Răspunderile

Manifestul a avut un profund ecou în rândul românilor, iar generalul Averescu a ajuns la putere în martie 1920 pe valul unei uriaşe popularităţi. Dar, spre surprinderea generală, Guvernul Averescu nu a acţionat pentru tragerea la răspundere a vinovaţilor. Cauzele au fost multiple, dar în principal ele s-au datorat atitudinii regelui Ferdinand, care nu a acceptat să se cerceteze activitatea guvernului liberal din anii 1914-1918, pentru a nu tensiona şi mai mult viaţa politică, şi faptului că unii dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai generalului intraseră şi ei în tot felul de afaceri necurate.Astfel, o iniţiativă pozitivă, cu o largă susţinere populară, a fost abandonată, iar consecinţele materiale, dar şi morale, au grefat puternic întreaga perioadă interbelică.

O situaţie similară, dar mult mai gravă, s-a înregistrat şi după 1989, când economia naţională a fost distrusă, iar populaţia a fost adusă în cea mai neagră mizerie. Ca urmare, lupta împotriva corupţiei a devenit sloganul preferat al tuturor partidelor şi oamenilor politici, care promiteau tragerea la răspundere a celor vinovaţi. Un preşedinte de partid promitea că-i va aduna pe toţi infractorii pe stadioane şi după o judecată sumară îi va împuşca, iar un altul că va instala ţepe în Piaţa Victoriei şi va proceda precum odinioară intransigentul voievod Vlad Tepeş, curăţând ţara de hoţi.

Asemenea promisiuni au fost receptate cu satisfacţie de cetăţeni, dovadă fiind rezultatele electorale obţinute de respectivii politicieni.

Furtul, delapidarea, distrugerile au început chiar din ziua de 22 decembrie 1989, mai întâi în sediul Comitetului Central al Partidului Comunist Român, apoi în celelalte instituţii publice, autorii declarându-se revoluţionari, hotărâţi să lichideze toate urmele regimului Ceauşescu.

O asemenea atitudine a fost încurajată de noii diriguitori ai României. La începutul lunii ianuarie 1989, primul ministru Petre Roman declara că industria românească era „un morman de fiare vechi”, apreciere interpretată de cei ce aveau să fie alintaţi cu calificatvul de „băieţi deştepţi”, ca un îndemn la lichidarea întreprinderilor. Ca urmare, au trecut la tăierea utilajelor şi vinderea lor ca fier vechi, însuşindu-şi sumele respective. Asemenea acţiuni erau mediatizate cu satisfacţie, de-oarece ţara scăpa de „mamuţii industriali”, care constituiau un „balast insuportabil” pentru economia ţării.

Spiritul demolator a cuprins toate domeniile, astfel că s-a procedat la distrugerea sistemelor de irigaţie, a întreprinderilor agricole, a institutelor de cercetare ştiinţifică etc etc.

Pe acest fond, guvernul a micşorat vârsta de pensionare a salariaţilor, iar foarte mulţi români au cerut, sau au fost nevoiţi, să se pensioneze, fapt ce a început să grefeze tot mai puternic bugetul statului.

Intr-o următoare etapă, unii politicieni au teoretizat necesitatea „statului minimal”, drept care guvernanţii au decis vinderea întreprinderilor de stat, pentru a demonstra că sunt adepţii capitalismului. Un slogan extrem de mediatizat a fost cel privind „privatizarea rapidă” a tuturor întreprinderi-lor, deşi era limpede că cetăţenii români nu dispuneau de resursele financiare necesare cumpărării acestora. Evident, a fost şi o presiune a guvernelor occidentale, care au urmărit să scoată din criză economia din propriile ţări pe seama statelor socialiste. Astfel s-a produs o înstrăinare a economiei naţionale, România pierzând pârghiile de comandă în aproape toate sectoarele şi devenind o anexă a marilor companii internaţionale.

Pe de altă parte, mulţi „privatizaţi” au închis întreprinderile respective, iar muncitorii au fost trimişi în şomaj.

În timpul Guvernului Ciorbea s-a instituit sistemul salariilor compensate, adică închiderea întreprinderilor şi trimiterea în şomaj a muncitorilor, în schimbul a câte 20-30 de salarii lunare. Cel mai ilustrativ exemplu este al minerilor din Valea Jiului: în loc ca aceştia să fie direcţionaţi, de exemplu, spre construcţia de şosele, inclusiv autostrăzi, sau de terasamente pentru căile ferate, domenii în care ei erau abilitaţi, s-a preferat să li se dea bani, fără să muncească, după care, pentru a nu deveni muritori de foame, unora li se acordă ajutoare sociale.

După asemenea politici s-a ajuns ca guvernanţii să declare că economia nu poate susţine plata salariilor şi a pensiilor, că nu pot fi repartizaţi mai mulţi bani de la buget pentru învătământ şi sănătate. Ba chiar că satul nu poartă răspunderea pentru situaţia cetăţenilor săi şi că fiecare trebuie să-şi rezolve singur situaţia.

În realitate, guvernanţii sunt res-ponsabili pentru situaţia în care au adus România, deoarece, prin politica lor de distrugere a economiei naţionale, au desfiinţat locurile de muncă, adică au tăiat principala sursă de producere a venitului naţional.

Nu există venit fără muncă, iar cu cât forţa de muncă este mai calificată cu atât venitul este mai mare. In loc să se preocupe de refacerea şi modernizarea economiei naţionale, guvernanţii i-au îndemnat pe români să-şi găsească de lucru în străinătate. Astfel foarte mulţi români au fost nevoiţi să-şi părăsească familiile şi să ia calea străinătăţii, creând venituri pentru alte state, în timp ce România a devenit tot mai săracă.

Delapidarea economiei naţionale, politica iresponsabilă şi complicitatea guvernanţilor au condus la actuala situaţie dezastruasă a ţării, de care nu pot fi făcuţi vinovaţi pensionarii, profesorii, medicii, militarii, poliţiştii, adică cetăţenii obişnuiţi. Printr-o propagandă dibace s-a acreditat ideea că „noi”, cu toţii, suntem vinovaţi: „noi” am distrus întreprinderile industriale, „noi” am lichidat sistemele de irigaţie, „noi” am desfiinţat institutele de cercetare ştiinţifică, „noi” am adus în colaps sistemul de sănătate, „noi” , „noi”, „noi”.

Acoperiţi de această formulă eliptică adevăraţii vinovaţi îşi văd liniştiţi de afaceriler lor, pentru că nu ei, ci „noi” suntem vinovaţi. O asemenea abordare trebuie să înceteze şi să se stabilească RĂSPUNDERILE.

Mai ales că acum – aşa cum zic unii – nu mai avem un şef de stat care să se teamă de tensionarea vieţii politice şi nici membri ai guvernului implicaţi în afaceri necinstite.