RELAȚIILE PARTIDELOR ISTORICE CU MAREȘALUL ANTONESCU

Numit la 6 septembrie 1940 în funcția de „președinte al Consiliului de Miniștri, cu depline puteri pentru conducerea statului”, generalul Ion Antonescu a  avut ca obiectiv principal refacerea granițelor României din decembrie 1918. A văzut posibilă refacerea graniței de Est prin alianța cu ce de-al Treilea Reich. Prilejul s-a ivit la 22 iunie 1941, când Germania a atacat Uniunea Sovietică. În Ordinul de zi, generalul Antonescu preciza: „Ostași! Vă ordon, treceți Prutul! Zdrobiți vrăjmașul din Răsărit și Miazănoapte. Dezrobiți din jugul roșu al bolșevismului  pe frații voștri cotropiți. Reîmpliniți în trupul țării glia străbună a Basarabilor și codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile voastre”.

Liderii celor două partidele istorice – Partidul Național-Țărănesc și Partidul Național-Liberal – au susținut această decizie. La 6 iulie 1941, Iuliu Maniu i-a transmis generalului Antonescu: „ Acolo unde fâlfâie steagul țării, acolo bate și acolo trebuie să bată inima fiecărui român”. Peste 10 zile îi scria: „Opinia publică românească urmărește cu mare însuflețire acțiunea militară condusă de dvs pentru dezrobirea provinciilor cotropite de străini”[1]. În mod simbolic, vicepreședinții celor două partide, Gheorghe I. Brătianu și Ion Mihalache, au îmbrăcat haina militară. La 27 iulie a fost publicat comunicatul oficial privind eliberarea Basarabiei, precizându-se că „trupele germano-române au înaintat adânc dincolo de Nistru”. Ca urmare, cei doi lideri politici s-au întors în viața civilă.

În „Monitorul oficial” din 24 august 1941 a apărut următorul decret regal: „Art. 1 Pentru servicii aduse Patriei și tronului pe câmpul de bătaie  în conducerea războiului nostru pentru dezrobirea hotarelor de Răsărit, generalul de armată Ion Antonescu, Conducătorul statului român  și Comandantul de căpetenie al armatei, se înalță, pe ziua de 22 august 1941, la demnitatea de mareșal al României”.

Concordia dintre conducătorul statului și liderii partidelor istorice a durat mai puțin de două luni, după care relațiile au intrat pe făgașul confruntărilor, generate de concepțiile și atitudinile divergente privind orgnizarea și evoluția  statului român. Mareșalul Antonescu a menținut în vigoare decretul din 30 martie 1938 potrivit căruia toate asociațiile, grupările  sau partidele politice erau dizolvate, dar  cele două partide istorice – Partidul Național-Țărănesc și Partidul Național-Liberal – și-au continuat activitatea în limite foarte restrânse.

Ion Antonescu declara: „În politica internă reprezint un regim de autoritate, iar în politica externă sunt și rămân alături de Puterile Axei”. Își exprima convingerea că „interesele actuale și cele permanente ale României pot fi servite numai cu o asemenea orientare”[2].

Primindu-l pe dr. N. Lupu în ziua de 8 decembrie 1941, Ion Antonescu i-a spus că punctul de vedere al PNȚ era „logic cu poziția d-voastră cunoscută în materie de politică externă, de prietenie față de anglo-americani. Vă înțeleg și de aceea nu mă supăr. Vă rog să procedați și d-voastră la fel față de mine. Eu sunt convins că d-voastră vă înșelați complet în ce privește sfârșitul războiului”[3].

Partidele istorice, prin însăși rațiunea lor de a fi, susțineau regimul democratic. Iuliu Maniu îi  scria lui Antonescu în iulie 1941: „socotesc că am datoria să dau expresiune  convingerilor mele și ale opiniei publice, atât de mult frământată,  și fiindcă îmi lipsesc toate celelalte mijloace, parlament, presă și adunări publice, sunt nevoit să vă deranjez  pe dv. , ca nu cumva mai târziu să fiu făcut vinovat  de reticiențe, de echivoc, sau de lipsă de vigilență, atât de necesare în vremuri ca cele de azi” [4]

Situația internă a acestor partide era delicată, întrucât ambii lideri aveau în 1941 o vârstă înaintată: Iuliu Maniu – 68 de  ani, C. I. C Brătianu –  75. Iuliu Maniu se bucura de autoritate în partid, având „depline puteri” acordate de Comitetul Central Executiv în noiembrie 1937. El se consulta cu câțiva membri ai Biroului PNȚ: Ion Mihalache, Mihai Popovici, dr. N. Lupu, Ghiță  Popp, Mihai Popovici, Ioan Hudiță ș.a. Aceștia țineau legătura cu președinții organizațiilor județene, cărora le transmitea „Buletinul” editat la București în care era prezentată  poziția partidului față de evenimentele interne și internaționale.

La mai multe întâlniri s-a discutat despre revenirea în PNȚ a celor care au colaborat cu regimul  lui Carol al II-lea (Mihai Ralea, Mihail Ghelmegeanu, Victor Jinga), dar Iuliu Maniu a fost categoric împotriva „trădătorilor”. Deseori, liderii PNȚ apăreau și în public: serveau împreună masa la restaurant, participau la  sărbătorirea zilei de naștere sau a numelui unui fruntaș al partidului etc  Uneori se întâlneau la clubul (sediul) central din strada Clemenceau, ca de exemplu în zilele de 25 -26 septembrie 1941, cu șefii de  organizații din Basarabia și nordul Bucovinei[5], sau în iulie – septembrie 1943 când, sub președinția lui Iuliu Maniu, au avut loc discuții cu șefii de culori (sectoare) din București și din provinciile istorice – vechiul Regat, Basarabia, Dobrogea, Bucovina, Transilvania și Banat[6]

În PNL situația era mai fluidă. Constantin I. C. Brătianu, cu o sănătate tot mai șubredă, stăpânea cu greu  situația, iar disputele interne erau frecvente. Dar nu i se găsea un înlocuitor: Gheorge Tătărescu fusese exclus din partid în martie 1938; Gheorghe Brătianu  nu era agreat de bătrânii liberali pentru că în 1930 părăsise partidul sprijinindu-l pe Carol al II-lea și revenise în ianuarie 1938; unii evocau numele lui  Vintilică (Vintilă) V. Brătianu, fiul lui Vintilă Brătianu, dar acesta era pe front, unde s-a remarcat prin acte de curaj, fiind decorat cu „Virtutea aeronautică”.      Cert este că puternicul PNL din vremea lui Ion I.C. Brătianu nu mai avea o coeziune internă și se plasa la remorca PNȚ. Iuliu Maniu spunea colaboratorilor săi că „Dinu Brătianu este șeful legal al partidului ” și pe „escrocul și nemernicul Tătărescu noi trebuie să-l împiedicăm cu orice preț” să preia conducerea PNL[7].

          Relațiile politice dintre mareșalul Antonescu și liderii celor două partide istorice s-au desfășurat într-o atmosferă civilizată, dar nu au lipsit și momente tensionate. Mareșalul a  răspuns la scrisorile și memoriile semnate „Constantin I.C. Brătianu, președintele Partidului Național-Liberal, și Iuliu Maniu, președintele Partidului Național-Țărănesc”, deși partidele politice erau interzise. I-a primit pe liderii celor două partide și a ascultat observațiile lor. În octombrie 1941, mareșalul nota: „sunt unii care nu mă admit, nu cred în victorie, nu vor să vadă realitățile. Speră în revenirea la vechile sisteme; nu am stupida vanitate că am realizat unanimitatea adeziunilor și aprobărilor  și am lucida certitudine a ceea ce mă așteaptă și pe mine ca și pe alții, de la Miltiade, Socrate și Demostene până la Clemenceau”. Mareșalul era convins că în politică „nu se poate merge pe o singură mână”, că trebuia să existe o alternativă și evoca chemarea la guvern a lui Alexandru Marghiloman, pentru a urma o altă linie politică în martie 1918, față de cea promovată de Ion I.C. Brătianu. În cadrul  discuției avute cu dr. N. Lupu la 9 noiembrie 1941, Ion Antonescu i-a sugerat: „Spune, domnule doctor, domnului Maniu că eu sunt tot așa de bun român ca și el și că vreau binele acestei țări, ca și dânsul”[8].

La întâlnirea Hitler-Antonescu din 12-13 aprilie 1943, führerul a prezentat „dosarul Maniu” cu acțiunile ostile continuării războiului. Mareșalul a afirmat că era vorba despre „niște intrigi”, dar Hitler a citat foarte multe date privind contactele acestuia la Madrid, Berna, Londra, Lisabona afirmând că dacă astfel de fapte s-ar fi petrecut în Germania, respectivul ar fi fost imediat arestat. Antonescu a fost pus în situația de a-l apăra pe adversarul său politic, afirmând că Maniu „e privit de poporul român ca o personalitate istorică și are, mai ales în rândul țărănimii, o deosebită autoritate, iar acțiunea împotriva sa ar face din el un adevărat martir”[9].

De fiecare dată, mareșalul le reproșa că situația dezastruoasă în care ajunsese România în vara anului 1940 se datora partidelor politice, iar el și-a asumat răspunderea, în timp ce liderii celor două partide au refuzat să-i dea concursul.

          Iuliu Maniu a criticat hotărârea lui Ion Antonescu de a organiza distinct cele două provincii istorice ca guvernorate și argumentele folosite, exprimându-ți nemulțumirea că s-a recurs la un decret de anexiune: „Basarabia și Bucovina s-au contopit cu Regatul României pe baza autodeterminării, cu 23 de ani înainte, prin hotărârile de unire aduse de adunările naționale. Pentru ce trebuie acum un nou decret de anexiune, care dă o altă înfățișare bazei de drept a unirii celor două provincii cu patria mamă?” Liderul național-țărănist îi atrăgea atenția că: „În dreptul public internațional trebuie folosite expresii precise, aplicate în sensul lor bine stabilit științificește, altfel se pot întâmpla răstălmăciri  și confuzii păgubitoare pentru unitatea statului. Basarabia și Bucovina sunt teritorii românești  de facto și de jure  și nu este permis să dăm alt titlu de drept ocârmuirii românești”[10].

Pentru a risipi orice bănuială că cele două partide istorice ar colabora cu regimul Antonescu, liderii acestora au declinat toate invitațiile de a participa la festivitățile oficiale din 27 martie desfășurate la Chișinău, cu cu participarea mareșalului Antonescu prin care s-au marcat cei 25 de ani de la unirea Basarabiei. Istoricul Gheorghe Brătianu (liberal) a publicat în ziarul „Curentul” un articol privind drepturile naționale ale României asupra Basarabiei.

La împlinirea a 25 de ani de la unirea Transilvaniei cu România, în „Universul”, cel mai răspândit ziar de atunci, a apărut, pentru prima dată, după februarie 1938, fotografia lui Iuliu Maniu, alături de cele ale regelui Ferdinand, Ion I.C. Brătianu și Take Ionescu, cu mențiunea: „unul dintre oamenii mari cărora România le datorează mulțumiri”. La slujba din 1 decembrie, desfășurată în Biserica Albă de pe Calea Victoriei, a participat și Iuliu Maniu, prilej cu care s-a desfășurat „o demonstrație, în sprijinul său. Circulația în împrejurimi a fost oprită pentru mult timp, iar poliția n-a încercat să intervină”[11].

La 4 iunie 1944, Asocația Refugiaților Ardeleni a comemorat 50 de ani de la condamnarea memorandiștilor, la festivitate participând și conducerea PNȚ, în frunte cu Iuliu Maniu, și ai PNL (Alexandru Lapedatu). Antonescu a primit o notă informativă în care se scria  că un vorbitor ar fi afirmat: în 1940, „singuri Dinu Brătianu și Iuliu Maniu au avut curajul să ceară ca România să nu fie dezmembrată”. Pe acea notă, mareșlalul a scris: „La Arhiva personală, pentru cercetătorul de mai târziu a moravurilor de care anumiți ticăloși exploatatori ai naivității maselor continuă să le pratice”.

Cele două partide istorice făceau o opoziție „epistolară” în timp ce mareșalul Antonescu, concentrat asupra evoluției frontului, lua decizii importante privind situația internă. Pe fondul reintegrării Basarabiei și nordului Bucovinei la România și a cuceririi Odesei, guvernul a organizat la 9 noiembrie 1941, un referendum prin care cetățenii trebuiau să se pronunțe dacă aprobă ”actele dezrobitoare ale mareșalului Antonescu” și-i dădeau „încredințarea” să îndeplinească în continuare politica sa. Într-o scrisoare adresată mareșalului la 8 noiembrie, Iuliu Maniu afirma că „Partidul Național-Țărănesc nu poate lua parte la plebiscitul organizat de dv  în plin război, sub stare de asediu, ale cărei constrângeri exclud posibilitatea exprimării libere a voinței obștești”[12]. Plebiscitul a durat trei zile, iar rezultatul nu putea fi decât favorabil. Au răspuns Da 3 446 957 cetățeni, 64 au votat Nu și 30 s-au abținut.

Conform tradiției, opoziția critica activitatea guvernului și prezenta o imagine negativă, chiar cartastrofală a României. De exemplu, în mai multe memorii adresate mareșalului Antonescu,  C. I. C. Brătianu afirma că populația se zbate în foamete și săracie, nu avea lemne cu care să se încălzescă. Pe un raport din 12 aprilie 1942, primit de la Ministerul de Interne privind discuțiile purtate de liderii partidelor istorice, Antonescu a scris: „Lasa-i să trăncănească. Ei au dărâmat țara și eu muncesc să o reconstruiesc/…/ Ne vom răfui odată cu cifre în public”.

Momentul s-a ivit după ce C.I.C. Brătianu i-a trimis o nouă scrisoare plină de acuzații grave. Nu a făcut-o public, ci tot în mod personal. Antonescu i-a transmis un răspuns la 29 octombrie 1942 de 125 de  pagini[13]. A început cu un șir de acuzații la adresa guvernelor din timpul partidelor politice, care au condus „la catastrofa din 1940”. Ar fi trebuit să-i aducă „la bara justiției pe toți vinovații de catastrofa morală și politică a țării, printre care sunteți, în primul rând și dv.”, dar n-a făcut-o „fiindcă nu am vrut să ațâț și mai mult spiritele și mai ales să nu dau un spectacol care ar fi fost speculat de inamicii noștri. Abuzați însă de răbdarea, de tăcerea și înțelepciunea  mea și, rând pe rând, la scurte intervale de timp, îmi trimiteți, când d-voastră, când dl Maniu, avertismente, sfaturi, acuzațiuni. În virtutea cărui drept? Ce repezentați în această țară dv, toți foștii oameni politici, în afară de interesele dv  egoiste și un trecut politic total compromis și dureros?” Îl caracteriza astfel: „D-ta, domnule Brătianu, ești un îmbuibat, un milionar, un mare proprietar și nu poți vedea lucrurile din România cu ochii unui muncitor”.

1. I. C. Brătianu îi cerea să „restabilească situația normală economică din țară”. Antonescu a replicat că țara este „în toate domeniile un vast șantier”. A prezentat realizările guvernării sale în cei doi ani: a înzestrat agricultura cu aproapoe 8 000 de tractoare; a construit și intrat în funcțiune 10 silozuri pentru cereale și 18 întreporinderi frigorifice pentru conservarea produselor ușor alterabile. A prezentat pe larg situația din căile ferate: acestea sunt „într-o ordine desăvârșită și circulă cu regularitate matematică”; s-a realizat: normalizarea liniilor de cale ferată din Basarabia, cum fuseseră în 1940, și nordul Bucovinei; dublarea liniei ferate Buzău-Mărășești și Buzău – Brăila, București – Roșiorii de Vedea – Craiova; consolidarea liniei de pe Valea Oltului între Jiblea și Brezoi; continuarea lucrărilor pe Valea Jiului pe tronsonul Bumbești-Petroșani. A menționat construirea șoselei București – Urziceni – Buzău,  repararea șoselei Roșiori Caracal – Craiova. A mai răscumpărat Telefoanele, pe care „democrația naționalistă le dase cu totul pe mâna străinilor, compromițând și apărarea națională și veniturile statului” .Se preconiza construirea centralei hidroelectrice de la Bicaz cu mijloacele financiare puse la dispoziție de CFR. În octombrie 1942 se aflau în construcție opt spitale noi; în București au continuat lucrările de aliniere a străzilor și s-a deschis Bulevardul Colței etc

          Constantin I.C Brătianu i-a atras atenția că „populația este înfometată”, militarii germani devalizează magazinele și piețele din România, cumpărând cantități uriașe de alimente poe care le trimeteau familiilor lor din Germania. Antonescu i-a răspuns că străinii „se minunează de abundența care este în această țară, de mărfurile care sunt în prăvăliile noastre”.

Mareșalul avea dreptate. În acei ani în Germania, Italia, Franța, Grecia era o gravă criză alimentară.  La 1 aprilie 1943, Teofil Sauciuc-Săveanu îi relata lui Ioan Hudiță despre o vizită în Germania: „a rămas profund impresionat de sărăcia și mizeria care există în Berlin și orașele prin care a trecut. Dacă nu-și lua cu el alimente de acasă, murea realmente de foame”[14]. Din cauza mizeriei din țara lor, multe nemțoaice „au venit la noi să se angajeze în familiile cu stare și cu copii, mai mult pentru hrană bună decât pentru bani”[15].

 Aprovizionarea cu cele necesare traiului era foarte bună. Diplomatul elvețian René de Weck scria la 18 decembrie 1943: „Bucureștiul este unul din orașele din Europa unde se mănâncă cel mai bine, unde oamenii cărora le place să se distreze găsesc mijlocul cu orice preț”[16].

Oamenii cu o bună situație economică – mai ales intelectuali – mergeau la Mare, unde făceau plajă.  De exemplu, în 1942, familia Hudiță a petrecut timp de 22 zile, iar în 1943 – 27 zile. Dinu Giurescu constata că la Mangalia a găsit „mâncare bună și ieftină. Păsări – găini, rațe, gâște; pepeni, zarzavat, pâine, chifle, cașcaval de Dobrogea (excelent, roate de câte 5 – 10 kg), brânzeturi, salamuri de tot felul, rahat, sugiuc, sarailie, felurite alte prăjituri, nuci, alune, cafea măcinată în râșnițe de alamă, dulcețuri, șerbeturi, și pește, mai ales pește”[17]. Serviciul Special englez aprecia la sfârșitul anului 1943 că „România se bucură de cel mai înalt consum caloric din Europa”

Într-o discuție avută cu dr. N. Lupu la 25 august 1941, mareșalul Antonescu i-a mărtirisit că l-a convins pe Göering „să facă mari afaceri în țara noastră și că în fiecare săptămână, el îi trimite pentru familia sa un avion încărcat cu alimente de tot felul  și băuturi din tot ce avem mai bun” . Dr. Lupu i-a replicat: „Dacă un om ca el, cu situația pe care o are, de succesor al lui Hitler, are nevoie de alimente de la noi, înțelegeți atunci d-voastră cât de mare e criza economică din Germania”. Vicepreședintele PNȚ i-a relatat despre agenții germani care cumpără cereale și alimente din România, la care conducătorul statului l-a asigurat că „are grijă ca stocurile noastre de rezervă să rămână intacte”[18].

România dispunea de resurse alimentare importante de vreme ce a trimis ajutoare în alte state. ce în 1943 a trims mai multe vagoane cu provizii pentru copii francezi, care au fost remise, într-un cadru solemn, guvernului de la Vichy[19].  Cu acordul mareșalului, regina-mamă Elena a trimis rudelor sale din Grecia, aflată sub ocupația germană, „trenuri încărcate cu grâu și alte alimente”. La 30 septembrie 1944, din însărcinarea lui Mihai Antonescu și cu acordul mareșalului Antonescu,  colonelul Traian Teodorescu, atașarul militar al României în Turcia, a transmis omologului său britanic că , dacă forțele engleze și americane intrau în România, guvernul le va pune la dispoziție 42 vagoane de aur, 2 vagoane valută, 400 vagoane de grâu și 300 vagoane de porumb[20].

Din dispoziția lui Mihai Antonescu, având acordul mareșalului, în 1943 au fost depuși în Elveția 12 milioane de franci aur elvețieni pentru a fi utilizați după război[21].

Antonescu era acuzat și de național-țărăniști că îngăduie militarilor germani să devalizeze magazinele și piețele din România, cumpărând cantități uriașe de alimente pe care le trimeteau familiilor lor. Aceștia ofereau prețuri mai mari, ceea ce conducea la creșterea inflației. Mareșalul a decis că germanii nu au dreptul să cumpere de pe piață, ci din magazine, cu permis special, în care se menționa cantitatea, iar cei care primeau mită să fie trimiși în lagărul de la Tg Jiu.  Deși situația alimentară din Germania era foarte grea, Killinger nu a intervenit, respectând deciziile guvernului României[22]. În realiate,  acestea nu au fost respectate, deoarece ofițerii germani ofereau prețuri mult mai mari, iar țăranii și vânzătorii le vindeau alimente în cantități apreciabile. La 1 mai 1943, Ioan Hudiță nota: „Ofițerii germani de la [Ambasador] aleargă zi și noapte prin oraș să cumpere alimente și îmbrăcăminte pentru familiile lor”[23].  Situația era aceeași în iunie1944, când Hudiță nota: „Ofițerii germani aleargă toată  ziua după alimente pe care le expediază familiilor lor cu trenul sau cu camioane închise”[24]

Pentru a opri inflația, au fost adoptate mai multe decrete privind „înghețarea prețurilor”  și i-a trimis în lagăr pe mulți speculanți

Atât timp cât frontul era depoarte de țară, românii duceau o viață normală. În însemnările sale politice, Ioan Hudiță a prezentat viața sa și a familiei sale. La 21  noiembrie a fost împreună cu dr. N. Lupu în vizită la Dimitrie Gusti: „Doamna Gusti ne tratează cu gustări și coniac. Masa foarte sobră: o supă, friptură, fructe și o felie de tort, vin negru și cafea”[25].

Pe ecranele cinematografelor rulau filme germane, italiene, dar și franceze Teatrele (inclusiv Barașeum) erau pline. Gheorghe Barbul avea să scrie: „Imediat ce se lăsa seara, orașul se însuflețea și sub camuflaj începea petrecerea/…/ Și atunci se fredona în surdină refrenul la modă, lansat la teatrul evreiesc din București: Ziua, ne temem de un căine rău,/ Dar noaptea câinele doarme în patul său”[26].

Antonescu a recurs la trimiterea în lagărul de la Tg Jiu a persoanelor care comiteau abateri de la legile în vigoare și de la dispozițiile sale. Între acestea și militanți ai partidelor istorice: Aurel Dobrescu , Ilie Lazăr, Anton Ionel Mureșan (PNȚ),  Eugen Titeanu, Alexandru Buzescu (PNL). În mai 1942 a fost trimis în lagărul de la Tg Jiu șeful unei orchestre de muzică ușoară, Sergiu Malagamba, care a lansat o nouă modă vestimentară: pantofi cu talpă groasă de crep, ciorapi albi, pantaloni strâmți cu manșetă lată, cămașă albă, jachetă strânsă pe talie, guler înalt, pălărie cu boruri largi. A fost eliberat după câteva luni.  Printr-o decizie din  1943, s-a  interzis femeilor să se dea cu ruj pe buze și bărbaților să-și descheie cămășile la gât[27].

 Hitler i-a prezentat în 1943 lui Antonescu „dosarul Maniu”, punându-l pe mareșal în situația de a-i da explicații privind activitățile nepermise desfășurat de liderul național-țărănist

În relațiile economice mareșalul a impus principiul: ”Nu se exportă nimic  în Germania decât după ce se rezervă cantitățile necesare consumului intern și după ce se rezervă cantitățile de export necesare pentru acoperirea importurilor trebuitoare cea mai țării, pe prețuri fixe”[28]. La interogatorul luat în URSS, Antonescu a precizat că în ianuarie 1942, Hitler i-a spus: „în problema petrolului să țin seama de faptul că Germania plătește petrolul românesc cu soldații săi care luptă pentru interesele României”[29].  Antonescu a replicat că soldații români își varsă sângele pentru cauza comună, iar Hitler a acceptat ca Germania să achite în aur prețul petrolului cumpărat din România. La 23 august 1944, Banca Națională a României avea o rezervă de aur  în cantitate de 241,9 tone[30], cea mai mare parte provenind din Germania.

Problema cea mai gravă în relațiile partidelor istorice cu Ion Antonescu a fost continuarea războiului  pe teritoriul URSS. Imediat după eliberarea Basarabiei și nordului Bucovinei, Iuliu Maniu a trimis  un memoriu mareșalului Antonescu prin care-i  cerea să oprească armata la Nistru și să nu o angajeze alături de Germania în interiorul Uniunii Sovietice. La acest demers s-a asociat și Dinu Brătianu. De altfel, liderul național-liberal a continuat pe tot cursul războiului să se afle alături de Maniu, astfel că mai multe memorii au fost semnate împreună. Această poziție era o continuare a celei promovate de PNL și PNȚ în perioada interbelică, promovând o politică alături de Anglia și Franța, iluzionându-se că acestea vor apăra intergitatea teritorială a României. Realitatea s-a văzut în 1940, când de la Paris și Londra nu a venit nici un sprijin. Încă de la 22 iunie 1941, Iuliu Maniu se declara convins că „aliații noștri occidentali, care vor dicta pacea viitoare”, nu se puteau supăra pe noi  că,  „profitând de războiul germano-sovietic, noi ne luăm dreptul nostru și ne oprim la Ceremuș și Nistru”. În opinia sa, „Antonescu trebuia să-i întrebe pe ruși mai întâi dacă sunt dispuși să ne  redea provinciile noastre  și numai în caz de refuz să se recurgă la arme și aceasta pe cont propriu, nu ca aliat al Germaniei”[31]. Acest punct de vedere a fost exprimat și într-un memoriu trimis generalului Antonescu, din care  o copie a fost predată lui Franklin Mott-Gunther, ministrul plenipotențiar al SUA la București.

La 14 august 1941, Roosevelt și Churchill au adoptat Carta Atlanticului în care erau stabilite obiectivele urmărite de cele două state după încheierea războiului: dreptul popoarelor la autodeterminare și nici o schimbare teritorilă făcută împotriva voinței popoarelor. Pe acestă bază, la 1 ianuarie 1942 a fost semnată „Declarația Națiunilor Unite”.  Iuliu Maniu afirma că are „încredere  totală în onestitatea democrațiilor anglo-americane”[32], care  „nu doresc nici o modificare  teritorială, care să nu fie în acord cu voințele liber exprimate ale popoarelor interesate”. Peste două săptămâni liderul național-țăranest afla că SUA și Marea Britanie au semnat „tratate de alianță” cu URSS în care nu era vorba despre frontierele din 1938, ci despre cele din 22 iunie 1941, când Basarabia și nordul Bucovinei fuseseră ocupate de sovietici. De această dată, el dădea vina pe regele Carol al II-lea: „Dacă ar fi fost admis protocolul Litvinov-Titulescu de către blestematul și ticălosul de Carol”,  România nu ar fi ajuns în tabăra germă „și nu s-ar teme de o victorie rusească”[33].

Liderul național-țărănist a semnat un nou memoriu, care a fost prezentat lui C.I.C. Brătianu și președintele PNL  s-a declarat de acord cu conținutul acestuia. Dr. Lupu l-a prezentat în ziua de 25 august 1941 lui Ion Antonescu, pe care l-a felicitat mai întâi pentru înaintarea sa la gradul de mareșal. După ce l-a citit, Antonescu a apreciat că Maniu și Brătianu „nu sunt la curent cu problemele militare actuale”[34]. În scrisoarera din 19 decembrie 1941, Maniu și Brătianu cereau lui Antonescu să „pună capăt campaniei din Răsărit” și să retragă trupele în țară și pregătite pentru o eventuală confruntare cu Ungaria în vederea eliberării nord-estului Transilvaniei[35]

Manifestându-se ca lideri politici aflați în opoziție, președinții PNȚ și PNL nu-și puneau problema dacă oprirea la Nistru era o soluție viabilă. Ei nu țineau seama de situația concretă și anume că URSS considera Basarabia și nordul Bucovinei ca teritorii care-i aparțineau și susținea că  România a comis un act de  agresiune împotriva sa. Ca urmare, Kremlinul nu au pus nici o clipa problema de încheia o pace sau măcar un armistițiu cu România pe baza renunțării la notele ultimative din iunie 1940.

La 7  decembrie 1941, Marea Britanie s-a declarat în stare de război cu România și Finlanda. Prin această decizie,  România a fost implicată în cel de-al Doilea Război Mondial, care se desfășura la nivel Panetar. Aflând despre această hotărâre, Constantin Argetoianu nota:„actul săvârșit de guvernul britanic împotriva României și Finlandei  care își apără existența va rămâne ca un gest de o mârșavă imoralitate”[36]. Luând cunoștință de hotărârea guvernului de la Londra,  mareșalul Antonescu a declarat că România nu se consideră în război cu Marea Britanie: „Eu sunt aliatul  Reich-ului împotriva Rusiei, dar sunt neutru între  Marea Britanie și Germania”[37]. Peste trei ani, la 2 aprilie 1944, Antonescu îi scria mareralului englez Wilson: „Noi suntem prietenii dvs, nu dușmanii dvs”

Prin decizia Marii Britanii,  România îa fost implicată în cel de-al Doilea Război Mondial, care se desfălșura la nivel Panetar. La 22 august 1942, Maniu și Brătianu au trimis o scrisoare lui Ion Antonescu prin care-i aduceau la cunoștință: „Națiunea română cere să se termine acest război, iar armata ei să fie adusă acasă ca să apere hotarele țării și glia strămoșească”[38]. Ion Antonescu a explicat în repetate râduri: dacă România și-ar retrage armata de pe front, Germania ar considera acest act ca fiind inamical și având neapărată nevoie de petrolul și de cerealele ei, le-ar fi luat singură, procedând la ocuparea acestei țări.

Cele două partide istorice erau convinse că războiul se va încheia cu victoria Angliei și SUA, care nu vor accepta ca URSS să-și impună punctul de vedere la conferința păcii și vor apăra interesele României. La 15 mai 1942, într-o discuție cu René de  Weck, Maniu a sugera că „ar trebui o declarație comună a celor două puteri anglo-saxone, care să garanteze că URSS-ul nu se va atinge nici de Basarabia, nici de Bucovina de nord”[39].

În bătălia de la Stalingrad, armata română a fost sacrificată de comandamentul german. Mareșalul Antonescu îi transmitea la 30 decembrie 1942 generalului Ilie Șteflea: „Răspunderea în fața istoriei o port eu pentru că nu am făcut mai mult decât am făcut  pentru a împiedica masacrarea armatelor, datorită ușurinței cu care a procedat conducerea germană”[40]. După Stalingrad, mareșalul Antonescu a cerut lui Mihai Antonescu să inițieze discuții diplomatice pentru încheierea armistițiului., București, Editura Enciclopedică,

La 6 martie 1943, Mihai Antonescu a înființat Biroul păcii cu misiunea de a pregăti documentația necesară pentru congresul de pace. Între membrii acestuia s-au aflat  liberalii Gheorghe Brătianu, Constantin C. Giurescu, Teofil Sauciuc-Săveanu, și  național-țărăniștii Ștefan Ciobanu și Ioan Hudiță.

Maniu și Brătianu și-au continuat seria memoriilor, cerând aducerea trupelor  în țară. La un memoriu comun semnat de cei doi, mareșalul amintea că în 1919, pentru a asigura actul unirii Transilvaniei cu România, armata română nu s-a oprit la Oradea, ci a înaintat până la Budapesta. La scrisoarea din 12 august1943 semnată de C.I.C. Brătianu, mareșalul Ion Antonescu argumenta că retragerea trupelor de pe front însemna „anihilarea dintr-o dată” a tuturor sacrificiilor făcute de armata română după trecerea Prutului și ocuparea României de  către trupele germane. „Germania are nevoie de petrolul și de grâul nostru. Astăzi vine dl Clodius și dl Neubacher, negociază cu noi și primesc condițiunile noastre. Mâine ne va lua și petrolul și grâul .cum le-a luar peste tot cu pumnul”. Mareșalul l-a invitat: „Poftiți, veniți dv., să vină dl Maniu, veniți împreună și puneți în aplicare această necugetată și nebunească idee”. Dar tot el aprecia: „O țară și viitorul ei nu pot fi compromise fiindcă doi domni se intitulează șefii unor partide inexistente, condamnate și spulberate de opinia publică”[41].

La 22 august 1943, Maniu și Brătianu au trimis prima scrisoare regelui Mihai prin care-l informau despre conținutul scrisorii trimisă mareșalului Antonescu la 12 august 1943, prin care-i cereau scoaterea țării din războiu.

Bizuindu-se pe informațiile transmise de radio Londra, partidele istorice au comentat favorabil rezultatele Conferinței de la Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943), socotind-o un „succes imens” pentru  Roosevelt și Churchill, care l-au determinat pe Stalin să „respecte principiul libertății fiecărui popor, mare sau mic, de a-și decide soarta lui. Acest angajament este deci incompatibil cu pretențiile Moscovei la orice expansiune teritorială sau sfere de influență”[42]. În realitate, cei trei lideri au hotărât ca cel de-al doilea front să fie deschis în Franța, iar nu în Balcani cum sperau liderii paridelor istorice, și au stabilit organizarea lumii postbelice, apreciind că în privința statele vecine URSS  rolul „conducător” revenea Kremlinului.

În martie 1944 trupele sovietice au intrat pe teritoriul României, după care au staționat pe aliniamentul Iași-Chișinău. Guvernul, prin Mihai Antonescu, și opoziția al cărei principal reprezentant era Iuliu Maniu și-au intensificat acțiunile diplomatice (secrete) vizând încheierea armistițiului cu Națiunile Unite.  Guvernul a purtat negocieri la Stockholm cu URSS, țară cu care România era în război, în timp ce opoziția și-a legat speranțele de negocierile desfășurate la Cairo  unde se afla un sediu diplomatic al Națiunilor Unite. Iuliu Maniu avea să declare i-a propus lui Barbu Știrbey să meargă la Cairo și acesta a acceptat cu condiția de a i se înmâna o scrisoare prin care se confirma că era emisarul său, ceea ce liderul național-țărănesc a acceptat.  Apoi Maniu i-a trimis o telegramă lui Ion Antonescu prin care-l ruga să înlesnească ieșirea lui Barbu Știbey din țară, iar mareșalul „a avut bunătatea și patriotismul să înlesnească acest lucru”. Barbu Știrbey a ajuns la Cairo în ziua de 17 martie 1944, unde reprezentanții Marii Britanii și ai SUA i-au precizat că orice demers trebuia adresat și diplomatului sovietic. Maniu a trimis lui  Mihai Antonescu telegramele primite de la Cairo,  iar Mihai Antonescu îl informa despre negocierile de la Stockholm.

Liderii celor două partide nu aveau o viziune clară privind modalitatea de scoatere a României din război. Uneori aveau în vedere înlăturarea lui Antonescu. La 13 ianuarie 1943, Dinu Brătianu se pronunța pentru o lovitură de stat relizată de șeful unei mari unități militare, cu sprijinul celor două partide. Tot atunci, Iuliu Maniu  aprecia că „autoritatea  regelui față de armată este un element hotărâtor în reușita acțiunii noastre”[43].  La 1 mai 1943,  Biroul PNȚ s-a pronunțat pentru „un guvern de uniune națională prezidat de Maniu”[44]. La 8 mai 1943, Ion Mihalache afirma: „ideal ar fi ca Antonescu să facă el desprinderea de nemți, iar noi să-l sprijinim în măsura în care va găsi de cuviință”[45]. La 16 ianuarie 1944, dr. Constantin Angelescu, membru în Biroul  PNL, afirma că „nu vede altă soluție decât un guvern de uniune națională sub președinția lui Maniu”[46].

În ianuarie 1944, a început evacuarea populației și instituțiilor din Basarabia, Bucovina și nordul Moldovei, care au fost repartizarată în localități  din Oltenia și Banat. Universitatea din Iași a fost evacuată la Alba Iulia unde, potrivit profesorului Gheorghe Zane (național-țărănist), exista „un belșug alimentar; în piață – carne, zarzavaturi, fructe pentru toată lumea; în micile restaurante sau birturi locale – fripturi de tot felul. Războiul nu zdruncinase economia transilvană”.

Maniu și Brătianu i-au adresat un memoriu lui Antonescu la 21 martie, prin care-i reproșa că nu a ținut seama de „sfaturile” lor. Ca urmare îi scria: „trebuie ca tot dvs să arătați germanilor că trebuie să retrageți restul trupelor noastre care mai operează în Rusia, că nu le mai puteți da concursul militar de până acum. Dacă nu puteți face aceste acte, nu mai rămâne decât să arătațâi M.S regelui că nu mai puteți conduce mai departe opolitica țării și că trebuie să avizeze formarea unui nou guvern” La 6 aprilie Brătianu îi cerea lui Antonescu să propună regelui „să facă un guvern de generali care să caute să salveze ceea ce se mai poate”.

Cele trei mari puteri și-au coordonat acțiunile. La 2 aprilie 1944, Molotov  a făcut o  declarație de presă în care afirma că intrarea trupelor sovietice în România era determinată de necesitățile militare și că URSS nu urmărește schimbarea ordinei sociale din acea țară. Peste 2 zile, la 4 aprilie 1944, aviația engleză și  americană a executat un monstruos bombardament asupra Bucureștilor vizând exclusiv ținte civile: Gara de Nord, unde se aflau sute de refugiați, cartierul Giulești, locuit de familiile ceferiștilor, hoteluri etc. Constantin C. Giurescu (liberal) avea să scrie că a fost „un adevărat carnaj” și că „niciodată în istoria Bucureștilor n-au pierit, în mai puțin de două ceasuri, atâția oameni”[47]. La rândul său, Gheorghe Zane (național-țărănist), aprecia că „a fost o crimă în masă, care era făcută în numele Eliberării Europei! În curând, pe lângă crimă se va adăuga și trădarea”. Conducerile celor două partide istorice nu au condamnat acest bombardament barbar și cele care au urmat din partea unor state cu care România nu se afla efectiv în război, dar care sprijineau Uniunea Sovietică. C.I.C. Brătianu îi scria lui Antonescu la 6 aprilie 1944: „Bombardamentele din ultimele zile au creat o stare de suflet de care nu puteți să nu țineți cont” și-i cerea ”săi intrați în tratative de armistițiu, cerând anglo-americanilor să înceteze să ne considere ca vrăjmași”[48]. La 12 aprilie 1944, guvernul URSS a făcut cunoscute condițiile de armistițiu cu România[49]. Deși aceste condiții erau foarte grele, Maniu era „foarte bucuros că sovieticii garantează independența și suveranitatea țării” și erau dispuse „să negocieze cu noi condițiile de armistițiu”, aceasta fiind „o mare favoare care ni se face”[50]. Evident, Iuliu Maniu a supraestimat puterea de influență a Marii Britanii, apreciind că  Churchll îl va determina pe Stalin să nu-și întindă dominația asupra României[51]

Președinții celor două partide au evitat să-și asume răspunderea încheierii unui armistițiu care avea la bază capitularea României. Liderii partidelor istorice – de comun acord cu mareșlalul Antonescu și cu ministrul de externe Mihai Antonescu –  și-au pus speranțe în reușita misiunii lui Barbu Știrbey la Cairo. În realitate, au avut loc discuții care nu au dus la nici un rezultat. După debarcarea Aliaților în Normandia, la 6 iunie 1944, aceștia „și-au pierdut brusc tot interesul față de evenimentele din România”. Maniu a trimis noi mesaje la care nu a primit nici un răspuns. Diplomatul Alexandru Cretzeanu aprecia: „Tăcerea Aliaților l-a pus într-o situație extrem de dificilă” pe liderul național-țărănist[52]. La 2 iunie 1944, Barbu Știrbey a transmis un mesaj lui Iuliu Maniu pe care-l informa despre discuțiile cu diplomații englezi: „suntem sfătuiți să ajungem neapărat la un acord cu partidul nostru comunist, trecând peste orice considerații, numai pentru a face plăcere Moscovei”[53].

La 20 iunie 1944, Iuliu Maniu, Constantin I.C. Brătianu, Constantin Titel Petrecu și Lucrețiu Pătrășcanu au semnat  Declarația Blocului Național-Democrat prin care cele patru partide se angajau să colaboreze pentru „înlăturarea actualului regim de dictatură și înlocuirea lui cu un regim constituțional, democratic”[54]

La 28 iulie 1944, Maniu și Dinu Brătianu au convenit, ca „pentru orice eventualitate” să se facă o împărțire a ministerelor după înlăturarea lui Antonescu: PNȚ – șase, PNL – patru, PSD și PNL câte unul. Maniu a apreciat că cea mai bună soluție era un guvern de militari, sub președinția lui Sănătescu, din care să nu facă parte nici un om politic. Guvernul militar ar avea avantajul că „nu putea angaja națiunea și se va putea negocia la conferința păcii”[55].

La începutul lunii august 1944, liderii partidelor istorice, dar și Mihai Antonescu  continuau să-și facă iluzii, sperând că „anglo-americanii vor debarca în Balcani și vor înainta spre Dunăre, participând, eventual,  la ocuparea României”[56], împiedicând astfel pe sovietici să ocupe aceast țară.

Ofensiva armatei sovietice, declanșate la 20 august 1944, a impus rezolvarea rapidă a situației în care ajunsese România.

În seara zilei de 22 august, Ion Mihalache  – vicepreedinte al PNȚ – a discutat la Snagov cu mareșalul Antonescu, arătându-i necesitatea de a încheia armistițiul. A doua zi dimineața a avut loc o ultimă consfătuire a reprezentanților PNȚ, PCR și PSD, privind constituirea noului guvern. Iuliu Maniu a refuzat să-și asume președinția noului cabinet, susțințând că armistițiul trebuia încheiat de un general sau de mareșalul Antonescu. S-a stabilit să facă un nou demers pe lângă Antonescu, drept care a doua zi, 23 august, Gheorghe Brătianu s-a deplasat la Snagov, unde de la ora 10,00 a pledat în același sens. De această dată, mareșalul s-a declarat de acord, dar a solicitat o „scrisoare de garanție” din partea partidelor istorice prin care să-și asume răspunderea pentru  încheierea armistițiului. Vicepreședintele PNL a promis să aducă scrisoarea înainte de ora 15,00, când Antonescu avea audiență la rege. Nu a reușit să obțină documentul respectiv, deoarece în jurul orei 12,00, C.I.C Brătianu a plecat la Florica pentru înmormântarea surorii sale, iar Iuliu Maniu i-a declarat că nu era „nici o grabă”. În realiate, liderul național-țărănist a evitat să-și asume răspunderea unei acțiuni fără a avea o garanție din partea Aliaților englezi și americani.

 La 16,05 mareșalul s-a prezentat la Palat, unde – după o discuție tensionată cu regele – a fost arestat. Generalul Constantin Sănătescu a fost numit președintele Consiliului de Miniștri; acesta a încropit o listă de guvern în care Iuliu Maniu, Constantin I.C. Brătianu, Constantin Titel Petrescu și Lucrețiu Pătrășcanu au fost numiți secretari de stat. Seara, de la 22,05,  s-a transmis Proclamația către români citită de regele Mihai prin care se anunța că „România a acceptat armistițiul oferit de Națiunile Unite”.

La „procesul marii trădări naționale” intentat mareșalului Ion Antonescu și principalilor săi colaboratori, Iuliu Maniu – după ce a depus ca martor – s-a îndreptat spre banca acuzaților și i-a strâns mâna mareșalului[57]. La acuzațiile ce i s-au adus pentru acest gest, Maniu a replicat. „Noi am fost adversari politici, nu canibali”.

Cert este că România a pierdut atât războiul, cât și pacea. Deși s-a alăturat Națiunior Unite de la 23 august, iar contribuția armatei române la înfrângerea Germaniei a fost substanțială, România nu a primit calitatea de stat cobeligerant, fiind   tratată la Conferința păcii din 1946 ca stat învins, aliat al Germaniei.

[1] Mareșal Ion Antonescu, Epistolarul infernului, Ediție Mihai Pelin, Bucureti, Editura Viitorul nRomănesc, 1993, p.190

[2] Ibidem, p. 141

[3] Hudiță,  Jurnal  politic. Ediție Dan Berindei 1941 – 1942, p. 267

[4] Epistolarul…, p. 195

[5]  Hudiță,  1941  – 1942,  p.135 – 137

[6] Hudiță, 1943, pp. 247 – 325

[7]  Hudiță, 1941 –  1942 , p.189

[8] Hudiță,  1941 -1942

[9] Ion Calafeteanu, Români la Hitler, București, Editura Univers Enciclopedic, 1999,    pp. 197 – 198

[10] Ibidem, p. 193

[11] Dinu C. Giurescu, 1943: 25 de ani de la Marea Unire, în vol. Omagiu istoricului Ioan Scurtu.Coordonator Horea Dumitrescu, Focșani, Editura DM Press, 2000, p.471

[12] Ioan Scurtu (coordonator),  Documemte privind istoria României  între anii 1918 – 1944, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1995, p. 563

[13] Vezi textul tipărit al acestuia, în Epistolarul … , pp. 262 – 353

[14] Hudiță,  1943, p. 131

[15] Huduță, 1943, p. 60

[16] René de Weck, Jurnalul, București, Editura Fundației Culturale Române, 2000, p. 13

[17] Dinu C. Giurescu, Amintiri. Mărturii, București, Editura Meronia, 2008,   p. 6

[18] Huduță, 1941 -1942, pp. 101 – 102

[19] C. Argetoianu, Însemnări zilnice., vol. X.  Ediție Stelian Neagoe, București,  2009, p. 688

[20] Istoria României în date, p. 459

[21] Valeriu Florin Dobrinescu, , pp. 35- 36  (la Cretzeanu, Ocazia. Pierdută  )

[22] Gheorghe Barbul, Al treilea on al Axei. Memorial Antonescu, Iași, Editura Institutului European, 1992, p.  204

[23] Hudiță,    1943, p. 222

[24] Hudiță,   1944, p.339

[25] Hudiță,  1943, p. 419

[26] Gheorghe Barbul, Memorial  …,  , p.180

[27] N.D. Cocea, jurnal,  p. 194

[28] Gh. Buzatu, Hitler , Antonescu, Stalin, Iași, Editura B.A.I., 1990,  p. 285

[29] Teodor Mavrodin, Mareșalul Antonescu  … , p. 182

[30] Cristian Păunescu și Marian Ștefan, Legendele Bătrânei Doamne, 2004,   p. 288

[31] Hudiță,  1941 – 1942 , p. 25

[32] Hudiță, 1942 – 1943, pp. 368 – 369

[33] Hudiță, 1942 – 1943, p. 409

[34] Hudiță,  1941 – 1942, p. 99

[35] Epistolarul  …   , pp. 252 -253

[36] Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice, vol. 9. Ediție Stelian Neagoe, București, Editura Machiavelli, 2008, p.497

[37] Gheorghe Barbul, Al trilea om al Axei, p. 73

[38] Ioan Scurtu, Istoria Partidului Național-Țărănesc, ed. a II-a, Bucureșlti, Editura Enciclopedică, 1994 , p.378

[39] René de  Weck, op. cit.,   p. 128

[39] Hudiță, 1942 – 1943, p. 451

[40] Ioan Scurtu (coordonator),  Documente   1918 -1944, p. 175

[41] Epistolarul  ,pp. 400 – 404

[42] Hudiță, 1943, p. 433

[43] Hudiță    1942 -1943, p. 429

[44] Hudițâ, 1943, p. 177

[45] Hudiță,  1943, p. 188

[46] Hudiță,  1944, p. 62

[47] Constantin C. Giurescu, Amintiri …  , p. 327

[48] Epistolarul …   , p. 419

[49] Documente   1918 -1944, p. 594

[50] Hudiță,  1944  ,  p. 195

[51] Ioan Scurtu,   Iuliu Maniu,   p. 105

[52] Alexandru Cretzeanu, Ocazia pierdută; Iași, Institutul European, 1995, p. 157

[53] Huduță, 1944    p. 283

[54] Culegere de documente  1918 – 1944, p. 611

[55] Hudiță,   1944, p. 393

[56] Istoria României, vol. IX, p. 138

[57] Gh. Buzatu, Hitler, Antonescu, Stalin,   p. 133