SENATUL ORGANISM REPREZENTATIV AL ELITELOR POLITICE SI CULTURALE ROMÂNESTI

Din această înşiruire se poate observa că erau avuţi în vedere capii bisericii, ai justiţiei şi ai armatei. Categoria senatorilor numiţi de domnitor provenea din rândul celor cu experienţă politică şi a reprezentanţilor judeţelor ţării.

Statutul dezvoltător a fost în vigoare până în iunie 1866, când a fost adoptată prima Constituţie a României. Între timp, Alexandru Ioan Cuza fusese detronat, în februarie 1866, iar pe tron fusese adus principele Carol I de Hohenzollern Sigmaringen. Noua Constituţie stabilea principiul monarhiei ereditare directă şi legitimă a principelui Carol I „din bărbat în bărbat prin ordinul de primogenitură şi cu excluderea perpetuă a femeilor” .

Era deci firesc ca lista senatorilor de drept să înceapă cu moştenitorul tronului; vârsta pentru acesta era de 18 ani, în timp ce pentru ceilalţi senatori aceasta era de 40 de ani. De asemenea, erau senatori de drept mitropoliţii şi episcopii eparhioţi.

Constituţia din 1866 stabilea categoria senatorilor aleşi de grupuri restrânse de cetăţeni sau care nu trebuiau să îndeplinească baremul de cens (venit) impus celorlalţi cetăţeni. În prima categorie intrau universitarii. Articolul 73 al Constituţiei prevedea că universităţile din Iaşi şi Bucureşti trimiteau fiecare câte un membru în Senat, ales de profesorii Universităţii respective.

În cea de-a doua categorie intrau personalităţi din domeniile politic, militar, diplomatic, juridic şi ştiinţific. Potrivit articolului 75, erau dispensaţi de cens: preşedinţii sau vicepreşedinţii uneia din Adunările legislative; deputaţii care şi-au îndeplinit mandatul timp de trei sesiuni; generalii; coloneii cu o vechime de trei ani; cei care au fost miniştri sau agenţi diplomatici ai ţării; cei care au ocupat timp de un an funcţiile de preşedinte de Curte, de procuror general, de consilier la Curtea de Casaţie; cei cu diplomă de doctor sau licenţiat în orice specialitate şi care timp de şase ani au exercitat profesiunea lor .

După Marea Unire din 1918 s-a impus adoptarea unei noi Constituţii. Legea fundamentală fusese modificată în 1917, când s-a introdus votul universal, egal, direct şi obligatoriu; pentru Senat, vârsta alegătorilor şi a celor aleşi era de 40 ani.

Noua Constituţie, din martie 1923, stabilea că erau membrii de drept ai Senatului moştenitorul tronului de la vârsta de 18 ani; mitropoliţii ţării; episcopii eparhioţi ai bisericilor ortodoxe române şi greco-catolice; capii confesiunilor recunoscute de stat, câte unul de fiecare confesiune, dacă aveau peste 200.000 de credincioşi; reprezentantul superior religios al musulmanilor; preşedintele Academiei Române.

Se poate constata că numărul senatorilor de drept s-a extins, cuprinzând pe reprezentanţii tuturor cultelor religioase recunoscute de stat, de care aveau 200.000de credincioşi; excepţie făcea reprezentantul musulmanilor, care deşi nu întruneau această cifră, erau totuşi reprezentaţi în Senat. De asemenea, pentru prima dată se atribuia calitatea de senator de drept preşedintelui Academiei, care reprezenta cel mai înalt for cultural-ştiinţific al ţării.

Spre deosebire de Constituţia din 1866, care crea o anumită facilitate pentru unele categorii de cetăţeni, legea fundamentală din 1923 instituia calitatea de potenţial senator, în virtutea unor funcţii şi demnităţi ocupate de-a lungul timpului.

Astfel, deveneau senatori de drept: foştii preşedinţi ai Consiliului de Miniştri, cu o vechime de patru ani; foştii miniştri cu o vechime de cel puţin şase ani; foştii preşedinţi ai Corpurilor legiuitoare, care au îndeplinit această funcţie cel puţin şase sau opt sesiuni ordinare; foştii senatori şi deputaţi aleşi în cel puţin zece legislaturi; foştii prim-preşedinţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care au îndeplinit această funcţie timp de cinci ani; generalii în rezervă şi în retragere care au exercitat comanda unei armate în faţa inamicului ca titulari timp de cel puţin trei luni şi cei care au îndeplinit funcţia de şef al Marelui Stat Major sau de inspector general de armată (comandant de armată) în timp de pace cel puţin patru ani; foştii preşedinţi ai Adunărilor Naţionale din Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, care au declarat unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu patria-mamă.

Aşadar, paleta senatorilor de drept s-a lărgit foarte mult, tinzând să devină un organism reprezentativ pentru elitele politice, militare şi juridice. Legea electorală din martie 1926 a introdus în categoria senatorilor de drept şi pe preşedintele Consiliului Dirigent al Transilvaniei, care a funcţionat în decembrie 1918 – aprilie 1920.

Pe lângă senatorii aleşi prin vot universal s-a reintrodus şi categoria senatorilor aleşi de anumite colectivităţi: de profesorii universitari, câte un senator de fiecare Universitate (din Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Cernăuţi), de colegiile Camerelor de Agricultură, de Muncă, de Industrie şi Comerţ, precum şi de Colegiile Consiliilor judeţene, câte unul pentru fiecare astfel de structură organizatorică.

Pentru alegerile pe baza votului universal (la Senat s-a menţinut vârsta de 40 de ani), legea electorală prevedea că era declarat senator candidatul care a întrunit numărul cel mai mare de voturi într-o circumscripţie. Toate aceste prevederi au făcut ca lupta pentru obţinerea de locuri în Senat să fie extrem de redusă. Marea bătălie se desfăşura pentru câştigarea alegerilor la Adunarea Deputaţilor.

Pentru această Cameră, legea din martie 1926 a introdus prima electorală de 50%, care se acorda partidului (listei) care a întrunit cel puţin 40% din totalul voturilor. Pe această bază se constituiau majorităţi confortabile, care permiteau guvernului să treacă prin Parlament orice proiect de lege. Deşi a fost conceput ca un corp ponderator, Senatul nu a respins nici un proiect de lege adoptat de Adunarea Deputaţilor.

Instaurarea regimului de autoritate monarhică la 10 februarie 1938 a marcat lichidarea regimului democratic întemeiat pe partidele politice. A fost adoptată o nouă Constituţie, la 27 februarie 1938, care a instituţionalizat noul guvern. Această lege fundamentală a reintrodus categoria senatorilor numiţi de domnitor (rege), numărul acestora fiind egal cu cel al celor aleşi, adică de 88.

Erau membri de drept ai Senatului, „în virtutea înaltei lor situaţiuni în stat şi în biserică”: moştenitorul tronului de la vârsta de 18 ani; toţi principii familiei regale majori; patriarhul şi mitropoliţii ţării; episcopii eparhioţi ai bisericii ortodoxe române şi greco-catolice; capii confesiunilor recunoscute de stat, câte unul de fiecare confesiune dacă aveau peste 200.000 de credincioşi; senatorii de drept recunsocuţi până la data de 27 februarie 1938. Se făcea precizarea că mandatele senatorilor de drept menţionaţi în primele categorii încetau odată cu calitatea sau demiterea în virtutea căreia deţineau acel drept .

În decembrie 1938 s-a constituit Frontul Renaşterii Naţionale, care – potrivit decretului de înfiinţare – avea singur dreptul „de a fixa şi depune candidaturile pentru alegerile parlamentare, administrative şi profesionale”; de asemenea, se preciza: „Orice activitate politică decât aceea a Frontului Renaşterii Naţionale va fi socotită clandestină, iar autorii ei pedepsiţi cu degradare civică pe termen de 2 până la 5 ani” .

Decretul-lege pentru reforma electorală, publicat la 9 mai 1939, menţinea categoriile de senatori de drept stabiliţi prin Constituţie. Alegerile pe baza listelor unice, ale Frontului Renaşterii Naţionale, s-au desfăşurat în zilele de 1 şi 2 iunie 1939.

În preajma deschiderii noului Parlament s-a adoptat un decret-lege care stabilea obligaţia deputaţilor şi senatorilor de a depune următorul jurământ: „Jur credinţă regelui Carol al II-lea. Jur să păstrez Constituţiunea şi legile ţării, să menţin unitatea naţională şi să apăr integritatea teritoriului României” .

Liderii Partidului Naţional-Ţărănesc şi ai Partidului Naţional-Liberal declaraseră că nu recunosc Constituţia din februarie 1938 şi nici legile adoptate pe baza ei. Prin formula de jurământ stabilită, regele a urmărit să-i determine pe aceşti fruntaşi politici care erau senatori de drept să-i depună jurământ de credinţă şi să recunoască regimul instaurat la 10 februarie 1938. Dar aceştia au refuzat, preferând să nu beneficieze de calitatea de senator de drept.

Parlamentul ales în iunie 1939 a fost dizolvat la 5 septembrie 1940, când regele Carol al II-lea a încredinţat puterea generalului Antonescu. Viaţa parlamentară avea să se reia în decembrie 1946, dar cu o singură cameră: Adunarea Deputaţilor. Abia în 1990 Senatul avea să reapară în viaţa publică a României, dar fără senatori de drept.

Desigur, se poate discuta în ce măsură existenţa senatorilor de drept, ca o categorie privilegiată a parlamentarilor, a fost pozitivă sau nu. Parcurgerea „Dezbaterilor Senatului” conduce la concluzia că majoritatea covârşitoare a senatorilor de drept au oferit acestei instituţii nu numai prestigiul propriei lor personalităţi , ci şi abordări profesioniste şi de înaltă ţinută intelectuală, au venit cu propuneri concrete, valoroase din punct de vedere practic, la multiplele probleme cu care s-a confruntat România timp de şapte decenii şi jumătate, de la 1884 la 1940. Instituţiile reprezentative – precum Biserica, Justiţia, Armata, Academia Română, Universităţile – au putut să-şi exprime direct, în cel mai înalt for politic al ţării, punctele de vedere şi să vină cu soluţii adecvate.

Pe de altă parte, oamenii politici cu experienţă (foşti prim-miniştri, preşedinţi ai Parlamentului, miniştrii etc.) şi-au putut valorifica în continuare potenţialul, făcându-şi cunoscute punctele de vedere în Senatul României. Ei nu au primit, pentru activitatea lor, o sinecură pe viaţă din partea statului român, ci au beneficiat de indemnizaţia cuvenită unui senator şi au desfăşurat o activitate aconcretă, utilă pentru societatea românească în ansamblul ei.

Practic, lista senatorilor de drept cuprinde cea mai consistentă elită politică şi culturală a României, iar această realitate se cuvine evidenţiată şi astăzi, când Senatul a împlinit 140 de ani de la înfiinţare.