NICOLAE TITULESCU – INTOTDEAUNA IN CENTRUL EVENIMENTELOR

Nicolae Titulescu, de la moartea căruia în martie 2011 s-au împlinit 70 de ani, a fost una dintre cele mai cunoscute şi importante personalităţi din România interbelică. Încă din timpul vieţii, a avut parte de elogii, dar şi de contestări, iar posteritatea a oscilat între ignorare, contestare, elogii şi uitare.

Cităm câteva exemple. Mai întâi laudele unor contemporani :

Tevfik Rustu Aras, ministrul de Externe al Turciei : „Prietenul meu era pe atunci nu numai ministrul de Externe al României, ci şi o figură celebră printre personalităţile de prim rang de la Societatea Naţiunilor”[1].

Eduard Beneş, preşedintele Cehoslovaciei : „Titulescu a fost una dintre cele mai distinse personalităţi în viaţa internaţională şi în instituţiunile create după primul război. El mi-a fost un bun prieten. Titulescu a fost un factor hotărâtor în viaţa internaţională”[2].

Raymond Cartier, ziarist francez : „Ti-tu-les-cu! Cele patru silabe ale numelui său sonor au umplut istoria diplomatică de după război. Este unul dintre marii oameni ai României, unul dintre marii oameni ai Micii Înţelegeri, unul dintre marii oameni ai Genevei şi, pentru a spune totul, unul dintre marii oameni ai Europei”[3].

Lucian Blaga, scriitor, filosof, diplomat român : „Titulescu este cea mai strălucită inteligenţă ce am întâlnit-o în viaţă”[4].

George Enescu, muzician, dirijor, compozitor român : „Îmi aduc aminte cât eram de mândru ca român văzând c-o lume-ntreagă admira şi omagia acest suflet generos, această inteligenţă sclipitoare”[5].

Nu mai puţin categorici au fost adversarii lui Titulescu :

Horia Sima, comandantul Mişcării Legionare, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri : “Nicolae Titulescu reprezintă un caz calificat de trădare naţională /…/ Titulescu a fost agent al conspiraţiei comuniste”[6].

Mihail Sturdza, fruntaş legionar, ministru de Externe al României : „Titulescu este, în istoria României, o tragică şi fantastică arătare. Tragică prin influenţa ce a avut-o asupra destinelor ţării, fantastică nu numai prin aparenţa sa fizică şi prin caracterele personalităţii sale, dar şi prin originea misterioasă a puterilor care îl stăpâneau şi îi dictau purtarea”[7].

Titulescu, maestrul diplomației deschise

Dincolo de asemenea aprecieri, care au gradul lor de subiectivism, datele concrete arată că Nicolae Titulescu a fost  un român european în cel mai deplin sens al cuvântului, unul dintre cei mai mari diplomaţi ai tuturor timpurilor. S-a afirmat după Marea Unire din 1918, care a generat o stare de spirit nouă, caracterizată prin afirmarea spiritului creator al românilor. A fost perioada în care Nicolae Iorga, Constantin Brâncuşi, George Enescu, Mircea Eliade, Gogu Constantinescu, Henri Coandă şi încă mulţi alţii erau recunoscuţi pe toate meridianele Globului ca personalităţi autentice şi cinstite ca atare. A fost, după Primul Război Mondial, şi mediul internaţional prielnic, când vechea diplomaţie de birou, bazată pe scrisori, telegrame, negocieri de culise a fost înlocuită cu o diplomaţie deschisă, în care contactele interumane, inteligenţa şi spontanietatea aveau rolul decisiv. Prin Tratatul de la Versailles din iunie 1919 s-a decis înfiinţarea Societăţii Naţiunilor, care a devenit o tribună deschisă, în care toate statele membre, mari şi mici, îşi puteau exprima punctele de vedere.

Dotat cu o inteligenţă deosebită, cu o memorie excepţională, dar şi cu o mare putere de muncă şi cu capacitatea de a cultiva relaţii interumane, cu un dar oratoric bine cultivat, Nicolae Titulescu a fost una dintre cele mai prestigioase personalităţi din perioada interbelică. După mai puţin de 8 ani de prezenţă la Geneva, a fost ales, în 1930 preşedintele Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor, cea mai înaltă demnitate internaţională ocupată până atunci de un român. A fost reales în 1931, act fără precedent în analele acestei prestigioase instituţii.[8]

În întreaga sa activitate a pus pe primul plan interesele României, pe care le-a promovat cu demnitate. Ziaristul Ion Vinea constata cu deplin temei: “Niciodată Titulescu nu şi-a spus că este reprezentantul unei « mici » naţiuni. Nu s-a călăuzit ca delegatul unui popor « cu interese limitate ». Pentru el toate problemele care interesau echilibrul european priveau România de-a dreptul. Și tot ce venea în atingere cu interesele româneşti alcătuia deopotrivă o problemă continentală. Din această convingere îşi trăgea el siguranţa de sine, prestigiul şi autoritatea. Ele îl îndemnau să se afle pretutindeni unde se discuta o chestiune internaţională şi să aibă totdeauna un cuvânt de spus hotărâtor. Pentru un asemenea om nu existau porţi încuiate, nici subiecte interzise. Intervenţia lui în discuţiile dintre cei mari nu surprindea pe nimeni. Cucerise pentru sine şi pentru ţara sa dreptul la cuvânt oricând şi oriunde”[9].

Un ministru de Externe activ

Dar, pentru a ajunge în această poziţie, au fost necesari ani de trudă şi de acţiuni tenace, unele de anvergură, altele  aparent minore, dar toate absolut necesare. În calitate de ministru de Externe (1927-1928, 1932-1936) s-a aflat mai mult în străinătate decât în ţară. A călătorit mult, parcurgând cu trenul, cu automobilul, cu avionul şi cu vaporul zeci, poate sute de mii de kilometri, pentru a fi prezent la Geneva, Paris, Londra, Roma, Berlin, Lisabona, NewYork, Washington, Istanbul, Ankara, Atena, Sofia, Belgrad, Zagreb, Viena, Budapesta, Varşovia, Praga, Bratislava etc etc. S-a întâlnit cu aproape toate marile personalităţi politice ale timpului : şefi de state, de guverne, miniştri, delegaţi la diverse conferinţe, reprezentanţi la Societatea Naţiunilor etc. A discutat şi uneori s-a confruntat cu : Aristide Briand, Edouard Herriot, Leon Blum, Louis Barthou, Lloyd George, Austen Chamberlain, James Ramsay Mac Donald, Anthony Eden, Winston Churchill, Gustav Stresemann, Maksim Litvinov, Eduard Beneş, Eleutheruos Venizelos, Nikolas Politis, Józef Beck, Calvin Coolidge, F.B. Kellogg, Mustafa Kemal Atatürk, Tevfic Rüstüu Aras etc.

Dar cel mai mult timp s-a aflat la sediul Societăţii Naţiunilor din Geneva, centrul diplomaţiei mondiale. Lipsa sa era imediat sesizată, atunci când erau de dezlegat probleme dificile. Diplomatul ceh, Jean Seba scria : „când şederea domniei sale în România se prelungeşte, se aud de la Geneva glasuri că şi acolo e nevoie de el ca de avocatul sau mai de grabă de apărătorul păcii”[10].

Avea obiceiul să invite la cină, la restaurant sau în camera sa de hotel, persoane cărora să le prezinte modul cum vedea el problemele aflate la ordinea zilei. Le urmărea reacţia, le afla programul şi punctele de vedere în perspectiva viitoarelor dezbateri şi negocieri, pe această bază elaborându-şi propria-i strategie.

Un orator desăvârșit

Cei care i-au ascultat discursurile rostite liber, de la tribuna Ligii Naţinilor, erau impresionaţi de capacitatea sa de a improviza. În realitate, Titulescu aplica principiul lui Napoleon Bonaparte : „Improvizaţia este soluţia spontană a unei probleme minuţios gândite”. El îşi elabora cu multă atenţie discursurile, uneori timp de câteva zile ; atunci se închidea în camera sa de hotel, înconjurat de cărţi, tratate, statute, legi şi alte materiale documentare. Constantin Xeni scria că Titulescu îşi pregătea discursurile „îndelung şi minuţios, iar apariţia lui la tribună ştia s-o anunţe şi s-o facă aşteptată ca pe un eveniment. Fiecare frază era gândită şi aşezată unde trebuie, fiecare imagine sau metaforă preparată de mai înainte şi efectul ei bine îngrijit. Mai întotdeauna găseai o formulare nouă de idei, o imagine nebanală. Un colaborator intim îmi spunea că el îşi scria discursurile lui, le învăţa apoi pe dinafară, graţie memoriei sale prodigioase (cum se afirmă că făcea şi Poincaré), le debita apoi plimbându-se prin odaie şi nu o dată l-am găsit în faţa oglinzii, preparându-şi gesturile tribunei”[11].

Titulescu îşi rostea discursurile într-o impecabilă limbă franceză. Aristide Briand se adresa astfel colaboratorilor săi aflaţi la Geneva : „Veniţi să-l ascultaţi dacă voiţi să învăţaţi de la un mare maestru al mânuirii cuvântului ce înseamnă puterea oratoriei franceze”[12].

Un artist al negocierii

Diplomatul român era renumit nu numai pentru discursurile sale, ci şi prim modul cum ştia să poarte tratativele. Constantin Vişoianu, colaborator al lui Titulescu şi viitor ministru de externe, scria: „Tehnica lui de negociator era o operă de artă, în care amesteca elementele obiective cu dramatice manifestări personale şi în care se împleteau raţionamente riguroase şi subtile cu vijelii temperamentale. În această scară vastă de mijloace dialectice şi de metode de convingere, nu era niciodată cuprinsă brutalitatea. Titulescu urmărea să câştige cauza, nu să-şi umilească adversarii. Nivelul înalt al luptelor sale, raporturile civilizate pe care le păstra cu interlocutorii săi i-au servit prestigiul şi eficacitatea. Trataţi cu cuviinţă şi cu delicată indulgenţă, adversarii săi se sileau să se ridice până la nivelul la care se situa el însuşi. Astfel, stimulaţi, ei pierdeau lupta fără ranchiune personale”[13].

Problema optanților : o dispută și un succes internațional

Nicolae Titulescu avea plăcerea confruntărilor cu diplomaţi de cea mai bună calitate. A rămas celebră în analele Ligii Naţiunilor disputa sa cu contele Albert Apponyi în legătură cu optanţii unguri. Era vorba despre circa 500 proprietari unguri care aveau moşii în Transilvania, dar optaseră, conform Tratatului de la Trianon, pentru cetăţenia maghiară. Pe baza legii pentru reforma agrară din 1921, ei fuseseră expropriaţi, iar pământul lor împărţit la ţărani. Respectivii optanţi au contestat decizia statului român şi s-au adresat Societăţii Naţiunilor, fiind susţinuţi de guvernul Ungariei, prin Albert Apponyi. Alte două state succesorale – Iugoslavia şi Cehoslovacia – se confruntau cu o problemă similară, dar au refuzat să accepte discutarea ei la Societatea Naţiunilor, declarând că aceasta era o chestiune internă, asupra căreia nu era nimic de negociat. Și în România au existat voci care exprimau acelaşi punct de vedere, socotind că se făcea o greşeală oferind guvernului Ungariei prilejul de a pune în discuţie Tratatul de la Trianon şi a face propagandă revizionistă. În articolul intitulat Eternii « optanţi », N. Iorga scria : „Ungariei îi trebuie, pentru situaţia interioară şi pentru străinătate, un mijloc continuu de agitaţie. Cavalerilor medievali li trebuie un cal de lemn. De ce să ne silim noi a crede că e un bidiviu în carne şi oase ? De ce să ajutăm unei reclame care e îndreptată contra noastră ?”[14] Într-adevăr, de la tribuna Ligii Naţiunilor, Apponyi a susţinut că, la Trianon, Ungariei i s-a făcut o mare nedreptate, care continua, cetăţenii ei fiind deposedaţi de proprietăţile lor. După ce contesta dreptul statului român de a atenta la proprietatea conaţionalilor săi, Apponyi cerea o despăgubire consistentă a optanţilor, cu mult peste ceea ce se stabilise prin legea agrară din România. La rândul său, Nicolae Titulescu a folosit acest prilej pentru a apăra drepturile inprescriptibile ale statului român asupra Transilvaniei, de a argumenta justeţea Tratatului de la Trianon, precum şi de a evidenţia politica de dreptate socială promovată de România, unde erau împroprietăriţi ţărani fără pământ, indiferent de origine etnică, inclusiv unguri, fapt ce avea consecinţe pozitive pentru ordinea socială din întreaga Europă. Disputa a durat şapte ani şi s-a încheiat cu un compromis : optanţii au primit o despăbubire mai substanţială, dar nu din partea României, ci din fondurile internaţionale (despăgubiri, reparaţii), stabilite de Societatea Naţiunilor[15]. Este cert că din această dispută prestigiul lui Titulescu a ieşit mult sporit, forţa sa de argumentare, replicile tăioase şi rapide stârnind admiraţia spectatorilor şi chiar a lui Apponyi.

În întreaga sa activitate, Nicolae Titulescu a fost preocupat să-şi asigure acordul şi sprijinul regelui, preşedintelui Consiliului de Miniştri, a oamenilor politici, a opiniei publice, în general. Mărturie stau zecile, poate sutele de mi de convorbiri telefonice, telegrame şi rapoarte trimise la Bucureşti, întâlnirile şi convorbirile cu liderii partidelor politice, atât a celor de la guvern, cât şi din opoziţie, discursurile rostite în Parlament, interviurile acordate presei româneşti şi străine.

Încă din vremea când era ministrul României la Londra, Nicolae Titulescu avea un rol major, chiar decisiv, în promovarea politicii externe a ţării noastre. Era consultat în toate problemele, iar punctul său de vedere, argumentat, realist şi eficient era ascultat la Bucureşti. Atunci când se trecea peste el, Titulescu reacţiona cu vehemenţă. Spre exemplu, în toamna anului 1932, primul-ministru Alexandru Vaida-Voevod a intrat în tratative cu guvernul sovietic fără a-l consulta pe Titulescu. Acesta, vexat, şi-a anunţat demisia, argumentând că, prin modul cum negocia, guvernul permitea sovieticilor să pună sub semnul întrebării apartenenţa Basarabiei la România. S-a creat o criză politică, iar Vaida a trebuit să-şi depună demisia[16]. La 20 octombrie, s-a format un nou guvern, prezidat de Iuliu Maniu, în care Titulescu ocupa, oficial, funcţia de ministru de externe. A îndeplinit această funcţie în cinci guverne (Maniu, Vaida, Duca, Angelescu, Tătărescu), până la 29 august 1936.

           În memoriile sale, Alexandru Vaida-Voevod menţiona că, revenit la putere în ianuarie 1933, nu s-a mai amestecat în problemele de politică externă: “Când ministrul Franţei mi se adresă, într-un rând, i-am răspuns că trebuie să vorbească cu Titulescu. Dânsul o să-mi comunice, căci are autorizarea mea nelimitată în chestii externe”[17].

Adept al legalităţii internaţionale, al relaţiilor dintre state pe baza respectării tratatelor şi Statutului Societăţii Naţiunilor, Nicolae Titulescu s-a considerat un “soldat în tranşeele păcii”[18]. A acţionat pentru crearea unor alianţe regionale, pentru un sistem de securitate colectivă, prin care să fie împiedicată politica revizionistă, revanşardă promovată de unele state, precum Germania şi Italia.

Titulescu se considera îndreptăţit să procedeze astfel, deoarece apăra atât interesele ţării sale, cât şi pacea şi liniştea Europei şi a lumii. Nu a ezitat să cheme la el şi să-i “muştruluiască” – acesta este cuvântul – pe cei ce se abăteau de la litera şi spiritul Statutului Societăţii Naţiunilor. Ministrul de externe francez,Joseph -Paul Boncour relata : „ Într-o zi, sau mai bine zis într-o noapte, a convocat în apartamentul său pe secretarul general al delegaţiei noastre, contele Clauzel, tip perfect de diplomat tradiţional, excesiv de prudent şi purtând monoclu. Ceva din deciziile Adunării Generale îl iritase pe Titulescu. Era aşezat în pat, enervat şi obosit. Clauzel s-a aşezat alături, corect şi deferent. De la zece seara la miezul nopţii, Titulescu tuna şi fulgera”[19], iar reprezentantul Franţei a rămas fără replică. Dragoş Protopopescu se referea şi el la această manieră de acţiune a lui Titulescu : „ L-am auzit ţipând la miniştrii străini, care ar fi foarte jenaţi să-şi vadă numele aici în ziar”[20].

Lupta cu Pactul celor Patru

Una dintre cele mai spectaculoase şi eficiente bătălii diplomatice, desfăşurată de Nicolae Titulescu, s-a înregistrat în primăvara anului 1933. La 18 martie ,Benitto Mussolini a propus încheierea unui pact între Italia, Germania, Franţa şi Marea Britanie, cunoscut sub numele de „Pactul celor Patru” , prin care statele respective urmau să reglementeze de comun acord toate problemele economice şi politice din Europa, inclusiv eventuale revizuiri teritoriale[21]. Liderii de la Paris şi Londra au acceptat această propunere, socotind-o folositoare pentru ţările lor.

Titulescu a sesizat imediat pericolul unui asemenea « directorat », care excludea statele mici şi mijlocii de la rezolvarea problemelor internaţionale, şi care deschidea calea modificării graniţelor stabilite prin tratate. Din iniţiativa sa, în ziua de 25 martie, Consiliul Permanent al Micii Înţelegeri a dat publicităţii un comunicat prin care se pronunţa împotriva „unor acorduri ce ar avea drept scop să dispună de drepturile terţilor”, precum şi a „ideilor revizioniste” cuprinse în propunerea Italiei[22]. Apoi, a pornit într-un voiaj diplomatic la  Londra şi Paris.

În capitala Marii Britanii a discutat cu primul-ministru Ramsay Mac Donald şi cu ministrul de externe John Simon. Ambasadorul Wickham Steed avea să menţionaze că, după aceste discuţii, a cinat cu Titulescu. Acesta a scos un carnet, din care a citit ce le-a spus fiecăruia dintre cei doi demnitari britanici: “Dvs sunteţi un atât de mare iubitor al păcii, încât aţi devenit un propăvăduitor al războiului. Asta v-o spune Titulescu. Tineţi minte! Revizuirea tratatelor înseamnă război”[23]. Guvernanţii englezi au rămas să reflecteze asupra cuvintelor diplomatului român şi foarte curând şi-au dat seama că el avea dreptate.

La Paris, a discutat cu ministrul de externe Paul Boncour, căruia, după expresia ziaristei Geneviève Tabouis, „i-a tras o săpuneală” zdravănă : La Quai d’Orsay se aude de la un etaj la altul vocea de stentor a lui Titulescu : „Dacă Franţa renunţă la sfânta sa misiune de protectoare a micilor puteri, ne vom lipsi de ea ! Nu suntem până într-atâta părăsiţi de zei, încât să nu mai putem găsi prietenii mai loiale şi mai curajoase ! Și chiar de-ar fi să rămânem singuri, nu ne vom înclina în faţa deciziei Clubului păcii al vostru ! Și eu, eu am misiunea să vă previn, în mod caritabil, că revizuirea tratatelor va aduce războiul”. Aceeaşi ziaristă, care urmărea cu „sufletul la gură” turneul diplomatului român, menţiona că după discuţia de la Ministerul de Externe, Titulescu  „face ocolul tuturor oamenilor politici ai Franţei, pentru a-şi vărsa din nou furia”[24].

Argumentele lui Titulescu erau imbatabile : Statutul Societăţii Naţiunilor prevedea că toate statele sunt egale şi deci nu se putea ca un grup de patru să decidă soarta celorlalte, iar articolul 19 admitea revizuirea numai cu acordul unanim al statelor membre şi cu consimţămâtul prealabil al părţilor în cauză.

Dându-şi seama că a pornit pe un drum periculos, Boncour l-a întrebat : „Ce aş putea face ?”, cum putea ieşi din acea situaţie. Titulescu i-a replicat : „Pe mine nu mă interesează ce faci dumneata, poţi să semnezi dacă vrei Pactul celor Patru Puteri şi astfel să distrugi poziţia Franţei, dar din aceeaşi trăsătură de condei îţi vei anula semnătura de pe alianţa cu Polonia, Cehoslovacia, România şi Iugoslavia”. La insistenţele lui Boncour, de a-i sugera o formulă de ieşire din situaţia dificilă în care se afla, Titulescu i-a oferit-o : „Vreau să-mi scrii o scrisoare oficială în care să-mi spui că nimic din Pactul celor Patru Puteri nu poate anula în niciun fel tratatele pe care Franţa le-a făcut deja cu Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia şi România şi că nu se poate face nicio revizuire a tratatelor de pace fără deplinul consimţământ al Ligii Naţiunilor”[25]. Șeful diplomaţiei franceze s-a conformat, iar la 27 mai 1933, Titulescu transmitea la Bucureşti : „Am cinat astă seară” cu Paul Boncour, care i-a spus : „Graţie notei asupra căreia am căzut de acord, Pactul în Patru nu mai păstrează caracterul revizuirii pe care îl doreşte Germania şi Italia”[26]. Astfel, prin efortul diplomatului român, « directoratul » celor patru nu s-a mai realizat.

Un artizan al Pactului Balcanic

Era, însă evident, că cele două mai democraţii occidentale erau dispuse să facă concesii statelor revizioniste pe seama ţărilor mici. Sesizând această tendinţă, Nicolae Titulescu şi-a multiplicat eforturile pentru organizarea păcii, văzută ca o acţiune în mişcare. A contribuit plenar la organizarea Micii Înţelegeri, în februarie 1933, prin constituirea unui Consiliu Permanent care să coordoneze politica externă a celor trei state membre şi să exprime un punct de vedere unitar la Societatea Naţinilor şi faţă de toate problemele vieţii internaţionale[27]. S-a implicat cu convingere şi determinare în realizarea unei noi alianţe regionale – Înţelegere Balcanică – formată de România, Turcia, Grecia şi Iugoslavia. A semnat, în numele ţării sale, în februarie 1934, la Atena, Pactul Balcanic[28].

Cu prilejul tratativelor pentru elaborarea convenţiei pentru definirea agresorului, Nicolae Titulescu a ţinut să se formuleze o definiţie clară a teritoriului unei ţări şi a obţinut adeziunea partenerilor de discuţie : prin teritoriul unui stat se înţelege teritoriul asupra căruia acel stat îşi exercită autoritatea. Formularea nu trebuie să intrige, deoarece Titulescu spunea adesea că pentru o deplină claritate a unui text este de preferat ca aceleaşi cuvinte să se repete în aceeaşi frază. Documentul a fost semnat la Londra în iulie 1933[29].

Nicolae Titulescu aprecia că după încheierea Protocolului de la Moscova, în februarie 1929, prin care se punea în aplicare Pactul Briand-Kellog, care excludea războiul ca mijloc de rezolvare a litigiilor dintre state, şi prin Convenţia privind definirea agresorului s-au creat condiţiile necesare pentru stabilirea de relaţii diplomatice cu Uniunea Sovietică, fără ca aceasta să mai pretindă Basarabia. În schimbul de scrisori, cu conţinut identic, Titulescu-Litvinov, din iunie 1934, prin care se normalizau raporturile dintre cele două state, nu se făcea nicio referire la problemele teritoriale[30].

Amplificarea curentului revizionist, după venirea lui Hitler la putere în Germania (ianuarie 1933), l-a determinat pe Titulescu să acţioneze cu fermitate pentru securitatea colectivă. El aprecia că printr-o reţea de tratate, bi – şi multilaterale, statele interesate în menţinerea păcii şi a statu-quo-ului teritorial, puteau împiedica agresiunea forţelor revanşarde. În acest spirit, s-a implicat în perfectarea pactului de asistenţă mutuală între Franţa şi Uniunea Sovietică, lucrând efectiv pe text. Diplomatul Nicolae Dianu menţiona : „La 30 martie 1935, Potemkin (atunci ambasador la Paris) tratează un pact franco-sovietic al cărui text Titulescu îl găseşte insuficient şi-l amendează în convorbiri cu Léger şi Basdevant, aşa că, în cele din urmă, Litvinov îi mulţumeşte pentru concurs”[31]. De asemenea, Titulescu s-a implicat în încheierea pactului de asistenţă mutuală între Cehoslovacia şi Uniunea Sovietică, în mai 1935.

Potrivit principiului că “prietenii prietenilor noştri sunt prietenii noştri”, Nicolae Titulescu a acţionat pentru încheierea unui pact de asistenţă mutuală între România şi Uniunea Sovietică. Cu acordul regelui Carol al II-lea şi a primului/ministru Gheorghe Tătărescu, a purtat negocieri cu Maksim Litvinov, comisarul poporului pentru Relaţii Externe al Uniunii Sovietice[32], ajungând în iulie 1936 la un proiect de acord. În document se menţiona, de patru ori, Nistrul ca graniţă de stat între România şi Uniunea Sovietică, fapt ce-l determina pe Titulescu să aprecieze că a obţinut recunoaşterea apartenenţei Basarabiei la România[33]. După semnarea pactului de asistenţă mutuală cu Uniunea Sovietică, Titulescu intenţiona să se dedice ameliorării relaţiilor României cu Germania. El a intuit, încă din 1935, că nu putea fi exclusă o înţelegere între Uniunea Sovietică şi Germania, astfel că România trebuia să evite a se afla prinsă, ca într-un cleşte, de cele două mari puteri revizioniste. Previziunile sale aveau să se materializeze peste patru ani, la 23 august 1939, când a fost semnat Pactul Molotov-Ribbentrop.

O demitere controversată

Aceste obiective nu au mai putut fi urmărite, deoarece la 29 august 1936, Gheorghe Tătărescu, de comun acord cu regele Carol al II-lea, a făcut o remaniere de guvern, în urma căreia portofoliul Ministerului de Externe a fost atribuit lui Victor Antonescu, membru în conducerea Partidului Naţional-Liberal.

Despre înlăturarea lui Titulescu din guvern, despre maniera în care a fost demis, fără să fie măcar anunţat (în acel moment el aflându-se în străinătate), dar mai ales despre consecinţele pentru România a acestui act s-a scris foarte mult. Este cert că succesorii săi nu au putut atinge niciodată prestigiul de care s-a bucurat Titulescu şi nici nu au mai avut capacitatea de a se implica în marile probleme internaţionale, pentru promovarea intereselor României.

Nu este mai puţin adevărat faptul că, în august 1936, Titulescu era unul dintre foarte puţinii diplomaţi europeni care mai lupta în „tranşeele păcii”. Forţele agresive, revanşarde cuceriseră teren. În 1935, Italia invadase Abisinia, iar sancţiunile decise de Liga Naţiunilor s-au dovedit ineficace. În martie 1936, trupele germane au ocupat zona demilitarizată a Renaniei, iar protestele Marii Britanii şi Franţei au avut mai curând un caracter platonic. În Spania izbucnise războiul civil, iar politica de neintervenţie proclamată de Societatea Naţiunilor era nesocotită de Germania, Italia şi Uniunea Sovietică.

Titulescu era conştient că Societatea Naţiunilor devenise tot mai ineficientă. Ziaristul Tudor Teodorescu-Branişte scria : „Titulescu ştia mai bine ca oricine cât de şubredă era instituţia în cadrul căreia trebuia să lucreze, dar obişnuia să spună : « Ce vreţi să facem ? S-o dărâmăm ? E foarte uşor. Ce punem în loc ? Deocamdată e singurul teren pe care putem să ne întâlnim şi să discutăm, ca să nu ajungem la o nouă conflagraţie”[34].

În 1935-1936, nori negri se adunau pe cerul Europei, iar cei care ar fi avut posibilitatea să-i împrăştie – guvernanţii de la Londra şi Paris – priveau cu indiferenţă, neînţelegând că  furtuna, adică un nou război mondial, se apropia. Fiecare ţară era preocupată doar de propria-i securitate şi nu se mai gândea la securitatea colectivă preconizată de Titulescu.

Uniunea Sovietică nu renunţase la ideea imperială, iar politica lui Litvinov avea să fie în curând abandonată. Este cert că Moscova nu a renunţat la Basarabia, chiar dacă Titulescu credea că prin pactul de neagresiune avea asigurată graniţa pe Nistru.

Speranţa sa de a îmbunătăţi relaţiile României cu Germania era, mai curând, o iluzie. La Berlin, Titulescu era o persona non grata, iar Hitler îl ura din adâncul sufletului, acuzâdu-l că prin politica de securitate colectivă urmărise să încercuiască Germania. Peste patru ani de la plecarea lui Titulescu din fruntea diplomaţiei româneşti, Führerul încă mai avea reproşuri de făcut României. Într-un document oficial, privind întâlnirea cu Ion Gigurtu, preşedintele Consiliului de Miniştri, din 26 iulie 1940, se consemna că Adolf Hitler a abordat „pe larg motivele de nemulţumire ale Reichului cu politica de până acum a României, care a fost dusă pe căi absolut greşite de dl. Titulescu şi apoi continuată de succesorii săi”[35]. Aşadar, Hitler nu era dispus să o uite şi nici să o ierte.

După înlăturarea lui Titulescu, frâiele politicii externe a României au fost preluate de Carol al II-lea, dar nici contextul istoric, nici calităţile personale, nici capacitatea colaboratorilor săi nu l-au ajutat să joace un rol major pe scena politică europeană. Din contră, această politică s-a scufundat într-un tot mai nefericit anonimat, astfel că nu au putut fi evitate pierderile teritoriale din 1940 : Basarabia şi nordul Bucovinei ocupate de Uniunea Sovietică, nord-estul Transilvaniei de Ungaria, Cadrilaterul de Bulgaria. Nicolae Titulescu a avut nefericirea de a trăi această dramă a României. A murit în martie 1941, departe de ţară şi ignorat de semenii săi.

Posteritatea lui Titulescu și regimurile politice

Posteritatea lui Nicolae Titulescu a fost marcată de evoluţia regimului politic din România. În martie 1941, generalul Antonescu, conducătorul statului, nu a acceptat ca Titulescu să fie înmormântat la Braşov, aşa cum ceruse prin testamentul său, şi nici să se publice articole sau discursul omagial rostit în plenul Academiei Române de profesorul Ion Petrovici. Preşedintele Academiei, C. Rădulescu-Motru, i-a trimis conducătorului statului textul respectivei cuvântări, respins de cenzură, pe care, la 24 martie 1941, acesta a scris următoarea rezoluţie : „Nu este oportun politiceşte să se facă elogiul politic al omului care a strălucit prin inteligenţa sa, care a încercat să facă ţării multe servicii, dar care are nevoie de transportarea în timp pentru a fi judecată la justa ei valoare. Se poate însă face o recenzie a cuvântării ţinute numai în ceea ce priveşte calităţile strălucite naturale ale dispărutului şi activităţii sale profesionale şi literare sau ştiinţifice”[36].

După 23 august 1944, activitatea lui Nicolae Titulescu a fost readusă în actualitate, mai ales prin prisma efortului său de promovare a relaţiilor României cu Uniunea Sovietică. Constantin I. Parhon, viitorul preşedinte al Republicii Populare Române, scria în aprilie 1945 : „Ne-am întors la politica lui Titulescu, de care n-ar trebui să ne depărtăm. La această politică trebuie să rămânem pentru totdeauna”[37]. Dar, aprofundarea acestui subiect conducea la concluzia că Titulescu a militat pentru relaţii amicale cu Uniunea Sovietică pe baza recunoaşterii de către Moscova a apartenenţei Basarabiei la România. În plus, ocupantul sovietic nu accepta să fie evocată politica de largă amplitudine internaţională promovată de diplomatul Nicolae Titulescu, ci urmărea ca România să urmeze necondiţionat directivele Kremlinului. Astfel, s-a ajuns ca în anii `50 şi începutul de `60, Titulescu să fie integrat în rândul oamenilor politici burghezi, reacţionari, alături de Maniu, Brătianu, Mihalache, Averescu, Vaida, Argetoianu, Iorga, Goga, Cuza etc. Mulţi colaboratori ai săi au fost arestaţi, între aceştia Savel Rădulescu, Ion Christu, Vasile Stoica, Sergiu Nenişor.

După retragerea trupelor sovietice în 1958 şi mai ales după Declaraţia din aprilie 1964, România a pornit pe calea unei politici externe independente. Momentul decisiv în schimbarea atitudinii faţă de Nicolae Titulescu a fost declaraţia împăratului Etiopiei, Haille Selassie, cu prilejul vizitei sale în România, în septembrie 1964 : „Eu, personal, nu voi uita niciodată sprijinul curajos pe care l-am primit din partea domnului Titulescu, pe atunci ministrul de externe al României, în ziua nefericită când am cerut în faţa Ligii Naţiunilor ajutor împotriva fasciştilor care au cotropit Etiopia”. Într-adevăr, Nicolae Titulescu ceruse în 1935, pe un ton energic, preşedintelui Adunării Generale, să dea afară din sală pe ziariştii italieni care-l huiduiau şi insultau pe împăratul Etiopei, care pleda cauza ţării sale de la tribuna Ligii Naţiunilor.

În 1966 a apărut prima monografie, intitulată Nicolae Titulescu, semnată de Ion M. Oprea. Apoi, în 1967, a văzut lumina tiparului un masiv volum  intitulat Nicolae Titulescu. Documente diplomatice, realizat de un larg colectiv de redacţie, format din George Macovescu, Dinu C. Giurescu, Gheorghe Ploieşteanu, George G. Potra, Constantin I. Turcu. În acelaşi an s-a publicat volumul Nicolae Titulescu, Discursuri, îngrijit de Robert Deutsh. Regimul de la Bucureşti a simţit nevoia de a evidenţia politica lui Titulescu, vizând respectarea suveranităţii şi independenţei naţionale a tuturor statelor, indiferent de mărimea lor. O asemenea politică era promovată, în noul context istoric, de Nicolae Ceauşescu şi Ion Gheorghe Maurer, bucurându-se de o largă recunoaştere internaţională. Mărturia cea mai clară a fost alegerea ministrului de Externe, Corneliu Mănescu, în funcţia de preşedinte al Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite, în anul 1967.

Dar, pe măsură ce cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu a devenit dominant în societatea românească, acesta fiind prezentat ca un „genial cârmaci”, nu s-a mai apelat la modelul oferit de Titulescu, sau de alţi înaintaşi, totul începea şi se sfârşea cu Nicolae Ceauşescu.

După Revoluţia din decembrie 1989 s-a înregistrat o tendinţă  de apreciere a trecutului şi a personalităţilor istorice. Pe acest fond, în 1991 a fost înfiinţată Fundaţia Europeană Nicolae Titulescu, al cărei principal obiectiv este valorificarea operei marelui diplomat, cărturar şi om politic. În martie 1992, din iniţiativa ministrului de externe, Adrian Năstase, osemintele lui Nicolae Titulescu au fost aduse în ţară şi îngropate lângă biserica Sfântul Nicolae din Braşov, realizându-se astfel, după cinci decenii, testamentul acestui mare român[38].

În ultimii ani se constată o tendinţă de minimalizare a trecutului istoric al poporului român, de trimitere în uitare a personalităţilor sale, inclusiv a lui Nicolae Titulescu.

A-l evoca pe Nicolae Titulescu este, totuşi, o datorie de conştiinţă, pentru toţi cei care mai cred că trebuie să mai existe o ţară numită România şi un popor din rândul căruia s-au ridicat mari personalităti a căror moştenire se cuvine a fi cunoscută şi apreciată.