Romania la Coferinta Pacii de la Paris

Sigur că problema de bază era aceea a statutului României la Conferinţa Păcii. Nu era o noutate, România, ca şi alte state mici, la Conferinţele de Pace era tratată ca o ţară minoră. Să ne aducem aminte de 1878 când delegaţia română formată din Ion C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu a fost acceptată să-şi spună doleanţele în faţa Congresului, după care, ca să folosesc relatarea lui Iorga, reprezentanţii României au fost conduşi politicos în afara sălii de însuşi Bismarck, preşedintele Congresului. Sau în 1919, când spre stupoarea lui Ion I. C. Brătianu care credea că dacă România a dat importante forţe militare  pentru victoria aliaţilor va fi tratata pe picior de egalitate. Dar el a constatat că România a fost trecută în rândul statelor cu interese limitate.

Ion I. C. Brătianu recunoaşte, într-un discurs ţinut în Adunarea Deputaţilor, că a semnat Tratatul de Pace cu Germania din 28 iunie 1919 fără ca măcar să-l fi citit. Şi, sigur, în faţa încercărilor de a fi tratat la fel în cazul celorlalte tratate, următorul era cel cu Austria, Brătianu a preferat să părăsească Conferinţa Păcii decât să fie pus într-o situaţia similară. Aşa încât ce se întâmpla în 1946 era pe linia unei continuităţi. Marile Puteri îşi văd întotdeauna de interesele lor, satisfăcute adesea pe seama statelor mici. Aici este însă de discutat şi eu sunt bucuros că în lucrare s-a făcut o apreciere pe care o socotesc foarte corectă şi care marchează o altă manieră de abordare a problematicii Conferinţei de Pace.Eu o să prezint foarte pe scurt care era situaţia concretă din punct de vedere politic. Poate unii dintre d-voastră ştiţi că a fost publicat un volum de documente, mă refer la cel care se intitulează „1946. Viaţa politică în documente” pe care l-am coordonat şi în care am introdus şi unele materiale privind Conferinţa Păcii de la Paris, intre care si memoriul din 29 iulie 1946 care face obiectul acestei cărţi. La Conferinţă este un alt memoriu pe care l-am publicat în volumul la care m-am referit, prezentat de Grigore Gafencu Conferinţei şi care avea următoare structură: observaţii generale, observaţii asupra tratatului.

Aici: preambul, frontiere, clauze politice, militare, navale, aeriene, retragerea trupelor aliate din România, reparaţii, restituiri, clauze economice, clauze relative la Dunăre, clauze finale. Nu o să mă refer mult la acest memoriu pentru că, în opinia mea, el este un rezumat. În lucrarea în care l-am publicat el are 25 de pagini şi cred că a fost elaborat tocmai ca să fie mai uşor de citit de cei care decideau şi care să nu fie supuşi efortului de a parcurge un text foarte dens, plin de date, cifre, argumente.

La 8 august, deci după depunerea acestui memoriu-sinteză, a avut loc declaraţia lui Iuliu Maniu privind Tratatul de pace, în care dupa ce îşi exprima speranţa că va fi o pace solidă întemeiată pe spiritul de dreptate şi echitate, constata cu regret că nu se aplică principiile adoptate în Charta Atlanticului, la Yalta şi la Potsdam. Şi, după ce prezintă această situaţie, oarecum contradictorie pentru că, în fond, Charta Atlanticului prevedea capitularea necondiţionată, iar Yalta şi Potsdam însemnau definitivarea sferelor de influenţă, Maniu nu putea să creadă aşa ceva, el spera că toate lucrurile se desfăşoară democratic , aşa cum se spunea in public.

Urmau atacurile lui Maniu împotriva guvernului: România nu are un guvern consfinţit de opinia publică şi care să reprezinte interesele ei. România rămâne ciuntită din două părţi fără a fi măcar întrebată. Precizez că în această declaraţie pentru Iuliu Maniu nu a menţionat cuvântul Basarabia. Vreau de asemenea să spun că în şedinţa Consiliului de Miniştri când s-a decis asupra mandatului delegaţiei României de la Conferinţa Păcii s-a stabilit că problemele bilaterale româno-sovietice nu fac cuprinsul discuţiilor la Paris. Sigur, nu fac o imputare aici, dar prudenţa politică l-a determinat pe Iuliu Maniu să evite cuvântul Basarabia. La 13 august a fost programat  discursul lui Tătărescu la Conferinţa Păcii asupra căruia nu mai insist.

În şedinţa Consiliului de Miniştri din 23 septembrie 1946 când delegaţia României se întorsese deja de la Paris, cei doi reprezentanţi ai partidelor naţional-ţărănesc şi naţional-liberal, Haţieganu şi Romniceanu, au făcut  aprecieri foarte dure la adresa guvernului Groza, spunând că este un guvern dictatorial, ieşit dintr-o lovitură de stat. Ei apreciau că frontierele, cobeligeranţa, chestiunea Dunării, reparaţiile au fost rezolvate contra noastră şi aceasta este răspunderea guvernului Groza. A intervenit Gheorghiu-Dej care declara: „Resping cu toată hotărârea această provocare în împrejurările actuale politice”. La această apreciere a lui Gheorghiu-Dej s-au asociat miniştri FND Ştefan Voitec, Anton Alexandrescu şi Petre Constantinescu-Iaşi. De asemenea şedinţa Consiliului de Miniştri a avut pe ordinea de zi o problemă politică „şi anume activitatea subversivă şi nefastă a grupului de intelectuali delincvenţi în frunte cu Grigore Gafencu”.

Nu mai stărui pe această idee pentru că vreau să revin la ceea ce am spus iniţial, anume maniera în care noi putem astăzi, când nu mai există o încrâncenare politică, cel puţin în legătură cu asemenea tematică. Astăzi constatăm că la Conferinţa Păcii s-a  valorificat ceea ce s-a făcut în timpul lui Mihai Antonescu. El a constituit o Comisie care s-a ocupat în mod special de adunarea documentelor în vederea Conferinţei de Pace şi eu cred că în acest document pe care îl discutăm astăzi s-au folosit o seamă de rezultate ale celor care au lucrat la această comisie. De asemenea, şi delegaţia română condusă de Gheorghe Tătărescu a folosit documentaţia respectivă şi a militat pentru obiective care vizau interesele naţionale ale României. În fond  exilul românesc s-a aflat pe o platformă naţională comună cu delegaţia oficiala a României.

Sigur, au fost disputele politice, au fost încrâncenările din epoca, dar cred că în perspectiva istorică această idee se poate desprinde cu toată claritatea, anume că indiferent  de pe care parte a baricadei politice s-au aflat, cei care simţeau responsabilitatea pentru interesul naţional şi-au făcut datoria şi au acţionat aşa cum s-a putut şi în limitele pe care le-au putut exprima în acele împrejurări. De aceea cred că această restitutio in integrum al acestui memoriu prezentat de exilul romanesc se constituie într-un element esenţial în aprecierea situaţiei României la Conferinţa de Pace, în aprecierea activităţilor care s-au desfăşurat atunci şi care au vizat ameliorarea situaţiei României.

Dar nu trebuie pierdut din vedere faptul că era vorba despre o Românie a cărei soartă fusese hotărâtă de Marile Puteri. La Conferinţă nu se putea face aproape nimic, decizia o lua Consiliul miniştrilor de externe ai Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii, Uniunii Sovietice şi Franţei. Dar rămâne pentru istorie, pentru noi că şi în 1946, ca şi în 1878, ca şi în 1919, românii au militat pentru drepturile ţării lor.