Istorie și actualitate: unitatea națională și „sacrificiul istoric”

Este cunoscut faptul că în 1918 românii au realizat Unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Patria Mamă. Marea Unire a durat 22 de ani. La 23 august 1939, Uniunea Sovietică și Germania, au încheiat pactul Molotov-Ribbentrop. În anexa secretă se menționa la art.1: „În cazul unei transformări teritoriale și politice a teritoriilor aparținând statelor baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), va reprezenta frontiera sferelor de interes atât ale Germaniei, cât și ale URSS”. Articolul 2 se referea la „transformările teritoriale și politice ale statului polonez”, iar art 3 avea următorul conținut: „În privința Europei sud-estice, pasrtea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru  Basarabia. Partea germană își declară totalul dezinteres  politic față de acest teritoriu”. După capitularea Franţei, la 22 iunie 1940, guvernul sovietic a transmis guvernului român două note ultimative, la 26 şi 27 iunie 1940, prin care-i cerea să-i cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei. Ribbentrop i-a scris lui Molotov că pretenția guvernului sovietic privind Bucovina „este o noutate”, dat a acceptat decizia Kremlinului. În răspunsul săi din 28 iunie, guvernul român declara că „se vede silit să accepte condițiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”. Peste două luni, prin decizia Germaniei şi Italiei din 30 august 1940 (dictatul de la Viena), România a trebuit să cedeze Ungariei partea de nord-est a Transilvaniei. La cererea expresă a lui Adolf Hitler, regele Carol al II-lea şi guvernul român au acceptat ca sudul Dobrogei (Cadrilaterul) să fie ocupat de Bulgaria (act realizat începând cu 7 septembrie 1940). Astfel, în decurs de două luni, Marea Unire din 1918 a fost sfărâmată, România pierzând peste 33% din teritoriu și din populație. În 1945, România a reușit să recupereze nord-estul Transilvaniei,

În 1991, ca urmare a faptului că URSS s-a destrămat, Ucraina a devenit beneficiara pactului Molotov-Ribbentrop din 1939,  a notelor ultimative sovietice din 1940 și a procesului verbal sovieto-român din 1948. În 1997 s-a înregistrat un act fără precedent în istoria românilor: recunoașterea apartenenței la Ucraina a unor teritorii istorice românești: nordul  Bucovinei cu orașul Cernăuți, unde s-a votat în 1918 unirea   Bucovinei cu România; Ținutul Herța (unde s-a născut marele cărturar și patriot român Gheorghe Asachi); sudului Basarabiei, cu cetățile de la Marea Neagră, pe care Ștefan cel Mare le numea „cheia Moldovei”;  Insula Șerpilor. Tratatul a fost semnat de Emil Constantinescu, președintele României, care a susținut că „istoria nu ne învață nimic” și ca urmare nu trebuia să ne raportăm la trecut.

Realitatea este cu totul alta. Lucian Blaga scria: „Există două realități a căror imensă, zdrobitoare greutate nu o simțim, dar fără de care nu putem trăi: aerul și istoria”. La rândul său,  N. Iorga aprecia că „istoria este o mare carte de învățătură”. În acest spirit, vom evoca, pe scurt,  istoria românilor și a teritoriilor la care vremelnicii lideri politici de la București au renunțat în 1997. Voi folosi, cu precădere, informațiile din volumul Ioan Scurtu, Istoria românilor de la începuturi până în 1920. Drumul spre Marea Unire, Iași, Editura Tipo Moldova, 2018, 707 p. + 11 hărți.

                                                                        *

Documentele atestă faptul că, încă de la  înființare, Moldova  cuprindea teritoriul dintre Munții Carpați, Marea Neagră și Nistru. În 1392, domnitorul Roman Mușat se intitula: „Marele singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeu, Io Roman  voievod  stăpânind Moldova de la Munte până la Mare”. Evident, era vorba despre Munții Carpați și Marea Neagră. Pentru apărarea Moldovei de invazia tătarilor,  Ștefan cel Mare a construit pe malul drept al Nistrului cetățile Cetatea Albă (1466), Hotin (1467) și Soroca (1499),  precum și Chilia  aflată la gurile Dunării (1479)[1].

Moldova s-a învecinat la Est de o  populația slavă, care  a constituit în sec. XI statul rus cu centrul la Kiev (Rusia Kieviană). Acesta s-a destrămat în mai multe cnezate. După trei secole s-a impus cnezatul Moscovei, care a anexat tot mai multe teritorii. În 1654 cazacii zapoorojeni au decis unirea teritoriului de marginea Rusiei, numit Ucraina, cu Rusia. Treptat,  Rusia a devenit o mare putere în timpul lui Petru I (1696 – 1725). Prin Tratatul încheiat la Luțk în aprilie 1711, țarul recunoștea: „Pământurile Principatului Moldovei, după vechea hotărnicie moldovenească asupra cărora domnul va avea drept de stăpânire sunt cuprinse între râul Nistru, Camenița, Bender, cu tot ținutul Bugeacului, Dunăre, granițele Țării Muntenești și ale Transilvaniei și marginile Poloniei, după delimitările făcute cu aceste țări”.

În decursul evului mediu, nici un document nu menționează existența unui stat cu numele de Ucraina,  care s-ar învecina cu Moldova. Timp de secole, relațiile Țărilor Române cu Rusia au fost bune, realizându-se și unele căsătorii între casele domnitoare respective. Situația s-a schimbat din sec. al XVIII-lea, când Rusia imperială a intrat în conflict cu imperiul Otoman. În repetate rânduri, pentru  deplasarea spre sudul Dunării, trupele țariste au trecut prin teritoriul Principatelor Române și le-au ținut sub ocupație până la încheierea păcii.

În sud, din sec. al XV-lea, Imperiul Otoman a început să se extindă în Europa, iar Țările Române au dus lupte grele pentru a-și apăra independența. Ca urmare a unor răsunătoare victorii obținute de Mircea cel Bătrân (Rovine – 1394) sau  Ștefan cel Mare (Vaslui – 1475), Poarta Otomană a acceptat existența acestor state, recunoscându-le autonomia  și angajându-se să le asigure integritatea teritorială în schimbul unui tribut pe care acestea se obligau să-l plătescă.

În Vest și Nord  s-a constituit Imperiul Habsburgic având ca nucleu Austria, care – după înfrângerea trupelor otomane la Viena în 1683 – a început expansiunea spre sud-estul Europei.

Timp de trei secole, cele trei împerii și-au disputat întâietatea asupra continentului, cu deosebire în zona centrală și de sud-est. Victimă a habsburgilor a fost Transilvania, anexată în 1691.Treptat, pe măsură ce forţa Imperiului Otoman se diminua, Austria şi Rusia şi-au extins teritoriile, iar Țările Române au devenit obiect de tranzacționare între aceste puteri.

Primele teritorii românești au fost ocupate de habsburgi. În 1691, Austria a  ocupat Transilvania. În 1772, Imperiul Habsburgic a participat la împărţirea Poloniei, alături de Prusia şi Rusia, prilej cu care a obţinut Galiţia, cu Pocuţia – vechiul teritoriu stăpânit de Ştefan cel Mare.

Sub pretextul că urmărea să facă joncţiunea între teritoriile poloneze recent ocupate şi Transilvania, Curtea de la Viena și-a instalat trupe în nordul Moldovei, căutând să lase impresia că urmărea protejarea populaţiei în condiţiile războiului dintre Rusia şi Imperiul Otoman. În realitate, au fost folosite metode dintre cele mai blamabile, împletind corupţia cu acţiunile de forţă, pentru a obţine acordul (şi complicitatea) comandantului suprem al trupelor ruseşti în retragere prin Moldova: cancelarul Austriei i-a oferit în dar feldmareşalului P.A. Rumianţev suma de „5 000 de galbeni şi o tabacheră de aur împodobită cu diamante“. De asemenea, dragomanul Constantin Moruzi a primit 10 312 piaştri, iar ofiţerul turc Tahir-Aga suma de  3 100 de piaştri. La 24 octombrie 1774, partea de nord a Moldovei, a fost integrată în cadrul Austriei. Guvernatorul militar, generalul Spleny, a lansat o proclamaţie prin care anunţa acest eveniment şi dădea asigurări că populaţia va beneficia „de bunăvoinţa împăratului” de la Viena. Oficializarea pe plan internaţional a acestei ocupații s-a realizat la 7 mai 1775, când a fost încheiată o convenţie austro-turcă prin care Imperiul Otoman era de acord cu cedarea părţii de nord a Moldovei. Printr-o altă convenţie, din 12 mai 1776, s-au stabilit noile graniţe între Imperiul Otoman şi Austria: Viena anexa inclusiv Suceava, vechea capitală a Moldovei, şi mănăstirea Putna, lăcaşul odihnei de veci al lui Ştefan cel Mare.

La 23 august 1777, împărăteasa Maria Tereza a hotărât ca Ţara de Sus a Moldovei să se numească Bucovina, iar Curtea de la Viena a dispus, la 1 octombrie 1777, ca populaţia acesteia să depună jurământ de credinţă faţă de noua stăpânire. Domnitorul Moldovei, Grigore Ghica, a protestat împotriva ruperii statului în fruntea căruia se afla, reproşând Porţii că nu a respectat vechile capitulaţii, prin care se angaja să-i menţină integritatea teritorială. Neacceptând acest „afront“, Poarta a pus la cale asasinarea lui Grigore Ghica în ziua de 1 octombrie 1777. Ca mărturie a faptului că misiunea a fost executată, capul domnitorului a fost trimis la Istanbul şi ţinut câteva zile atârnat în cuie la poarta Seraiului. Mihai Eminescu avea să scrie: „Trebuia nimicit acest om, a cărui tărie de caracter ameninţa pe răpitorul patriei sale, trebuia asasinat în taină, fără zgomot”; a fost ucis fostul domnitor pentru că a „îndrăznit a protesta contra neruşinatei răpiri“.

În 1786, Bucovina a fost alipită la Galiţia, devenind o simplă circumscripţie  administrativă. Lovitura cea mai puternică a fost dată românilor prin  ruperea  legăturile spirituale cu Moldova. În 1781 la Viena s-a decis  organizarea unei mitropolii a Bucovinei şi mutarea reşedinţei episcopale de la Rădăuţi la Cernăuţi, pentru a fi scoasă de sub jurisdicţia mitropolitului de la Iaşi. În 1783, mitropolia Bucovinei a fost pusă sub jurisdicţia mitropoliei sârbeşti de la Carlovaţ (Karlowitz). În 1786, Academia Teologică de la Putna, care pregătea ierarhi pentru Biserica Ortodoxă, a fost desființată. De asemenea, Curtea de la Viena a decis închiderea mănăstirilor ortodoxe, îngăduind să funcţioneze doar cele de la Putna, Dragomirna şi Suceaviţa, cu câte un sobor limitat la 25 de călugări. Averile mănăstirilor au fost încredinţate Fondului Bisericesc Ortodox, care avea misiunea de a suporta cheltuielile pentru biserici şi pentru educaţia românilor. Ulterior, mai multe moşii aparţinând acestui Fond au fost parcelate şi puse la dispoziţia coloniştilor chemaţi în Bucovina de guvernul austriac. De asemenea, o parte din averea acestui fond a fost folosită de statul austriac, fiind pusă sub „ocrotirea directă a împăratului“. Autorităţile de la Viena au acţionat pentru schimbarea structurii etnice a teritoriului ocupat, recurgând la masive colonizări. Au fost aduşi ucraineni, germani, lipoveni, maghiari, slovaci, evrei, polonezi, armeni etc, realizându-se un adevărat mozaic etnic. Coloniştii aveau anumite avantaje, cel mai important fiind scutirea de serviciul militar, care în Austria era de 23 de ani.

 În 1783, Rusia a anexat hanatul Crimeii condus de tătari, iar în 1798, teritoriul locuit de ucraineani a fost împărțit între Rusia și Austria (Imperiul Habsburgic).

În  1806 a izbucnit o nouă confruntare militară între Rusia și Imperiul Otoman, care s-a încheiat prin pacea de la Bucureşti, semnată în ziua de 16 mai 1812. Prin acest tratat, Poarta Otomană ceda Rusiei partea de răsărit a Moldovei, cuprinsă între Prut şi Nistru. În articolul IV se menţiona că hotarul dintre cele două state era râul Prut, „de la intrarea acestuia în ţara Moldovei şi până la locul unde se întâlneşte cu fluviul Dunărea, iar de acolo să urmeze partea stângă a Dunării, până la Gura Chiliei şi până la Mare, iar gura amintită să fie folosită în comun de ambele Părţi“.

Ca și în cazul negocierilor privind ocuparea nordului Moldovei un rol important l-a avut corupția. Sultanul a apreciat că delegaţii Porţii au cedat prea uşor în faţa pretenţiilor Rusiei, drept care a decis destituirea marelui vizir şi executarea dragomanului respectiv (în noiembrie 1812). Este semnificativ faptul că printre actele sale s-a găsit şi ucazul ţarului prin care i se dăruia o moșie în teritoriul ocupat prin tratatul din mai 1812.

Politica țaristă a fost similară cu cea habsburgică. A dat o denumire teritoriului ocupat: tradiţional, încă din vremea lui Basarab I, partea de sud a Moldovei din preajma Mării Negre se numea Basarabia. În 1813, Rusia a decis ca întreg teritoriul anexat să se numească Basarabia. Pentru prima dată Rusia – care dedeclara apărătoarea creștinilor din Peninsula Balcanică – ocupa o parte masivă din pămânul unei ţări ortodoxe, care se afla sub suzeranitatea Porţii Otomane. Ca și în cazul Austriei,  oficialităţile de la Petersburg au decis să se prezinte ca protectoare a locuitorilor ei, căutând a le câştiga încrederea. În manifestul ţarului adresat în august 1812 locuitorilor dintre Prut şi Nistru li se dădeau asigurări că vor fi aplicate legile şi obiceiurile locale, vor fi respectate „deapururi limba moldovenească şi instanţele judecătoreşti”. În funcţia de guvernator al Basarabiei a fost numit boierul moldovean Scarlat Sturdza. Ca urmare a morţii lui Scarlat Sturdza (1813), în această funcţie a fost numit generalul rus Harting, care a acţionat în direcţia transformării Basarabiei într-o gubernie rusească. După ocuparea teritoriului dintre Prut și Nistru a fost ruptă unitatea Mitropoliei Moldovei: în 1813 s-a organizat Arhiepiscopia Chişinăului şi Hotinului care, sub raport ierarhic, era subordonată patriarhiei ruse. Ca și habsburgii, țarismul a  acţionat pentru schimbarea structurii etnice a teritoriului ocupat a prin colonizări şi înţesarea aparatului administrativ cu ruşi. Au fost aduşi în Basarabia ucraineni, evrei, polonezi, bulgari, găgăuzi, cazaci, germani etc.

                                                   *

Românii au folosit contextul internațional pentru a-și afirma identitatea proprie și dorința de unire într-un singur stat național. Un moment esențial din istoria Europei a fost revoluția din 1848 – 1849.

Vestea izbucnirii revoluţiei în Viena la 13 martie 1848 i-a stimulat pe românii din Bucovina. În ziua de 22 martie 1848 a avut loc o mare adunare în Cernăuţi la care s-a hotărât constituirea gărzilor naţionale şi a fost ales un Comitet de acţiune în frunte cu fraţii Eudoxiu, George şi Alexandru Hurmuzaki cu misiunea de a redacta un document privind revendicărilor românilor. Pentru a evita actele de violenţă, Curtea de la Viena a decis ca armata austriacă regulată să fie retrasă din Cernăuţi, iar „gardienii“ au devenit stăpânii oraşului. La 4 aprilie 1848 a apărut la Cernăuți primul ziar politic românesc, intitulat „Bucovina“, tipărit în limbile română şi germană. Comitetul de acţiune a convocat o adunare naţională, care s-a desfăşurat în ziua de 8/20 mai 1848 sub preşedinţia lui Eudoxiu Hurmuzaki. A fost adoptat un program în 12 puncte, care a fost dezvoltat ulterior în Petiţia ţării pentru a fi prezentată Curţii de la Viena. Documentul prevedea: autonomia Bucovinei şi a bisericii ortodoxe; convocarea unei Diete formată din reprezentanţi aleşi din toate stările sociale, fără deosebire de limbă, religie şi naţionalitate; egalitate în faţa legii; şcoli de toate gradele în limba română etc. Deocamdată, bucovinenii se mărgineau la revendicări specifice provinciei în care locuiau, dar odată cu venirea revoluţionarilor de la Iaşi, nevoiţi să ia drumul exilului, ideea unirii a început să ocupe un loc important în activitatea acestora.

Revoluţia a evoluat de la faza memoriilor către Curtea de la Viena la susţinerea necesităţii unirii Principatelor Române. Petiţia din 20 mai a fost prezentată împăratului de o delegaţie condusă de episcopul Eugenie Hacman (român din Bucovina, care se numea Hatmanu). Aceeaşi Petiţie a fost înaintată Parlamentului din Viena de o delegaţie în frunte cu Eudoxiu Hurmuzachi şi Mihai Bondar. În acea atmosferă revoluţionară românii au primit promisiunea că revendicările vor fi analizate cu atenţie şi va fi adoptată o nouă constituţie imperială.

Mişcarea naţională din Bucovina avea să se intensifice odată cu sosirea revoluţionarilor moldoveni — unii dintre ei după ce participaseră la revoluţia din Transilvania. În programul elaborat, bucovinenii nu au afirmat deschis dorinţa de unire, dar ea era prezentă în mintea acestora. La 15/25 iulie 1848, Constantin Hurmuzachi îi scria lui Lascăr Rosetti: „Acum ori niciodată a sosit timpul să facem ceva, să obţinem ceva important. După părerea mea, unicul scop ce trebuie să-l urmărim acum este unirea Moldovei cu Ţara Românească sub aceleaşi instituţiuni şi în aceleaşi condiţiuni, ceea ce s-ar putea realiza uşor“. Realitatea a demonstrat că optimismul lui Constantin Hurmuzachi era nerealist, în contextul opoziţiei celor trei mari puteri – Austria, Rusia şi Turcia.

 Cei care au pus primii, în mod deschis, problema Unirii într-un program politic au fost revoluţionarii moldoveni. Sub impresia profundă a celor văzute la Blaj, aceştia s-au întrunit în ziua de 11/23 mai 1848 la Braşov, unde au elaborat programul intitulat Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei, în care se cereau reforme sociale — desfiinţarea boierescului, împroprietărirea locuitorilor săteni, desfiinţarea privilegiilor, precum şi politice: „Întemeierea instituţiilor ţării pe prinţipiilor de libertatea, de egalitate şi de frăţietate“, precum şi „Unirea Moldovei şi a Valahiei într un singur stat neatârnat românesc“. Vasile Alecsandri publica la 14 iunie 1848 în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură“, care apărea la Braşov, „Hora Ardealului“, care începea cu aceste versuri: „Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inima română/ Să nvârtim hora frăţiei/ Pe pământul României“. Aceste versuri vor fi reluate în „Hora Unirii“, devenită un adevărat imn naţional, pe muzică de Flehtenmaher (subl -IS).

 În vara anului 1848, ideea unităţii naţionale era tot mai prezentă în scrierile revoluţionarilor şi în presă, ajungând să constituie un adevărat program politic. La 6/18 iulie, Comitetul de acţiune din Bucovina a elaborat un document în care făcea apel la sprijinul Europei pentru cauza românilor şi propunea o înţelegere între bucovineni, ardeleni, bănăţeni şi valahi pentru o nouă ridicare la luptă a Moldovei, după „pilda Valahiei“, urmând să-i transforme pe români „într-o naţie puternică de sine stătătoare“. Un rol important în promovarea idealului naţional a revenit gazetei „Bucovina“, care a apărut la Cernăuţi în anii 1848–1856. Aceasta a devenit o publicaţie a tuturor românilor, în paginile sale semnând cărturari din Bucovina, Moldova, Transilvania şi Muntenia. Aflat la Cernăuţi, Vasile Alecsandri îi scria la 25 iulie/6 august 1848 lui Nicolae Bălcescu: „Darul cel mai înfocat al nostru, cât şi a unei mari partide din Moldova, este: Unirea Moldovei cu Valahia sub un singur guvern şi sub aceeaşi constituţie“. La rândul său, Costache Negri transmitea „frăţeşti îmbrăţişări lui Rosetti, Goleştilor şi tuturor fraţilor în libertate şi în România“, precum şi urarea „patriotică“ de succes, menţionându-le că „mai întâia dorinţă a noastră iaste de a ne uni cu voi neapărat şi spre acest sfârşit ce are a ne aduce a forma o ţară puternică şi cu îndoit viitor“.

Mihail Kogălniceanu a fost însărcinat de revoluţionarii moldoveni şi bucovineni să elaboreze un program cuprinzător privind doleanţelor românilor în acea etapă istorică. Ca urmare, Kogălniceanu a tipărit în august 1848. Dorinţele Partidei Naţionale în Moldova. După ce făcea o aspră critică Regulamentului Organic, documentul propunea „în folosul naţiei întregi“ o reformă adâncă, socială, economică şi politică, precizând că Moldova nu se putea împotrivi „unei reforme adevărat europene“. Pe lângă reformarea instituţiilor, Kogălniceanu preciza că „Partida Naţională mai propune una, ca o cunună a tuturor, ca cheia bolţii, fără care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional. Aceasta este Unirea Moldovei cu Ţara Românească“, care era „dorită de veacuri de toţi“. Pe baza ideilor cuprinse în Dorinţele Partidei Naţionale, Mihail Kogălniceanu a redactat un Proiect de Constituţie pentru Moldova, cuprinzând 120 de articole, în care se prevedea: autonomia deplină a ţării, Adunare reprezentativă, domn ales din toate stările societăţii, responsabilitate ministerială, libertatea cuvântului şi a tiparului, instrucţie egală şi gratuită, secularizarea averilor mănăstireşti, desfiinţarea rangurilor şi privilegiilor boiereşti, împroprietărirea ţăranilor cu despăgubire etc. Se poate lesne observa că unele dintre acestea fuseseră înscrise în Proclamaţia de la Islaz de revoluţionarii munteni.

Revoluţia română a fost înfrântă prin intervenția militară a Rusiei, Turciei și Austriei. Este semnificativă motivaţia adusă de Rusia: revoluţionarii urmăreau să constituie „un regat daco-român, un nou stat separat şi independent“, format din Ţara Românească, Moldova, Basarabia, Bucovina şi Transilvania. Acest fapt ar fi însemnat „un exemplu pentru toate rasele de limbi diferite din care se compune Imperiul Otoman“. Deşi între imperiul rus şi cel otoman exista o veche rivalitate, marcată de războaie sângeroase, în 1848–1849, cele două mari puteri au colaborat pentru a înăbuşi aspiraţia spre libertate şi unire a Principatelor Române

 Anii 1848 – 1849  au  reprezentat un moment de afirmare plenară a naţiunii române şi de exprimare deschisă a voinţei de Unitate naţională. Jules Michelet scria că românii şi-au înscris naţionalitatea „în calendarul lumii“. Nicolae Bălcescu a ţinut să precizeze că revoluţia română nu a fost o imitaţie a revoluţiei franceze, „n-a fost un fenomen neregulat, efemer, fără trecut şi fără viitor, fără altă cauză decât voinţa întâmplătoare a unei minorităţi sau mişcarea generală europeană. Revoluţia generală fu ocazia, iar nu cauza revoluţiei române. Cauza ei se pierde în zilele veacurilor. Uneltitorii ei sunt 18 veacuri de trudă, suferinţă şi lucrare a poporului român asupra lui însuşi“.

Revoluţia a fost expresia voinţei de înnoire şi modernizare a societăţii româneşti, în acord cu obiectivele vizate de celelalte naţiuni. Prin programul şi desfăşurarea sa, revoluţia a evidenţiat rolul românilor în Europa, aspiraţiile lor naţionale, care au devenit şi mai bine cunoscute la nivelul liderilor politici, dar şi a opiniei publice de pe continent. Revoluţia română a contribuit la afirmarea organismului naţional unitar, a întărit sentimentul apartenenţei etnico-naţionale la acelaşi popor, a demonstrat trăinicia conştiinţei naţionale. Participarea unor mase mari de oameni, în primul rând ţărani, la revoluţie, arată limpede că naţiunea română era activă, conştientă şi hotărâtă să-şi afirme propria-i identitate.

În  1848 a fost lansat programul construcţiei României moderne, a trasat drumul evoluţiei poporului român pentru următoarele decenii, practic până la Marea Unire din 1918. Atunci s-a afirmat puternic naţiunea română, prin caracteristicile ei esenţiale: unitatea de limbă, origine, tradiţii, obiceiuri, evoluţie istorică. S-a exprimat ideea că o Românie mare şi puternică era în folosul Europei, care trebuia să ţină seama de voinţa unui popor de peste 7 milioane de oameni. De asemenea, s-a apreciat că unirea Moldovei cu Muntenia putea constitui o primă etapă pe calea deplinei unităţi a românilor. Se avea în vedere contextul internaţional, faptul că părţi ale teritoriului românesc se aflau sub stăpânirea a trei mari imperii: otoman, austriac şi rusesc. Trebuiau folosite conjunctura politică, situaţia raportului de forţe, inclusiv contradicţiile dintre aceste mari puteri, precum şi ajutorul pe care statele occidentale, în special Franţa, îl puteau oferi românilor. Faptul că Imperiul Otoman se afla în criză era de natură să deschidă calea spre Unirea celor două Principate (Moldova şi Muntenia), dar fără a forţa obţinerea independenţei odată cu acceptarea Unirii.

În anii următori, fruntaşii revoluţiei române au desfăşurat o amplă activitate pe plan european, pornind tocmai de la dezideratele exprimate la Blaj, Bucureşti, Iaşi, Cernăuţi, Lugoj şi în alte centre revoluţionare. În timpul revoluţiei a fost evocată experienţa trecutului, s-au evocat faptele lui Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, dar şi ale lui Matei Basarab şi Vasile Lupu ca precursori ai Unirii. Se aprecia că în trecut acest obiectiv era urmărit pe calea armelor, dar că la mijlocul secolului al XIX-lea trebuia să se recurgă la promovarea conştiinţei naţionale, care să conducă la realizarea pe cale paşnică a Unirii. Nicolae Bălcescu desprindea o concluzie esenţială: „Nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere şi noi, românii, nu vom putea fi puternici până când nu ne vom uni cu toţii într-unul şi acelaşi corp politic“. Ca urmare, era necesar „să ne strângem împreună inimă lângă inimă, să ne organizăm, să ne concentrăm toate puterile, toate voinţele într-o singură putere, într-o singură voinţă“. El era convins că revoluţia viitoare va fi revoluţia unităţii naţionale.

                                                                                             *

Chiar în timpul revoluției, Austria a adoptat Constituţia din 4 martie 1849 prin care Bucovina a fost despărţită de Galiţia, devenind „ţară de coroană ereditară“ cu titlul de ducat autonom. În titulatura împăratului Austriei a fost cuprins şi cel de „duce al Bucovinei“. Acest statut a fost pus în aplicare în 1862, când Bucovina a primit, prin diplomă imperială, statutul de ducat, cu stemă şi drapel propriu. Stema avea capul de bour, din vechea stemă a Moldovei, iar steagul avea culorile roşu şi albastru dispuse vertical; la mijloc avea imprimată stema ducatului. Era un semn clar de individualizare a Bucovinei în cadrul Imperiului Habsburgic.

Mişcarea naţională a românilor din Bucovina a vizat în principal apărarea fiinţei proprii, cultivarea valorilor naţionale şi rezistenţa la politica de germanizare promovată de Curtea de la Viena. Un rol important l-a avut gazeta „Bucovina“, editată de fraţii Hurmuzaki începând cu 16 octombrie 1848. Aceasta avea subtitlul „Gazeta românească pentru politică, religie şi literatură“. Aici au publicat: fraţii Hurmuzaki, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costachi Negri – moldoveni; Dimitrie Bolintineanu, Vasile Cârlova – munteni; Andrei Şaguna, George Bariţiu, Aron Pumnul – ardeleni. Guvernul de la Viena a avertizat în repetate rânduri conducerea gazetei că promova idei care nu se încadrau în legislaţia austriacă, iar în octombrie 1850 a decis suprimarea acesteia.

Lupta pentru menţinerea limbii române a constituit o coordonată esenţială a mişcării naţionale. Alături de Alexandru Hurmuzaki şi Iancu Mustaţă, un rol important l-a avut Teoctist Blajevici, rector din 1857 al Seminarului clerical din Cernăuţi. Nicolae Iorga cita declaraţiile făcute de Blajevici la concursul de ocupare a unui post la acest seminar: „limba română este tezaurul cel mai sacru şi cel mai preţios al naţiunii române, pentru că ea este sufletul însuşi; dacă limba română va fi vorbită, naţiunea română va trăi; dacă limba va dispărea, naţiunea însăşi va dispare”.

Basarabia cunoştea un regim tot mai apăsător, de rusificare. Un rol important l-a avut propaganda oficială în favoarea Rusiei care, fiind o ţară creştină, urmărea să elibereze popoarele de sub dominaţia otomană (musulmană). Limba română a fost eliminată din instituţiile oficiale din Basarabia, exclusă din şcoală. Dar românii nu prea îşi dădeau copiii la şcoală, astfel că limba rusă a fost însuşită de puţini basarabeni. În 1854, deci la 42 de ani după anexare, scriitorul Lev Tolstoi mărturisea că nu a găsit în Basarabia pe nimeni cu care să se înţeleagă în limba rusă.  Printre basarabeni, de o largă popularitate se bucura poezia lui Vasile Alecsandri Adio Moldovei, care conţinea următoarele versuri: „Scumpă ţară şi frumoasă/ O, Moldovă, ţara mea! / Cine pleacă şi te lasă/ E cuprins de jale grea“. Poetul scrisese această poezie în momentul când, după înfrângerea revoluţiei, a trebuit să plece în exil, dar basarabenii o simţeau ca fiind propria lor situație.

                                                               *

Nevoiți să ia calea exilului, liderii revoluției au desfășurat  intense demersuri diplomatice pe plan european.   După Războiul Crimeii (1853 – 1856),   a avut loc Congresul de pace de la Paris, cu participarea Franței, Austriei, Marii Britanii, Prusiei, Turciei, Rusiei și Sardiniei. Semnat la 18/30 martie 1856, tratatul prevedea la articolul 20 că „pentru buna asigurare a libertăţii de navigaţie pe Dunăre“, ţarul Rusiei „consimte la rectificarea frontierelor sale în Basarabia“. Ca urmare, Rusia a trebuit să restituie Moldovei partea de sud a Basarabiei, cuprinzând judeţele Bolgrad, Cahul şi Ismail. Prin această decizie se anula, parţial, raptul teritorial din 1812. Evident, în 1856, Marile Puteri învingătoare nu erau preocupate de reîntregirea Moldovei, ci de îndepărtarea Rusiei de la gurile Dunării. În privinţa statutului Principatelor Române, Congresul a hotărât convocarea unor Adunări (Divanuri) ad-hoc, care să se pronunţe asupra organizării celor două ţări.

La 7 octombrie 1857, Adunarea ad-hoc a Moldovei a adoptat o hotărâre prin care se cerea Unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România, prinţ străin cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare ale Europei şi ai cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării. Adunarea ad-hoc a Munteniei, în şedinţa din 9 octombrie, a votat o hotărâre similară.

În ziua de 7/19 august 1858, cele șapte Puteri europene au adoptat Convenţia de la Paris, care avea rolul de Constituţie: „Art.1. Principatele Moldovei şi Valahiei, constituite de acum înainte sub denumirea de «Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei» rămân aşezate sub suzeranitatea M.S. Sultanul”. Au fost organizate alegeri pentru Adunările care trebuiau să aleagă domnitorul în fiecare Principat. Atât Adunarea Electivă a Moldovei la 5 ianuarie 1859,  cât și cea a Munteniei  la 24 ianuarie l-au ales domnitor pe Alexandru Ioan Cuza, realizându-se astfel Unirea Principatelor.

Evenimentul a fost primit cu bucurie de românii aflați sub stăpâniri străine. Cunoscutul cărturar basarabean Alexandru Hașdeu a adresat românilor cele mai frumoase cuvinte: „Vă trimit urări de bine din partea Basarabiei, pentru care sunt scumpe şi pline de însemnătate viitoarele destine ale României unite, patria mumă; primiți aceste urări ale mele ca un glas sufletesc al unui frate, pentru că eu sunt trup din acelaşi trup şi os din aceleaşi oase din care sunteţi plămădiţi voi şi în vinele mele curge acelaşi sânge românesc, care curge în vinele voastre“. La rândul său, bucovineanul Alexandru Hurmuzachi aprecia că Unirea Moldovei cu Muntenia era un eveniment epocal, un „răsărit de soare“, care oferea bucovinenilor „lumină şi căldură“ în activitatea pentru apărarea şi afirmarea fiinţei lor naţionale. Înainte de a muri, la 14 aprilie 1857, Doxache Hurmuzachi – tatăl fraţilor Alexandru, Constantin, Eudoxiu, Gheorghe şi Nicolae Hurmuzachi – a adresat prietenilor săi „cuvinte de rămas bun“, publicate în „Telegraful Român“ din Sibiu: „nu uitaţi că aveţi trei îndatoriri mari şi sfinte, pentru care aveţi să răspundeţi înaintea lui Dumnezeu, înaintea oamenilor şi a urmaşilor voştri: aceste trei îndatoriri sunt: patria, limba şi biserica. Românească este ţara aceasta, în care trăim, câştigată şi păstrată cu sângele străbunilor noştri şi înzestrată cu drepturi româneşti, care n-au putut să apună, pentru că sunt o proprietate nepieritoare a ei. Limba română, sufletul naţionalităţii noastre, pe care ne-au păstrat-o străbunii în timpul barbariei, chiar cu răspunderea vieţii a fost totdeauna şi este adevărata limbă a acestei ţări, nici un drept nu s-a aflat în putere ca să o desfiinţeze. Biserica ţării noastre este biserica ortodoxă, odorul cel mai scump al sufletului nostru, care cu toate că are drepturile cele mai frumoase, se află totuşi în împrejurările de faţă ameninţată de nişte jurstări nefavorabile, şi cere ajutorul fiilor săi ca să o apere“.

Prin decretul Locotenenţei Domneşti din 1/13 aprilie 1866 s-a înfiinţat, în Bucureşti, Societatea Literară Română – viitoarea Academie Română, documentul fiind pregătit în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Printr-un alt decret, din 22 aprilie / 4 mai 1866, au fost numiţi membrii Societăţii Literare, care proveneau din întreg spaţiul românesc: cinci reprezentanţi din Moldova (Vasile Alecsandri, C. Negruzzi, V.A. Urechia, Titu Maiorescu, N. Ionescu), patru din Muntenia (I. Heliade-Rădulescu, August Treboniu Laurian, C.A. Rosetti, I.C. Massim), trei din Transilvania (G. Bariţiu, Timotei Cipariu, G. Munteanu), doi din Banat (Andrei Mocioni, Vicenţiu Babeş), doi din Bucovina (Al. Hurmuzaki, I. G. Sbierea), trei din Basarabia (A. Hasdeu, C. Stamati, I. Stăjescu), doi din Balcani (I. Caragiani, D. Cozacovici). Prin compoziţia sa, Societatea era, după expresia lui Barbu Ştefănescu-Delavrancea, „imaginea virtuală a României“. Academia Română prefigura statul naţional unitar român. La inaugurarea lucrărilor acesteia, în ziua de 1/13 august 1866, ardeleanul Timotei Cipariu a declarat: „Am început a ne elibera patria, am început a ne elibera limba. Am început, domnilor, abia am început, dar nu am terminat; rămâne să continuăm şi să terminăm“. Şi-a exprimat convingerea că „bărbaţii de stat ai românilor vor îngriji pentru eliberarea perfectă a patriei române“. În sala unde a avut loc inaugurarea Societăţii Literare au fost aşezate o hartă cuprinzând toate provinciile româneşti şi un tablou înfăţişându-l pe Mihai Viteazul, astfel că era limpede sub ce auspicii avea să-şi desfăşoare activitatea viitoarea Academie Română.

 În a doua jumătate a sec. al XIX-lea mişcarea naţională a românilor a fost organizată în cadrul unor societăţi culturale, care au desfăşurat multiple activităţi. După modelul ardelenilor, a fost înființată la Cernăuți, Societatea pentru Cultura şi Literatura Română din Bucovina. Aceasta edita „Foaia Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română din Bucovina“, a publicat studii de istorie, lingvistică şi istorie literară, despre colindele românilor, „poveşti şi povestiri poporale româneşti“ etc. În cadrul acesteia, la 5 februarie 1868, Alexandru Hurmuzaki a rostit un documentat discurs în care a criticat faptul că în școli se folosește „numai o limbă străină, deși acestea au fost fundate cu averea bisericii noastre, învățământul național se mărginește în toate la predarea religiei și, ca un obiect secundar, a limbii cu literatura. De istorie nici urmă, tot atâta de gepografie și de etnografianațională, adică cunoașterea mai de aporoape a poporului său, a ființei și a vieții sale interne și externe” . El sublinia că se urmărește „pierderea din memorie a tradițiilor părintești”, că „nici o amintire de ai săi și ale sale, și auzind din contra tot numai laudă și glorificarea celor străine din gură străină”. Societatea pentru Cultură şi Literatura Română a susţinut din punct de vedere material un număr important de elevi români pentru a urma diferite şcoli, inclusiv de meserii, a construit un internat în Cernăuţi pentru aceşti elevi, a organizat o multitudine de activităţi vizând cultivarea limbii, istoriei şi culturii poporului român.

La Viena s-a constituit societatea studenţească „România jună“, care a iniţiat organizarea unei mari manifestaţii cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la sfințirea mănăstirii Putna. Festivităţile s-au desfăşurat în zilele de 14–16 august (26–28 august stil nou) 1871. Cuvântul de deschidere a fost rostit de Ioan Slavici, după care a urmat liturghia oficiată de stareţul Arcadie Ciupercovici (viitorul mitropolit al Bucovinei) şi sfinţirea darurilor ce aveau să fie depuse pe mormântul lui Ştefan cel Mare, între care şi o urnă de argint cu pământ din toate provinciile româneşti, cu o rugă adresată Marelui Voievod: „Așa cum s-a unit acest pământ aici, mijlocește la Dumnezeu să se unească locurile de unde el s-a luat”. Toată noaptea a avut loc priveghere religioasă la mormântul marelui voievod. A doua zi, istoricul A.D. Xenopol a rostit un însufleţitor discurs, în care menţiona că Ştefan cel Mare nu era „eroul unei părţi a ţării locuite de români“, ci un erou „pentru toţi de acelaşi neam“. Aluzia la Basarabia şi Bucovina este mai mult decât evidentă. Xenopol a adresat şi alte cuvinte memorabile: „Tu, umbra măreaţă a lui Ştefan cel Mare, coboară-te în sufletul poporului tău şi cu puterea ta de fier, încordă-ţi voinţa pentru împlinirea acelor datorii pe care natura le impune oricărui popor ce năzuieşte către nemurire“, accentuând ideea că „venim deci astăzi cu credinţa într-un mare viitor comun“. Au mai rostit discursuri I.G. Sbiera în numele Societăţii Academice, episcopul Filaret Scriban – delegatul Mitropolirei Moldovei, iar întreaga adunare a intonat, ca un angajament solemn, Imnul lui Ştefan cel Mare compus de Alexandru Flechtenmacher pe versurile lui Vasile Alecsandri, care conținea versurile: „Cuprins de-un sacru dor/ Visai unirea Daciei/ C-o turmă şi-un păstor“. Mihai Eminescu aprecia că prin serbările de la Putna „Se va ridica simţul naţional, aproape adormit până acuma, şi va lua alt avânt”. El era convins că participanţii „vor fi propagatorii cei mai zeloşi ai ideii că, lucrând uniţi şi conduşi de acelaşi ideal, vor contribui la deşteptarea şi mărirea neamului lor”. În ziua de 15 august 1871, Mihai Eminescu a citit poemul La Putna, care a fost apoi distribut participanţilor în copii făcute la tipografia „Neamului român“ din Iaşi. Poemul era un omagiu adus domnitorului şi se încheia cu versul: „O, Ştefan! tu eşti mare şi la mormântul tău“, prin care sugera că Moldova trebuia să cuprindă Basarabia şi Bucovina. În 1871, Eminescu era o persoană bine cunoscută prin activitatea sa literară şi patriotismul de care era animat. În aprilie 1867 publicase în revista „Familia“ de la Oradea, poezia Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, care conţinea următoarele versuri: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie/ Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?/ Braţele nervoase, arme de tărie/ La trecutu-ţi mare, mare viitor“. În acelaşi spirit, Eminescu a publicat poezia La arme! prin care-i îndemna pe români să lupte pentru dezrobirea „blândei Basarabii,  sora noastră cea mezină“, şi a „vechii Transilvanii“, care să nu mai sufere „în înjosire“. De asemenea, „iubita Bucovină, diamant din stema lui Ştefan“, să nu mai suporte starea în care a ajuns. Poetul repeta,  aproape obsesiv: „La arme dar, români!“ Cu ocazia serbărilor de la Putna s-a remarcat tânărul Ciprian Porumbescu (născut în 1853) care, după ce a cântat mai multe melodii la vioară, s-a adresat tatălui său: „Tată, am cântat Daciei întregi“. Într-adevăr, în acel august 1871, la Putna erau prezenţi români de pe întreg cuprinsul vechii Dacii.

În 1875 oficialităţile austriece au organizat sărbătorirea a 100 de ani de la „împreunarea“ Bucovinei cu Austria. Cu acest prilej primarul oraşului Cernăuţi a adresat un apel, publicat în trei limbi, prin care populaţia era chemată să participe la serbările consacrate „împreunării Bucovinei cu Austria“. Patrioţii români au condamnat această decizie. Într-un manifest lansat la 29 septembrie 1875 se aprecia că acele manifestări constituiau o „insultă“ adusă românilor şi României. A fost difuzată broşura Răpirea Bucovinei după documente autentice cu o prefaţă de Mihail Kogălniceanu, care conţinea o antologie de texte adunate de Ioan Slavici pe baza colecţiei întocmite de Eudoxiu Hurmuzaki. Broşura a fost tradusă în limba franceză pentru cunoaşterea de către intelectualii şi oamenii politici din Europa a adevărului despre această dezmembrare a Moldovei. Broşura a fost răspândită şi în Bucovina, până ce autorităţile au dispus confiscarea ei. În replică, Primăria din Iaşi a hotărât să ridice un monument în memoria lui Grigore Ghica, cinstind astfel pe cel care s-a opus, cu preţul vieţii, acestei anexări. Societatea „Arboroasa“ a trimis următoarea telegramă: „Cernăuţi, 13 octombrie, D-lui primar de Iaşi.  «Arboroasa», Societatea junimei române din partea detrunchiată a vechii Moldove, aduce condoleanţa membrilor săi pentru domnitorul decapitat. Comitetul“. Profund iritate de acest gest, autorităţile austriece au dispus desfiinţarea societăţii „Arboroasa“ şi arestarea studenţilor Ciprian Porumbescu, Zaharia Voronca, Constantin Morariu, Orest Popescu şi Eugen Sireteanu pentru „înaltă trădare“. Procesul s-a judecat la Tribunalul din Cernăuţi, acuzaţii fiind aduşi în sala de judecată în stare de arest. La 1 februarie 1878 aceştia au fost achitaţi din lipsă de probe, dar decizia de dizolvare a societăţii „Arboroasa“ a rămas în vigoare. În timpul detenţiei, Ciprian Porumbescu s-a îmbolnăvit de plămâni – o boală incurabilă în acea vreme și a încetat din viaţă în 1883, la vârsta de 30 de ani.

       Pentru a arăta interesul pe care-l avea faţă de Bucovina, la 4 octombrie 1875, oficialităţile de la Viena au inaugurat, într-un cadru festiv. Era cea de-a doua Universitate din Moldova, după cea deschisă la Iaşi în 1860. Deşi a fost o instituţie germană, Universitatea din Cernăuţi a avut un rol extrem de important în procesul de afirmare a românilor în plan cultural, ştiinţific şi naţional. Primul rector al acestei Universităţi a fost românul Constantin Tomasciuc. În cadrul Universităţii funcţiona singura Facultate de Teologie ortodoxă din Imperiul Habsburgic, în care se folosea şi limba română. Primul profesor de limba şi literatura română a fost Ion G. Sbiera, membru fondator al Societăţii Academice Române. În interiorul Universităţii şi pe lângă aceasta s-au înfiinţat societăţi studenţeşti care au devenit cadrul cel mai propice de afirmare a tineretului, indiferent de naţionalitate. Studenţii români au constituit în 1875 societatea „Arboroasa“, în fruntea căreia a fost ales, în aprilie 1876, viitorul mare muzician Ciprian Porumbescu. Această societate a desfăşurat o bogată activitate vizând cultivarea limbii române, literaturii şi istoriei românilor, În fond, „Arboroasa“ pregătea terenul pentru realizarea idealului unităţii naţionale.

În 1874 a trecut la cele veşnice Eudoxiu Hurmuzaki, unul dintre cei mai prestigioşi intelectuali români, cu o amplă prezenţă în viaţa publică. A fost vicecăpitan şi căpitan al Bucovinei, preşedintele Camerei Legislative, distins cu titlul de baron în 1872. S-a remarcat prin cercetările efectuate în arhivele din Viena, Pesta şi Lemberg, precum şi în arhivele româneşti, aducând peste 5 000 de documente care au fost donate Academiei Române. Au fost integrate în „Colecţia Hurmuzachi“, cea mai amplă culegere de documente privind istoria poporului român.

                                                   *

Anul 1877 a marcat independența de stat a României. La 4 aprilie, guvernul de la București a încheiat cu Rusia o Convenție privind trecerea trupelor ruse pe teritoriul României pentru războiul cu Turcia. În art. II se preciza că Rusia „va respecta drepturile politice ale statului român, astfel cum rezultă din legile interioare și tratatele existente, precum și a menține și apăra integritatea actuală a României”. La 9 mai 1877, România și-a proclamat independența de stat, care a fost cucerită pe câmpul de luptă. În armata română au luptat voluntari din Transilvania și Bucovina, iar în cea rusească și români din Basarabia. La Congresul de la Berlin, reprezentantul guvernlui de la Sankt Petersburg a cerut ca independenţa României să fie recunoscută după „schimbul de teritoriu“ – adică retrocedarea către Rusia a celor trei judeţe din sudul Basarabiei şi întinderea frontierelor României prin cuprinderea Dobrogei. La rândul său, reprezentantul Marii Britanii a propus să se menţioneze că Insula Şerpilor aparține României. Aceste propuneri au fost acceptate în unanimitate. Tratatul de pace, semnat în ziua de 1/13 iulie 1878, menţiona la că „Înaltele Părţi contractuale recunosc independenţa României“. De asemenea, se menționau problemele teritoriale: revenirea Dobrogei la România și: „Insulele formate de Delta Dunării, precum și Insula Șerpilor sunt întrupate la România”. În schimb,  „Principatul României retrocedează M.S. Împăratul Rusiei porțiunea teritoriului Basarabiei, despărțită de Rusia în urma Tratatului de la Paris din 1856” .

                                       *

Independența  a dat un puternic impuls mișcării de eliberarea a românilor din teritoriile aflate sub stăpâniri străine. Un puternic impact național au avut manifestările din 1904, prilejuite de  împlinirea a 400 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare. Au fost organizate numeroase activităţi cultural-patriotice pe întreg cuprinsul ţării. Ca şi în 1871, punctul culminant l-a constituit pelerinajul la mănăstirea Putna, unde îşi doarme somnul de veci marele domnitor. Au fost prezenţi, în acea vară a anului 1904, la Putna români din Regat, Transilvania, Banat, Bucovina şi Basarabia care simbolizau România unită, întreagă.

Lupta pentru recunoașterea oficială a limbii române a obținut importante succese. La Universitatea din Cernăuţi limba de predare era germana. După numeroase demersuri s-a înfiinţat o Catedrală (conferinţă) de limba şi literatura română, încredinţată lui I.G. Sbiera, iar în 1912 o conferinţă de istoria românilor având ca titular pe Ion Nistor. În 1914 funcţionau în Bucovina 187 şcoli româneşti, din cele 562,  înregistrate în acest teritoriu. În Basarabia la Seminarul Teologic şi la Şcoala Eparhială de fete din Chișinău se putea folosi limba majorităţii locuitorilor din această provincie istorică.

Realitatea istorică a demonstrat că folosirea şcolii ca instrument de desnaţionalizare a românilor nu a reuşit. Sentimentul naţional era prea  puternic şi alimentat din surse multiple, în primul rând din familie, pentru a nu putea fi anihilat. Odată cu trecerea timpului ideea unităţii naţionale a prins rădăcini şi mai puternice, iar speranţa realizării acestui ideal a devenit tot mai vie.

În promovarea spiritului naţional un rol important l-a avut presa. Între ziarele apărute în această perioadă se remarcă „Universul“, „Dimineaţa“, „Adevărul“ – în vechiul Regat; „Gazeta Transilvaniei“, „Albina“, „Familia“, „Luceafărul“ – în Transilvania; „Junimea literară“, „Gazeta Bucovinei“, „Lupta“ – în Bucovina; „Basarabia“, „Viaţa Basarabiei“ – în Basarabia. Acestea şi nu numai ele îmbrăţişau întreg spaţiul românesc, privit ca un tot unitar, deşi unele părţi ale acestuia se aflau sub dominaţii străine. Cel mai adesea ziarele aveau o răspândire în tot spaţiul naţional.

Mișcarea de eliberare națională și de unire a Bucovinei și Basarabiei cu România a fost argumentată și sprijinită cu argumente științifice. O caracteristică esenţială a istoriografiei româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul celui de al  XX-lea este abandonarea spiritului provincialist şi tratarea unitară a istoriei, limbii şi civilizaţiei româneşti. Este perioada în care s-au publicat masive colecţii de izvoare. În 1876 vedea lumina tiparului primul volum din Documente privitoare la istoria românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki (cunoscută sub numele de Colecţia Hurmuzaki) din care, până în 1916, au apărut 18 volume. Din 1889 începe să apară colecţia Acte şi documente relative la istoria renaşterii României, iniţiată de D.A. Sturdza, care până în 1909 a ajuns la 10 volume. Nicolae Iorga a publicat, între 1901 și 1916, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, în 31 de volume. Ioan Bogdan a tipărit în 1905, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi cu Ţara Ungurească în sec. XV şi XVI, iar în 1913, Documentele lui Ştefan cel Mare. O semnificaţie deosebită a avut volumul intitulat  Documente istorice slavo-române din Ţara Românească şi Moldova privitoare la legăturile cu Ardealul. 1346–1603, realizat de Grigore G. Tocilescu. O bogată activitate a desfăşurat Ion G. Sbiera, care a publicat Codicile Voroneţian (1885), Mişcări literare la românii din Bucovina (1890), Mişcarea bisericească în Bucovina (1896) ş.a. Teodor V. Păcățean a publicat, între 1902 și 1915, nouă volume întitulate Cartea de aur sau luptele politice-naționale ale românilor de sub coroana ungară.

Acea perioadă – a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea – a reprezentat o etapă de puternică afirmare a compozitorilor şi interpreţilor de muzică patriotică. Memorabile rămân creaţiile lui Ciprian Porumbescu, cel care a compus Imnul Unirii, cunoscut şi sub numele Pe-al nostru steag, pe versuri de Andrei Bârseanu: „Pe-al nostru steag e scris: «Unire,/ Unire-n cuget şi-n simţiri» —/ Şi sub măreaţa lui umbrire/ Vom înfrunta orice loviri./ Acela-n luptă grea se teme/ Ce singur e rătăcitor;/ Iar noi uniţi în orice vreme/ Vom fi, vom fi învingători.“ Imnul se încheie cu versurile: „Şi-n cartea veşniciei scrie/ Că ţări şi neamuri vor pieri;/ Dar scumpa noastră Românie/ Etern, etern va înflori“. Porumbescu a compus şi alte melodii cu un mesaj patriotic: Inimă de român, Odă ostaşilor români, Altarul mănăstirii Putna, La malurile Prutului etc. La 11 martie 1882, Ciprian Porumbescu a prezentat, în premieră, în sala festivă a gimnaziului din Braşov (devenit Colegiul Naţional „Andrei Şaguna“) creaţia sa intitulată Crai nou, pe versuri de Vasile Alecsandri, prima operetă compusă de un muzician român.

Un moment însemnat în lupta pentru eliberarea teritoriilor româneşti aflate sub dominaţie străină l-a constituit înfiinţarea Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor, cunoscută sub numele de Liga Culturală, care şi-a început activitatea la 24 ianuarie 1891. În manifestul lansat cu acest prilej se menţiona că obiectivul său fundamental era „apărarea naţionalităţii noastre, până la încetarea oricăror persecuţiuni străine secolului nostru şi moravurilor europene. Ea voieşte ca fraţii noştri de pretutindeni să aibă deplină libertate în materie de învăţământ, voieşte ca limba noastră să fie respectată şi biserica română inviolabilă“.

Progrese semnificative s-au înregistrat şi în privinţa organizării politice a românilor. În mai 1881 s-a desfăşurat la Sibiu Conferinţa generală, care a hotărât  constituirea Partidului Naţional Român din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş în programul căruia se cerea: recâştigarea autonomiei Transilvaniei; introducerea limbii române în toate ţinuturile locuite de români, atât în administraţie, cât şi în justiţie; în aceste ţinuturi funcţionarii să fie români, iar dintre neromâni să ştie limba română, precum şi „moravurile poporului român“; revizuirea legii naţionalităţilor în sensul asigurării unei egale îndreptăţiri; asigurarea autonomiei bisericilor şi şcolilor confesionale, susţinerea şcolilor române din visteria statului „în proporţie cu sacrificiile de sânge şi avere ce le aduce naţionalitatea română pentru patrie“; înlăturarea legilor şi ordonanţelor „care se contrariază dezvoltării naţionale“; o nouă lege electorală „pe baza sufragiului universal” de care să beneficieze „fiecare cetăţean care e supus la o dare directă. În timpul Conferinţei s-a lansat idea alcătuirii unui memoriu care să fie adresat opiniei publice europene. Dând curs acestei solicitări, George Bariţiu a redactat Memoriul, care a fost publicat în 1882, în patru limbi: română, maghiară, germană şi franceză. Documentul prezenta, cu date istorice şi fapte concrete, ce însemna regimul dualist austro-ungar pentru români.  O impresionantă delegaţie, alcătuită din 300 de persoane, în frunte cu Ioan Raţiu, preşedintele Partidului Naţional Român, s-a deplasat la Viena, unde în ziua de 28 mai 1892 a prezentat Memoriul la Cancelaria imperială, dar acesta a fost trimis la Budapesta, care a  intentat un proces autorilor. Procesul memorandiştilor s-a judecat la Cluj, în zilele de 7–25 mai 1894, fruntaşii politici români fiind acuzaţi de atentat împotriva statului. Mişcarea memorandistă a lărgit considerabil caracterul de masă al luptei politice pentru eliberarea naţională, a întărit unitatea mişcării pe întreg spaţiul românesc, a evidenţiat în faţa opiniei publice europene condiţiile vitrege în care trăiau românii din Transilvania. Neţinând seama de pledoaria acuzaţiilor şi a avocaţilor, de glasul opiniei publice, completul de judecată maghiar a decis la 25 mai 1894 condamnarea a 14 memorandiştii. Mişcarea memorandistă a încheiat o etapă din istoria luptei românilor din Transilvania, în care s-a apelat la „bunul împărat“ pentru satisfacerea revendicărilor lor.

În martie 1892 s-a constituit Partidul Naţional Român din Bucovina, care milita pentru autonomia acestei provincii şi păstrarea individualităţii ei istorice, pentru o strânsă legătură cu românii din Transilvania şi din Regat, pentru extinderea drepturilor politice, pentru recunoaşterea oficială a limbii române în administraţie şi justiţie. În conducerea acestui partid s-au aflat Iancu Zotta, Iancu Flondor, Eudoxiu Hurmuzachi, Constantin Iosipescu-Grecul ş.a. Candidaţii Partidului Naţional Român din Bucovina au obţinut succese electorale notabile: în 1892 – 13 mandate şi tot acelaşi număr în 1898..În 1896 s-a constituit Partidul Social-Democrat din Bucovina sub conducerea lui Gheorghe (George) Grigorovici. Acesta făcea parte ca secţie naţională (română) din Partidul Social-Democrat din Austria. La Congresele partidelor social-democrate (socialiste) din România, precum şi din Transilvania şi din Bucovina participau reprezentanţi din întreg teritoriul românesc, ideea eliberării sociale fiind asociată cu cea a eliberării naţionale. Participând în 1912, ca delegat al socialiştilor bucovineni la Congresul Secţiei Române a Partidului Social-Democrat din Ungaria, Gheorghe Grigorovici aprecia că despărţirea românilor „e baza nenorocirii noastre ca naţie, şi mai ales a românilor din Ungaria“, sugerând că numai prin unirea tuturor românilor se putea asigura o dezvoltare normală. În periodicele socialiste româneşti, ale ardelenilor şi bucovinenilor, semnau adesea militanţi din vechiul Regat. De asemenea, ziarele şi gazetele socialiste din România erau transmise în Transilvania, Bucovina şi Basarabia, contribuind astfel la mai buna cunoaştere reciprocă şi la coordonarea acţiunilor pe care socialiştii le desfăşurau.

Curtea de la Viena urmărea foarte atent orice acţiune care, prin cultivarea sentimentelor naţionale, ar fi putut contribui la desprinderea vreunei părţi din Imperiul Habsburgic. Semnificativă este atitudinea faţă de prezenţa lui N. Iorga în Bucovina. La 14 ianuarie 1909, guvernatorul Franz Bellegrade, scria ministrului de interne al Austriei, cerându-i să intervină „pe cale diplomatică“ pentru a face „să înceteze vizitele [lui N. Iorga] în Bucovina, pentru că altfel ar putea fi expulzat“. Fără a mai aştepta răspunsul Vienei, contele Franz Bellegrade a decis în 1909 să interzică intrarea lui Iorga în Bucovina, acuzându-l de iredentism. Aflând despre această decizie, Iorga îi scria la 24 ianuarie 1909 guvernatorului: „Vorbiţi despre iredentism. Nu ştiu ce e aceea, ştiu însă că neamul meu are drepturi exclusive asupra teritoriului său naţional, din care face parte întreaga Bucovină“. Decizia de a nu admite prezenţa lui N. Iorga în Bucovina a fost luată în ziua de 1 iunie 1909, în baza unei legi din 1871 care interzicea intrarea în Austria a „persoanelor periculoase existenţei şi siguranţei statului“. Împăratul Franz Ioseph şi-a dat acordul pentru această decizie.

La 12 martie 1912 a avut loc la Cernăuţi o mare adunare populară cu participarea a peste 10 000 de persoane, la care s-a aprobat Petiţia românilor bucovineni, cu 46 136 de semnături, în care se menţiona: „Bucovina înainte de încorporarea la Austria forma o parte a Principatului Moldova, aşadar a unui stat român”. Se amintea că împărăteasa Maria Tereza şi împăratul Iosif al II-lea au recunoscut caracterul românesc al Bucovinei. Semnatarii cereau Curţii de la Viena să se pună capăt colonizării. Bucovinei cu ucraineni prin care se urmăreşte schimbarea structurii etnice a ducatului. Este o realitate că şi mişcarea naţională din Bucovina a avut dinamismul ei, de care oficialităţile habsburgic au fost nevoite să ţină seama.

Situația românilor din Basarabia a continuat să se deterioreze. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea politica de rusificare a continuat cu şi mai mare intensitate, mergându-se până la desfiinţarea Catedrei de limba română de la Seminarul Teologic, închiderea tipografiei eparhiale româneşti, confiscarea şi arderea cărţilor scrise în limba română. În ianuarie 1905 a avut loc un eveniment care a zguduit din temelii regimul ţarist: revoluţia de la Petersburg. Guvernul a recurs la o cruntă represiune, ucigând peste 1 000 de participanţi şi rănind alţi 5 000. Revoluţia s-a extins, cuprinzând o mare parte din imperiu. Represiunea extrem de dură a autorităţilor ţariste a avut un efect invers față de cel dorit de conducerea de la Petersburg.

Anul 1905 a marcat – aşa cum aprecia C. Stere – „renaşterea naţională a românilor de peste Prut“.  S-a înfiinţat la Chişinău Societatea Moldovenească pentru Răspândirea Culturii Naţionale, având ca model Statutul Ligii Culturale din România. Bariera instalată de autorităţile ţariste pe Prut a devenit mai permeabilă, astfel că au putut ajunge în Basarabia cărţi, ziare și reviste româneşti. Un număr important de tineri basarabeni frecventau cursurile Universităţii din Iaşi, primind burse şi alte ajutoare din partea statului român. Cel care i-a sprijinit în mod deosebit a fost Constantin Stere, rectorul Universităţii (din martie 1913) şi directorul prestigioasei reviste „Viaţa Românească“ (din martie 1906). Aceşti tineri au înfiinţat în 1905 Cercul Basarabenilor, care edita broşuri şi foi volante pe care le răspândeau în stânga Prutului, astfel ca locuitorii de acolo să cunoască istoria şi limba română. Între cei mai activi s-au remarcat Pan Halippa, Ion Pelivan, Sergiu Niţă, viitori lideri ai mişcării din 1917–1918 care a condus la unirea Basarabiei cu România.

Remarcabilă a fost activitatea arhiepiscopului Vladimir, prin străduinţa căruia a fost reînfiinţată, în toamna anului 1906, tipografia cu litere româneşti. Vladimir ţinea slujbele în limba română, sfidând astfel autorităţile ruseşti. Tot din iniţiativa sa, în 1908 a apărut revista „Luminătorul“ în care, pe lângă probleme religioase, erau abordate chestiuni economice şi sociale, precum şi unele de istorie – cu referiri la Moldova din vremea lui Ştefan cel Mare, care în 1812 a fost împărţită, prin trecerea părţii dintre Prut şi Nistru la Rusia. Ideea refacerii unităţii Moldovei, ca parte a României era subînţeleasă. Înainte de izbucnirea Războiului Mondial au apărut în Basarabia şi alte publicaţii româneşti: „Viaţa Basarabiei“ editată de Al. Nour, „Glasul Basarabiei“ scoasă de Grigore Constantinescu, „Cuvânt Moldovenesc“ condus de N. Alexandri şi Pan Halippa (ultima apariție în ianuarie 1914).

Autorităţile ţariste au organizat în 1912 sărbătorirea, cu mult fast, a unui secol de la anexarea Basarabiei la Rusia. Au fost editate broşuri de propagandă care trebuiau citite în timpul slujbelor bisericeşti, unde se elogia „viaţa fericită“ a basarabenilor sub sceptrul „binefăcător“ al ţarului. În Chişinău s-a organizat o paradă militară, au fost trase 100 salve de tun, au avut loc spectacole de muzică populară şi de teatru, s-a pus piatra de temelie pentru statuia ţarului Aleksandru I etc.

Eforturile oficialităţilor nu a avut ecoul aşteptat. Populaţia mobilizată să participe la acest eveniment a avut o atitudine rezervată. În zilele „centenarului“, Ioan Pelivan fiind obligat să participe la festivităţi în calitate de funcţionar de stat, şi-a pus la haină, în mod ostentativ, o cocardă tricoloră cernită. Gestul său a iritat autorităţile, care l-au exclus din magistratură, sub acuzaţia de „trădător“, „separatist“, „spion român“ etc. În România a apărut, la Iaşi, publicaţia „Basarabia“ în care au fost incluse articole semnate de A.D. Xenopol, A.C. Cuza, Petre Poni ş.a. La rândul său, N. Iorga a publicat lucrarea Basarabia noastră. Scrisă după 100 de ani de la răpirea ei de către ruşi, care începea cu aceste cuvinte: „Deschidem această carte, menită să arate viaţa curat românească a Basarabiei timp de atâtea veacuri până la anul nenorocit al răpirii, 1812 – de care ne amintim astăzi cu durere adâncă, dar nu fără speranţe, la o sută de ani după această pierdere naţională“.

Datele concrete arată că măsurile luate de autorităţile de ocupaţie – maghiare, austriece, ruseşti – nu au putut stăvili lupta românilor pentru apărarea propriilor interese naţionale şi nici nu au anihilat idealul unităţii teritoriilor locuite de ei în cadrul unuia şi aceluiaşi stat.

                                       *

După recunoașterea independenței de stat, regele Carol I a insistat ca România să încheie o alianţă cu Germania, care devenise cea mai puternică ţară din Europa. La rândul său, cancelarul Bismarck era interesat să atragă (să controleze) România, care era un „tampon“ între Rusia şi Austro-Ungaria. În acelaşi timp, era doritor ca firmele germane să beneficieze de cerealele şi petrolul din România. În discuţie cu liderii politici români, Carol I aprecia că printr-o alianţă cu Germania, România ar putea obţine un sprijin din partea acesteia, pentru a determina Austro-Ungaria să înceteze politica ostilă românilor din Transilvania.

 La 18/30 octombrie 1883, miniştrii de externe Kálnoky şi D.A. Sturzda au semnat Tratatul de alianţă defensivă între România şi Austro-Ungaria. În aceeaşi zi, la acest tratat a aderat și Germania, printr-un protocol semnat de consilierul ambasadei sale la Viena, Max von Bechem. Părțile  se angajau să nu intre în alianţă una împotriva celeilalte şi să-şi acorde ajutor reciproc în cazul unui atac neprovocat. Casus foederis intervenea pentru statul român numai în situaţia atacării Austro-Ungariei de o terţă putere în regiunile limitrofe României. În situaţia unei ameninţări cu agresiunea, Părţile contractante se angajau să se consulte pentru luarea unor decizii corespunzătoare. În cazul unui război purtat în comun, urma să se încheie o convenție militară; părțile se angajau să nu negocieze şi să nu încheie pace separat. Valabilitatea tratatului era de cinci ani, urmând să se prelungească automat pe o perioadă de încă trei ani, dacă cu un an înainte de expirare nici una din părţi nu va cere denunţarea sa. Părţile au convenit ca tratatul să fie secret.

La vremea respectivă, tratatul a avut o reală semnificaţie politică: România a ieşit din izolarea în care se găsea după 1878, a evitat posibilitatea unei înţelegeri a Austro-Ungariei şi Rusiei pe seama sa, şi-a consolidat poziţiile în sud-estul Europei, dobândind anumite garanţii de securitate. În acelaşi timp, România şi-a asigurat trei decenii de linişte, fiind ferită de ameninţări externe, putând să se consacre dezvoltării sale interne. Este o realitate că la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-ale XX-lea România a cunoscut evoluţii pozitive pe multiple planuri, fapt ce i-a încurajat pe românii din afara graniţelor în lupta lor pentru drepturile naţionale şi, în perspectivă, pentru unirea într-un singur stat. Semnată într-o conjunctură politică dificilă pentru România, din raţiuni de stat, alianţa cu Austro-Ungaria n-a fost niciodată populară, iar tratatul nu a fost dat publicităţii. Carol I a păstrat mapa cu textul acestuia în seiful său personal şi nu l-a arătat decât preşedinţilor Consiliului de Miniştri din anii în care acesta a trebuit să fie reînnoit. Tratatul din 1883 nu a fost supus  discuţiei şi aprobării parlamentului. A rămas secret până la Consiliul de Coroană din 21 iulie 1914, adică timp de 33 de ani.

                                                   *

La 14/27 iulie 1914, împăratul Franz Iosiph l-a anunţat pe Carol I despre decizia sa de a ataca Serbia, exprimându-şi speranţa că „vechea ta prietenie şi legăturile noastre amicale sunt pentru mine tot atâtea garanţii că tu vei avea o înţelegere sinceră a hotărârilor ce am luat în acest caz grav“.

Pentru stabilirea poziţiei României a fost convocat Consiliul de Coroană la castelul Peleş din Sinaia, pentru ziua de 21 iulie, ora 17.00. Deschizând şedinţa, Carol I a citit o declaraţie în care a susținut necesitatea de „a ne uni cu Tripla Alianţă”, care „reprezintă forţe militare de a asemenea importanţă, încât este în afară de orice îndoială că în acest război formidabil ea va ieşi victorioasă. De circa treizeci de ani deja orientarea politicii României a gravitat spre Tripla Alianţă de care ne leagă de atunci un angajament formal, semnat de oamenii noştri de stat cei mai importanţi şi acceptat de toate partidele politice. Este o chestiune de onoare pentru orice ţară de a-şi respecta cuvântul dat”. Punctul de vedere al regelui a fost susţinut doar de Petre P. Carp, fruntaş al Partidului Conservator şi fost preşedinte al Consiliului de Miniştri. Toți ceilalți sau prnunțat pentru neutralitate. Semnificative sunt aprecierile preşedintelui Consiliului de Miniştri şi preşedinte al Partidului Naţional-Liberal, Ion I.C. Brătianu: „România nu poate admite ca aliaţii ei să dispună de soarta ei, fără ca măcar să-şi dea osteneala de a o vesti. Austro-Ungaria şi Germania au pregătit războiul şi l-au declarat. După ce războiul a fost un fapt împlinit, ne-au cerut să luăm  armele alături de ele. Un stat ca al nostru, care în alianţă am intrat ca stat suveran şi pe picior de egalitate, nu poate fi tratat în aşa chip”.

Neutralitatea a durat doi ani, timp în care au avut loc mari manifestații publice în favoarea intrării României în război. Cea mai vocală şi mai numeroasă era gruparea filoantantistă, care exprima – după expresia lui Take Ionescu – politica „instinctul naţional“. În această grupare se integra şi Liga Culturală, care la congresul din 14 -17 decembrie 1914 şi-a luat numele de Liga pentru Unitatea Politică a Tuturor Românilor,  subliniind limpede scopul urmărit. Preşedinte al Ligii a fost ales, cu acel prilej, fruntaşul ardelean Vasile Lucaciu, care a declarat: „astăzi vedem redeşteptându-se energiile naţionale pe tot pământul locuit de români într-un singur scop, spre un singur ideal, cu o singură voinţă – ca să realizăm idealul nostru naţional: România Mare“. El a evocat versurile imnului „Deşteaptă-te române“: „Murim mai bine în luptă cu glorie deplină./ Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’ pământ“.

În acest timp, românii din Transilvania și Bucovina au fost supuși unui crunt regim represiv. Satele şi oraşele Transilvaniei şi Bucovinei au fost împânzite cu jandarmi, activitatea politică interzisă, fruntaşilor politici refugiaţi în Regat li s-a confiscat averea. Guvernul Ungariei a procedat la suspendarea unor ziare şi a aplicat o cenzură severă asupra celor care continuau să apară. Spre exemplu, „Gazeta Transilvaniei“ avea multe spaţii albe. Potrivit unor informaţii, vânzătorii de ziare declarau: „Ceea ce este alb este adevărat, ceea ce este negru este minciună“. Între măsurile luate de autorităţi în Transilvania s-a aflat închiderea în şcolar 1914/1915 a 200 de şcoli românești. La 25 octombrie 1915, Nicolae Polizu-Micşuneşti scria că Octavian Goga i-a spus lui Nicolae Filipescu că în Transilvania se petreceau fapte extrem de grave: „femei şi preoţi puşi în lanţuri au fost scoşi pe stradă pentru a fi scuipaţi în obraz de unguri şi saşi“. Încă de la 14 septembrie 1914, guvernatorul Bucovinei a anunțat că  militarii au primit „ordin strict să împuşte imediat pe loc, pe oricine s-ar face numai suspect de trădare sau de altă purtare duşmănoasă statului“. Luând cuvântul în Adunarea Deputaţilor la 15 decembrie 1915, N. Iorga afirma că se vedeau „pe drumurile şi străzile Bucovinei convoiuri care se pot vedea şi pe străzile oraşelor principale din Ardeal, astăzi. Preoţi arestaţi pe baza a cine ştie ce destăinuiri false, evreieşti, preoţi români purtaţi în locuri depărtate, spânzuraţi pentru o crimă. Aceștia aparţineau aceluiaşi neam ca şi statul, prieten şi aliat, al României”.

                                                   *

Formal, tratatul de alianţă încheiat în 1883 continua să existe, dar în realitate tensiunea dintre România şi Austro-Ungaria creştea de la o zi la alta. Guvernul prezidat de Ion I.C. Brătianu a decis ca România să părăseascu neutralitatea și a semnat la 4/17 august 1916 cu Antanta o Convenţie politică: „I. Rusia, Franţa, Anglia şi Italia garantează integritatea teritorială a Regatului României în toată întinderea fruntariilor sale actuale. II. România se obligă să declare război şi să atace Austro-Ungaria în condiţiile stabilite prin convenţia militară; România se obligă de asemeni să înceteze, de la declararea războiului, orice legături economice şi orice schimb comercial cu toţi duşmanii Aliaţilor. III. Rusia, Franţa, Anglia şi Italia recunosc României dreptul de anexa teritoriile monarhiei Austro-Ungariei”. Prin acest document, pentru prima dată în istorie patru mari puteri ale lumii recunoşteau României dreptul legitim asupra Transilvaniei (inclusiv cu Banatul, Crișana și Maramureșul) și a Bucovinei.

La Consiliu de Coroană, desfășurat în ziua de  14/27 august 1916,  regele  Ferdinand  a spus clar că hotărârea sa era luată: „Eu, după matură reflecţiune şi după lupte interne pe care le veţi înţelege şi din care am ieşit biruitor asupra mea, înclin mai mult spre opinia guvernului meu“. Astfel, Ferdinand nu repeta poziţia lui Carol I, din 21 iulie 1914, care a trebuit să se supună „deciziei“ majorităţii participanţilor la Consiliul de Coroană. În calitate de preşedinte al Consiliului de Miniştri, Ion I.C. Brătianu a susţinut hotărârea regelui. I.G. Duca, în memoriile sale, a redat astfel spusele lui Brătianu: „Într-o vâltoare ca aceea a actualului război, în care harta lumii se preface, o ţară ca a noastră, o ţară cu aspiraţiuni naţionale, nu poate să rămână neutră până la capăt, fără să-şi compromită definitiv întreg viitorul. Prin urmare, a continuat Brătianu, se impune să ieşim din neutralitate, dar pe de altă parte, având drept ideal unitatea naţională, suntem datori să urmărim realizarea lui, căci cine ştie dacă în decursul veacurilor vom găsi vreun prilej atât de prielnic ca cel de azi. Iată de ce nu putem merge decât alături de Alianţi şi contra Puterilor Centrale“[2].

 În seara zilei de 14/27 august ministrul României la Viena, Edgard Mavrocordat, a înmânat ministrului de externe al Austro-Ungariei declarația de război a României. În document se făcea precizarea că România n-a uitat niciodată legăturile sale de sânge cu românii din Imperiul habsburgic şi a sperat ca soarta lor să se îmbunătăţească, mai ales după semnarea tratatului din 1883. Dar românii din monarhie „nu numai că nu au văzut introducându-se vreo reformă care să le dea măcar o aparenţă de satisfacţie, ci au fost trataţi ca o rasă inferioară şi condamnaţi la opresiune” din partea unei naţiuni minoritare în Imperiu. Războiul declanşat în Europa punea în discuţie cele mai grave probleme privind dezvoltarea naţională şi însăşi existenţa statelor. Ca urmare, „se putea spera că guvernul austro ungar, cel puţin în ultimul ceas, va sfârşi prin a se convinge de necesitatea urgentă de a face să înceteze această nedreptate, care pune în pericol nu numai relaţiile de prietenie, dar în însăşi raporturile normale care trebuie să existe între state vecine“. Ca urmare, „România, mânată de dorinţa de a contribui la grăbirea sfârşitului conflictului şi sub imperiul necesităţii de a salvgarda interesele sale de neam, se vede silită de a intra în linie alături de cei care îi pot asigura realizarea unităţii sale naţionale. Pentru aceste motive ea se consideră, începând din acest moment, în stare de război cu Austro – Ungaria“.

Operațiunile militare s-a desfășurat pe un front foarte larg, din nordul Moldovei până  în extremitatea vestică a Olteniei. Armata română a fost primită cu bucurie de românii din Transilvania și Bucovina. Din iniţiativa societăţii „Dacia Română“ a fost organizată o adunare populară la Suceava, participanţii scandând „Trăiască România!“ „Jos împăratul!“ şi arborând steagul tricolor (roşu, galben şi albastru). În cuvântul său, profesorul Sever Procopovici a declarat: „Bucovina pe veci va rămâne românească şi România Mare se va înfiinţa“.

 Copeșită de superioritatea tehnică și umană a Puterilor Centrale în toamna anului 1916, armata română a fost nevoită să se retragă, iar două treimi din teritoriul României, inclusiv capitala București, au fost ocupate. Autoritățile centrale s-au retras la Iași, după care a avut loc un program de reorganizare a armatei și de instruire cu armamentul primit din partea Aliaților. În vara anului 1917, trupele române, în colaborare cu cele ruse, au obținut strălucite victorii la Mărăști, Mărășești și Oituz. Din păcate, acestea nu au putut fi valorificate datorită evenientelor din Rusia.

                                                            *

În februarie 1917 a izbucnit revoluția la Petersburg, în martie țarul a abdicat și s-a instalat un guvern provizoriu care a promis să acorde autonomie popoarelor din Rusia. Profitând de noua conjunctiră politcă acestea au pornit pe calea desprinderii de imperiu, proclamându-și mai întâi autonomia și apoi indepndența. Prima a fost Finlanda la 6 decembrie 1917, urmată de Lituania la 16 decembrie, Letonia la  22 decembrie,  Estonia la 24 februarie 1918. În decembrie 1917, Rada (parlamentul) de la  Kiev a proclamat autonomia Republicii Populare Ucraina, iar în ianuarie 1918 – independența. Pe de altă parte, în decembrie 1917, Congresul sovietelor de muncitori, soldați și țărani a proclamat Republica Sovietică Ucraineană cu capitala la Harkov, stat autonom în cadrul Rusiei.

Prin pacea de la din 3 martie 1918, Rusia a  renunţat la Ucraina, dar după capitularea Germaniei, Lenin a denunţat la 13 noiembrie 1918 tratatul de la Brest-Litovsk. În ziua de 9 octombrie 1918, ucrainenii din Galiția au proclamat la Lvov, Republica Populară a Ucrainei Occidentale. În 1918-1921  avut loc un război  între Polonia şi Rusia, desfăşurat în bună parte pe teritoriul Ucrainei. La 25 aprilie 1920, armata polonă a ocupat oraşul Kiev. A intervenit Armata Roşie care i-a alungat pe polonezi. Prin pacea de la Riga (18 martie 1921), o parte din vestul Ucrainei (Volânia şi Galiţia) a fost ocupată de Polonia. Armata Roşie a obţinut succese în partea de Est. La 13 decembrie  1922, Congresul general al sovietelor din Ucraina a adoptat Declarația prin care adera la Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice[3].

Românii din Basarabia au acționat pentru desprinderea de Imperiul Rus și Unirea cu Patria Mamă. La 2/15 decembrie 1917, Sfatul Țării a proclamat Republica Democratică Moldovenească în cadrul unei Rusii democratice. La 24 ianuarie 1918, Republica Democratică  Moldovenească și-a proclamat independența, iar la 27 martie / 9 aprilie 1918 a fost adoptat  documenul care prevedea: „În numele poporului Basarabiei. Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mamă-sa România”. Au fost  86 voturi pentru, contra 3 şi 36 abţineri. În  telegram transmisă a doua zi, președintelui Sfatului Țării, Ion Inculeț, regele Ferdinand scria: „Un vis frumos s-a înfăptiit. Din suflet mulțumesc bunului Dumnezeu că mi-a dat, în aceste zile de restriște, ca o dulce mângâiere, să văd, după o sută și mai bine de ani pe frații basarabeni revenind iarăși la Patria mamă. Aduc prinosul meu de căldurase mulțumiri Domniilor Voastre și SfatuluiȚării ale cărui patriotice sforțări au fost încununate de succes”. O delegație a Sfatului Țării s-a deplasat la Iași unde i-a înmânat regelui Actul Unirii. La  9 aprilie 1918,  Ferdinand I a semnat  decretul  prin care se ratifica Unirea Basarabiei cu România. Printr-un alt decret, semnat aceeaşi zi, doi reprezentanţi ai Basarabiei – Ion Inculeţ şi Daniel Cingureanu – au fost numiţi miniştri de stat. Din acel moment, Basarabia devenea parte a României, iar basarabenii, prin miniştrii săi, contribuiau la conducerea acestei ţări.

În Bucovina aspiraţia românilor spre libertate era contestată de ucraineni, cunoscuţi şi sub numele de ruteni.  Republica Populară a Ucrainei Occidentale urmărea să cuprindă Galiţia orientală, Bucovina nord-vestică şi Rusia subcarpatică aflată în Regatul Ungariei.  La 2 noiembrie 1918, ucrainenii au ocupat garnizoana militară și Palatul Administrativ din Cernăuţi şi l-au somat pe guvernatorul austriac al Bucovinei, Joseph von Etzdorf, să le predea puterea. Sub ameninţarea forţei, acesta s-a supus şi a semnat la 6 noiembrie 1918 procesul-verbal de trecere a Bucovinei sub autoritatea ucraineană. Împotriva românilor s-a dezlănţuit o cruntă prigoană: grupări înarmate de ucraineni străbăteau satele şi oraşele, jufuind şi împuşcând pe cei care-şi apărau averea.

Consiliul Naţional Român din Bucovina a difuzat o Declaraţie în care preciza: „Noi, românii bucovineni, singurii băştinaşi ai acestor frumoase teritorii, păstrătorii vechilor ei tradiţii politice, naţionale şi culturale, protestăm cu toată îndârjirea contra ştirbirii integrităţii teritoriale a ţării noastre“. În condiţiile în care în Bucovina se instaurase haosul provocat de ucraineni, la 22 octombrie/ 4 noiembrie, Vasile Bodnărescu s-a deplasat la Iaşi unde a discutat cu  preşedintele Consiliului de Miniştri, generalul Constantin Coandă, iar acesta a aprobat trimiterea de trupe în Bucovina. Ca urmare, în ziua de 26 octombrie / 8 noiembrie, divizia a 8-a, sub comanda generalului Iacob Zadik, a intrat în Bucovina.

Trupele române au fost întâmpinate cu satisfacţie de populaţia acestei provincii. De exemplu, la Suceava, câteva mii de oameni s-au adunat în faţa Prefecturii cu drapele roșu, galben și albastru, intonând cântece naţionale, ovaţionând armata română şi scandând „Trăiască România Mare!“ La 11 noiembrie, trupele române au intrat în Cernăuţi, fiind întâmpinate cu steaguri tricolore şi urale de populaţia românească. Generalul Zadik a fost primit în sala Palatului Mitropolitan de Iancu Flondor – preşedintele Consiliului Naţional Român, cu un discurs în care l-a evocat pe domnitorul Ştefan cel Mare: „Acum când suntem pe cale să întregim moştenirea lui, România Mare, simţim că sufletul lui nemuritor e în mijlocul nostru […]. Domnule general, daţi-mi voie să vă îmbrăţişez, aşa cum o fac doi fraţi care, după o lungă şi dureroasă despărţire, se întâlnesc pentru a nu ne despărţi niciodată. O fac deschizând braţele mele şi strângându-vă la piept“. La rândul său, generalul Zadik a adus „salutul cu iubire frăţească“ a românilor din Regat pentru Bucovina, mărturisind că: „În aceste momente gândul meu se înalţă către Dumnezeu şi-i adresează mulţumirile României Mari, că a scos sfânta dreptate la suprafaţă“. În încheierea festivităţii, corul societăţii „Armonia“ a interpretat cântecul Salut Armatei Române, pe versuri de Constantin Berariu şi muzica de Constantin Sandu.

Chiar în ziua în care armata română intra în Cernăuţi, la 11 noiembrie 1918, împăratul Carol I a abdicat, iar la 12 noiembrie Austria a fost proclamată Republică. Astfel, monarhia habsburgică înceta să mai existe.

În Bucovina au avut loc alegeri pe localităţi şi grupuri etnice, desfăşurate într-o armosferă de linişte, ca urmare a faptului că armata română a curăţat Bucovina de elementele violente şi anarhice ucrainene.

După o temeinică pregătire, în ziua de 15/28 noiembrie 1918 s-a întrunit Congresul general al Bucovinei în Sala Sinodală din Palatul Mitropoliei din Cernăuţi. Erau prezenţi 74 delegaţi români, 13 delegaţi ruteni, 7 germani şi 6 polonezi, la care s-au adăugat 5 deputaţi de drept. Au venit să asiste la lucrările Congresului o delegaţie din Basarabia și una din Transilvania. Președintele Congresului, Iancu Flondor, a propus delegaţilor (deputaţilor) să voteze următoarea Declarație: „Congresul general al Bucovinei, întrunit azi, joi, în 15/28 noiembrie 1918, în Sala Sinodală din Cernăuţi, considerând: că, de la fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat; că în cuprinsul hotarelor acestei ţări se găsesc vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei; că fiii acestei ţări, umăr la umăr cu fraţii lor din Moldova şi sub conducerea aceloraşi domnitori, au apărat de-a lungul veacurilor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară şi a cotropirii păgâne; că în 1774 prin vicleşug Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei Habsburgilor; că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei ocârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naţionale şi care prin strâmbătăţi şi persecuţii căuta să-i înstrăineze firea şi să învrăjbească celelalte neamuri, cu care el voieşte să trăiască ca fraţi; că în scurgerea de 144 de ani, bucovinenii au luptat ca nişte mucenici pe toate câmpiile de bătălie în Europa sub steag străin pentru menţinerea, slava şi mărirea asupritorilor lor, şi că ei drept răsplată aveau să îndure micşorarea drepturilor moştenite, izgonirea limbii lor din viaţa publică, din şcoală şi chiar din biserică; că, în acelaşi timp, poporul băştinaş a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogăţiile izvoarelor de câştig ale acestei ţări şi despuiat în mare parte de vechea sa moştenire; că, cu toate acestea, bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferinţă, va sosi şi că moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe nelegiuite, se va reîntregi prin alipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan, şi că au nutrit vecinic credinţa că marele vis al neamului se va înfăptui, când se vor uni toate ţările române de la Nistru şi Tisa într-un stat naţional unitar; constată că ceasul acesta mare a sunat! Astăzi, când, după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a Puterilor şi nobililor ei Aliaţi, s-au întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru toate neamurile, şi când în urma loviturilor zdrobitoare monarhia austro-ungară s-a zguduit în temeliile ei şi s-a prăbuşit, şi toate neamurile încătuşate în cuprinsul ei şi-au câştigat dreptul de liberă hotărâre de sine, cel dintâi gând al Bucovinei dezrobite se îndreaptă către Regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea dezrobirii noastre.

Drept aceea noi, Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţării şi fiind investiţi singuri cu puterea legiuitoare, În numele suveranităţii naţionale, hotărâm: Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”.

Declaraţia a fost primită cu „aplauze furtunoase, repetate continuu“, iar toţi cei care au luat cuvântul au susţinut necesitatea Unirii Bucovinei cu România, apreciind că aceasta era un „glas al vremii“, dar şi al „vremurilor“. S-a apreciat că prin recunoaşterea dreptului popoarelor la autodeterminare, bucovinenii au decis să pună capăt stăpânirii „abuzive“ a Austriei şi să se unească cu România. Astfel, Ion Nistor a declarat: „Naţiunea română este una şi nedespărţită de la Nistru până la Tisa. Aceeaşi obârşie, acelaşi grai, aceeaşi doină, aceleaşi datini şi obiceiuri pretutindeni. Dar vitregia vremurilor a împiedicat pe înaintaşii noştri de a crea un Stat naţional unitar, care să cuprindă neamul întreg în hotarele lui etnice. Astăzi, când Austria s-a prăbuşit sub greutatea păcatelor şi crimelor ei seculare, noi, urmaşii băştinaşilor acestei ţări, ajunşi stăpâni deplini pe hotărârile noastre, declarăm actul de cesiune de la 1775 nul şi neavenit, şi hotărâm realipirea ţării noastre la Moldova, din trupul căreia fusese răpită. Ţinând seama de toate acestea, am onoarea de a recomanda onoratului Congres primirea Moţiunii de Unire, propusă de dl. preşedinte“.

 Stanislaus Kwiatkowski, reprezentantul polonezilor, a declarat: „Noi, polonii bucovineni, salutăm călduros ziua sfântă a renaşterii României unite. Recunoaştem pe deplin drepturile imprescriptibile ale poporului român asupra ţărilor din sudul Nistrului în general şi în special asupra Bucovinei. Polonii bucovineni, în momentul acesta istoric al Unirii Bucovinei cu glorioasa ţară mumă, dau expresia încrederii lor neclintite în poporul român“. O opinie similară a exprimat şi Alois Lebouton, care a spus: „Aşteptând unirea Transilvaniei şi a Banatului cu România şi având toată încrederea în programul Guvernului, Consiliul Naţional German, în numele germanilor din Bucovina, se pronunţă pentru Unirea Bucovinei cu Regatul României“.

 Pusă la vot, Declarația a fost adoptată în unanimitate. Oaspeţii au simnţit nevoia să-i felicite pe deputaţii bucovineni pentru hotărârea luată. Au urcat la tribună basarabenii Pan Halippa și Ion Pelivan, precum și transilvăneanul Gheorghe Crişan care au transmis salutul Basarabiei şi Transilvaniei, exprimându-şi convingerea că s-a apropiat ceasul înfăptuirii Marii Uniri, care se va desăvârşi la Alba Iulia peste două zille.

În aceeași zi de 15/28 noiembrie 1918, o delegaţie a Congresului general s-a deplasat la Iaşi pentru a prezenta regelui Declaraţia de Unire. S-au ținut discursuri solemne: Iancu Flondor a spus: „Aducem Majestăţii Voastre, rege al tuturor românilor, Unirea unei ţări întregi, a Ţării Bucovina. Această ţară a avut vechi temeiuri curat româneşti, pe vremea când păstorii români străbăteau munţii galiţieni şi când cu plugari români se colonizau satele din Ţara Haliciului. Spre aceste locuri româneşti s-au îndreptat mai întâi voievozii descălecători, venind din Maramureş ca să facă ţară nouă pentru neamul lor. Acolo, la noi, la Rădăuţi, s-au amestecat în pământ oasele întemeietorilor Moldovei, acolo, la noi, la Suceava, s-a aşezat cea dintâi mitropolie pentru toate ţinuturile acestei domnii a românilor. Acolo, la noi, în Putna, ctitoria lui Ştefan cel Mare, cel mai mare din înaintaşii Majestăţii Voastre, şi-a ales veşnicul loc de odihnă a oaselor lui trudite, nu numai pentru apărarea naţiei sale, ci şi pentru aceea a creştinătăţii Răsăritene întregi, şi a Apusului creştin, în faţa căruia sta zăgaz nebiruit vitejia sa. Acolo, la noi, arta de clădire moldovenească a serbat în ziduri, unde astăzi clopotele bătrâne sună pentru unirea noastră cu partea rămasă liberă a ţării cele mai mari triumfuri ale ei. Această ţară ţi-o închinăm, Măria Ta, noi toţi, nu numai urmaşii vajnicilor luptători de pe vremuri, care n-au uitat niciodată din ce trup naţional fac parte, ci şi reprezentanţii tuturor neamurilor care cu vremea au venit să se aşeze sub blânda şi omeneasca oblăduire a domnitorilor români ai Moldovei şi care ştiu că România de astăzi a menţinut toate bunele tradiţii ospitaliere ale Moldovei. Acum 144 de ani ne-a desfăcut de Moldova o pace încheiată între turci, care nu aveau dreptul să ne înstrăineze, şi între austrieci, care înainte de a călca graniţa moldovenească nu se îngrijiseră de a întreba pe locuitori de voia lor. Astăzi puterea lor nu mai este şi nici umbra de legitimare pe care a creat-o un tratat cumpărat cu bani nu mai există pentru a ne păstra un hotar fără sens, pe care niciodată în chip liber n-am declarat că-l acceptăm. Plecaţi puţini, ne întoarcem acum mai mulţi. Sufletul cel vechi e neschimbat. L-am transmis oaspeţilor şi fraţilor noştri din alt neam, care împreună cu noi vin înaintea Majestăţii Voastre. Nu e o cucerire a armelor, ci întoarcerea la vatră a fraţilor despărţiţi, care în Majestatea Voastră regăsesc pe părintele de mult pierdut şi mult dorit“.

La rândul său, regele a apreciat: „Nu pot decât să mă bucur când văd cât de tare este între voi credinţa în ideal, credinţa în dreptate, credinţa în voinţele strămoşeşti. Această credinţă m-a călăuzit când am luat armele şi nu m-a părăsit cu toate suferinţele, cu toate durerile prin care am trecut, credinţă purtată în milioane de inimi din toate colţurile unde sună un dulce grai românesc, credinţa că vom birui; credinţa care netezeşte orice cale umplând văile şi sfărâmând munţii“. Suveranul a ţinut să asigure „populaţia din Bucovina că în mine va găsi mereu un sprijin tare şi o dragoste părintească“.

Pentru a consfinţi actul Unirii Bucovinei cu România, în ziua de 18 decembrie 1918, regele Ferdinand a semnat următorul decret-lege: „Luând act de hotărârea unanimă a Congresului general al Bucovinei din Cernăuţi de la 15 noiembrie [stil vechi] 1918, Am decretat şi decretăm: „Art. I. Bucovina, în cuprinsul graniţelor sale istorice, este şi rămâne unită cu Regatul României. Art. II. Preşedintele Consiliului nostru de Miniştri este însărcinat cu executarea acestui decret“. Printr-un alt decret, din aceeaşi zi, Iancu Flondor şi Ion Nistor au fost numiţi miniştri de stat în guvernul României.

În Transilvania, la 20 noiembrie, Consiliul Naţional Român Central a anunţat convocarea Adunării Naţionale la Alba Iulia pentru ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918. Intrase în tradiţia istorică a poporului român practica unor largi consultări în preajma luării unor decizii importante. Marile adunări naționale de la Câmpeni (1784), Padeş (1821), Blaj şi Islaz (1848), Filaret (1859) stăruiau în mintea generaţiei chemată să înfăptuiască Marea Unire. Cei 2 228 deputați, întruniți în sala Casinei Miitare din Alba Iulia,  au ascultat discursul solemn a fost rostit de Vasile Goldiș: „Naţiunile trebuiesc liberate. Între aceste naţiuni se află şi naţiunea română din Ungaria, Banat şi Transilvania. Dreptul naţiunii române de a fi liberată îl recunoaşte lumea întreagă, îl recunosc acum şi duşmanii noştri de veacuri. Dar, odată scăpată din robie, ea aleargă în braţele dulcei sale mame. Nimic mai firesc în lumea acesta. Libertatea acestei naţiuni înseamnă: unirea ei cu Ţara Românească. Era o cerinţă a vremii: Bucăţirea trupului românesc a fost act de barbarie. Distrusă barbaria – unirea tuturor românilor într-un singur stat este cea mai firească pretenţiune a civilizaţiei. Teritoriile locuite de români de la descălecarea lui Traian şi până astăzi au fost teritorii româneşti. Nu este putere de a suci logica până acolo ca  invadările elementelor străine, dirigiate pe aceste teritorii în chip artificial şi prin abuzul de putere al statului cu scopul desfiinţării noastre naţionale, să poată clătina dreptul nostru de proprietate asupra acestor teritorii”.

A fost votată în unanimitate Rezoluţia, care la primul punct prevedea: „Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie (1 decembrie) 1918 decretează unirea acelor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre” . La articolul IV al Rezoluției se menționa: „Românii adunați în această Adunare Națională salută pe frații lor din Bucovina scăpați din  jugul Monarhiei Austro-Ungare și uniți cu Țara Mamă, România”.

Rezoluția a fost prezentată regelui Ferdinand. La  13/26 decembrie 1918 a  fost publicat decretul-lege care prevedea: „Luând act de hotărârea unanimă a Adunării Naţionale din Alba Iulia, Am decretat şi decretăm: Art.I. Ţinuturile cuprinse în hotărârea Adunării Naţionale din Alba Iulia de la 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918 sunt şi rămân deapururea unite cu Regatul României”. Printr-un alt decret  semnat de regele Ferdinand și publicat în aceeaşi zi, erau numiţi în guvernul ţării ardelenii Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiş şi Ştefan Ciceo-Pop. Astfel,  Ion I.C. Brătianu a prezidat primul guvern din istoria României care cuprindea miniştri din toate provinciile istorice ale ţării.

1918 a fost anul Marii Uniri, care a  încununat lupta îndelungată a românilor, care a impus numeroase jertfe pentru realizarea acestui ideal. La 29 decembrie  1919, Parlamentul României a votat, prin aclamații,  legile prin care erau ratificate decretele semnate de regele Ferdinand în 1918 privind Marea Unire. În încheiere, N. Iorga a vorbit în calitate de „președinte al Adunării Deputaților și ca unul din reprezentanții acestei Românii dintre Carpați și Dunăre, care a purtat șase sute de ani prin cele mai mari primejdii, odată cu steagul românesc, soarta însăși a neamului întreg, în numele României mutilate ieri, care strângea în inima ei rănită atâta  din jalea și nădejdea ținuturilor înstrăinate”. După ce a evocat luptele și jertfele românilor pentru realizarea Unirii,  a conchis: „simt nemărginita fericire de a putea face  în numele Dv al tuturor acest legământ solemn pentru viitorul neamului în sfârșit și pentru vecie unit: România unită o avem și o vom păstra”.

  Conferința de pace de la Paris (Versailles), întrunită după Primul Război Mondial, a confirmat pe plan internațional, prin tratate, Unirea Bucovinei (10 sptembrie1919), Transilvaniei (4 iunie 1920) și Basarabiei (28 octombrie 1920) cu România.

                                                               *

Este o realitate că provinciile istorice s-au simţit parte a statului român, spre care aspiraseră de-a lungul timpului. Într-un termen foarte scurt, s-a realizat o sudură la nivel naţional pe toate planurile – moral, politic, cultural, economic etc. Prin politica sa externă  România a promovat  pacea și cooperarea internațională, a încheiat alianțe care militau  împotriva revizionismului și pentru respectarea tratatelor internaționale.

După 1933, ca urmare a accederii  lui Adolf Hitler la putere în Germania, politica de revizuire și, în fapt, de anulare a tratatului de la Versailles a devenit extrem de activ, pegătind declanșarea unui nou război în Europa. La 23 august 1939 a fost semnat Pactul Molotov-Ribbentrop, prin care Uniunea Sovietică și Germania își împărțeau teritoriile statelor dintre Marea Baltică și Marea Neagră. Vizată era și România, prin „interesul deosebit” pe care URSS îl manifesta pentru Basarabia. Peste o săptămână a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial.

                                                               *

În vara anului 1940, România a fost victima statelor revizioniste: în urma notelor ultimative din 26 și 27 iunie,  Uniunea Sovietică a ocupat Basarabia și nordul Bucovinei, prin dictatul de la Viena din 30 august, Germania și Italia au oferit Ungariei nord-estul Transilvaniei, iar la 7 seprembrie Cadrilaterul a fost cedat Bulgariei. Astfel,  Marea Unire din 1918 a fost sfărâmată, România pierzând peste 33% din teritoriu și din populație.

Refacerea unităţii naţional-statale a devenit obiectivul fundamental al poporului român. Generalul Ion Antonescu, conducătorul statului, a acţionat pentru eliberarea Basarabiei și nordului Bucovinei prin participarea, alături de Germania, la războiul împotriva Uniunii Sovietice. La 22 iunie 1941 a semnat Ordinul de zi către armată: „Ostași,/ Vă ordon:/ Treceți Prutul./ Reîmpliniți în trupul țăriii glia străbună a Basarabilor și codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiuruile voastre”. În  iulie 1941 armata română a eliberat Basarabia şi nordul Bucovinei, care au fost realipite la Patria Mamă. Mareșalul Antonescu a decis continuarea războiul în Est.

După bătălia de la Stalingrad, încheiată în martie 1943, Armata Roșie a trecut la contraofensivă. Pe plan politico-militar s-a realizat Coaliția Națiunilor Unite; prin înțelegerile din 1943 – 1944 dintre liderii URSS, Marii Britanii  și SUA – Iosif Visarionovici Stalin, Wiston Churchill și Franklin Delano Roosevelt – a fost recunoscut „dreptul” Uniunii Sovietice de a avea „rolul conducător” în stabilirea statutului țărilor cu care  se învecina, între care și România. Liderii celor două state democratice nu numai că au fost de acord cu Pactul Molotov-Robbentrop (care viza Basarabia), dar au acceptat şi ocuparea nordului Bucovinei.

La 23 august 1944, România a rupt relaţiile cu Germania şi s-a alăturat Coaliţiei Naţiunilor Unite. Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944, impusă de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii prevedea: „Se stabilește frontiera de stat între Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice și România stabilită prin Convenția româno-sovietică  din 28 iunie 1940”. În realitate nu a existat o asemenea Convenție, ci două note ultimative sovietice urmate imediat de ocuparea Basarabiei și nordului Bucovinei. Pe de altă parte, Convenţia de armistițu prevedea anularea dictatului de la Viena. În tratatul de pace senat la Paris în ziua de 10 februarie 1947, s-a utilizat o altă formulare, dar cu același efect: „Frontiera sovieto-română este astfel fixată în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940 și cu Acordul sovieto-cehoslovac din 29 iunie 1945”.

Prin decizia conducerii de la Kremlin,  românii din zonele ocupate au fost împărțiți în două state, ambele fiind incluse în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiate (URSS). Pe teritoriul dintre Prut și Nistru –  parte din Moldova istorică, ocupată în 1812 de Rusia și numită Basarabia, care în 1918 s-a unit cu România – s-a înființat Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, dar fără zona de sud (fostele județe Cetatea Albă și Ismail) și de nord (județul Hotin și Ținutul Herța).  La rândul său, Bucovina de nord și teritoriile scoase din componența Basarabiei au fost oferite Republicii Sovietice Socialist Ucraineene.

În condițiile în care România era  ocupată de Armata Roșie, URSS,  a mai anexat un teritoriu românesc: insula Șerpilor. La 4 februarie 1948, dr. Petru Groza, președintele Consiliului de Miniștri al României, și Veaceslav Molotov, ministrul de externe al URSS, au semnat un „Protocol referitor la precizarea parcursului frontierei de stat între România și URSS”, potrivit căruia Insula Șerpilor intra „în componența URSS”. La 23 mai 1948, reprezentanții celor două ministere de externe (Nikolai Șutov și Eduard Mezincescu) s-au deplasat pe insula Șerpilor unde au semnat procesul-verbal de predare-primire. Aceste documente erau secrete și nu au fost supuse aprobării parlamentelor din cele două state – Sovietul Suprem și respectiv, Marea Adunare Națională.

La 25 ianuarie 1954, Prezidiul CC al PCUS a adoptat, la propunerea primului secretar Nikita Sergheevici Hrușciov,  o rezoluție privind transferarea peninsulei Crimeea – care făcea parte din Republica Federativă Sovietică Socialistă Rusă – la Republica Sovietică Socialistă Ucraineană. Decizia era surprinzătoare, deoarece 80 % dintre locuitorii Crimeei erau ruși.  Prezidiul Sovietului Suprem a decis, la 19 februarie 1954, acest transfer teritorial, argumentând că  era „un act nobil din partea poporului rus” cu prilejul împlinirii a 300 de ani de la „reunificarea Ucrainei cu Rusia”, hotărâtă în 1654. Totodată, această decizie exprima „încrederea fără margini și dragostea poporului rus față de poporul ucranean”. Împreună cu Crimeea, a fost integrată în RSS Ucraineană și Insula Șerpilor.

Astfel Republica Sovietică Socialistă Ucraineană a beneficiat de Pactul Molotov-Rebbentrop din 1939,  de notele ultimative sovietice din 1940, de procesul-verbal sovieto-român din 1948, ajungând în stăpânirea unor importante teritorii românești: nordul Bucovinei, Ținutul Herța, sudul Basarabiei (fostele județe Hotin, Certatea Albă și Ismail), insula Șerpilor.

Sovieticii și-au impus propriul lor regim politic în România și au  folosit aparatul de propagandă pentru rescrierea istoriei, acreditănd ideea că Basarabia și nordul Bucovinei au fost ocupate de armata regală română în 1918, au fost eliberate de Armata Roșie în iunie 1940, Ion Antonescu a participat la criminalul război antisovietic și a ocupat Basarabia și nordul Bucovinei, care au fost eliberare de armata sovietică în 1944.

                                                                           *

După retragerea trupelor sovietice în 1958 și după Declarația din aprilie 1964, România a început să promoveze o politică externă proprie, inclusiv în relațiile cu URSS. În octombrie 1964 a  apărut în librării cartea  Karl Marx, Însemnări despre români, în care – pentru prima dată după 1945 – se scria în România  că Basarabia era teritoriu românesc, ocupat în 1812 de Rusia țaristă.

În 1968 – la aniversarea a 50 de ani de la Marea Unire din 1918 – au apărut studii în care nu se mai scria despre „ocuparea Basarabiei de către armata regală română”, ci că „Sfatul Țării a votat unirea Basarabiei cu România”. În 1982 a apărut la Editura Didactică și Pedagogică  volumul Istoria României între anii 1918 – 1944. Culegere de documente, coordoator Ioan Scurtu, în care au fost încluse Declarația privind unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918), Declarația privind unirea Bucovinei cu România (15/ 28 noiembrie 1918), legile de ratificare a unirii, extrase din tratatul de pace cu Austria (unirea Bucovinei) și tratatul de la Paris (Basarabia), Notele ultimative ale guvernului sovietic din 26 și 27 iunie 1940 și răspunsurile guvernului român. În unele lucrări s-a menționat unirea Basarabiei și Bucovinei cu România și ocuparea lor de Armata sovietică în 1940.

De fiecare dată, guvernul sovietic a protestrat, acuzând conducerea de la Bucutrești că avea pretenții teritoriale, urmărind schimbarea granițelor stabilite prin Tratatul de pace din 1947. Oficialitățile române au respins asemenea acuzații, dar – în același timp – nu au admis publicarea unor cărți sau studii consacrate unirii Basarabiei și  Bucovinei cu România.

*

Descoperirea de gaze naturale și țiței în Marea Neagră a pus la ordinea zilei delimitarea zonelor între statele vecine. La întâlnirea cu Leonid Ilici Brejnev din 5 august 1977, Nicolae Ceaușescu a declarat că „deși România nu are pretenții teritoriale față de Uniunea Sovietică, un aspect, deși neînsemnat, al problemei teritoriale nu a fost rezolvat nici până acum” și anume faptul că Insula Șerpilor aparține României. Leonid  Brejnev a evitat să discute acest subiect, mărginindu-se să declare că insula făcea parte din teritoriul Uniunii Sovietice[4]. Problema a devenit presantă din 1979, când platforma  românească „Gloria” a început să foreze în Marea Neagră, pentru extragerea gazului metan. În cursul tratativelor, partea sovietică a propus un compromis: semnarea  unui protocol care să prevadă împărțirea zonei continentale, astfel ca fiecare stat să beneficieze de o suprafață  egală. Nicolae Ceaușescu a respins  categoric această sugestie, întrucât Insula Șerpilor aparținea, de drept, României.

                        *

            În „Scânteia” din 13 noiembrie 1989 am citit că în ziua precedentă a avut loc ședința Comitetului Politic Executiv al CC al PCR la care a fost discutat și aprobat Raportul pe care Nicolae Ceaușescu urma să-l prezinte la Congresul al XIV-lea al PCR, dar nu s-au dat amănunte. Abia în 1994, după reinventarierea Arhivei CC al PCR, am citit stenograma acestei ședințe[5].

Nicolae Ceaușescu a precizat că raportul avea „vreo 140 de pagini” și ca urmare a prezentat un rezumat. A insistat asupra problemelor internaționale și a necesității de a se trece „la adoptarea măsurilor pentru soluționarea  tuturor problemelor care nu s-au rezolvat”, în primul rând, că dorea să ridice ulterior și o altă  problemă, care „nu urmează să o punem la Congres, nici public, deocamdată”, privind Moldova sovietică, Basarabia, care „este legată de acordul cu Hitler, de acordul dintre Uniunea Sovietică  și Hitler”. Ceaușescu aprecia că după anularea acelui acord se impunea soluționarea „în mod corespunzător” a chestiunii Basarabiei și Bucovinei de nord: „Va trebui să discutăm cu Uniunea Sovietică această problemă în perioada imediat următoare”. A amintit că în 1970 – 1975, sovieticii, prin Katușev, secretar al CC al PCUS,  „ne cereau ca noi să recunoaștem în mod deschis că Basarabia este a lor”, dar că România nu a făcut niciodată o asemenea declarație.

Elena Ceaușescu l-a întrerupt: „Aceasta nu  se poate niciodată !”

Nicolae Ceaușescu a continuat, declarând că le-a spus lui Matei  și lui Olteanu (secretari ai CC al PCR): „Să publicăm aceste probleme, aceste acorduri pentru că acolo se spune foarte clar că Uniunea Sovietică manifesta interes – aceasta este formula, în acordul semnat aparte”.        

Elena  Ceaușescu a intervenit din nou: „Ne-au luat și Insula Șerpilor„.

Congresul al XIV-lea al PCR s-a desfășurat în zilele de 20 – 24 noiembrie 1989 în sala Palatului[6]. Am cumpărat broșura, care  avea un titlu foarte lung: Raportul în sala Palatului.  Am cumpărat broșura, care  avea un titlu foarte lung: Raportul cu privire la stadiul actual al societății socialiste românești, la activitatea Comitetului Central în perioada dintre Congresul al XIII-lea și al XIV-lea, la realizarea Programului-directivă de dezvoltare economico-socială în cincinalul al IX-lea și în perspectivă până în anii 2000 – 2010 în vederea îndeplinirii neabătute a Programului de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism (București, Editura Politică, 1989, 160 p.).

Mi-a reținut atenția următorul text: „Anul viitor se împlinesc 45 de ani de la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. De aceea, România consideră că trebuie să se treacă la adoptarea măsurilor necesare soluționării tuturor problemelor care nu s-au rezolvat încă. În primul rând apare necesar să se adopte o poziție clară, fără echivoc, de condamnare și anulare a tuturor acordurilor încheiate cu Germania hitleristă, trăgându-se concluzii practice pentru anularea tuturor urmărilor acestor acorduri și dictate” (subl. ns. – I.S.)

            Nicolae Ceaușescu credea că, prin poziția sa de condamnare a înțelegerilor între marile puteri, va  determina o schimbare de atitudine din partea popoarelor, partidelor și statelor, deoarece exista pericolul să  se repete istoria anilor 1939 – 1945.  Din memoriile lui Ștefan Andrei, publicate în 2013,  am aflat că  Nicolae Ceaușescu a explicat unor șefi de delegații semnificația acestei decizii a conducerii PCR „pentru trecut, și pentru prezent și pentru viitor”[7] (subliniere în text).

Inițiativa lui Nicolae Ceaușescu nu a avut sprijinul sperat. Nici unul dintre delegații străini prezenți la Congres nu s-a referit la Pactul Molotov – Ribbentrop. Realitatea este că, după 1980 – ca urmare a modificării echilibrului de putere pe plan mondial – starea de spirit a  populației se schimbase. După patru decenii de tensiune, generate de „Războiul Rece”, lumea dorea o relaxare și o pace sigură. În Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, RDG și Bulgaria se crease o stare euforică, oamenii erau fericiți că au scăpat de dictatură și susțineau cu convingere revenirea la un regim democratic, care să le aducă libertate și bunăstare.    Efectul internațional al aprecierilor lui Ceaușescu a fost profund negativ. Iritat, guvernul sovietic a declarat: „Nici un  om politic responsabil nu poate pune la îndoială granițele europene postbelice”[8]. Cu alte cuvinte, secretarul general al Partidului Comunist Român – care cerea „să se tragă concluzii practice” prin anularea Pactului Molotov-Ribbentrop – era un lider politic „iresponsabil”.

            Chiar în zilele desfășurării Congresului al XIV-lea al PCR posturile de radio Vocea Americii și Europa liberă au comentat negativ Raportul prezentat de Nicolae Ceaușescu și au transmis poziția guvernelor Marii Britanii, SUA și Franței,  care au respins categoric declarația privind „condamnarea și anularea tuturor acordurilor încheiate cu Germania hitleristă, trăgându-se concluzii practice pentru anulare tuturor urmărilor acestor acorduri și dictate”, socotind-o contrară  Actului final semnat la Helsinki în 1975. Era încă o dovadă că „cei mari” își impun propria voință pe seama celor „mici”,  iar mass media a transmis în eter punctele de vedere ale celor care le finanțau.

Faptul că într-un  document oficial s-a abordat problema Pactului Molotov-Ribbentrop ar fi trebuit să mă bucure, deoarece obțineam „câștig de cauză”,  după multe strădanii desfășurate pe parcursul a două decenii și jumătate. Vorbisem despre  23 august 1939 la seminarul de istorie contemporană a României, introdusesem textul Pactului și al Anexei secrete a acestuia în culegerea de documente privind anii 1938 – 1940  care a apărut la Tipografia Universității din București în 1974, dar toate  cele 99 exemplare au fost cumpărate de o persoană de la Ambasada URSS; ca urmare, s-a tras un nou tiraj, fără documentele respective. Am reușit să-l public în Cursul de istoria contemporană a României (1938 – 1940), semnat împreună cu Iulian Cârțână, apărut  la Tipografia Universității din București în 1980 în 914 exemplare. În capitolul intitulat Politica externă am tratat situația internațională a României în preajma celui de-al Doilea Război Mondial și am scris despre „semnarea, la 23 august 1939, a Tratatului  de neagresiune dintre Reichul german și URSS. În Protocolul adițional secret se prevede, la punctul 3: < În privința Europei sud-estice, Partea sovietică accentuează interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia.  Partea germană își declară totalul désintéressement politic față de aceste teritorii>”. Am comentat: „Cercul de manevră pentru diplomația românească devenise tot mai strâmt. Izolarea României pe plan internațional se accentuase”[9]. Peste un an, Pactul de neagresiune și Protocolul secret au fost publicate în manualul universitar  Istoria României între anii 1918 – 1981, coordonat de Aron Petric, scos de Editura Didactică și Pedagogică într-un tiraj de  38 500 exemplare  la care am fost coautor, precum și în manualul universitar Probleme fundamentale ale istoriei României apărut în 1987, colegiul de redacție fiind format din Titu Georgescu, Gh. I. Ioniță, Ioan Scurtu și Ștefan Ciobanu, publicat tot de Editura Didactică și Pedagogică în 200 000 de exemplare.

            Istoria și-a urmat cursul ei. Peste mai puțin de o lună de la Congresul al XIV-lea, Nicolae Ceaușescu a fost înlăurat de la putere, iar la 25 decembrie 1989 a fost condamnat la moarte și executat în acceași zi, împreună cu soția sa Elena Ceaușescu, într-o unitate militară din Târgoviște.

                           *

Sferele de influenţă stabilite la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial între marile puteri învingătoarea s-au menţinut timp de patru decenii şi jumătate. Treptat, raportul de forțe s-a modificat, ca urmare a ascensiunii SUA şi a diminuării poziţiilor URSS. După o profundă criză internă, regimurile socialist totalitare s-au prăbușit în 1989, iar URSS a încetat să mai existe în 1991.

Artizanii programului vizând lichidarea Uniunii Sovietice au fost foarte grăbiți să-și vadă   împlinit „visul cu ochii”, dar nu s-au gândit la urmările imediate. De exemplu, să declare nul Pactul Molotov-Ribbentrop și să nu recunoască anexiunilor sovietice care nu erau prevărute în tratatele de pace.

 În acel context, România putea juca un rol foarte important. Pentru aceasta trebuia să aibă în fruntea sa  oameni politici cunoscători ai istoriei și animați de puternice sentimente patriotice, dublați de diplomați cu o temeinică pregătire profesională. Aceștia trebuiau să negocieze pentru a convinge marile puteri, în primul rând SUA, devenită singura superputere mondială, despre necesitatea de a se face dreptate României. Din păcate, la acea răscruce a istoriei, românii nu au avut parte de asemenea personalități.

La 24 august 1991, Republica Sovietică Socialistă Ucraineană şi-a proclamat independenţa sub numele de Republica Ucraina. La rândul său, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, devenită Republica Moldova, a adoptat Declarația de independență la  27 august 1991.  În acea vară fierbinte, românii din  nordul Bucovinei, precum şi cei din sudul şi din nordul Basarabiei erau bucuroşi că au scăpat de dominaţia sovietică şi nu au cerut unirea cu România. La fel și  liderii de la Chișinău care, în plus, parcă uitaseră că Basarabia din 1991 nu mai era cea din 1812, când Moldova dintre Prut și Nistru a fost ocupată de Rusia, și nici cea din 1918 când Sfatul Țării a votat unirea Republicii Democratice Moldovenești (Basarabia) cu România; ca urmare n-au cerut reîntregirea Moldovei dintre Prut și Nistru, ci doar independența a ceea ce Kremlinul a stabilit ca fiind Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.

În fosta Basarabie și în nordul Bucovinei nu mai erau personalităţi precum  Pan Halippa,  Ion Inculeţ sau Iancu Flondor și Ion Nistor. România nu a mai avut în fruntea ei oameni de talia lui Ferdinand I, Ion I. C. Brătianu sau Alexandru Marghiloman, care să-şi asume decizii fundamentale pentru neamul românesc.

Evident, pot fi invocate multiple explicaţii, privind conjunctura internă şi internaţională, dar este limpede că situaţia din 1991 era infinit mai uşoară pentru români decât cea din 1918. Documentele arată limpede că atunci Unirea Basarabiei şi Bucovinei s-a realizat în condiţiile în care două treimi din teritoriul României era ocupat de trupele Puterilor Centrale, Rusia sovietică rupsese relaţiile diplomatice cu ţara noastră, iar Aliaţii (Franţa şi Marea Britanie) nu agreau politica guvenului de la Iaşi de a negocia pacea separată cu Germania şi Austro-Ungaria. Atunci, în faţa atacurile comise de bolşevici în Basarabia şi de naţionaliştii ucraineni în Bucovina, liderii politici din aceste provincii istorice românești s-au adresat guvernului de la Iași, cerând ajutorul armatei române. Primii miniștri Ion I.C. Brătianu, Alexandru Marghiloman și Constantin Coandă, cu acordul regelui Ferdinand, şi-au asumat răspunderea (şi riscul) istoric, intervenind energic şi restabilind odinea în aceste teritorii naţionale, asigurând liniștea și siguranța necesare pentru ca Sfatul Țării și respectiv Congresul general  să se întrunească și să voteze unirea cu România.

Realitatea este că în 1991, liderii politici din România, din Basarabia, din nordul Bucovinei și din sudul Basarabiei   nu şi-au asumat răspunderea istorică de a acţiona decisiv, punând marile puteri în faţa faptului împlinit, aşa cum au făcut predecesorii lor în 1859 şi 1918. În 1991, marile state democratice – SUA, Marea Britanie, Franţa – trăiau sub impresia unificării Germaniei, act pe care-l elogiau şi este greu de presupus că ar fi avut o reacţie negativă faţă de propriile lor decizii din 1919 – 1920, când au încheiat tratatele prin care se recunoștea unirea Bucovinei și Basarabiei cu România înfăptuită în 1918. La rândul său, Uniunea Sovietică era în colaps, încetându-şi existenţa în decembrie 1991.

Guvernul de la București nu numai că nu a acționat pentru realizarea intereselor fundamentale ale poporului român, ci invers, a sacrificat aceste aspirații, recunoscând imediat cele două state – Ucraina și Republica Moldova – cu care a stabilit relații diplomatice. Este aproape sigur că, anunţând aceaste decizii, primul ministru Petre Roman  nu s-a gândit că astfel se anula, din punct de vedere juridic, hotărârea Sfatului Ţării din 27 martie 1918 și a Congresului general al Bucovinei din 28 noiembrie 1918.

*

Spre deosebire de  politicienii români, guvernanții de la Kiev au fost deciși și au acționat cu fermitate pentru păstrarea teritoriilor fostei Republici Sovietice Socialiste Ucrainene. Au hotărât organizarea în ziua de 1 decembrie 1991 a unui referendum privind  independența Ucrainei. Ca urmare, la 28 noiembrie 1991, România a avut o reacție firescă: Camerele reunite (Camera Deputaților și Senatul)  au adoptat în unanimitate un document în care se preciza: „Parlamentul României declară solemn că referendumul organizat de autoritățile de la Kiev în teritoriile românești încorporate cu forța în cadrul fostei URSS – respectiv Bucovina de Nord, Ținutul Herța, Ținutul Hotin, precum și județele din sudul Basarabiei – este nul și neavenit, precum și consecințele acestuia”. Regimul de la Kiev nu a ținut seama de punctul de vedere al României, iar referendumul s-a desfășurat așa cum s-a anunțat și a fost obținut rezultatul dorit. A doua zi după referendum, la 2 decembrie, guvernul condus de Teodor Stolojan, ministru de externe fiind Adrian Năstase, a publicat o Declarație foarte clară: „Acest referendum nu poate avea valabilitate în teritoriile anexate abuziv [de fosta URSS], care nu au aparținut niciodată Ucrainei și sunt de drept ale României”. A fost ultima luare de poziție patriotică a Parlamentului și Guvernului României de după 1989.

                                                               *

Toate guvernele de la București aveau un singur obiectiv politic: aderarea  la NATO și la Uniunea Europeană. Aceasta era prezentată ca „programul de țară” prin care dovedeau orientarea ireversibilă a României spre Occident, spre democrație și economia de piață. Propagandă politică, susținută de toată  mass-media,  acredita ideea că era un program original, elaborat de oamenii politici români după studii profunde privind contextul internațional și interesele poporului român. În realitate,  „proiectul de țară” fusese  stabilit la Washington pentru toate statele europene foste socialiste. Esența „proiectului” consta în înlocuirea influenței (dominației)  URSS cu influența (dominația) SUA în această parte a Europei. Modalitatea concretă a fost dizolvarea Tratatul de la Varșovia și a CAER – organizații inițiate de URSS prin care-și exercita dominația – și înlocuirea lor cu NATO și Uniunea Europeană.

 Pe plan intern, încă din ianuarie 1990, primul ministru Petre Roman a declarat că industria românească era „un morman de fiare vechi”,  drept care s-a acționat rapid pentru „privatizare”, dar în fapt pentru distrugerea economiei naționale, lichidarea tuturor marilor întreprinderi și vinderea lor la prețuri de nimic. Guvernanții, sub pretextul „restituirii” proprietăților, au  contribuit la lichidarea asociațiile agricole și distrugerea sistemului de irigații, România ajungând în situația de a  importa alimente pentru hrana populației. Rămânând fără locuri de muncă, neputându-și câștiga existența în țară, circa șase milioane de români au luat drumul bejeniei.

În acest timp, liderii de la București – indiferent de culoarea politică – erau obsedați de ideea aderării României la NATO și la Uniunea Europeană, fiind gata să facă oricâte concesii pentru a obține acceptarea din partea liderilor acestora. Erau fericiți și socoteau că au obținut un succes extraordinar când li se transmitea că mergeau „pe drumul cel bun” și că vor fi  invitați la „negocieri”. Aderarea era prezentată ca un act salvator, ca „singura alternativă” pentru România. Nu se spunea nimic despre faptul că „cealaltă parte” avea interesele ei, nu făcea acte de generozitate și că – în ultimă instanță – România era inclusă în acțiunile vizând stabilirea unui nou echilibru de putere pe plan mondial, în favoarea Occidentului și în special a SUA. Citind presa din anii 1990  aveam senzația că am în față ziarele de la începutul anilor 1950, dar cu schimbarea punctului cardinal: atunci  politicienii  de la București erau orientați spre Est, fiind gata să execute tot ce li se cerea de la Kremlin și se întreceau în a lăuda „ajutorul prețios” primit din partea URSS.

Una dintre condițiile puse României pentru aderarea la NATO era  încheierea unor „tratate” cu statele vecine. Timp de câțiva ani au avut loc negocieri româno-ucrainene privind încheierea unui tratat de bună vecinătate. Delegația Ucrainei a fost foarte fermă, ministrul de externe declarând: „Vrem ca acordul să conțină o recunoaștere necondiționată a frontierelor, precum și un angajament  de a nu ridica pretenții teritoriale acum sau în viitor”.

În timp ce România a adoptat o atitudine defensivă, crezând că astfel obține bunăvoința Washingtonului,  diplomația ucraineană a fost extrem de activă. Liderii de la Kiev au știut să joace cartea armelor nucleare sovietice aflate pe teritoriul Ucrainei. În cadrul negocierilor secrete, atât americanii, cât și sovieticii insistau ca Ucraina să renunțe la arsenalul nuclear de pe teritoriul său, în timp ce ucrainenii au cerut să li se recunoască teritoriile moștenite de la URSS.

                                                               *

În zilele de 5 și 6 decembrie 1994 s-au desfășurat la Budapesta lucrările celei de-a 9-a reuniuni la nivel înalt a Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE). În cuvântul său, președintele Ion Iliescu, a ținut să exprime  „voința fermă a României de a fi admisă în NATO și de a-și asuma răspunderile care decurg din acest fapt”.

În cele 22 de puncte ale Declarației summit-ului de la Budapesta se face vorbire despre Actul final de la Helsinki, democrație, alegeri libere, drepturile omului, combaterea naționalismului, rasismului și antisemitismului, prevenirea conflictelor, solidaritate și cooperare internațioală, neproliferarea armelor nucleare  etc etc. Nimic despre cel mai important document semnat de  Leonid Kucima – președintele Ucrainei, Boris Elțin – președintele Federației Ruse, John Major – primul ministru al Marii Britanii și Bill Clinton – președintele SUA , și anume Memorandumul de la Budapesta prin care Ucraina renunța la armele nucleare sovietice aflate pe teritoriul ei, iar cele trei mari puteri se angajau „să respecte independența, suveranitatea și frontierele existente ale   Ucrainei”.

                                                               *

În decembrie 1996  în România a avut loc o schimbare de putere, funcția de președinte fiind preluată de Emil Constantinescu, iar cea de prim-ministru de Victor Ciorbea, care s-au angajat încă din timpul campaniei electorale să încheie cât mai grabnic Tratatul cu Ucraina. Am rămas surprins când președintele Emil Constantinescu a căutat să-și convingă concetățenii, prin repetate intervenții publice, că România trebuia să facă un „sacrificiu istoric” pentru a obține invitația de la adera la NATO, cu prilejul summit-ului de la Madrid din iulie 1997. Mai mult, președintele a  declarat că nu trebuia invocat trecutul, deoarece „istoria nu ne învață nimic”.

M-am simțit jignit de o asemenea aprecieri și m-am implicat în promovarea adevărului despre istoria Bucovinei. În ziua de 7 februarie 1997 am fost prezent, împreună cu Viorica Moisuc, la o emisiune în direct găduită de Radio România Cultural. Au fost zeci de telefoane prin care ascultătorii se declarau indignați de pretențiile Ucrainei și cereau guvernanților să nu cedeze. Noi, din studio, am evocat istoria Bucovinei, care nu a aparținut niciodată Ucrainei, ci a fost ocupată de Armata Roșie în 1940 și inclusă de Stalin în Republica Sovietică Socialistă Ucraineană, care făcea parte din URSS. Am cerut guvernanților români să dea dovadă de responbsabilitate și de patriotism. La 15 mai 1997 am participat la o emisiune organizată de TELE-7 ABC privind negocierea tratatului cu Ucraina la care am susținut că „istoria nu-i învață nimic pe cei care nu sunt în stare să o înțeleagă și să-i priceapă sensurile ei profunde”.

Emil Constantinescu și-a continuat campania mediatică de susținere a tratatului pe baza propunerilor guvernului de la Kiev. El a declarat: „Suntem dispuși să recunoaștem granița actuală. Această recunoaștere a realității va forma, într-adevăr, baza tratatului. Insula Șerpilor este teritoriu ucrainean”. Tratativele româno-ucrainene înaintau greu, diplomații români urmărind să obțină formulări prin care să lase deschisă calea viitorului. Șeful delegației,  Dumitru Ciaușu, avea să scrie că factorii de decizie de la București au adoptat „o atitudine voluntaristă, contrară intereselor României”. Ministrul de externe Adrian Severin a argumentat că trebuia respectată decizia marilor puteri „vizând succesiunea statelor [fostei URSS] în frontierele existente”, adăugând cu mâna sa la textul privind Insula Șerpilor: „care aparține Ucrainei”. Așadar, nu interesele poporului român contau pentru oficialii români,  ci decizia marilor puteri. Ca urmare, Dumitru Ceaușu și-a dat demisia și nu a mai participat la discuții[10].

Guvernul Victor Ciorbea, prin ministrul de externe Adrian Severin,  a  parafat la 3 mai 1997, la Kiev, Tratatul cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare dintre România și Ucraina[11]. Președinții Emil Constantinescu și Leonid Kucima au semnat la Neptun în  ziua de 2 iunie  1997acest tratat în care se menționează: interesul strategic comun în consolidarea „integrității teritoriale” a României și Ucrainei; angajamentul reciproc de a respecta „inviolabilitatea frontierelor și integritatea teritorială” a celor două state (art. 1); Părțile contractante „reafirmă că frontiera existentă între ele este inviolabilă și de aceea se vor abține, acum și în viitor de la orice atentat împotriva acestei frontiere” (art. 2);  se angajează să nu recurgă la amenințarea cu forța sau la folosirea forței îndreptate „împotriva integrității teritoriale sau independenței politice a celeilalte părți” (art. 3).

Prin astfel de formulări, se recunoștea dreptul de succesiune a Ucrainei asupra teritoriilor românești ocupate de fosta URSS și anume Bucovina de Nord (cu orașul Cernăuți, unde la 28 noiembrie 1918 s-a votat unirea acestei provincii istorice cu România), Ținutul Herța, județul Hotin, sudul Basarabiei (cu orașele Ismail, Chilia, Cetatea Albă, Reni, Bolgrad) și Insula Șerpilor, care a fost inclusă în raionul Ismail al regiunii Odesa.

În aceeași zi, președintele SUA, Bill Clinton, a transmis un mesaj personal de felicitări celor doi președinți.  Emil Constantinescu a prezentat  tratatul ca un mare succes, care a netezit drumul României spre NATO. În realitate, a fost un act negare a istoriei naționale și de abandonare a românior  din teritoriile românești ocupate de URSS în 1940 și rămase în Ucraina.

Pentru a respecta normele legale, în ziua de 14 iunie 1997, tratatul a fost supus aprobării Palamentului. Era un act absolut formal, deoarece, deputații și senatorii „nu dispun de posibilitatea amendării tratatului în cauză, tratatul trebuind să fie acceptat sau respins în bloc”[12]. Prezent la dezbateri, ministrul Adrian Severin a susținut necesitatea ratificării tratatului, folosind ca argumente: aderarea României la NATO, integrarea europeană, monitorizarea respectării drepturilor omului, noua arhitectură europeană, perspectiva euroregiunilor. Nimic despre drepturile istorice ale românilor, despre lupta lor pentru unitatea națională, despre rapturile teritoriale sovietice, despre lipsa de legitimitate a includerii în Ucraina a nordului Bucovinei, Ținutului Herța, sudului Basarabiei și Insulei Șerpilor. Pentru guvernanții români aderarea la NATO era obiectivul suprem și orice „sacrificiu istoric” trebuia acceptat. Ministrul de externe a atras atenția că neratificarea Tratatului însemna dezavuarea politicii guvernului, adică a „proiectului de țară”. După o discuție de 45 de minute, Senatul, for decizional, a ratificat Tratatul cu Ucraina cu 65 voturi pentru, 50 contra și 3 abțineri. A fost cel mai strâns vot pe o problemă de politică externă de după 1989. Legea a fost publicată în „Monitorul oficial” din 16 iunie 1997, menționându-se președinții celor două Camere: Ion Diaconescu și Petre Roman.

Profesorul Tiberiu Tudor aprecia că votul a reprezentat „Victoria Ucrainei asupra României”[13].  În prefaţa la cartea acestuia – intitulată Istoria unei trădări naţionale. Tratatul cu Ucraina – istoricul Florin Constantiniu aprecia: „În 1997, pentru prima dată de la constituirea României Mari, un guvern român a cedat părţi din teritoriu naţional fără a fi ameninţat cu agresiunea (ca în 1940) sau fără a se găsi sub presiunea ocupantului străin (ca în 1944 şi 1947)”.

„Sacrificiul istoric” nu a folosit la nimic. La summitt-ul de la Madrid din 8 – 9 iulie 1997, Ungaria, Polonia și Cehia au primit invitația de a începe negocierile pentru aderarea  la NATO, în timp ce România a fost respinsă prin vetto-ul lui Bill Clinton.  După reuniunea de la Madrid, președintele SUA a vizitat Varșovia pentru i-a felicita de polonezi pentru succesul obțiunut.  Apoi s-a deplasat la București, unde Emil Constantinescu i-a aranjat o  primire fastuoasă. Cei convocați la „marea adunare populară” din Piața Universității i-au ovaționat pe cei doi președinți până și în timp ce se intonau Imnurile de Stat ale SUA și României. În cuvântul său, Emil Constantinescu i-a mulțumit lui Bill Clinton pentru „onoarea” de a vizita România și l-a asigurat că, în calitatea sa de președinte, va acționa pentru realizărarea unui „parteneriat strategic” între cele două state.  Urmărind să-i consoleze pe participanți, întrucât la Madrid s-a opus invitării României de a începe negocierile pentru aderarea la NATO,   Clinton a declarat: „Țineți această direcție. Viitorul este al vostru”. Foarte probabil că se aşteptase să fie huiduit, drept care nu şi-a planificat să rămână peste noapte la Bucureşti și a plecat, seara târziu, tocmai în Suedia. Spectacolul din Piața Universității a fost mai mult decât penibl. Deși la Madrid, România a suferit o gravă înfrângere, prezența timp de 8 ore a lui Clinton la București era prezentată  de Emil Constantinescu ca un mare succes și o istorică realizare personală, deoarece a pus bazele „parteneriatului strategic” între România și SUA.

Viața a demonstrat că „parteneriatul strategic” însemna supunerea necondiționată a guvernelor de la București față de directivele transmise de la Washington. Aderarea României la NATO avea să se realizeze abia peste șapte ani, în 2004. Efectele s-au produs în foarte scurt timp: au fost pensionați ofițerii și generalii „nesiguri” (unii la 40 de ani), au fost desființate armata națională și industria de armament, au fost instalate baze militare americane pe teritoriul României  sub motivul că „ne apără NATO”.

Tratatul cu Uraina a fost semnat pe termen de 10 ani, după care valabilitatea acestuia se prelungea automat pe perioade de câte 5 ani, dacă una din părți nu anunța intenția de a-l denunța cu cel puțin un an înaintea expirării perioadei de valabilitate. După 10 ani în fruntea guvernelor României s-au aflat patru guverne care l-ar fi putut denunța: Călin Popescu-Tăriceanu (2007), Victor Ponta (2012), Sorin Grindeanu (2017), Nicolae Ciucă (2022), dar nici unul nu a făcut-o.

                                                   *

O justificare a Tratatului din 1997 a fost că acesta prevedea drepturi pentru minoritartea română din Ucraina și pentru  minoritatea uncraineamă din România. În timp ce România a respectat întrutotul aceste drepturi, Ucraina nu numai că nu s-a conformat celor stabilite, dar a promovat agresivă politică de desnaționalizare, pe care guvernanții de la București au acceptat-o. Profesoara Alexandra Cernova mi-a relatat că a condus o delegație de români bucovineni, care a fost primită la Cotroceni și a solicitat sprijinul președintelui Emil Constantinescu pentru școlile românești. Drept răspuns, acesta s-a răsucit în fotoliu și s-a uitat în spatele acestuia, după care li s-a adresat: „Am crezut că am un sac cu bani la spate, dar nu e! Atunci de unde să iau bani pentru ce vreți Dvs?”[14].  În septembrie 2017, parlamentul din Kiev a adoptat  legea prin care s-a interzis folosirea limbii minorităților naționale în școală,  elevii fiind obligați să învețe numai în limba ucraineană. În 2019, poetul Vasile Tărâțeanu – cu care eram în relații apropiate – mi-a relatat că în Cernăuți nu mai apare nici un ziar în limba română și că „ultimii români din nordul Bucovinei și sudul Basarabiei  se zbat să supraviețuiască în sânul barbariei lustruite cu  dreprtuile omului din vremurile noastre”. Nu vedea nici o speranță și a evocat faptul că a solicitat președitelui Iohannis să primească o delegație de români din Ucraina cu prilejul vizitei sale la Kiev, dar i  s-a răspuns că  o asemenea activitate nu putea fi înscrisă în program.

Faptele concrete arată că președintele Iohannis și guvernele sale au promovat o atitudine slugarnică nu numai față de „aliatul strategic”, ci și față de Ucraina, care a încălcat flagrant  drepturile românilor din Ucraina, precum și ale României. Unii ziariști au constatat că în declarațiile sale publice, cuvântul Ucraina era folosit de cinci ori mai des decât România,  fapt ce arată că îl preocupa mai mult situația ucrainenilor decât a românilor, care l-au ales de două ori președintele lor. Nu a luat niciodată apărarea țării sale în fața abuzurilor guvernanților de la Kiev. Exemple sunt multiple. Cităm doar construirea canalului Bâstroie, fără a informa măcar oficialitățile române, asimilarea forțată a românilor din Ucraina,  invadarea piețelor din Româînia cu produse neconforme exigențelor stabilite de Uniunea Europeană.

Războiului între Rusia și Ucraina declanșlat în 2022 a devenit terenul de confruntare  pentru supremația mondială. „Aliatul strategic” a cerut UE și statelor membre NATO să sprijine Ucraina, iar România s-a conformat. Președintele Klaus Iohannis  a afirmat că „susținerea Ucrainei reprezintă un interes strategic pentru România”. Cu prilejul vizitei sale la București, în ziua de 9 octombrie 2023, președintele Zelinski a declarat că problema situației românilor din Ucraina „nu este presantă. Îmi pare rău că nu mă pot gândi la toate problemele mici,  deoarece pentru o țară în război asta nu e o problemă”. În comunicatul comun semnat la încheierea vizitei se menționează că „președintele României, Klaus Iohannis, l-a asigurat pe omologul său, președintele Volodimir Zelinski, de sprijinul necondiționat (subl. ns – IS) al României pentru Ucraina, în contextul războiului ilegal al Rusiei împotriva Ucrainei”[15].   Declarația nu a generat nici o reacție din partea liderilor politici români și a mass-media. Este o dovadă că  istoria nu-i învață nimic pe cei care din oportunism sau din interes personal se supun unor directive străine, ignorând sau disprețuind propriului popor.

 În mintea captivă a politicienilor de la București, românii vin de nicăeri și se îndreaptă spre niciunde. Ei nu pot sau nu vor să priceapă că  au ajuns la conducerea statului ca urmare a faptului că  acesta este expresia și rezultatul  unui lung șir de lupte și jertfe ale înaintașilor. George Orwell scria că pentru asemenea oameni „nu există nimic în afara prezentului”[16]. Ca urmare, liderii politici ai României s-au mulțumit și chiar sunt mândri și fericiți că primesc directive  din afară,  mulțumindu-se să fie executanți fideli, asigurându-și astfel prezentul.

[1] Istoria Românilor, vol. IV. Comitetul de redacție: Ștefan Ștefănescu și  Camil Mureșan, București, Editura Enciclopedică, 2001, p. 366

[2] Relatare după Ion Manina, Consilii de Coroană, Bucureşti, 1997, pp. 53–87.

[3] Vezi, pe larg, Gheorghe E. Cojocaru, Tratatul de Uniune Sovietică, Chișinău, Editura Civitas, 2005 (cap. III)

[4]  Vasile Buga, Pe muchie de cuți. Relații româno-sovietice. 1965 – 1989, Ediția a  II-a, București, 2022, p. 483

[5] Arh.NIC, fond CC al PCR. Cancelarie, dos. 63/1989, ff. 4 -14

[6] Vezi, Ioan Scurtu, Ultimul Congres din istoria PCR (noiembrie 1989), în „Dosarele istoriei”, nr. 5/2006

[7] Ștefan Andrei, Din frac în zeghe. Istoriie mele dintr-un pătrar de veac, Bucureștii, Adevărul Holding, 2013, p. 248

[8] Dumitru  Preda și Mihai Retegan, 1989.  Principiul  dominoului, București, Editura Fundației Culturale Române, 2000, p. 356

[9] Ioan Scurtu și Iulian Cârțână, Curs de istoria  contemporană a României, București, 1980, p. 90

[10] Dumitru Ciaușu, Vecin nou, probleme vechi, în „Studii și Articole de Istorie”,  2011

[11] „Monitorul oficial”, nr. 157 din 16 iulie 1997

[12] Istoria Senatului României, București, Monitorul oficial, 2004, p.563

[13] Vezi, pe larg, Tiberiu Tudor, Istoria unei trădări naţionale. Tratatul cu Ucraina, Bucureşti, Editura 1997

[14] Aceast relatare a fost făcută și profesoarei Viorica Moisil, în „AERT-EMIS” din 9 iunie 2024

[15] Presidency.ro/ro/media/primire-de-către-președintele-româniei-Klaus-iohannis, 9 octombrie 2023

[16] George Orwell, 1984. Traducere de Raluca Gențulescu. Studiu introductiv de Lucian Pricop, București, Editura Cartex, 2000, p. 161

Share