Nicolae Titulescu

În ziua de 17 martie, 2011, s-au împlinit 70 de ani de la moartea marelui diplomat şi patriot Nicolae Titulescu. Nicio oficialitate a statului român nu a dorit să marcheze acest moment, pentru a evoca pe cel care a fost o adevărată podoabă a naţiunii noastre. Explicaţiile sunt multiple şi ţin de contextul politic actual, precum şi de calitatea celor aflaţi în fruntea României. Pentru aceştia, a-l evoca pe Titulescu ar însemna să ofere românilor posibilitatea unei comparaţii, fapt ce i-ar pune nu numai într-o situaţie dezavantajoasă, ci de-a dreptul ridicolă.

Dar, pentru a ajunge în această poziţie, au fost necesari ani de trudă şi de acţiuni tenace, unele de anvergură, altele aparent minore, dar toate absolut necesare. În calitate de ministru de Externe (1927-1928, 1932-1936) s-a aflat întotdeauna în miezul evenimentelor, astfel că a putut interveni eficient şi oportun.

Adept al legalităţii internaţionale, al relaţiilor dintre state pe baza respectării tratatelor şi Statutului Societăţii Naţiunilor, Nicolae Titulescu s-a considerat un „soldat în tranşeele păcii”. A acţionat pentru crearea unor alianţe regionale, pentru un sistem de securitate colectivă, prin care să fie împiedicată politica revizionistă, revanşardă, promovată de unele state, precum Germania, Italia şi Ungaria.

Una dintre cele mai spectaculoase şi eficiente bătălii diplomatice desfăşurată de Nicolae Titulescu s-a înregistrat în primăvara anului 1933. La 18 martie, Benitto Mussolini a propus încheierea unui pact între Italia, Germania, Franţa şi Marea Britanie, cunoscut sub numele de „Pactul celor Patru”, prin care statele respective urmau să reglementeze de comun acord toate problemele economice şi politice din Europa, inclusiv eventuale revizuiri teritoriale. Liderii politici de la Paris şi Londra au acceptat această propunere, socotind-o folositoare pentru ţările lor.

Titulescu a sesizat imediat pericolul unui asemenea „directorat”, care excludea statele mici şi mijlocii de la rezolvarea problemelor internaţionale, şi care deschidea calea modificării graniţelor stabilite prin tratate. Din iniţiativa sa, în ziua de 25 martie, Consiliul Permanent al Micii Înţelegeri a dat publicităţii un comunicat prin care se pronunţa împotriva „unor acorduri ce ar avea drept scop să dispună de drepturile terţilor”, precum şi a „ideilor revizioniste” cuprinse în propunerea Italiei. Apoi, a pornit într-un voiaj diplomatic la Londra şi Paris.

În capitala Marii Britanii, a discutat cu primul ministru Ramsay Mac Donald şi cu ministrul de Externe, John Simon. Ambasadorul Wickham Steed avea să menţioneze că, după aceste discuţii, a cinat cu Titulescu. Acesta a scos un carnet, din care a citit ce le-a spus fiecăruia dintre cei doi demnitari britanici: „Dvs. sunteţi un atât de mare iubitor al păcii, încât aţi devenit un propovăduitor al războiului. Asta v-o spune Titulescu. Ţineţi minte. Revizuirea tratatelor înseamnă război”. Guvernanţii englezi au reflectat asupra spuselor diplomatului român şi au sfârşit prin a-i da dreptate.

De la Londra, Titulescu s-a deplasat la Paris, unde a discutat cu ministrul de Externe, Paul Boncour, căruia, după expresia ziaristei Genevieve Tabois, „i-a tras o săpuneală” zdravănă: „La Quai d’Orsay se aude de la un etaj la altul vocea de stentor a lui Titulescu: «Dacă Franţa renunţă la sfânta sa misiune de protectoare a micilor puteri, ne vom lipsi de ea! Nu suntem până într-atâta părăsiţi de zei încât să nu mai putem găsi prietenii mai loiale şi mai curajoase! Şi chiar de-ar fi să rămânem singuri, nu ne vom înclina în faţa deciziei Clubului păcii al vostru! Şi eu, eu am misiunea să vă previn în mod caritabil că revizuirea tratatelor va aduce războiul»”. Aceeaşi ziaristă, care urmărea cu „sufletul la gură” turneul diplomatului român, menţiona că, după discuţia de la Ministerul de Externe, Titulescu „face ocolul tuturor oamenilor politici ai Franţei pentru a-şi vărsa din nou furia”.

Argumentele lui Titulescu erau imbatabile: Statutul Societăţii Naţiunilor prevedea că toate statele sunt egale şi, deci, nu se putea ca un grup de patru să decidă soarta celorlalte, iar articolul 19 admitea revizuirea numai cu acordul unanim al statelor membre şi cu consimţământul prealabil al părţilor în cauză.

Dându-şi seama că a pornit pe un drum periculos, Boncour l-a întrebat: „Ce aş putea face?”, cum putea ieşi din acea situaţie. Titulescu i-a replicat: „Pe mine nu mă interesează ce faci dumneata, poţi să semnezi dacă vrei Pactul celor Patru Puteri şi astfel să distrugi poziţia Franţei, dar din aceeaşi trăsătură de condei îţi vei anula semnătura de pe alianţa cu Polonia, Cehoslovacia, România şi Iugoslavia”. La insistenţele lui Boncour de a-i sugera o formulă de ieşire din situaţia dificilă în care se afla, Titulescu i-a oferit-o: „Vreau să-mi scrii o scrisoare oficială în care să-mi spui că nimic din Pactul celor Patru Puteri nu poate anula în niciun fel tratatele pe care Franţa le-a făcut deja cu Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia şi România şi că nu se poate face nicio revizuire a tratatelor de pace fără deplinul consimţământ al Ligii Naţiunilor”. Seful diplomaţiei franceze s-a conformat, iar, la 27 mai 1933, Titulescu transmitea la Bucureşti : „Am cinat astă seară cu Paul Boncour”, care i-a spus: „Graţie notei asupra căreia am căzut de acord, Pactul în Patru nu mai păstrează caracterul revizuirii pe care îl doresc Germania şi Italia”. Astfel, prin efortul diplomatului român, „directoratul” celor patru nu s-a mai realizat.

Nicolae Titulescu a fost înlăturat din fruntea Ministerului de Externe la 29 august 1936, astfel că nu a mai putut contribui la rezolvarea marilor crize internaţionale, care s-au acutizat, ducând la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, la 1 septembrie 1939.

Nevoit să trăiască departe de ţară, a avut nefericirea de a asista la sfărâmarea integrităţii teritoriale a României, prin pierderea Basarabiei, nordului Bucovinei, nord-estului Transilvaniei şi Cadrilaterului.

A încetat din viaţă la Cannes, în Franţa. Ceruse, prin testament să fie înmormântat la Braşov, în centrul României. Conducătorul Statului, generalul Antonescu, nu a admis aducerea corpului neînsufleţit al marelui diplomat în ţară, afirmând că „nu este oportun politiceşte”.

După 23 august 1944, personalitatea lui Titulescu a fost readusă în actualitate, evocându-se mai ales activitatea sa pentru ameliorarea relaţiilor cu Uniunea Sovietică. Dar, curând, constatându-se că el a militat pentru recunoaşterea apartenenţei Basarabiei la România, a fost trecut în rândul politicienilor burghezi, reacţionari.

Retragerea trupelor sovietice din România, în 1958, şi, mai ales, Declaraţia CC al PMR din aprilie 1964 au marcat reîntoarcerea la valorile naţionale. Promovarea unei politici de independenţă şi implicarea României în viaţa internaţională au fost însoţite de punerea în valoare a tradiţiilor diplomaţiei româneşti, în cadrul căreia activitatea lui Nicolae Titulescu ocupa un loc esenţial. În anii exacerbării cultului lui Nicolae Ceauşescu, apelul la opera lui Titulescu s-a diminuat, pentru a nu fi umbrit „genialul cârmaci”.

După revoluţia din decembrie 1989, s-a înregistrat o tendinţă de apreciere a trecutului şi a personalităţilor istorice. Pe acest fond, în 1991, a fost înfiinţată Fundaţia Europeană „Nicolae Titulescu”, al cărei principal obiectiv este valorificarea operei marelui diplomat, cărturar şi om politic. În martie 1992, osemintele lui Nicolae Titulescu au fost aduse în ţară şi îngropate lângă biserica Sfântu Nicolae din Braşov, realizându-se astfel, după cinci decenii, testamentul acestui mare român.

În ultimii ani, se constată o tendinţă de minimalizare a trecutului istoric al poporului român, de trimitere în uitare a personalităţilor sale, inclusiv a lui Nicolae Titulescu. Liderii politici actuali nu simt nevoia să se raporteze la trecut, să înveţe din lecţiile istoriei, să se inspire din activitatea înaintaşilor. Mai mult, guvernanţii au decis să-i împiedice pe tinerii de astăzi să-şi însuşească istoria naţională, hotărând, prin legea educaţiei (denumire cu totul improprie) din ianuarie 2011 reducerea drastică a orelor de istorie din gimnaziu, şcoli vocaţionale şi licee, precum şi eliminarea acestei materii de la examenele de capacitate şi de bacalaureat.

Având în vedere această realitate, se impune ca cei care cred că românii trebuie să mai aibă o ţară a lor, care să nu fie o simplă anexă a unor vremelnice puteri, că se pot mândri cu personalităţi care au avut un rol important în istoria României, a Europei şi a lumii, să ştie cine a fost Nicolae Titulescu. Astfel, vor înţelege mai bine prezentul şi aprecia calitatea actualilor lideri politici .