ION I. C. BRĂTIANU – PROMOTOR AL DEMNITĂȚII NAȚIONALE

Ion  I. C. Brătianu – care a îndeplinit funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri timp de 12 ani, dintre care şase în vechiul Regat[1] şi şase în România Întregită[2] – a fost una dintre marile personalităţi din istoria poporului nostru. Activitatea sa pe plan intern a vizat dezvoltarea şi modernizarea României, iar pe plan extern – promovarea intereselor poporului român printr-o politică de demnitate naţională.

         Ne vom referi la cel de-al doilea aspect, prezentând atitudinea sa  la Consiliile de Coroană din iulie 1914 şi august 1916, precun şi la Conferinţa păcii de la Paris din anul 1919.

         La Consiliul de Coroană din 21 iulie/ 3 august 1914[3], regele Carol I a pledat pentru intrarea României în război alături de Tripla Alianţă (Puterile Centrale), care „reprezintă forţe militare de o asemenea importanţă, încât este în afară de orice îndoială că în acest război formidabil ea va iueşi învingătoare”; a mai susţinut că „este o chestiune de onoare pentru orice ţară de a-şi respecta cuvântul dat”; evident şi pentru România, care avea, din 1883, un tratat de alianţă cu Germania şi Austro-Ungaria.

         Ion I. C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri, a declarat limpede: „Noi cerem ca România să rămână neutră. Tratatul nu ne obligă, dar chiar dacă ne-ar obliga, România nu poate admite ca aliaţii ei  să dispună de soarta ei fără ca măcar să-şi dea oboseala de a o vesti. Austria şi Germania au pregătit războiul şi l-au declarat. Nu ne-au făcut cinstea să ne comunice măcar intenţiile lor. După ce războiul a fost un fapt împlinit, ne-au cerut să luăm armele alături de ele. Un stat ca al nostru, care în alianţă a intrat ca un stat suveran şi pe picior de egalitate, nu poate fi tratat în aşa chip. Acesta n-a fost gândul nici al celor ce acum 30 de ani au legat soarta noastră externă de Tripla Alianţă şi nici nu poate fi gândul celor răspunzători azi de destinele Regatului”. A ţinut să afirme că „în ceasurile mari ale vieţii naţionale, oamenii de stat trebuie să ţină seama de voinţa poporului. Nu se poate face război în vremurile de azi, când acest război nu este aprobat de conştiinţa naţională. Să rămânem deci neutri”.

         Regele Carol I a fost nevoit să constate că „reprezentanţii ţării, aproape în unanimitate, au cerut neutralitatea României. Ca rege constituţional mă supun votului dumneavoastră, mi-e frică însă că prestigiul  ţării va ieşi micşorat din şedinţa de azi şi mă tem că aţi luat o hotărâre de care România se va căi în viitor”.

         La Consiliul de Coroană din 14/ 27 august 1916[4], regele Ferdinand nu a solicitat punctul de vedere al participanţilor, ci a declarat: „Am convocat aici pe mai marii ţării nu ca să le cer un sfat, ci ca să le cer sprijinul. Văd situaţia în aşa fel, încât nu mai putem rămâne în neutralitate. De aici înainte victoria Puterilor Centrale este exclusă. Guvernul meu crede şi el  că a venit  momentul să începem războiul”.

         Într-adevăr, Ion C. Brătianu a negociat săptămâni în şir cu miniştrii Franţei, Marii Britanii, Rusiei şi Italiei la Bucureşti condiţiile politice şi militare pe baza cărora România se angaja în război alături de Antantă. În articolul III al Convenţiei politice[5] se prevedea: „Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia recunosc României dreptul de a alipi teritoriile din Monarhia Austro-Ungară stipulate şi delimitate de articolul IV”. În acest articol se precizau în detaliu „limitele teritoriale”, din analiza cărora rezulta că se alipeau la România – Bucovina,  Transilvania, Maramureşul, Sătmarul, Crişana, şi Banatul.

         La insistenţa lui Brătianu, la articolul VII al Convenţiei se stabilea: „România se va bucura de aceleaşi drepturi ca şi aliaţii săi pentru tot ceea ce priveşte preliminariile la negocierile păcii, de asemeni la discuţiile chestiunilor ce vor fi  supuse deciziilor Conferinţei păcii”.

         În ziua de 13 ianuarie 1919, când a sosit la Paris în calitate de conducător al delegaţiei României la Conferinţa de pace, Ion I. C. Brătianu a constatat era instituit un Consiliu Suprem, care s-a substituit Conferinţei de pace, fiind alcătuit din Woodrow Wilson – preşedintele SUA, Geoges Clemenceau – primul ministru al Franţei, Lloyd George – primul ministru al Marii Britanii şi Vittorio Emmanuele Orlando – primul ministru al Italiei. Georges Clemenceau, preşedintele Conferinţei, nu a făcut nici măcar gestul de a invita şefii de delegaţii la o discuţie protocolară în care să le prezinte modul de desfăşurare a acesteia.

         Ion I. C. Brătianu a aflat că – la propunerea preşeditelui Wilson – s-au stabilit două categorii de state: unele cu interese generale (cele cinci membre ale Consiliului Suprem) şi altele cu interese limitate, între care şi România.

         Şeful delegaţiei Românie nu a acceptat această situaţie[6], drept care a protestat şi a făcut demersuri pentru respectarea prevederilor din Convenţia politică semnată de trei din cele patru state membre ale Consiliului Suprem: Franţa, Marea Britanie şi Italia în august 1916, dar preşedintele Wilson a declarat că SUA nu recunosc  tratatele, convenţiile şi acordurile semnate după începerea războiului.

         Ion I. C. Brătianu a discutat cu reprezentanţii Poloniei, Cehoslovaciei, Greciei şi Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor – trecute în categoria „statelor cu  interese limitate” –  să acţioneze în comun,  solicitând Consiliului Suprem să accepte egalitatea tuturor statelor prezente la Conferinţa de pace.

         În discuţiile particularea, aceştia au fost de acord, dar nu au acceptat să le prezinte public, deoarece i-ar memulţuni pe cei Patru Mari. La insistenţa lui Brătianu, care a argumentat că „este un drept al nostru al tuturor şi nicidecum o plângere”, că a nu interveni însemna „să abdicăm de la suveranitatea nostră de stat independent„. Reprezentantul Greciei, Elefterios Venizelorios, a fost cel mai sincer, declarând că „el nu se consideră reprezentantul unui stat independent”.  Ca urmare, i-au cerut lui Brătianu – iniţiatorul acestei poziţii – să intervină şi în numele lor.

         După stăruitoare demersuri pe lângă cei „Patru Mari”, Ion I. C. Brătianu a fost invitat să-şi expună punctul de vedere în şedinţa Consiliului Suprem din 31 mai 1919[7]. A fost o dezbatere vie, la care  şeful delegaţiei române a ţinut un discurs, a prezentat documente, a făcut obiecţii concrete şi a formulat aprecieri cu caracter general. Referirile au vizat  textul Tratatului de pace cu Austria, aflat în curs de definitivare.

         Ion I. C. Brătianu s-a declarat ferm pentru egalitatea tuturor statelor, atât în privinţa drepturilor, cât şi a obligaţiilor: „România este gata să accepte orice dispoziţie pe care statele care fac parte din Liga Naţiunilor ar admite-o pe propriul lor teritoriu. În alte condiţii, România nu admite în nici un caz intervenţia guvernelor străine în aplicarea legilor sale interne”.

         A contestat înscrierea în Tratatul cu Austria a unor prevederi speciale privind protecţia minorităţilor din statele succesorale. El  era convins că, sub pretextul protejării minorităţilor naţionale, Marile Puteri urmăreau să-şi creeze o pârghie pentru intervenţia în treburile interne ale acestor state. Nu a spus-o explicit, dar era limpede că pledoaria lui Woodrow Wilson avea o notă de nesinceritate, de vreme ce milioanele de negri din SUA nu aveau nici un fel de drepturi, nici măcar de a călători într-un vagon de tramvai alături de semenii lor albi.

         Tot astfel, în privinţa liberului tranzit a mărfurilor prin statele succesorale Austro-Ungariei. Sub pretextul dezvoltării relaţiilor economice internaţionale, se urmărea ca aceste state să nu poată promova o politică protecţionistă, în timp ce marile puteri impuneau taxe vamale tot mai ridicate. Ion I. C. Brătianu a declarat ţara sa acceptă această solicitare numai dacă se aplica tuturor statelor membre ale Societăţii Naţiunilor; în caz contrar nu este de acord: „România a fost înainte de război o ţară independentă şi nu cred că atitudinea sa în timpul acestui război să fi justificat întrucâtva o pierderea a dreptului la această independenţă”.

         La afirmaţia lui Georges Clemenceau că nu credea că este umilitor   ca România „să primească primească sfaturi prieteneşti date de state care se numersc Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Italia, Franţa”, Ion I. C. Brătianu a dat o replică fermă: nu era vorba despre „sfaturi priteneşti”, ci despre obligaţii contractuale, prevăzute în Tratatul cu Austria şi despre faptul că la Conferinţa de pace s-au stabilit „categorii diferite în ce priveşte suveranitatea statelor. În numele României, nu pot admite aceste principii”.

         Preşedintele Wilson a căutat să-l asigure pe şeful delegaţiei României de bunele sale intenţii: „Noi dorim să asigurăm pacea lumii […] I-aş spune îndeosebi domnului Brătianu că noi nu avem nici cea mai mică dorinţă de a încălca suveranitatea ţării sale, că noi nu vrem să facem nimic din ceea ce i-ar displace”.

          Ion I. C. Brătianu nu s-a lăsat sedus de asemenea declaraţii binevoitoare rostite de preşedintele celui mai puternic stat din lume. A precizat că intervenţiile sale s-au întemeiat pe realitatea de la Conferinţa Păcii şi pe textele cuprinse în Tratatul de pace cu Austria. A amintit că s-au stabilit „grade diferite de suveranitate […] Este sigur că Marile Puteri, prin sacrificiul lor au asigurat victoria marii cauze a tuturor, dar eu mi-aş permite să adaug la cuvintele pe care le-a spus preşedintele – pentru care îi mulţimesc în numele statelor mici – când a afirmat că solicitudinea marilor factori politici ne este dobândită şi că el doreşte să garanteze securitatea tuturor, aş adăuga că responsabilitatea fiecăruia dintre state, indiferent de mărimea lor, nu este mai puţin  totală în ce priveşte independenţa şi securitatea lor”.

         Poziţia demnă a lui Brătianu a fost apreciată de cei care l-au ascultat, delegaţii Poloniei, Cehoslovaciei, Greciei şi Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor l-au felicitat, la fel şi unii membri ai delegaţiilor SUA, Marii Britanii, Franţei şi Italiei.

         Poziţia lui Ion I.C. Brătianu din 1914 – 1919 se înscria pe linia unei conduite pe care a dorit să o transmită şi celorlalţi oameni politici români din vremea sa. În şedinţa Adunării Deputaţilor din 17 decembrie 1919 el se adresa astfel parlamentarilor proaspăt aleşi: „Sunteţi domnilor, reprezentanţii unui popor care este mândru şi poate fi mândru de trecutul său şi care trebuie să aibă încredere în viitorul său. Nu scădeţi rolul pe care trebuie să-l aibă în lume. Fiţi oricât de modeşti pentru persoana dumneavoastră, dar nu fiţi modeşti pentru poporul pe care-l reprezentaţi”.

         Din păcate, acest îndemn la responsabilitate şi demnitate naţională nu a fost urmat de cei mai mulţi dintre oamenii politici din vremea sa şi nici de mai târziu.

[1]  Decembrie 1908 – decembrie 1910;  ianuarie 1914 – ianuarie 1918

[2] Noiembrie 1918 – septembrie 1919;  ianuarie 1922 – martie 1926;  iunie – noiembrie 1927

[3] Ion Mamina, Consilii de  Coroană, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2015, pp. 32 – 50

[4] Ibidem, pp. 83

[5] Ioan Scurtu, România. Documentele Unirii. 1918, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2017, p.18

[6] Ioan Scurtu şi Ionuţ Cojocaru, Ion I. C. Brătianu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2017 (Cap. III – Ion I.C. Brătianu şi Conferinţa păcii de la Paris)

[7] Vezi stenograma şedinţei publicată în: Minorităţile naţionale din România. 1918 – 1925. Coordonatori Ioan Scurtu şi Liviu Boar, Bucureşti, Arhivele Statului din România, 1995, pp. 145 – 158; Corneliu Mihail-Lungu, Făuritorii României Mari. Mărturii documentare, Bucureşti, Editura Elion, 2003, pp. 162 -181; România la Conferinţa de Pace de la Paris (1919 1920). Documente, vol. I. Ediţie de  Dumitru Preda, Ioan Chiper, Alexandru Ghişa, Bucureşti, Editura Semne, 2012, pp.