O analiză comparativă: 1918 şi 1989 după 20 de ani. Politica economică

Atât anul 1918, cât și 1989 au marcat un „inaugural”. Primul, Marea Unire, cel de-al doilea, Revoluția. Și într-un caz, și în celălalt, în fața oamenilor politici s-au pus probleme noi, de rezolvarea cărora depindea evoluția societății românești. Una dintre acestea viza economia națională, adică baza materială pe care urmau să se clădească structurile politice, sociale, administrative, culturale, științifice etc. Ne vom referi în continuare la modul în care clasa politică din cele două etape istorice (interbelică și după Revoluție) a abordat construcția economică și măsura în care aceasta a corespuns interesului național.

O politică economică responsabilă trebuie să pornească de la realitatea concretă. Datele statistice arată că, atât în 1918, cât și din 1989, România se afla într-o gravă criză economică. În 1918, după doi ani de război, țara era afectată de uriașele pierderi umane și materiale. O bună parte a instalațiilor petroliere fuseseră distruse de guvernanții români, la solicitarea Antantei, pentru a nu cădea în mâinile invadatorilor.

De asemenea, au fost incendiate depozitele de combustibil și de cereale, au fost distruse noduri de cale ferată şi poduri. La rândul lor, Puterile Centrale au aplicat în teritoriul ocupat – Oltenia, Muntenia, Dobrogea – un jaf sistematic: au demontat şi trimis în Germania, Austria, Ungaria, Turcia sau Bulgaria fabrici și instalații, produse petroliere, cherestea, cereale, vite etc. Au emis bancnote (Lei) fără acoperire, fapt ce a contribuit la creșterea masei monetare în circulație și la amplificarea inflației.

În Moldova, unde se retrăsese o bună parte a populaţiei din Oltenia, Muntenia şi Dobrogea, situația era la fel de precară.

La sfârșitul războiului, de pe piața românească lipseau produsele de primă necesitate, iar inflația afecta întreaga viață economică. Situația materială a populației s-a înrăutățit catastrofal, în contrast cu un mănunchi de mari speculanți care adunaseră averi uriașe. Î

n 1918, România era în bună parte ruinată, dezorganizată şi epuizată de resurse materiale și umane: industria distrusă și descompletată până la 60%; agricultura lipsită de cele mai bune brațe de muncă (au murit peste 350 000 de ostași țărani), cu o parte din inventarul tehnic ruinat și cu șeptelul redus la jumătate; căile ferate erau dezorganizate și distruse în proporție de 30%;o depreciere a monedei naționale de peste şase ori; mizeria, lipsurile, bolile care cuprinseseră cele mai largi pături ale populației. Pentru asigurarea hranei, în 1919 s-a recurs la import de cereale; resursele economice fiind diminuate, țara nu mai avea ce exporta.

Și în 1989 Romania se afla într-o gravă criză economică, generată de politica regimului socialist-totalitar, de efortul pentru achitarea înainte de termen a datoriei externe, de criza mondială a petrolului etc. Populația suferea din cauza lipsei produselor de primă necesitate de pe piață, inclusiv a celor cartelate (carne, ulei, zahăr, ouă, unt etc.), a frigului în apartamente în timp de iarnă, a întreruperii curentului electric (uneori, de mai multe ori pe zi) etc.

Existau probleme comune celor două etape istorice. Atât în 1918, cât și în 1989 se impuneau 1) restructurarea pieței interne – în primul caz, ca urmare a Unirii trebuiau înlăturate barierele vamale din interiorul spațiului românesc și asigurată libera circulație a mărfurilor pe întreg spațiul național, iar în cel de-al doilea, abandonarea sistemului centralist-birocratic și trecerea la economia de piață, 2) redistribuirea proprietății agrare – după 1918 prin înfăptuirea reformei agrare, iar din 1991 prin aplicarea legii fondului funciar, 3) asigurarea aprovizionării populației cu produse de primă necesitate şi 4) refacerea și dezvoltarea economiei naționale.

Rezolvarea acestor probleme trebuia realizată într-un context larg, prin elaborarea unei concepții privind evoluția economiei naționale pe termen mediu și lung.

După 1918, a existat în societatea românească o amplă dezbatere privind modelul de economie care trebuia promovat, dezbatere la care s-au angajat atât specialiști (teoreticieni), cât și oameni politici. Din inițiativa lui Dimitrie Gusti, a fost organizat, în anul 1923, în Aula Fundației Universitare „Carol I” din București (Biblioteca Centrală Universitară de astăzi), un ciclu de conferințe la care au participat oameni politici și de cultură de diverse orientări.

Cu acest prilej, fruntașul liberal I. G. Duca aprecia că politica economică a României trebuia să urmărească trei obiective fundamentale: 1) dezvoltarea forțelor naționale bazată pe naționalismul economic, care reprezenta „[…] instinctul de conservare, mijlocul de a salva individualitatea materială a fiecărei națiuni, de a împiedica cotropirea ei de către elemente superioare prin puterea sau prin organizarea lor.

Naționalismul astfel înțeles nu exclude colaborarea cu străinătatea. Dimpotrivă, el o reclamă ca o nevoie și ca un stimulent. Ziduri chinezești nu se pot înălța, deoarece înfiltrațiunea capitalurilor străine e fatală și necesară, dar vrea să găsească formula de armonizare care să înlăture acapararea unora și sugrumarea celorlalți, fiindcă neatârnare politică fără neatârnare economică nu se poate”; 2) modificarea concepției privind proprietatea: „În domeniul proprietății, liberalismul român a plecat de la ideea clasică a proprietății quiritare romane, sacră și inviolabilă, și a ajuns la formula proprietății funcție socială, din care au ieșit exproprierea și naționalizarea subsolului”; 3) intervenționismul de stat: „În materie de economie politică, liberalismul român a plecat de la formula manchesteriana laissez faire, laissez paser, spre a ajunge la intervenționismul care apară pe cel slab împotriva celui tare și care înclină capul trufaș al celui tare în fața interesului obștesc reprezentat de stat”.

La rândul său, economistul Virgil Madgearu, promotor al doctrinei țărăniste, ținea să sublinieze: „Nici într-un caz nu se poate vorbi despre agrarianism contra industrialism”, discuția vizând doar „posibilitatea dezvoltarii industriei capitaliste în mediile agrare înapoiate”. El era împotriva „protecționismului vamal creator al industriilor de seră, al trusturilor și cartelurilor”. În opinia lui Madgearu, trebuiau susținute industriile care aveau asigurată baza de materii prime în țară (petrol, cărbune, sare, lemne etc.) și mai ales cea bazată pe valorificarea produselor din agricultură (sfeclă, floarea soarelui, in, cânepă, piei de animale, struguri etc.). Foarte activ s-a dovedit a fi Mihail Manoilescu, autor al mai multor articole, studii, cărți (inclusiv în limbi de circulație internațională), prin care și-a dobândit o largă notorietate.

El constată că, după Marea Unire din 1918, circa 80% dintre locuitorii României trăiau la sate, unde exista o suprapopulație, adică o uriașă forță de muncă disponibilă. Pentru valorificarea tuturor energiilor naționale, singura soluție era: „Cu orice preț trebuie ca o mare parte a populației țărănești să părăsească agricultura și să găsească, fie în sate, fie la oraș, o întrebuințare în industrie sau meserii. Aceasta presupune o industrializare masivă a României și o schimbare totală a actualei ei structuri economice”. Manoilescu aprecia că industrializarea era necesară atât din punct de vedere intern – economic, social, cultural și moral -, cât și pentru ridicarea statutului internațional al României: „Nu poate să se ridice spre forme sociale superioare poporul care nu a trecut prin școala industriei.

Ea înseamnă condiția esențială și punctul de plecare al oricărei mișcări ascendente spre forme superioare de viață socială. Prin industrie se dezvoltă calități umane de imaginație, de ingeniozitate și de finețe, care le îngăduie oamenilor, prin organizare, să-și valorifice în comun tot ce au mai prețios în ascunzișurile spiritului lor. Dar nu numai calitățile intelectuale, ci și cele de rezistenţă și disciplină. Mașina are legile ei și un tempo al ei propriu, pe care-l impune omului; ea crează o formă superioară de disciplină, pe care fiecare agent productiv o recunoaște ca necesară”. Manoilescu a calculat productivitatea muncii și a ajuns la concluzia că aceasta este de 10-15 ori mai mare în industrie decât în agricultură, acesta fiind argumentul fundamental pentru susținerea industrializarii statelor agrare, inclusiv a României, ca o condiție pentru depășirea înapoierii economice și apropierea de statele dezvoltate, conchizând: „Industria decide ierarhia în lume a popoarelor”.

În 1923, Mihail Manoilescu afirma: „Prestigiul, pentru un stat, nu există fără o bază materială”, iar calea asigurării acesteia era una singură: „Ni se cere o valorificare maximă a puterilor noastre. Această potențializare maximă a energiilor nu este una din multiplele probleme ale viitorului, ea este problema viitorului nostru”. De aceea, se impune o organizare politică prin care se „potenţează la maximum puterile individuale și energiile întregului nostru popor”, iar lozinca zilei trebuie să fie: „Nicio excludere a energiilor, nicio risipire a lor, nicio umbrire a valorilor reale”.

Un alt cărturar de marcă, sociologul Ștefan Zeletin, în cartea sa intitulată Neoliberalismul. Studiu asupra istoriei şi politicii burgheziei române, publicată în 1927, sublinia că „problema istorică” a României întregite era dobândirea independenței economice prin „naționalizarea capitalului și dezvoltarea industriei naționale, care înseamnă emanciparea țării noastre de sub tutela finanței și politicii străine și așezarea ei pe picioarele proprii”. În opinia sa, „Numai un capital național e în măsură să ne dea libertatea de acțiune, deci de a avea temeliile unei politici cu adevărat naționale și în același timp de a avea o bună stare care se revarsă asupra tuturor păturilor sociale”.

Oamenii politici și intelectualii preocupați de problemele economice țineau să sublinieze că promovarea intereselor naționale, aşa-numita politică „prin noi înșine” sau naționalismul economic, nu era ostilă prezenței capitalului străin în România. Astfel, Victor Slăvescu explica în 1922: „Capitalul străin să lucreze în casa românească, nu capitalul românesc să lucreze în casă străină, mai ales când întreprinderea lucrează pe pământul țării noastre. Un capital de colaborare este oricând binevenit, sub condiția de a se înfățișa sub forma reală. Un capital de exploatare colonială, mânat de gândul unor câștiguri repezi și cu caracter speculativ nu poate găsi o primire simpatică”.

Putem conchide că, după Marea Unire din 1918, au fost promovate concepții noi, diferite de liberalismul clasic, și anume: naționalismul economic, valorificarea la maximum a resurselor materiale și umane, dezvoltarea cu precădere a industriei naționale, ca o chezășie a modernizării întregii societăți și a asigurării independenței politice a statului român.

Oamenii politici aflați la guvernare și-au însușit aceste concepții și au adoptat măsurile corespunzătoare. Din rândul acestora se detașează Constituția din 1923, care a înlocuit principiul clasic laissez faire, laissez passer cu intervenționismul de stat, precum și pe cel al „proprietății sacre și inviolabile” cu proprietatea ca funcție socială.

Au fost adoptate legile având la bază doctrina „prin noi inșine”, care au asigurat aplicarea noului model de organizare a vieții economice din România. Rezultatele au fost pozitive: în 1923-1924 economia națională a atins nivelul antebelic, după care a urmat o dezvoltare întreruptă de criza economică din 1929-1933, dezvoltarea fiind apoi reluată într-un ritm accelerat, atingând nivelul maxim în 1938 (ultimul an de pace pe plan european, după care și în România eforturile au fost îndreptate spre producția de război).

Victor Axenciuc, autorul unor monumentale lucrări privind istoria economiei naţionale, aprecia că „în retrospectiva și perspectiva istorică, România se află în 1938 la primele borne ale lungului traseu de la societatea agrară tradițională și întârziată spre cea economicește dezvoltată, industrializată și urbanizată, a cărei edificare necesită eforturi de investiții și producție de zeci și sute de ori mai mari decât s-au făcut până atunci”. În cele două decenii interbelice, România făcuse progrese notabile, trecuse de la structura economică „eminamente agrară” la cea agrar-industrială.

La sfârșitul perioadei interbelice, specialiștii, dar și oamenii politici, au ajuns la concluzia că se impunea un nou impuls, o regândire a modelului economic promovat timp de două decenii. Ca urmare, în anii 1938-1943 au avut loc noi dezbateri privind calea de urmat. Principala concluzie a fost că se impunea o intervenție masivă a statului în dirijarea economiei naționale. O asemenea politică fusese aplicată în Statele Unite ale Americii de președintele Theodore Roosevelt, cunoscută sub numele de New Deal, și dăduse rezultate spectaculoase.

Virgil Madgearu constata în 1940: „Politica de industrializare a statelor agrare, ale cărei manifestări s-au produs încă din ultimele decenii ale secolului trecut, este expresia sforțării lor de a deveni state agrar-industriale, pentru a crea o bază mai sigură independenței lor politice. Această tendință s-a accentuat după războiul mondial”.

Pornind de la succesele înregistrate, dar și de la multele deficiențe (suprapopulația rurală, fărâmițarea excesivă a proprietății agrare, tehnica agricolă rudimentară, capacitatea redusă a țărănimii de a cumpara produsele industriale, slaba acumulare de capital etc.), Virgil Madgearu sublinia necesitatea comasării micilor proprietăți în cadrul unor cooperative rurale care să folosească tehnica modernă, și pe această bază să se obțină o producție sporită la hectar, creșterea veniturilor țărănimii, ridicarea nivelului de viață al românilor. O asemenea politică se putea realiza printr-o „acțiune conștientă de stat”, acestuia revenindu-i rolul de a stabili „cadrul și limitele dezvoltării industriale, iar prin sistemul de încurajare va căuta să influențeze ierarhizarea inițiativelor industriale”.

Mihail Manoilescu se pronunțase încă din 1934 pentru statul cooperatist, adică „statul gospodăriei naționale, condusă pragmatic și conștient, prin organizarea producătorilor și a raporturilor dintre producători; el trebuie să permită integrarea exactă a categoriilor sociale economice și să asigure continuitatea în politica social-economică”. Într-o carte publicată în 1943, Manoilescu scria că viitorul va consemna „sfârșitul burgheziei românești în forma și spiritul său de dinainte de 1940″ și se va constitui „o comunitate populară, neîmpărțită în parazitari și productivi, exploatatori și exploatați, opresori și oprimați”.

În 1943 a apărut volumul al treilea din Enciclopedia României, consacrat economiei naționale, în care se face un amplu bilanț, după care se formula o concluzie fundamentală: „Națiunea organizată – conștientă de menirea ei – n-are dreptul să lase la voia întâmplării dezvoltarea economiei naționale, ci trebuie să caute, în interesul general și împotriva intereselor private, mijloacele și drumurile cele mai potrivite ale unei politici economice naționale de intervenție, îndrumare și organizare unitară a spațiului său economic”.

Mitiță Constantinescu – reputat teoretician, dar și cu o bogată activitate de conducere în calitate de ministru de Finanțe, ministru al Economiei Naționale, guvernator al Băncii Naționale a României – a publicat în 1943, după ample studii efectuate împreună cu peste 140 de economiști, lucrarea intitulată Politica economică aplicată, în care se propunea un „plan de reorganizare a economiei naționale”, care viza reorganizarea agriculturii pe baze cooperatiste, a industriei prin crearea complexului industrial național, a celorlalte ramuri economice prin „intervenția, dirijarea și controlul statului”.

În acest spirit, a fost constituit, în aprilie 1938, Consiliul Superior Economic sub președinția lui Constantin Argetoianu, cu misiunea de a elabora „planul general economic al țării”. Peste un an, a fost publicat un „material documentar” care trebuia să stea la baza acestui plan, dar pierderile teritoriale din l940 și angajarea României în război (1941) au impus abandonarea acestei promițătoare activități.

Așadar, la sfârșitul perioadei interbelice și la începutul celui de al doilea Război Mondial, dezbaterile de idei au condus spre necesitatea construirii unui model economic bazat pe intervenția statului ca factor de reglementare a raporturilor dintre diferitele ramuri de producție, dar și pentru promovarea intereselor tuturor categoriilor sociale, precum și la elaborarea unui plan multianual privind dezvoltarea economică a României.

După 1989, pornindu-se într-o nouă etapă istorică, era firesc să aibă loc dezbateri privind reorganizarea economiei naționale, stabilirea priorităților și a căilor de evoluție. Evident, trebuia pornit de la datele concrete, iar specialiștii și-au făcut datoria. În 1990 a fost dat publicității Anuarul Statistic al României, lucrare masivă, de peste 700 de pagini, care constituia oglinda reală a societății românești, inclusiv a economiei. Comparativ cu anul 1938, în 1989 se realizaseră progrese indubitabile: de la 1.130 mil. kw/h la 75.851 mil. kw/h, de la 95,000 de tone zahăr la 693.000 de tone, de la o producție de grâu de 1.310 kg la hectar la 3.364 kg la hectar, de la inexistența producției interne de tractoare la 151.745 unități etc. În 1989, industria contribuia cu 58,1% la venitul național (față de 30,8%, în 1938), populația urbană reprezenta 53,2% din totalul locuitorilor (față de 23,4% în 1938) etc. Toate aceste realizări nu au schimbat fundamental locul României în ansamblul economiei europene. Luându-se în calcul 24 de state (16 occidentale și 8 foste socialiste) se constata că țara noastră se plasa pe locurile 20-24 la 16 indicatori.

La venitul intern brut, care exprima nivelul general la care se afla economia națională, România se plasa pe locul 20. Din punct de vedere economic, esențial era faptul că țara noastră depășise un nou prag istoric, și anume trecuse de la stadiul agrar-industrial la cel industrial-agrar.

Pe lângă datele concrete oferite, economiștii au reeditat operele celor mai cunoscuți specialiști din perioada interbelică – Mihail Manoilescu, Virgil Madgearu, Ștefan Zeletin, Dimitrie Gusti și alții -, pentru a oferi oamenilor politici informația necesară în vederea unei aprecieri corecte a drumului parcurs și a învățămintelor ce se puteau desprinde dintr-o experiență de două decenii a unei societăți democratice. De asemenea, economiști și sociologi, precum Tudorel Postolache, N. N. Constantinescu, Victor Axenciuc, Constantin Ionete, Aurelian Bondrea, Constantin Grigorescu, sau Anghel Rugină (reputat economist american de origine română) au analizat în profunzime situația economiei în momentul 1989 și au propus modalitățile concrete de redresare, reorganizare și dezvoltare a acesteia.

Din păcate, oamenii politici nu s-au dovedit interesați de aceste dezbateri și propuneri. La 4 ianuarie 1990, primul ministru Petre Roman pusese deja sentința: economia românească se afla într-un total dezastru, industria constituia doar „un morman de fiare vechi”, iar soluția preconizată era că „statul trebuie să-și ia mâna de pe economie”. Acesta a fost semnalul trecerii la devalizarea economiei naționale. Mass-media a avut un rol major în promovarea anarhiei, nihilismului, vendetei politice (ziarul „România liberă” a deschis chiar o rubrică intitulată Ce-ai făcut în ultimii cinci ani?), şi acredita ideea că nimic din ceea ce se realizase în anii „comunismului” nu putea fi recuperat, că acel regim era criminal, ilegitim și ilegal.

Orice încercare de discuție calmă, obiectivă, vizând găsirea căilor de evoluție a economiei și a societății în general plecând de la realitățile concrete era blamată cu înverșunare ca fiind o tendință de reabilitare a vechiului regim, de menținere a comunismului răsturnat cu prețul unor grele jertfe de sânge. Chiar și invocarea „modelului suedez” al economiei sociale de piață era respinsă cu indignare de noii formatori de opinie.

După mai mulţi ani, în 1996, într-o carte de interviuri, Petre Roman, probabil după ce constatase dezastrul economic de după 1989, susţinea că adversarii săi politici „au răspândit invenţia aceea că aş fi spus că industria română este un morman de fiare vechi, ceea ce evident nu am spus”. Dezvinovăţirea era caducă, deoarece declaraţia respectivă fusese publicată în aproape toate ziarele care apăreau atunci. Dar explicaţia, dată după şase ani, la întrebarea lui Vartan Arachelian (cel care i-a luat interviul) „Nu aţi spus niciodată acest lucru?”, este lămuritoare: „Sigur că nu și am să răspund de ce. Foarte simplu: la 4 ianuarie 1990, ca un om care cunoștea bine industria românească, e adevarat, aflată în cădere liberă, fiindcă în ultimii 10 ani Ceaușescu nu a mai investit nimic în industria românească (era depașită nu numai moral, ci chiar și fizic), am lansat conceptul de retehnologizare. Ce era să retehnologizăm, un morman de fiare vechi?” Așadar, nimic nu era de retehnologizat, nimic de reabilitat. Și, evident, acest „morman de fiare vechi” trebuia să dispară. Și, în câțiva ani, a dispărut aproape cu totul.

Dacă, după 1918, oamenii politici români au adoptat o atitudine constructivă, optimistă, s-au preocupat de găsirea căilor și mjloacelor pentru refacerea și dezvoltarea economiei naționale, după 1989 s-au promovat nihilismul, distrugerea, răfuiala cu trecutul. Nu se poate crede că toți cei care au adoptat această linie erau ignoranți, mai ales că unii aveau studii universitare, doctorate, beneficiaseră de burse de studiu în Occident.

Mai curând, se poate afirma că ei au profitat de ignoranța celor mulți, de starea de tensiune din societatea românească, pe care ei înșisi au întreținut-o pentru a-și promova propriile interese, personale sau de grup. Noua elită, reală sau autoproclamată, eluda cu bunăștiință concluziile perioadei interbelice (pe care o invocau adesea pentru a o contrapune celei „comuniste”), când cărturari autentici au susținut necesitatea intervenționismului de stat, mergându-se până la elaborarea unor planuri multianuale, dezvoltarea cu precădere a industriei ca un garant al modernizării întregii societăți și asigurării independenței politice a României.

Orice politică economică se apreciază după rezultatele concrete obținute. Este cert că în perioada interbelică s-a înregistrat o dezvoltare semnificativă, iar după 1989 o cădere catastrofală. Academicianul N. N. Constantinescu aprecia că într-un deceniu (el se referea la anii 1989-1999), România a suferit pierderi mai mari decât în cele două războaie mondiale la care a participat (1916-1919 și 1941-1945).

Având în vedere această realitate, este de înțeles de ce unii „civiști” susțin că „istoria nu ne învață nimic”. Noi credem că, totuși, istoria ne învața „ceva”, și anume că după 1918 în fruntea României s-au aflat oameni politici care și-au asumat răspunderea destinelor naționale și au acționat astfel încât să fie demni continuatori ai operei făurite de înaintașii lor, în vreme ce după 1989 s-a constituit o clasă politică rapace, preocupată doar de propria ei prosperitate materială, care disprețuiește istoria și învățămintele ei.