POSTERITATEA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA

Mai intai se cuvine mentionat faptul ca Alexandru loan Cuza a fost acuzat de complotisti ca urmarea sa se mentina cu orice pret la putere, ba chiar intentiona sa infiinteze o domnie ereditara. Acuzatia era falsa, deoarece chiar domnitorul declarase la 5 decembrie 1865, in Mesajul de deschidere a lucrarilor Parlamentului: „Eu voiesc sa fie bine stiut ca niciodata persoana mea nu va fi nici o impiedicare la orice eveniment care ar permite de a consolida edificiul politic la a carui asezare am fost fericit a contribui. In Alexandm loan I, domn al romanilor, romanii vor gasi totdeauna pe colonelul Cuza, pe acel colonel Cuza care a proclamat in Adunarea ad-hoc si Camera Electiva a Moldovei marile principii ale regeneratiei Romaniei si care, fiind domn ai Moldovei, declara oficialmente Inaltelor Puteri Garante, cand primea si coroana Valahiei, ca el primeste aceasta indoita alegere ca expresiunea neindoielniea si statornica a vointei nationaie pentru Unire – insa numai ca un depozit sacru”¹.

In acelasi spirit, Cuza adresase o scrisoare imparatului Napoleon al III-lea, la 19 septembrie/1 octombrie 1865: „Astazi, Sire, gratie sprijinului Vostru generos, romanii au o existenta politica, au constiinta drepturilor si datoriilor lor […] Voi intra cu placere in viata privata, lasand un Tron pe care nici nu l-am visat, nici cautat, pe care nu 1-am datorat decat stimei compatriotilor mei”².

Toti cei implicati in complot au tinut sub tacere aceste declaratii; pentru a nu se cunoaste adevarul a fost confiscata arhiva lui Cuza, care in loc sa fie predata la Arhivele Statului, a fost tinuta in posesia personala a lui D.A. Sturdza, pana in 1912 cand a oferit-o Bibliotecii Academiei, unde a ramas inaccesibila pana in 1928. Abia in anii ‘60 ai secolului trecut aceasta arhiva a fost inventariata de Constantin C. Giurescu.

In lipsa documentelor, complotistii au putut lansa tot felul de acuzatii la adresa lui Cuza Voda, intre care mai mult vehiculata a fost aceea ca el urmarea sa ,,dea Romania pe mana Rusiei”. Asemenea acuzatii nu au avut credibilitate. In fond, putini au fost cei care au putut justifica maniera in care a fost inlaturat domnitorul. Opinia majoritatii a fost ostila. Astfel, N. lorga scria despre o „murdara conspiratie de politicieni”³, iar Titu Maiorescu aprecia ca ,,rasturnarea lui Cuza Voda este un fapt greu de justificat. Liber ales de natiunea din cele doua Principate, Cuza merita o soarta mai buna”, iar ,,modul cum s-a executat aceasta rasturnare ramane condamnabil”⁴ . Pe de alta parte, cu totii au apreciat ca aducerea in tara a domnitorului strain, confonn deciziei Divanului ad-hoc din 1857, a fost un act pozitiv, exprimand cuvinte elogioase la adresa activitatii lui Carol I.

Dupa 1948, accentul a fost pus pe aspectele politice si sociale, care au stat la baza rasturnarii lui Cuza. Intr-o lucrare tiparita in 1956 sc aprecia: „Coalitia burghezo-mosiereasca a oferit tronul Romaniei lui Carol de Hohenzollem pentru a inabusi lupta poporului, pentru a impiedica desavarsirea revolutiei; burghezo-democratice si a subordona Romania intereselor capitalului strain, cu ajutorul dinastiei prusace”⁵. O apreciere similara era formulata si in Tratatul de Istoria Romaniei publicat in 1964: „actul nefast al aducerii in tara a printului prusac, instrument al intereselor burgheziei si mosierimii si al capitalului strain pentru jefuirea si reprimarea maselor populare”⁶.

Aceasta viziune a fost contrazisa de Gheorghe Platon, care in 1985 scria ca „inlaturarea lui Alexandru loan Cuza, la 11/23 februane 1866, nu poate fi apreciata drept un act savarsit exclusiv sub imperiui intereselor de clasa sau de grup”, deoarece aducerea principelui strain avea ca obiectiv „mentinerea stabilitatii interne, a coeziunii si unitatii nationale, consolidarea autonomies si pregatirea terenului pentru dobandirea rapida a independentei, pentru modernizarea statului”⁷.

In recentul Tratat de Istoria Romanilor, publicat in 2003, se aprecia ca domnitorul nu s-a opus complotistilor; totodata se formula o judecata de valoare: „Lipsurile inregistrate, mai ales in ultima perioada a domniei, nu pot pune in umbra marile realizari ale celor sapte ani scursi de la dubla alegere si nici motiva brutala inlaturare. In timpul domniei lui Alexandru loan Cuza au fost create intr-un ritm intens institutii statale moderne. Nu a existat domemu in care sa nu se fi inregistrat marcante progrese. Romania a intrat pe scena statelor europene, nu numai ca stat national, ci si ca stat modern”⁸.

Pentru a da o nota de legalitate loviturii de stat, Locotenenta Domneasca a decis organizarea unui plebicist. Guvernul a cerut autoritatilor locale (prefecti, subprefecti, comisari extraordinari, primari, notari), precum si preotilor sa-si dea „concursul moral” pentru ,,faptul implinit”⁹.

Documentele vremii consemneaza faptul ca in mai multe sate taranii s-au aratat reticenti, temandu-se ca „domnitorul strain le va schimba religia si ca, nevoind, legea rurala, le va lua-napoi mosiile”¹⁰. Radu Rosetti nota ca taranii din comuna Caiuti (judetui Bacau) s-au adunat la primarie si au silit pe notar sa modifice formula plebiscitului, inlocuind-o cu urmatorul text: „Noi, subsemnatii locuitori ai comunei Caiuti, NU alegem ca domnitor al romanilor pe principele Carol Ludovic de Hohenzollern care va domni sub numele de Carol I”.

Intrebati asupra rnotivelor hotararii lor, taranii au raspuns ca ei „nu au avut nici un temei de nemulturnire impotriva lui Cuza, care le-a dat pamant si i-a scapat de boieresc si nu vor sa aleaga un Hopantol, un neamt pe care nu-l cunoaste nimenea”¹¹. Rezultatul oficiai al referendumului (685.969 voturi pentru, 124.837 abtineri si 224 contra)¹² era contestat de Radu Rosetti, care scria ca el nu reflecta situatia reala, intrucat numarul voturilor impotriva s-au ridicat „la multe zeci de mii”¹³.

S-a facut mult caz pe seamaacestui plebiscit, prezentat ca fiind expresia vointei nationale, exprimata printr-un vot masiv in favoarea principelui strain. Cred ca N. lorga avea perfecta dreptate cand afirma ca „natiunea [romana] nu trebuie sa-si faca prea mari iluzii” in legatura cu plebiscitul din aprilie 1866, deoarece, in realitate, dinastia straina „a fost chemata, asezata si aparata, totdeauna, de un cerc de oameni cuminti, care cunosteau vointa tarii si stiau mijlocul eel mai potrivit pentru a asigura dezvoltarea ei”¹⁴.

Schimbandu-se regimul, adica domnitorul, s-au gasit rapid oameni politici care sa ceara tragerea la raspundere a celor care-l slujisera pe Cuza Voda. Astfel, Manolache Costache Epureanu condamna legea rurala din 1864 care ar fi exprimat „vointa unui singur om, fara a consulta reprezentantii natiunii”¹⁵. Mihail Kogalniceanu i-a replicat ca “trecutul va fi judecat de istorie” si i-a amintit lui Epureanu ca nu avea indreptatirea morala sa condamne politica lui Alexandru loan Cuza, deoarece si el fusese rninistru sub domnitorul Unirii¹⁶.

Cautand sa stearga cu buretele peste numele lui Cuza mai multi fruntasi politici au negat semnificatia zilei de 24 ianuarie. Acest fapt la revoltat pe Cezar Bolliac, care-1 intreba pe Ion Ghica, presedintele Consiliului de Ministri, la 24 ianuarie 1867: de ce nu se mai marcheaza aceasta zi? Ghica i-a raspuns ca la 24 ianuarie 1859 s-a realizat numai temporal vointa nationala si ca „in mod etern” aceasta vointa s-a infaptuit la 10 mai 1866, „cand s-a proclamat Unirea definitive” prin alegerea ca domnitor a lui Carol¹⁷. Astfel s-a ajuns ca 24 ianuarie sa fie devansata de 10 mai, care a devenit ziua nationala a Romaniei. .

Carol I nu a incurajat disputele privind personalitatea lui Cuza si nici domnitorul Unirii nu s-a lansat antrenat in disputele interne. Ales deputat in 1870, Cuza nu a dat curs invitatiei lui Carol de a veni in tara¹⁸ apreciind ca rolul sau politic s-a incheiat in februarie 1866.

Cei care au tinut vie memoria lui Cuza Voda au fost iesenii, care au reusit – la 46 ani de la abdicarea si la 39 ani de la moartea sa – sa amplaseze o frumoasa statutie in Piata Unirii din centrul municipiului. La inaugurarea statuii, in ziua de 26 mai/ 8 iunie 1912. Carol I aprecia: “Domnitonil Alexandra loan Cuza a avut gloria de a lega numele sau de acest mare fapt istoric, inceput prin alegerea sa si adus la deplina infaptuire prin incordata sa straduinta. Sunt si alte fapte mari, mai personale, care indreptatesc cinstirea ce i se aduce astazi. Pe langa Unire, acest monument, ridicat prin recunostinta obsteasca, mai insemneaza dezrobirea taranilor, secularizarea averilor manastiresti si indrumarea tarii catre neatarnare. Vointa hotarata a lui Cuza-Voda si patrunzatoarea intelepciune a sfetnicilor sai gasesc in sfarsit dreapta si frumoasa lor rasplata. Primul rege al Romaniei isi indeplineste o sfanta datorie catre primul domnitor al tarilor surori unite, aducand in fata acestui moment prinosul de cinste ce se cuvine memoriei lui Cuza-Voda, care va ramane de-a pururea nestearsa in amintirea poporului”¹⁹.

In timpul dinastiei de Hohenzollern cei mai multi istorici au fost preocupati sa pastreze un anumit echilibru intre prezentarea lui Cuza si a lui Carol I, punand accentul pe realizarile primului rege al Romaniei. Desigur, o asemenea viziune era corecta, avand in vedere faptul ca Alexandra loan Cuza a domnit 7 ani, in timp ce Carol I a avut cea mai lunga domnie din istoria Romanei (48 de ani). Nimeni nu a incercat sa compare ce a realizat Carol in primii 7 ani de domnie (1866-1873) si ce a facut Cuza in acelasi interval de timp.

Domnia lui Cuza Voda a fost analizata de cei mai prestigiosi istorici, intre care A.D. Xenopol, N. Iorga, Dimitrie Onciul, Gheorghe I. Bratianu, Marcel Emerit, Paul Henry, loan Hudita, Alexandra Lapedatu, loan Lupas, Alexandra Marcu, P.P. Panaitescu, T. W. Riker, Victor Slavescu care au abordat diferite aspecte ale domniei acestuia, incepand cu alegerea sa ca domnitor al Moldovei la 5 ianuane 1859 si pana la sfarsitul sau in exil, departe de tara, la Heidelberg in 1873. Acestia au lasat posteritatii imaginea unei personalitati istorice de prim rang, care a avut un rol decisiv in realizarea Unirii Principatelor si inaintarea Romaniei pe calea modernitatii, specifice statelor europene.

Dupa inlaturarea monarhiei, la 30 decembrie 1947, s-a desfasurat o ampla campanie impotriva acestei institutii si a tuturor exponentilor ei, incepand cu Carol I. In acelasi timp, sovietizarea Romaniei, impunerea materialismului istoric ca singura ideologic admisa in stat, abordarea trecutului prin prisma luptei de clasa a condus la formularea unor critici la adresa lui Alexandru loan Cuza, privit ca exponent al burgheziei.

Cel care a primit misiunea de a conduce destinele istoriografiei romanesti dupa 1948 a fost Mihail Roller, care dintr-un obscur intelectual a ajuns vicepresedinte al Academiei Republicii Populare Romane. Ocupantii sovietici au impus dezavuarea sau macar diminuarea rolului marilor personalitati ale istoriei Romaniei. Poporul roman a fost vaduvit de cunoasterea realitatilor, oferindu-i-se o istorie contrafacuta, din care rezulta ca, in fond, romanii nu au reprezentat ceva semnificativ pe scena Europei decat atunci cand au beneficiat de sprijmul Rusiei si respectiv al Uniunii Sovietice. In acest spirit, la o sedinta desfasurata la Academia R.P.R., Roller cerea sa se analizeze cat de mare a fost Stefan cel Mare si cat de viteaz a fost Mihai Viteazul, deoarece amandoi au exprimat interesele boierimii si nu pe cele ale maselor populare.

Mihail Roller contesta faptul ca ideea unitatii nationale a romanilor ar fi existat inainte de aparitia capitalismului. In spintul materialismului istoric, aceasta se intemeia pe o baza economica, si anume dezvoltarea relatiilor de productie capitaliste si necesitatea extinderii pietei interne: „Ideea unirii Moldovei si Tarii Romanesti intr-un singur stat apare odata cu dezvoltarea capitalismului, care are nevoie de un stat bine organizat, cu o piata de desfacere mare”²⁰. Cu toate acestea, se afirma ca nu burghezia ci masele populate au faurit Unirea de la 1859; burghezia a fost doar beneficiara acestui act istoric: „Lupta poporului muncitor de la orase si sate a fost un factor de baza in realizarea Unirii. Energia maselor a fost insa folosita de burghezie, careia i s-au alaturat si unii boieri, interesati in largirea productiei de marfuri […] Clasele stapanitoare au reusit sa asigure ca Unirea sa se faca mai ales de sus, prin intelegerea burgheziei cu boierimea; de pe urma ei au beneficiat elementele burgheze si boierimea comerciala si nu masele largi populare.

Caracterul economic si social al Principatelor fiind determinat de cresterea productiei de cereale – marfa, vedem cum o parte din boierime – conditionat si cu rezerve fata de reformele sociale – se alatura exponentilor capitalismului in dezvoltare, in actiunea de unire nationala. Unirea nationala s-a putut fauri si datonta conjuncturii internationale in cadrui careia ajutorul Rusiei a avut o mare insemnatate.

Burghezia romaneasca a reusit sa impuna, treptat, cateva din probleme ridicate la 1848. Dupa cum vom vedea, datorita inconsecventei si timorarii si monstruoasei coalitii burghezo-mosieresti, tara noastra a ramas inapoiata si unele dintre aceste probleme au fost desavarsite sub hegemonia unei forte sociale noi – clasa muncitoare – dupa eliberarea tarii noastre de catre Armata Sovietica in august 1944”²¹.

Domnitorul Alexandru loan Cuza era privit ca un exponent al unei grupari a burgheziei, cu valente progresiste, aflata in lupta cu o alta grupare, reactionara, in frunte cu Ion C. Bratianu: „In jurul rezolvarii acestor doua probleme [agrara si electorala] si in special a celei de-a doua, se va da o lupta apriga in tot timpul domniei lui Alexandru loan Cuza. In aceasta lupta, burghezia nu se prezinta unita.

O parte din aceasta burghezie (Bratianu etc.), legata economic de marii proprietari agricoli, era dornica in primul rand sa imparta cu boierimea puterea politica, chiar prin subordonarea sa fata de tron si nu se arata de loc interesata sa realizeze improprietarirea clacasilor, prevazuta in Proclamatia de la Islaz. Alta parte a burgheziei, in frunte cu Al. I. Cuza, M. Kogalniceanu etc, ale carei interese dominante erau legate de comertul si industria in dezvoltare, simtindu-se numeric slaba, cauta sa-si creeze o baza mai larga de mase, prin reforme. Ei cautau sa zagazuiasca miscarile crescande ale taranilor. Acesta este motivul principal al luptei duse de gruparea condusa de Al. I. Cuza si M. Kogalniceanu in favoarea clacasilor.

Legat de burghezia in dezvoltare, care-l ridica la conducerea statului, Alexandru Ion Cuza cauta sa grabeasca procesul de dotare a tarii cu institutii burgheze. Al. I. Cuza a cautat sa carmuiasca prin elemente ridicate din patura boierimii de mijloc si a comerciantilor”²².

In opinia lui Roller acest fapt a nemultumit majoritatea burgheziei si mosierimii, care a creat o „monstruoasa coalitie” pentru inlaturarea lui Cuza. Aceasta actiune a reusit in februarie 1866: „ln timpul domniei lui Alexandru Ion Cuza si a guvernulni Mihail Kogalniceanu, Moldova si Tara Romaneasca infaptuisera si desavarsisera Unirea, isi dadura legi cu un contmut burghez, isi intarira autonomia si pusera bazele statului national burghez roman. Legea secularizarii averilor manastiresti, largirea bazei electorate si inceputui de improprietarire a taranilor clacasi (1864) au lovit in elementele feudale ale oranduirii si in puterea politica a boierilor. Dar aceste legiuiri au fost infaptuite mai ales de sus sub presiunea luptei maselor populare, care urmareau democratizarea tarii.

Domnia lui Alexandru Ion Cuza (mort departe de tara, la Heidelberg, la 5 iunie 1873) si activitatea guvemului Mihail Kogalniceanu au contribuit la dezvoltarea tarii, dar n-au rezolvat problema taraneasca si n-au pus capat in intregime puterii feudale, ale carei restun vor continua sa impiedice dezvoltarea tarii. Din cauza sovaielilor lui Al. Ion Cuza, care nu s-a hotarat sa se sprijine pe masele populare in lupta impotriva boierimii reactionare, el a trebuit pana la urma sa capituleze”²³.

In prima parte a anilor ‘50 valoriie nationale erau repudiate, iar personalitatile istorice si culturale erau apreciate doar prin prisma luptei de clasa. Cantece precum „Desteapta-te romane” sau „Hora Unirii” erau interzise, ca fiind nationaliste. La vremea respectiva se aprecia ca nu exista un popor sau o natiune, ci clase care luptau intre ele pe viata si pe moarte.

Aceasta viziune a inceput sa se modifice spre sfarsitui anilor ‘50, mai ales dupa retragerea trupelor sovietice in 1958. Implinirea a 100 de ani de la Unirea Principatelor a fost prilejul primei manifestari nationale din timpul lui Gheorghiu-Dej. La 24 ianuarie 1959 s-a organizat o sesiune speciala a Marii Adunari Nationale consacrata Unirii, presa a prezentat pe larg evenimentele ce au avut loc in urma cu 100 de ani, in centrul oraselor au fost instalate difuzoare care relatau desfasurarea festivitatilor si transmiteau „Hora Unirii”, care continea aceste versuri:

Hai sa dam mana cu mana

Cei cu inima romana

Sa-nvartim hora fratiei

Pe pamantul Romaniei.

Chiar in 1959 au fost publicate un volum de Documente privinci domnia lui Alexandru Ioan Cuza, intocmit de Dan Berindei (responsabil), Eleonora Oprescu si Valeriu Stan si un altul intitulat Documente privind Unirea Principatelor, intocmit de Dan Berindei. S-a deschis atunci o serie cu acest titlu, ajungand in 1984 la sapte volume.

Domnia si personalitatea lui Alexandru loan Cuza au fost analizate de numerosi istorici, intre care Constantin C. Giurescu, Dan Berindei, Leonid Boicu, Vasile Curticapeanu, Anastasie Iordache, Stelian Neagoe, Gheorghe Platon, Stan Apostol, Stan Valeriu, Dumitru Vitcu, Alexandru Zub. S-a ajuns astfel la o analiza multilaterala a activitatii lui Cuza Voda, integrata in contextul concret, intern si extern, al epocii sale.

A fost dezvelita fresca istorica de la Ateneul Roman, realizata in timpui lui Carol al II-lea, in care Alexandru loan Cuza dadea mana cu Carol I, gest ce semnifica o impacare peste timp a celor doi domnitori. In toate muzeele, incepand cu cel de Istorie al Romaniei din Bucuresti si cu Muzeul Unirii din lasi, Alexandru loan Cuza si-a gasit rolul cuvenit; in manualele scolare Unirea din 1859 si personalitatea lui Alexandru loan Cuza ocupau un loc distinct. Efigia domnitorului a fost imprimata pe bancnota de 50 lei, a doua ca valoare aflata in circulate pana in 1992.

Revolutia din decembrie 1989 a deschis calea unei evolutii pozitive a Romaniei ca urmare a inlaturarii dictaturii si a monopolului politic al Partidului Comunist. Revenirea la regimul democratic, pluralismul politic, ideologic si cultural, economia concurentiala, integrarea euro-atlantica au devenit trasaturile dominante ale societatii romanesti post decembriste.

Pe de alta parte, s-a instaurat un spirit negativist, vizand distrugerea a tot ce a insemnat trecut si valoare nationala. Pe acest fond, a devenit aproape inevitabila aparitia unui „nou Roller”, iar acesta s-a numit Lucian Boia. Acest lector la Facultatea de Istorie a Universitatii din Bucuresti fusese pregatit din vreme pentru noua misiune: a calatorit mult in Occident (cu avizul „organelor” in drept), inainte-de 1989, dar si dupa revolutie, astfel ca si-a creat un sistem de relatii, considerandu-se ca el era cel mai nimerit sa demoleze intreaga istoriografie nationala. Avansat direct profesor, la inceputul anului 1990, „sarind” peste gradul de conferentiar, ca un om „persecutat de regimul comunist”, Lucian Boia a devenit „istoricul de serviciu” al noii democratii dambovitene.

Lucrarea sa Istorie si mit in constiinta romaneasca, publicata la Editura Humanitas in 1997 a beneficiat de o exceptionala mediatizare din partea noilor „formatori de opinie” si a cunoscut nu mai putin de trei editii²⁴. Daca Mihail Roller s-a „rafuit” cu istoriografia burgheza, Boia a pus sub semnul intrebarii intreaga istoriografie romaneasca; daca Roller ii califica pe istorici ca burghezi si reactionari, Boia le atribuie epitetul de nationalisti. Exista totusi o deosebire intre cei doi: in timp ce Roller a ramas consecvent conceptiei sale pana la sfarsitul vietii, Boia si-a modificat discursul cu 180°. Asemenea altor „formatori de opinie” de dupa 1989, el nu si-a facut nici un fel de scupule, trecand dintr-o „barca in alta barca”.

In 1976, Lucian Boia in cursul consacrat istoriografiei romanesti afirma: „ln cadrul culturii romanesti, scrierea istoriei a jucat un rol insemnat. Impartiti in hotarele mai multor state, romanii s-au convins de necesitatea cercetarii istoriei caci numai prin ea se putea dovedi originea lor comuna si continuitatea nestramutata pe pamantul pe care-i locuiesc. […]. Situati intr-o zona nevralgica a Europei, romanii au fost nevoiti sa-si apere cu darzenie libertatea, iar paginile de epopee scrise de la Mircea cel Batran pana la cucerirea independentei in 1877 si apoi pentru mentinerea si consolidarea ei, au inspirat si au oferit material bogat multora dintre istoricii nostril”²⁵.

Dupa 1989, acelasi Lucian Boia repudia cu vehementa asemenea idei. In lucrarea Istorie si mit in constiinta romaneasca (310 pagini) el sustine ca istoria nu este o stiinta, ea nu are un rol educativ, iar istoricul nu trebuie sa-si propuna aflarea adevarului, deoarece acesta nu exista. In opinia sa, cei care au scris istoria romanilor nu au facut decat sa creeze niste „mituri” si anume: originea daco-romana, continuitatea in vatra stramoseasca, unitatea nationala. Acestea nu ar fi realitati, ci niste inventii ale istoricilor romani, care au fost cu totii nationalisti.

Istoricul clujean loan Aurel Pop, membru al Academiei Romane, a fost unul dintre putinii specialisti care l-au bagat in seama pe Lucian Boia, recenzandu-i cartea intr-un masiv volum (392 pagini) intitulat Istoria, adevarul si miturile (Note de lectura) aparut la Editura Enciclopedica. Intr-un anumit sens se reedita polemica intre un detractor al istoriei romanilor (Robert Roesler) si un autentic savant (A. D, Xenopol). In recenzia sa, mai ampla decat cartea avuta in vedere, loan Aurel Pop constata ca Boia „nu urmareste orice «mituri», ci doar pe acelea cu o conotatie nationala”²⁶. Mai constata ca istoricul bucurestean – fara studii temeinice in domeniu – isi permite sa judece si sa conteste opera unor personalitati precurn N. Iorga, A. D. Xenopol, Vasile Parvan, Bogdau Petriceicu Hasdeu, P.P. Panaitescu, Gheorghe I. Bratianu, Dimitrie Onciul, Constntin C. Giurescu, procedand la extragerea din opera acestora a unor fragmente care sa ateste aplecarea lor spre nationalism si autotarism, sau jongland cu citate.

Astfel, Boia face o paralela intre Vlad Tepes si Cuza Voda,pornind de la aprecierile iui Johan Christian Engel, cunoscut pentru teoriile sale antiromanesti in problema continuitatii daco-romanilor dupa retragerea aureliana din 271-274. Engel il caracterizeaza pe Vlad Tepes ca „un crunt tiran si un monstru al omenirii”. Preluand aceasta eticheta, Boia isi indreapta atacul impotriva lui Eminescu, citandu-i versul: „Cum nu vii tu, Tepes Doamne?” pentru a ajunge la Alexandru loan Cuza.

Negasind un istoric pe care sa-l conteste pe Cuza, Boia recurge la povestirile populare despre actele de dreptate pe care le facedomnitorul Unirii: „Interesanta este apropierea care se poate face, in imaginarul istorico-politic al secolului al XIX-lea, intre Ioan Voda si Tepes pe de o parte si Cuza pe de alta. Schimband ce-i schimbat si lasand oarecum teapa la o parte, povestirile despre Cuza searnana cu cele inchinate lui Tepes. Si seamana deloc intamplator, pentru ca ambii domnitori sunt redusi la arhetip. Si Cuza este autoritar, justitiar, nu prea iubitor de boieri si aparator al intereseior celor multi. Tentatia autoritara se imbina cu un curent antiaristocratic si favorabil reformelor”²⁷.

Aceasta amalgamare de personalitati si situatii, vizeaza, in fond, contestarea imaginii pozitive pastrate de romani referitoare la Vlad Tepes si la Alexandru loan Cuza. Constatand ca Boia il considera pe Tepes un „geniu al raului”, loan Aurel Pop pune mai multe intrebari: Daca „aceasta apropiere nu dovedeste cumva ca, in mentalul colectiv, cele doua personaje istorice erau comparabile sau compatibile? Oare erau comparabile in sensul ca ambele au fost genii ale raului si poporul roman a pervertit treptat raul in bine? Daca Alexandru loan Cuza era «autoritar, justitiar, nu prea iubitor de boieri si aparator al intereselor celor multi», ca si Tepes, unde se afla marea distorsiune? Daca ambii domnitori «sunt redusi la arhetip» de catre opinia publica, cum se poate transforma un «monstru» uman in erou pozitiv? Sau poate opinia publica nu dispune dccat de «arhetipuri» pozitive si-i pune la un loc pe malefici cu cei buni? Sau poate nici opinia publica, nici indivizii nu pot distinge binele de rau, asa cum nici istoncii nu pot alege realul de ireal sau adevarul de fals? Sau poate Alexandru loan Cuza a fost si el animat de «stigmatul degenerarii» ori de cruzime malefica, iar opinia publica romaneasca n-a bagat de seama si l-a idealizat?”²⁸

Boia nu formuleaza explicit ideea ca Alexandru loan Cuza ar fi fost un degenerat, dar nu ezita sa-l catalogheze ca promotor al autoritarismului in societatea romaneasca, sugerand ca urmasii sai au fost personalitati malefice precum Carol al II-lea, Ion Antonescu si Nicolae Ceausescu.

Un alt exemplu de manipulare a realitatii, pentru a desprinde concluzia ca romanii sunt nationalisti si istoricii au alimentat asemenea atitudini, este prezentarea lucrarii lui Bogdan Petriceicu Hasdeu intiiulata Ion Voda cel Cumplit; in opinia lui Boia, domnitorul este apreciat de autor ca „cel mai stralucit spirit politic european al veacului al XVI-lea” si ca un reformator, atribuindu-i autorului intentia de a-l asemana cu Alexandru loan Cuza, ale carui reforme se aflau „in plina desfasurare la data publicarii lucrarii”²⁹. Daca loan Voda era „cumplit”, urmasul sau -Alexandru loan Cuza – se inscria pe aceeasi linie de conduita fata de boieri, putand fi gratulat cu acelasi epitet.

Lui Dimitrie Onciul i se reproseaza ca a „asamblat” intreaga istorie a romanilor „in jurul carmuitorilor”, intre acestia aflandu-se si Alexandru loan Cuza³⁰, iar Titu Maiorescu este invinuit ca in „remarcabila” sa lucrare intitulata “Istoria contemporana a Romaniei” pune o intrebare cu iz nationalist: „Cine a facut Romania? Liberalii, conservatorii, Cuza, Carol, Kogalniceanu, Bratianu, poporul, conjunctura europeana?”. Ca judecator suprem, Boia conclude: „Raspunsul, oricare raspuns, presupune o alunecare spre mit”³¹. Asadar, nici Cuza, nici Carol, nici Kogalniceanu, nici Bratianu, nici poporul nu au faurit Romania moderna, aceasta nefiind o realitate, ci un mit, de care romanii trebuie sa se debaraseze cat mai rapid, pentru a deveni cu adevarat europeni.

Pentru Boia, reevaluarea tezelor rolleriste din anii ‘50 si prezentarea Unirii Principatelor ca un act de importanta nationala insemna revenirea la un nationalism desuet, pe care incepea sa-l promoveze Partidul Comunist dupa 1964. Iar exemplul pe care il da este pe deplin graitor: „Efigia lui Cuza avea sa apara, semnificativ, nimic nefiind intamplator si neideologizat in comunism, pe bancnota de 50 lei”³². Asadar, prezenta lui Cuza pe o bancnota nu era expresia aprecierii acestei personalitati, ci o manifestare a „regimului comunist”, in care nimic nu era intamplator si nici neideologizant. Evident, pentru Boia, „vesnicul” secretar adjunct ai Biroului Organizatiei P.C.R. de la Facultatea de Istorie a Universitatii Bucuresti in anii ’70 – ’80, era mult mai bine in vremea lui Roller, cand Cuza aparea ca un exponent al burgheziei, care a capitulat in fata mosierimii.

Daca Roller promova principiul luptei de clasa si internationalismul proletar, Boia urmareste neantizarea natiunii romane si a intregii istorii nationale. O scrie limpede, ca o concluzie a cartii sale: “Marile decizii pe care trebuie sa le ia astazi societatea romaneasca reprezinta o ruptura fata de trecut, fata de oricare trecut. Sfidarea modernitatii si integrarea europeana nu mai pot fi raportate la mitologie cu accente traditionaliste. Nota dominanta a imaginarului istoric romanesc ramane inca autohtonista si autoritara, in timp ce lumea spre care ne indreptam este structurata in jurul valorilor democratice si europene”³³. In aceeasi maniera „docta”, Boia constata ca „romanii se lasa subjugati de istorie, mai bine zis de mitologiile construite pe istorie”³⁴ si conchide ca „istoria ne trage inapoi”³⁵.

Cu alte cuvinte, trebuie sa ne uitam stramosii, sa nu-i mai invocam, sa acceptam ideea ca nu avem o istorie adevarata. Erijandu-se in purtator de cuvant al democratiei si al integrarii europene, Boia si alti „formatori de opinie” au urmarit, in fond, plasarea Romaniei pe un loc subaltern, de ruda saraca si vinovata a Europei, care trebuie sa se rusineze de trecutul ei, si sa nu aiba curajul de a se aseza la aceeasi masa cu statele moderne si civilizate ale continentului.

Subscriem la concluzia lui Ioan Aurel Pop: „D-1 Boia vede insa toata istoriografia noastra ca fiind iremediabil nociva. Si nu numai istoriografia, ci intreaga cultura romaneasca din trecut si de azi. Cele mai semnificative nume ale culturii romanesti sunt blamate si etichetate drept «nationaliste», «autohtoniste», «autotariste», «de extrema dreapta» sau «de stanga». Dupa chipul si asemanarea personalitatilor (sau viceversa) este si poporul roman.

Dupa cum Roller a exprimat conceptia unei perioade istorice – aceea a ocupatiei sovietice, Boia s-a erijat in putatorul de cuvant al celor care credeau ca Romania trebuie mentinuta la portile Uniunii Europene si tratata ca o ruda saraca, obligata la penitenta. Rolul lui Roller s-a epuizat atunci cand s-a pus problema retragerii Armatei Rosii din Romania, iar a lui Boia cand s-a hotarat acceptarea tarii noastre la Uniunea Europeana. Si intr-un caz si in celalalt, „victima” au fost poporul roman si personalitatile sale istorice, intre care Alexandria loan Cuza.

Dincolo de elucubratiile unor „formatori de opinie”, ramane faptul ca Domnitorul Unirii a ramas in constiinta publica si nu a putut fi scos din istorie, asa cum au dorit detractorii lui.

Dupa 1989, statuia domnitorului Alexandru loan Cuza si-a gasite locul cuvenit in Bucuresti, capitala Romaniei, si iata, acum municipiul Barlad. Este dovada cea mai elocventa a faptului ca, dincolo de campania de denigrare a istoriei nationale si a personalitilor sale emblematice, romanii stiu sa-i cinsteasca pe cei care si-au facut din slujirea Patriei telul suprem al vietii lor.