Iuliu Maniu condamnat la inchisoare pe viata

Liderii ţărănişti arestaţi la TămădăuDeoarece posibilităţile de acţiune în ţară deveneau tot mai limitate şi lipsite de eficienţă, Iuliu Maniu a cerut unui grup de fruntaşi naţional-ţărănişti să plece în străinătate, pentru a informa opinia publică internaţională “despre situaţia din România”.
În seara zilei de 13 iulie 1947, cei care urmau să plece au avut o întâlnire cu Iuliu Maniu, care le-a adresat câteva cuvinte de îmbărbătare. Ei trebuiau să plece, cu două avioane I.A.R.–39, în Turcia şi de aici în Occident. Decolarea urma să aibă loc de pe aeroportul Tămădău, aflat lângă Fundeni, la 46 km de Bucureşti. Maniu le-a spus că el era prea bătrân pentru a participa la lupta în străinătate şi că “trebuie să rămână cineva şi aici”.
Câteva maşini au pornit spre Tămădău, iar la puţină vreme după ce au ajuns, pe la ora 6 dimineaţa, au sosit cele două avioane mici, de exerciţiu. Pasagerii au început să-şi transporte bagajele. Dar, în acel moment, a apărut un grup de lucrători ai Ministerului de Interne, care a început să tragă în aer, obligându-i pe naţional-ţărănişti să se predea. Unul dintre piloţi fusese racolat de Siguranţă, dezvăluind întregul plan al “fugii de la Tămădău”. În aceeaşi zi, la 14 iulie, organele de Siguranţă au descins la sediul central al Partidului Naţional-Ţărănesc (str. Clemenceanu nr. 9, azi Gabriel Peri), confiscând arhiva în prezenţa lui Corneliu Coposu, secretarul general adjunct al acestui partid.
În comunicatul Ministerului de Interne, publicat în “Scânteia” din 17 iulie 1947, se arăta: “Organele Siguranţei Statului au arestat, în ziua de 14 iulie, la ora 7, pe aerodromul Tămădău, la 46 km de Bucureşti, în momentul când încercau să se îmbarce, pe următorii conducători ai Partidului Naţional-Ţărănesc şi pe complicii lor:
1. Ion Mihalache – vicepreşedinte al P.N.Ţ.;
2. Nicolae Penescu – secretar general al P.N.Ţ.:
3. Ilie Lazăr – membru în Delegaţia Permanentă a P.N.Ţ,:
4. Nicolae Carandino – directorul ziarului «Dreptatea»;
5. Lily Carandino – soţie;
6. Elena Penescu – soţie;
7. Gafenco Constantin – doctor;
8. Popescu Gheorghe – inginer;
9. Berea Dumitru;
10. Borcea Eugen;
11. Adj, Lusting Romulus – aviator;
12. Adj. Preda Gheorghe – aviator;
13. Popa Aurel – şofer;
14. Rusu Petre – şofer. Cercetările continuă”.

Arhiva lui Pogoneanu – probă incriminatorie

În întreaga ţară au fost organizate “adunări de protest”, în cadrul cărora se cerea dizolvarea imediată a Partidului Naţional-Ţărănesc şi arestarea tuturor conducătorilor lui, în frunte cu Iuliu Maniu. “Receptive” la “cererile poporului”, organele de stat au acţionat cu fermitate.
În temeiul legislaţiei în vigoare din anul 1947, acţiunea de la Tămădău, chiar dacă s-ar fi realizat şi nu ar fi rămas la simpla tentativă, se pedepsea cu închisoare de la 3 la 6 luni. De aceea, guvernanţii au urmărit să extindă acuzaţiile de la tentativă de părăsire frauduloasă a ţării la activităţi cu caracter politic, care să permită implicarea Partidului Naţional-Ţărănesc şi a preşedintelui său, Iuliu Maniu, într-un proces decisiv.
În timpul cercetărilor, s-a descoperit arhiva secretă a lui Victor Rădulescu-Pogoneanu, ascunsă în comuna Potigrafu, judeţul Prahova. Cu acest prilej s-a aflat că Grigore Niculescu-Buzeşti şi Rădulescu-Pogoneanu încheiaseră un proces-verbal de colaborare cu doi ofiţeri americani, maiorul Hall şi locotenentul Hamilton, trimişi ai FBI-ului. Acest document a oferit principalul act de acuzare la adresa naţional-ţărăniştilor, el fiind considerat expresia trădării naţionale.(…)
Adâncindu-se investigaţiile, au fost găsite documente provenind de la Comisia militară a Partidului Naţional-Ţărănesc. Această comisie era alcătuită din generali şi ofiţeri superiori pensionari, care examinau, cu schiţe şi ipoteze, modalităţile de acţiune în cazul unui nou război mondial, în care România se plasa de partea Occidentului împotriva Uniunii Sovietice. Când Nicolae Carandino îi atrăsese atenţia lui Maniu asupra activităţii generalilor, acesta a replicat: “Se vede, dragule, imediat că sunt ramoliţi”. Aceste “schiţe şi ipoteze” au fost apreciate ca dovada cea mai clară a complotului pus la cale de conducerea Partidului Naţional-Ţărănesc împotriva regimului politic şi a ordinii de stat existente, a faptului că acest partid urmărea recurgerea la forţa armată împotriva “guvernului legitim al României”.

„Partidul Naţional Ţărănesc este şi rămâne dizolvat”

Având asemenea probe şi pornind de la elementul spectaculos al “fugii de la Tămădău”, Consiliul Politic al Blocului Partidelor Democratice a hotărât, în unanimitate, să se treacă la dizolvarea Partidului Naţional-Ţărănesc. Pe această bază, ministrul de interne, Teohari Georgescu, a prezentat în şedinţa Consiliului de Miniştri, din 29 iulie 1947, Jurnalul în care se afirma că “grupul de conspiratori urma să realizeze în străinătate hotărârile şi directivele conducerii Partidului Naţional-Ţărănesc în frunte cu Iuliu Maniu, care constau în organizarea de acţiuni menite să ştirbească suveranitatea naţională, să primească pacea şi să declanşeze războiul civil”. După ce aducea cele mai grave acuzaţii acestui partid şi conducătorului său, Jurnalul stabilea: “Partidul Naţional-Ţărănesc de sub preşedinţia domnului Iuliu Maniu este şi rămâne dizolvat pe data publicării în «Monitorul oficial» a prezentului Jurnal. Aceeaşi decizie de dizolvare include şi toate organizaţiile judeţene, de plasă şi comunale ale sus menţionatului partid, organizaţiile militare, de tineret, de femei şi orice alte organizaţii sau asociaţii conduse de acest partid”.
{mosimage}La solicitarea dr. Petru Groza, au luat cuvântul, pentru a susţine Jurnalul Consiliului de Miniştri: Octav Livezeanu, ministrul informaţiilor (Frontul Plugarilor), I. Gh. Vântu, ministrul lucrărilor publice (Partidul Naţional-Liberal – Tătărescu), Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul justiţiei, şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, ministrul comunicaţiilor (Partidul Comunist), Lothar Rădăceanu, ministrul muncii şi asigurărilor sociale, şi Ştefan Voitec, ministrul educaţiei naţionale (Partidul Social-Democrat). Consiliul de Miniştri a aprobat, în final, în unanimitate, raportul şi Jurnalul propus de Teohari Georgescu.(…)

Lucreţiu Pătrăşcanu „Asta-i falsificarea istoriei”

{mosimage}În ziua de 30 iulie 1047, a apărut în “Monitorul oficial” Jurnalul privind dizolvarea Partidului Naţional-Ţărănesc, semnat de toţi membrii guvernului. Hotărârea de dizolvare a fost urmată de o înverşunată campanie de presă împotriva Partidului Naţional-Ţărănesc şi a lui Iuliu Maniu, în seama cărora se puneau acte de-a dreptul monstruoase. Se pare că Lucreţiu Pătrăşcanu a încercat să atenueze aprecierile globale, de denigrare a Partidului Naţional-Ţărănesc şi a lui Iuliu Maniu. Într-o discuţie avută cu Gheorghiu-Dej, referitoare la cele publicate în “Scânteia” şi “România liberă”, el a apreciat: “Asta-i falsificarea istoriei” şi a insistat asupra faptului că Partidul Naţional “jucase un rol primordial în crearea României Mari în 1918, şi ca atare ar fi fost în detrimentul ţării ca el să fie prezentat  acum drept o oficină de spionaj”.

Dar, în fond, prin acuzaţiile aduse Partidului Naţional-Ţărănesc şi lui Iuliu Maniu, tocmai acest obiectiv s-a urmărit, de a lovi în istoria naţională şi în demnitatea poporului român. Din acest punct de vedere este semnificativă atitudinea lui Silviu Brucan, care publica în “Scânteia” articolul “Falimentul Partidului Naţional-Ţărănesc – o sentinţă a istoriei”, în care scria: “Dizolvarea Partidului Naţional-Ţărănesc nu apare ca un efect al unei simple măsuri de legitimă apărare luată de regimul democrat din România. Ea nu poate fi redusă nici măcar la proporţiile unei hotărâri de stat, inspirată de dorinţa unei aplicări consecvente a dispoziţiunilor tratatului de pace semnat de România la Paris. Însemnătatea acestei dizolvări constă în faptul că ea consfinţeşte un faliment politic total al unui partid care nu mai avea ce căuta în viaţa politică românească şi tocmai din această cauză îşi căuta un punct de sprijin în afara hotarelor româneşti. Hotărârea era – conchidea Silviu Brucan – o sentinţă a istoriei”.  Receptiv la “glasul poporului”, guvernul a trecut la arestarea fruntaşilor naţional-ţărănişti. Iuliu Maniu a fost luat din sanatoriul doctorului Ion Jovin, aflat la Bucureşti, pe bulevardul Dacia nr. 19 şi depus în secret la închisoarea Malmaison din Calea Plevnei.Maniu îşi apără colaboratorii

În timpul detenţiei, Iuliu Maniu a adoptat o atitudine demnă, nelăsându-se intimidat de presiunile prin care anchetatorii încercau să obţină  mărturii că ar fi complotat împotriva statului român. În declaraţiile pe care le-a făcut, în scris sau oral, începând cu data de 1 august 1947, Iuliu Maniu a trebuit să răspundă mai ales la problemele privind legăturile sale cu diplomaţii englezi şi americani, cu grupul diplomaţilor români aflaţi în străinătate (Grigore Gafencu, Grigore Niculescu-Buzeşti, Cornel Bianu, Alexandru Cretzianu, Constantin Vişoianu, V. V. Tilea). El a precizat că aceste legături “erau de natură informativă şi de protest pentru nerespectarea convenţiunilor internaţionale şi a înţelegerilor făcute cu partidul nostru că se vor respecta viaţa constituţională şi libertăţile politice şi cetăţeneşti care erau mereu călcate”. Iuliu Maniu a respins categoric acuzaţia că ar fi intenţionat să înlăture prin forţa armată guvernul Groza, susţinând că lupta sa avea un caracter eminamente politic.
Despre colaboratorii săi a făcut declaraţii pozitive: Ghiţă Pop “este un om de o erudiţie excepţională, de profundă judecată şi un temperament calm”, este “un om de o încredere desăvârşită pe al cărui cuvânt eu puneam multă bază”; Vasile Serdici “este un om deştept şi corect şi se bucură de încrederea mea”; Ilie Lazăr – “un bun român şi luptător dezinteresat, deschis şi hotărât”, “se bucură de încrederea mea”; Grigore Niculescu-Buzeşti – “este omul nostru de încredere şi reprezintă politica noastră”, activitatea sa “a fost potrivită intereselor ţării şi ale partidului”; pe Nicolae Carandino “l-am apreciat foarte mult ca scriitor şi ca om de luptă politică”.
Din păcate nu aceeaşi atitudine au avut cei mai mulţi dintre acuzaţi faţă de preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc. În special Nicolae Penescu şi Vasile Serdici au căutat să se disculpe şi să acuze pe Iuliu Maniu, făcând declaraţii sugerate de completul de judecată.
În perspectiva procesului, Maniu a cerut ca avocaţi ai apărării pe Emil Ottulescu, Constantin Veniamin, Mihai Răutu şi Ion Hudiţă. Dar completul de judecată i-a refuzat, numind ca apărător din oficiu pe Constantin Paraschivescu-Bălăceanu.
Procesul a început la 29 octombrie 1947, în Bucureşti, în sala festivă a Şcolii de Război, fiind instrumentat de Tribunalul Militar al Corpului II Armată. Sala Tribunalului era special pregătită pentru a crea atmosfera necesară obţinerii obiectivului urmărit. În zilele procesului sala era tixită de “cetăţeni indignaţi”, care interveneau “plini de revoltă”, cerând pedepsirea drastică a “trădătorilor” din boxă.

Liderul P.N. Ţ., singurul cu cravată şi şireturi !

Pe banca acuzării se aflau 15 persoane, care au apărut fără cravată şi fără şireturi la pantofi, cu excepţia lui Iuliu Maniu. El avea să mărturisească: “Au vrut să mă aducă şi pe mine la proces fără guler şi fără cravată. Dar am refuzat. Le-am explicat că în toată viaţa mea am fost îmbrăcat decent. Mi s-au adus lucruri care nu mi se potriveau, care nu erau ale mele. Am declarat din nou că în asemenea condiţiuni refuz să apar în instanţă. Până la urmă «domnii» s-au convins şi mi-au adus cămăşile mele de acasă, gulerele şi cravatele cu care eram obişnuit”.
Acuzaţiile aduse lui Maniu au vizat, în fond, condamnarea întregii sale activităţi politice: de la cea desfăşurată în timpul dominaţiei ungare asupra Transilvaniei – când a fost un “colaborator” al autorităţilor de la Viena şi Budapesta în politica de oprimare a poporului român; la unirea din 1918 – când a căutat să “împiedice” acest act istoric punând tot felul de condiţii; la perioada interbelică – în care s-a dovedit un “reacţionar şi un sprijinitor al fascimului”; continuând “cu anii războiului” – când a fost un “un susţinător” al lui Antonescu şi al luptei armate împotriva Uniunii Sovietice; până la perioada de după 23 august, când a adunat în jurul său pe toţi “fasciştii şi reacţionarii”, pe “trădătorii de ţară” şi “agenţii imperialismului”. (…)

Iuliu Maniu nu a cerut nici un moment clemenţăÎn timpul procesului, Iuliu Maniu a adoptat o atitudine demnă, asumându-şi răspunderea pentru actele sale politice şi respingând cu hotărâre acuzaţiile false. La cei 75 de ani ai săi, el a dovedit o luciditate şi capacitate de replică impresionante. Deşi aflase că unii dintre colaboratorii săi au căutat să se derobeze de răspunderile ce le reveniseră în cadrul Partidului Naţional-Ţărănesc, prezentându-se ca simplii executanţi ai deciziilor luate de preşedinte, Iuliu Maniu a manifestat înţelegere pentru situaţia lor umană şi a continuat să le ia apărarea, rostind cuvinte de laudă la adresa lor. Semnificative sunt aprecierile la adresa lui Nicolae Penescu: “Am cea mai bună părere despre el. Este un om bine pregătit, un om de caracter, un om de o putere de muncă excepţională”.
Preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc era pe deplin conştient că în acel moment se desfăşura un proces istoric, pe care generaţiile viitoare aveau să-l aprecieze ca expresia unei confruntări între două concepţii politice diametral opuse. De aceea, nu a cerut nici o clipă clemenţă sau circumstanţe atenuante, deşi era convins că va suferi cea mai grea condamnare, în urma căreia însăşi viaţa îi era pusă sub semnul întrebării. El ştia că mai presus de viaţa sa, ca de altfel a oricărui om politic, se situa judecata istoriei.
Aflându-se pe banca acuzaţiilor, Iuliu Maniu a devenit el însuşi acuzator. Potrivit unor informaţii, adresându-se naţiunii române, el a declarat: “Noi acuzăm guvernul de a fi instaurat teroarea, dictatura şi reacţiunea, de călcarea în picioare a legilor naţiunii, libertatea poporului român, drepturile sale individuale şi colective. Închisorile, tortura, persecuţiile, înscenările cele mai infame, arestările, asasinatele, tot arsenalul infernal inventat de fascism şi de Hitler a fost perfecţionat, dezvoltat şi aplicat cu o cruzime fără de egal. Noi acuzăm că bandele sale terorizează populaţia care se opune dictaturii. Naţiunea şi partidul nu vor uita niciodată şi vor binecuvânta pe cei care au căzut şi cad în această luptă. Martiriul lor asigură continuitatea existenţei poporului român. Noi ne înclinăm în faţa celor care au căzut eroic pentru apărarea drepturilor sacre ale Naţiunii”. :

„Nu am promovat nici un legionar în conducerea partidului”

Deşi era principalul acuzat în procesul intentat conducătorilor Partidului Naţional-Ţărănesc, Iuliu Maniu a fost interogat printre ultimii, la 31 octombrie, între orele 9,15 şi 11,30, apoi, la 1 noiembrie 1947, a avut loc confruntarea acuzaţiilor după interogatorii, întrebările referindu-se la colaboratorii săi şi la diverse aspecte din activitatea proprie din ultimii ani. El a recunoscut public că a luat iniţiativa trimiterii peste graniţă a unui grup de fruntaşi naţional-ţărănişti:
“Scopul desemnat de mine era ca, mergând în străinătate, să informeze străinătatea despre situaţia din România, aşa cum am făcut întotdeauna şi cum trebuie să facă orice şef de partid. Nu era vorba de formarea unui guvern în străinătate, nu am discutat cu ei aceasta şi nu admit formarea de guvernare în străinătate”. La acuzaţia că Partidul Naţional-Ţărănesc ar fi primit în rândurile sale foarte mulţi legionari, Maniu a precizat: “Nu am promovat nici un legionar în conducerea partidului, asemenea elemente se găsesc în Partidul Comunist”. În legătură cu acuzaţia că ar fi creat o organizaţie militară în vederea răsturnării prin forţă a guvernului, liderul naţional-ţărănist a declarat: “Nu a fost o organizaţie militară, cu un cerc profesional al Partidului Naţional-Ţărănesc, de 20 de ani. I-am dat d-lui general Negrei delegaţie de conducere, a fost ales preşedinte şi eu am aprobat”. De asemenea, a arătat că nu a avut legături sau convorbiri “cu membrii misiunilor anglo-americane, eu am discutat numai cu şefii misiunilor diplomatice”. Iuliu Maniu a conchis: “Nu recunosc să fi organizat o acţiune subversivă în scopul de a răsturna prin voinţă guvernul de la putere, aceasta este o calomnie (…) am căutat ca pe cale politică să dobor guvernul, nu prin voinţă (…) Recunosc că în cadrul convorbirilor cu dl. Berry i-am spus că oricând aş fi putut forma un guvern de rezistenţă, dar n-am vrut să-l fac şi i-am pus întrebarea dacă l-aş face în acel timp, ce atitudine ar lua guvernul american, la care dl. Berry a spus că va cere relaţii de la guvernul său”.
În toată perioada interogatoriului public, Iuliu Maniu s-a situat ferm pe poziţia exprimată în declaraţiile sale scrise din timpul cercetărilor, respingând acuzaţiile nefundamentale şi asumându-şi răspunderea pentru lupta politică desfăşurată împotriva guvernanţilor, care nu putea fi încadrată în texte de lege şi pedepsită.Avocatul nu a avut curajul să declare că Iuliu Maniu nu era vinovat.

Dar ca şi în cazul procesului intentat mareşalului Antonescu, în urmă cu un an şi jumătate, sentinţa era dinainte stabilită, pe baza unor acuzaţii fără acoperire materială, având la bază nu probe, ci indicaţii politice venite de la Moscova şi prezentate în haină juridică la Bucureşti. Rechizitoriul procurorului militar începea astfel: “Acţiunea trădătoare şi criminală a acuzatului Maniu, a acuzatului Mihalache şi a celorlalţi acuzaţi nu este decât o încoronare a trădării naţionale, care caracterizează întreaga activitate politică a Partidului Naţional-Ţărănesc”. Maniu era acuzat de: trădare naţională, tentativă de surpare a ordinii constituţionale, răzvrătire, insurecţie armată, instigare la trădare prin necredinţă, instigare la trecerea frauduloasă a frontierei.
În cuvântul său, avocatul Paraschivescu-Bălăceanu a căutat să găsească unele circumstanţe atenuante: Iuliu Maniu avea 75 de ani; era un om politic, astfel încât era “greu de văzut în ce măsură actele sale sunt politice şi nu penale”; acuzaţia că a acţionat în “înţelegere cu agenţii străini” nu se baza pe probe materiale, ci pe o declaraţie făcută la proces de Vasile Serdici; instanţa nu a putut dovedi că Maniu ar fi sustras acte secrete pe care apoi să le fi divulgat; nu s-a adus nici un act în sprijinul afirmaţiei că Maniu ar fi acţionat pentru surparea ordinii constituţionale. Asemenea rezerve, formulate de un apărător din oficiu şi în atmosfera politică de atunci, sunt demne de reţinut, deşi avocatul nu a avut curajul să declare că Iuliu Maniu nu era vinovat.

Regele Mihai nu a intervenit

{mosimage}Sentinţa de condamnare începea cu formula obişnuită: “Mihai I, prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României, la toţi cei de faţă şi viitori, sănătate”. Apoi erau înşirate pedepsele. Iuliu Maniu – temniţă grea pe viaţă; Ion Mihalache – temniţă grea pe viaţă; Nicolae Penescu – cinci ani temniţă grea; Nicolae Carandino – şase ani temniţă grea; Ilie Lazăr – 12 ani temniţă grea; Grigore Niculescu-Buzeşti – muncă silnică pe viaţă (în contumacie); Grigore Gafencu – 20 de ani muncă silnică (în contumacie); Constantin Vişoianu – 15 ani muncă silnică (în contumacie); Victor Rădulescu-Pogoreanu – 25 de ani temniţă grea; Vasile Serdici – 10 ani temniţă grea; Radu Niculescu-Buzeşti – 10 ani detenţie riguroasă; Ştefan Stoika – opt ani detenţie riguroasă ş.a.(…)
Regele Mihai nu a schiţat nici un gest în favoarea lui Iuliu Maniu şi a celorlalţi fruntaşi naţional-ţărănişti, condamnaţi la ani grei de temniţă, deşi avea “dreptul de a ierta sau micşora pedepsele în materii criminale” (art. 88 al Constituţiei din 1923). Suveranul a socotit inutilă o intervenţie, care ar fi fost imediat contestată de guvernanţi, iar un gest de independenţă ar fi grăbit sfârşitul instituţiei monarhice în România. Această prudenţă s-a dovedit ineficientă, deoarece, la mai puţin de 50 de zile de la condamnarea lui Maniu şi a celorlalţi fruntaşi naţional-ţărănişti, regele Mihai a trebuit să abdice.