Insistenţa şi intransigenţa unor politicieni privind necesitatea reorganizării administrativ-teritoriale a României, prin crearea altor structuri, diferite de cele tradiţionale – comuna şi judeţul – mi-au adus în memorie alte asemenea atitudini dintr-un trecut nu foarte îndepărtat.
Iar comparaţiile sunt pline de semnificaţie.
Trăsătura lor comună este aceea că au fost iniţiate în timpul unor crize (economice, politice, morale), constituind un important factor de diversiune, adică de distragere a atenţiei populaţiei de la problemele grave cu care aceasta se confruntă, oferindu-i un subiect de care să se pasioneze, având în vedere că o reorganizare administrativ-teritorială afectează, într-un fel sau altul, viaţa fiecărui cetăţean.
Propunerile au fost prezentate, de fiecare dată, ca vizând o apropiere a instituţiilor administrative de cetăţeni şi creşterea autonomiei locale, pentru rezolvarea mai rapidă a problemelor cu care populaţia se confrunta. De fiecare dată, s-a insistat pe depoliticizarea administraţiei şi pe promovarea în posturile de conducere a unor profesionişti, oameni integri şi incoruptibili.
O primă iniţiativă majoră a aparţinut guvernului naţional-ţărănist prezidat de Iuliu Maniu, care a decis reorganizarea administrativă a României, prin legea 3 august 1929. Contextul general se prezenta astfel: criza economică mondială izbucnise, iar efectele ei se simţeau şi în România; mişcările sociale luau amploare (peste câteva zile avea să se declanşeze greva muncitorilor de la Lupeni, în timpul căreia au fost ucişi 22 de muncitori, iar alţi 58 au fost grav răniţi); tensiunea politică era în creştere ca urmare a atitudinii arogante a naţional-ţărăniştilor care dispuneau de o covârşitoare majoritate în Parlament (deţineau 348 locuri de deputat din cele 387), fapt ce a determinat principalele partide din opoziţie ( Partidul-Naţional-Liberal şi Partidul Poporului ) să se retragă din Adunarea Deputaţilor şi din Senat la 15 iunie 1929.
Principala inovaţie a acestei legi consta în înfiinţarea a 7 noi unităţi administrative numite Directorate Ministeriale, structurate pe provincii istorice: Muntenia, Moldova, Oltenia, Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, în fruntea cărora au fost numiţi directori ministeriali.
Dincolo de propaganda oficială, realitatea este că prin crearea celor 7 Directorate Ministeriale s-a urmărit satisfacerea pretenţiei unor fruntaşi naţional-ţărănişti de a ocupa o funcţie înaltă, după ce nu fuseseră incluşi în guvernul constituit la 10 noiembrie 1928. Aceştia au avut o misiune importantă şi anume de a asigura victoria PNŢ în alegerile comunale şi judeţene. Directorii ministeriali au „muncit cu spor”, astfel că în respectivele alegeri, desfăşurate în perioada 5 februarie – 16 martie 1930, listele PNŢ au întrunit majoritatea sufragiilor, acest partid asigurându-şi controlul asupra structurilor administrative locale, în care şi-au plasat proprii partizani politici.
Parlamentarii naţional-ţărănişti nu au realizat că legea pentru reorganizarea administrativ-teritorială a României se interfera cu alte zeci de legi, care reglementau domenii conexe. Ca urmare, după câteva luni, au început să modifice legea din 3 august 1929, astfel că ea a devenit inoperantă.
Până la urmă, această lege a fost abandonată de Guvernul Iorga (constituit la 18 aprilie 1931), iar naţional-ţărăniştii, reveniţi la putere în iunie 1932, nu au mai repus-o în vigoare. Aşadar, o primă şi spectaculoasă tentativă de creare a unei supraunităţi administrative a eşuat.
O a doua acţiune de reorganizare administrativ-teritorială prin crearea unor mari unităţi datează din 14 august 1938. Era tot o perioadă de criză, care a dus la lovitura de stat din 10 februarie 1938, prin care regele Carol al II-lea a instaurat regimul de autoritate monarhică. A fost introdusă starea de asediu şi cenzura, partidele politice au fost interzise, numeroşi adversari politici, în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu, liderul Mişcării Legionare, au fost arestaţi.
Printr-o vastă campanie de presă erau condamnaţi vechii politicieni şi făcuţi vinovaţi de toate relele de care suferea România.
Se acredita ideea că pentru eliminarea politicii din administraţie, promovarea cinstei şi legalităţii, rezolvarea operativă şi corectă a cererilor cetăţenilor se impunea o nouă şi autentică reformă administrativă.
După o intensă pregătire mediatică, regele Carol al II-lea şi susţinătorii săi, în frunte cu ministrul de Interne Armand Călinescu, au trecut la fapte. Prin decretul-lege din 14 august 1938 se înfiinţa o nouă unitate administrativă: Ţinutul. Au fost create 10 Ţinuturi, cu următoarele reşedinţe: Olt – Craiova, Bucegi – Bucureşti, Mării – Constanţa, Dunărea de Jos – Galaţi, Nistru – Chişinău, Prut – Iaşi, Suceava – Cernăuţi, Mureş – Alba Iulia, Someş – Cluj, Timiş – Timişoara.
În fruntea acestora au fost numiţi rezidenţi regali, care aveau rangul şi salariul de secretar de stat. Principala lor misiune era aplicarea întocmai a deciziilor guvernamentale (regale), asigurarea ordinei şi liniştei în Ţinutul respectiv.
Rezidenţii regali au avut un rol important în organizarea teritorială a partidului unic, numit Frontul Renaşterii Naţionale, creat în decembrie 1938, şi în asigurarea succesului acestuia în alegerile parlamentare din iunie 1939. Victoria FRN nu putea fi pusă în pericol, deoarece acesta a fost singurul partid politic care a avut dreptul de a depune candidaţi, dar importantă era participarea cetăţenilor la vot. Din acest punct de vedere obiectivul a fost atins, iar regimul susţinea că se bucură de o largă (aproape unanimă) adeziune populară.
Cu toate eforturile depuse de rezidenţii regali, Ţinuturile nu au dobândit consistenţă. Multe legi adoptate anterior şi neanulate, duceau la o suprapunere de atribuţii, ducând la contradicţii de nerezolvat. Astfel că şi această reorganizare administrativ-teritorială a eşuat. La 10 septembrie 1940, după numai patru zile de la detronarea lui Carol al II-lea, Ţinuturile au fost desfiinţate prin decret semnat de Conducătorul Statului, generalul Ion Antonescu.
Share
If you enjoyed this article, please consider sharing it!
