Românilor. De la Cuza Vodă Întemeietorul la Ferdinand I Întregitorul, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2015, pp. 53-83
[7] Vezi, pe larg, Ion Mamina, Consilii de Coroană, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2015, pp.53-83
[8] „Viitorul ” din 16 august 1916